Etichetă: ÎPS Dr. Iosif Pop

Scrisoare pastorală la Învierea Domnului [2015]

către tot clerul, cinul monahal și poporul drept slăvitor din întreaga arhiepiscopie!

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6).

 

Preacucernice Părinte,

Iubiți frați și surori în Hristos Cel Înviat,

Am petrecut cele 40 de zile ale Postului până la Intrarea Domnului în Ierusalim, apoi toate zilele Săptămânii care se încheie astăzi, ca într-un urcuș de înțelegere și trăire, Patimile cele purtătoare de dragoste pentru noi toți, Moartea pe Cruce și Învierea Lui. Mare și binecuvântată este această Săptămână în care ne facem părtași lui Hristos, Cel ce suferințele noastre, dar și ura întreagă a omului, arătată prin loviri, scuipări, batjocură prin cuvintele de ocară, și la urmă prin moarte, le poartă pe Crucea Sa. Le duce pe toate, Blând și Smerit, fără să ceară dreptate Părintelui Ceresc, din contră, în locul răzbunării cerând iertare pentru cei care Îl răstigneau: „Părinte, iartă lor că nu știu ce fac” (Lc 23, 34).

A primit moarte rușinoasă, a primit a fi socotit cu cei nelegiuiți, „atunci au fost răstigniți împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta și altul de-a stânga, iar trecătorii Îl huleau, clătinând capetele…În același chip Îl ocărau și tâlharii cei împreună-răstigniți cu El” (Mt 27, 38-39 și 44), dar dragostea și mila Lui nu s-au clătinat.

S-a făcut purtător al marii milostiviri a Părintelui Ceresc pentru noi, fiind El Însuși Milostivirea vie, întrupată, dăruită de către Preasfânta Treime Însăși omului îngenunchiat de păcat și în consecință de moarte. S-a făcut pe Sine hrană cerească, „pâine a vieții, …care se pogoară din cer, aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare” (In 6, 48 și 50), care hrănește, adapă, vindecă și învie trupurile și sufletele noastre cele rănite.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Am încercat să trăim în adâncul sufletului și în acest Sfânt și Mare Post și în Săptămâna Patimilor și să facem și ale noastre Patimile Lui, interiorizând în același timp realitatea faptului că nu mai suntem singuri în toate încercările prin care trecem pe acest pământ, că viața noastră are sens în dragostea mult milostivă a lui Hristos, Care a îndrăznit nebunia Crucii și a morții pentru a ne încredința că nu suntem singuri, că ne este alături cu dragostea Lui.

Mila nemărginită a lui Dumnezeu față de noi oamenii trăită și dăruită pe Cruce de Însuși Fiul Cel Întrupat, astăzi răsare din mormânt, golind iadul, biruind moartea, ca noi să fim vii. Crucea și Moartea Lui devin pentru noi binecuvântare, devin mântuitoare. „Căci cuvântul Crucii, ne spune Sfântul Apostol Pavel, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor 1, 18).

Însă iată că moartea pe Cruce și Mormântul pe care le-a primit Fiul lui Dumnezeu în schimbul iubirii Lui pentru noi, nu rămân sterpe, dragostea Lui rodește în lume mântuirea. Cerurile și pământul saltă de bucurie astăzi, Hristos Domnul a înviat și mântuire din suferința morții a adus neamului omenesc!

De învierea lui Hristos se bucură și se veselesc cetele îngerilor și poporul creștin, dar și întreaga natură, căci Adam cel mort prin lemnul pomului, este înviat prin lemnul de viață făcător al Crucii, care a primit pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! Și rănile pricinuite de noi, și Crucea care L-a primit, și cuiele care L-au străpuns, și sulița care L-a împuns, și moartea care L-a împresurat, și mormântul care L-a primit, și iadul care a crezut că L-a înghițit, toate prin Înviere s-au umplut de lumina harului Celui pe care moartea nu L-a putut ține în chingile ei. „Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” (I Cor 15, 55).

Cum să nu se veselească și cerul și pământul de această întorsătură pe care a luat-o moartea cea neiertătoare în viața noastră, ea care l-a înghițit pe om de la căderea lui Adam și până la Hristos, fiind acum biruită și devenind ea însăși prin aceasta Paște – Trecere spre Cel Înviat Care ne-a deschis ușa cerului, poarta Raiului? „Adevărat, adevărat zic vouă (zice Domnul) : cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (In. 5, 24).

Moartea și-a pierdut dintr-o dată puterea asupra noastră și devine Paște, trecere în viața cea dăruită nouă prin înviere. „Desființând prin înviere stăpânirea morții, – zice Sfântul Chiril al Alexandriei – nu Și-a procurat învierea Sieși, întrucât este Cuvântul și Dumnezeu, ci ne-a dat această binecuvântare nouă, prin Sine și în Sine (căci toată firea omului era în Hristos, strânsă de legăturile morții)” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a IX-a, cap. 12, în PSB vol. 41, pg. 1064).

Iubiți credincioși,

Anul acesta, în Biserica noastră, este dedicat cugetării asupra misiunii parohiei și mănăstirii în societatea în care trăim. Suntem înainte de toate misionari prin faptele noastre, dar și prin cuvintele și atitudinile noastre, „cel ce va face și va învăța Acela mare se va chema în Împărăția Cerurilor” (Mt 5, 19) ne spune Mântuitorul Hristos, punând mărturia cuvântului după cea a faptei, adică îndemnându-ne să avem înainte de toate faptele credinței: dragostea, bunătatea, pacea, îndelungă-răbdarea, facerea de bine aproapelui nostru, bucuria.

Acestea sunt mărturia noastră cea dintâi în lumea în care trăim, la care să adăugăm și mărturisirea vie a credinței noastre, cu cuvântul, pentru ca lumea să creadă. „Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6, 40).

Mulți creștini mor astăzi în lume pentru credința lor, pentru că îndrăznesc să Îl mărturisească pe Hristos Cel Înviat. Mărturisirea credinței ne poate fi cerută oricând, suntem oare gata să spunem ceea ce credem?

Taina vieții și a morții noastre ne-a fost tâlcuită astăzi de Cel ce a primit viața și moartea în numele nostru, iubindu-ne până la jertfa de Sine pentru a ne face părtași bucuriei și vieții veșnice, prin Înviere.

De acum suntem purtători ai înțelesurilor tainei vieții și a morții pe care să le trăim de-a lungul scurtei noastre vieți pământești, împărtășindu-le tuturor, adică să fim sau să devenim misionari. Această taină nu poate fi deslușită decât în și prin Hristos Cel mort și înviat. El ne cheamă nu la orice fel de misiune, în parohie sau în mănăstire fiind, ci la cea a bucuriei și luminii care izvorăsc din Mormântul rămas gol pentru veșnicie, a vieții smulse din moartea care părea de neînvins, a „iubirii dumnezeiești mai tare decât moartea”.

Hristos a înviat!

Al dumneavoastră, de tot binele doritor și rugător către Dumnezeu Cel în Treime lăudat,

† Mitropolitul Iosif,

Paris, Învierea Domnului, anul 2015.

Hristos cel înviat — Pâinea vieții noastre.  Scrisoare pastorală la Învierea Domnului 2014.

† Iosif,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Iubitului cler, cinului monahal şi dreptslăvitorilor creştini din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi părintească binecuvântare !

„Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.
Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (In 6, 51)

Preacucernice Părinte,
Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Am trăit în aceste zile ale Săptămânii Patimilor momente foarte intense şi importante pentru viaţa noastră creştină de următori ai lui Hristos şi de ucenici ai Lui. Ne-am aplecat în rugăciunea şi Liturghia din fiecare zi asupra tuturor suferinţelor, dar şi nedreptăţilor noastre omeneşti luate asupră-Şi de către Domnul Hristos, Care le-a primit pentru noi pe Cruce.

„Să fie răstignit” (Mt 27, 23), strigau odinioară cei pe care El îi iubea şi pentru care Se răstignea, dar strigăm şi noi astăzi prin aceea că facem păcatul. Toţi L-au părăsit atunci, precum şi noi Îl părăsim prin păcat, chiar dacă ne numim ca fiind prietenii Săi.

Când confortul şi viaţa noastră sunt în joc, când ne sunt atinse propriile interese, ne lepădăm, Îl părăsim, nu Îl mai cunoaştem, ne îndepărtăm, ne ascundem, ne spălăm pe mâini de El şi de cele pe care Îl facem să le sufere, precum Pilat.

Ne dezicem de cuvintele Lui, de dragostea Lui, de faptele Lui pentru noi, de aceea că doar în El se lucrează mântuirea oamenilor, căutăm la alte lucruri salvatoare, la iluziile şi conforturile noastre de fiecare zi, la legile şi neputinţele omeneşti care ne-ar putea salva oarecum din singurătatea şi suferinţa interioară la care ne condamnă păcatul ca îndepărtare de Dumnezeu şi de adevăr.

Nici în cele mai grele chinuri pe care omul I le-a procurat, Hristos nu S-a dezis de om, nu l-a lepădat, nu l-a batjocorit, nu l-a uitat, nu l-a înjosit, nu l-a luat în râs, Se face frate al celor mici şi năpăstuiţi, la toţi le întinde mâna Sa cea puternică prin milă, mângâietoare prin dragoste, împreună-suferind cu noi şi împreună-murind cu noi.

Deşi căutăm cu disperare dragostea Lui, izvor a toată dragostea, slăbiciunea noastră face să ne lepădăm de El ca odinioară Petru şi toţi Apostolii, să ne îndoim de El, să Îl negăm, deşi El nu ne părăseşte, nu ne leapădă, deşi El nu se îndoieşte de noi. Au făcut-o până şi Apostolii, atunci când viaţa lor a fost ameninţată, dar repede şi-au venit în fire şi au mărturisit apoi cu preţul vieţii dragostea lor pentru Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Sfântul Pavel, cel care i-a persecutat pe Apostoli, urmărindu-i ca să-i omoare, a ajuns să predice lumii întregi Învierea Celui pe Care Îl persecuta odinioară. Şi de-a lungul veacurilor, următori Sfântului Pavel, Hristos Domnul a făcut din duşmani aliaţii Săi, din persecutori, persecutaţi, din cei slabi, puternici, din cei uitaţi şi neluaţi în seamă de nimeni, vestitori ai Evangheliei în toată lumea.

Îi face pe cei îndoielnici prieteni, pe cei de neiertat, moştenitori ai raiului, sufletele arse de păcat şi neputinţe şi de dorul după adevăr şi dragostea lui Dumnezeu le-a înălţat şi le-a dăruit frumuseţea cerească netrecătoare. Orbii şi surzii au văzut şi auzit Cuvântul Lui şi muţii l-au spus lumii întregi.

În Botezul pe care l-am primit, moartea a devenit viaţă, păcatul l-a şters şi întunericul l-a transformat în lumină, dându-ne vederea celor cereşti, netrecătoare. A schimbat omul cu dragostea Lui, însă doar pe cel care se lasă cucerit şi schimbat de ea. A schimbat lumea întreagă şi curgerea istoriei morţii a preschimbat-o cu dragostea Lui în istoria Învierii.

Iubiţi credincioşi,

Hristos a făcut din noi mădulare ale Trupului Său care este Biserica, cea care de 2000 de ani stă mărturie a dragostei Lui pentru omenire. Dragostea pentru omul chemat la demnitatea cerească şi la frumuseţea dumnezeiască l-a urcat pe Hristos pe Cruce, de unde neîncetat strigă Părintelui ceresc, spre iertarea noastră: „Părinte, iartă lor, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 34).

Ne împacă neîncetat cu Părintele ceresc, redă sufletului nostru, omului lăuntric, lumina frumuseţii dumnezeieşti prin iertare, dar şi trupului nostru strălucirea Trupului Său înviat, precum ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă trupul nostru este mădular al lui Hristos, şi dacă Hristos a înviat, apoi negreşit că şi trupul va urma Capului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XVII, p. 174 – în „Lumina Sfintei Scripturi, Antologie tematică din opera Sf. Ioan Gură de Aur”, vol. II, ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 42).

Cu tot cel ce stă înaintea lui Dumnezeu Tatăl, în Taina Spovedaniei, mărturisindu-şi păcatele şi neputinţele, Hristos Însuşi stă cu el înaintea Tatălui cu Care îl împacă şi îl ridică, îl învie. Pentru fiecare dintre noi coasta Lui izvorăşte iertare şi hrană cerească, dându-i-Se în Sfânta Împărtăşanie, care ne spală şi ne învie, prin care primim iertarea şi ne sălăşluim în cer, devenim cereşti şi pământeşti în acelaşi timp, devenim cereşti, dar şi mai umani, pentru că învăţăm de la Hristos să iubim pe fratele nostru precum El ne iubeşte.

Roada Învierii lui Hristos se vede nu numai în veşnicie, ci şi aici şi acum, imediat, noi fiind purtători în faptele noastre ai realităţii Învierii, mărturisitori prin faptă, prin iubire, ai Învierii care deja lucrează în noi şi care ne face liberi faţă de păcat.

Hristos Domnul ne cheamă deci la împăcarea cu Tatăl ceresc şi cu semenii prin Taina Iertării pe care a pus-o în Biserica Sa, făgăduind şi dând putere Ucenicilor să lege şi să dezlege toate. „… a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20, 22-23), ca apoi să hrănească pe cel împăcat cu pâinea cea cerească, Taina Trupului şi Sângelui de viaţă şi de iertare dătătoare, hrana dumnezeiască lăsată nouă spre iertare şi înviere.

Nimeni nu ajunge să guste din Taina Învierii şi din roadele ei dacă nu s-a împăcat, dacă nu şi-a spălat şi primenit sufletul în Taina Spovedaniei sau a Împăcării cu Părintele ceresc şi cu fraţii săi, dar şi cu sine – pentru că fiecare dintre noi are să se împace şi cu sine însuşi – şi nu a primit pe Hristos în inima lui, singurul Care poate aduce iertarea desăvârşită.

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul acesta, cum vă spuneam şi în scrisoarea pastorală de la Naşterea Domnului, Biserica noastră ne cheamă să aprofundăm atât împreună, cât şi fiecare în parte Taina Spovedaniei şi Taina Sfintei Împărtăşanii, a Euharistiei.

Dar cea mai bună aprofundare pentru noi este practicarea lor, nu doar din când în când, rar, ci să lăsăm să crească în noi dorul după Hristos, cât mai mult, bine ştiind că fără El şi fără să fim împăcaţi cu Dumnezeu, viaţa noastră nu are sens şi inima se răceşte şi se îndepărtează de dragostea Lui. Prin mâinile preotului primim iertarea şi împăcarea cu Părintele ceresc, Îl primim pe Hristos în noi, Care ni se dăruieşte ca noi înşine să putem dărui Lui şi aproapelui, să Îl putem vedea pe El în aproapele şi pe aproapele în El. El este Viaţa noastră.

Să zicem şi astăzi, la această Sărbătoare a sărbătorilor, lui Hristos Cel Înviat din morţi, Paştile nostru, Pâinea noastră de viaţă veşnică dătătoare, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Tu, Hristoase – Împărăţie Cerească, Tu – Pământ al celor blânzi, Tu – Rai plin de verdeaţă, Tu – Cămară Dumnezeiască, Tu – Taină negrăită, Tu – Masă pentru toţi, Tu – Pâinea vieţii, Tu – Băutură nouă, Tu – Potir cu apă şi Apa vieţii, Tu pentru fiecare sfânt – Făclie nestinsă, Tu – şi Haină, şi Cunună, şi Împărţitor al cununilor, Tu – Încântare şi Împăcare, Tu – Desfătare şi Slavă, Tu – Veselie şi Bucurie”, nădejdea vieţii noastre, slavă Ţie!

Hristos a înviat!

† Mitropolitul Iosif

Paris, Sfintele Paști 2014

 † MITROPOLITUL IOSIF

ÎNVIEREA LUI HRISTOS– LUMINA DRAGOSTEI DUMNEZEIEȘTI

SCRISOARE PASTORALĂ

LA ÎNVIEREA DOMNULUI

2013

*

CĂTRE TOT CLERUL,

CINUL MONAHAL

ȘI POPORUL DREPT SLĂVITOR

DIN ÎNTREAGA ARHIEPISCOPIE

„Acum toate s-au umplut de lumină

Și cerul, și pământul și cele dedesubt.

Deci să prăznuiască toată făptura 
Învierea lui Hristos,


Întru care s-a întărit”

(Cântarea a-III-a, Canonul Învierii)

Hristos a înviat !

Preacucernice Părinte,

Iubiți credincioși,

Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, pe care astăzi o prăznuim, este, fără îndoială, momentul cel mai însemnat în viața omenirii. Învierea Lui a schimbat cursul istoriei omenirii, o istorie a cărei măsură era trecerea timpului spre moarte.

Învierea a dat sens curgerii vremii, implacabil întoarsă înspre suferință și înspre moarte după căderea lui Adam și izgonirea lui din Rai. Triumful asupra morții, pe care astăzi îl vestim lumii întregi noi creștinii, a însemnat ca Hristos Domnul să aleagă El Însuși să moară, primind moartea noastră pricinuită de păcat. Dar «pogorându-Se prin Cruce în iad, … a nimicit durerile morții, … înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți» (Liturghia Sf. Vasile cel Mare).

Moartea se vede acum biruită de Cel fără de păcat. Iată că iadul, hrănindu-se din puterea păcatului care a zămislit moartea, este fără vlagă în fața luminii lui Hristos pogorât la iad pe care noi o primim astăzi simbolic prin lumânarea aprinsă.

Puterea păcatului însuși a fost biruită prin smerenia Celui mort pe Cruce și înviat, smerenia Lui devenind smerenia noastră, lumina Învierii Lui devenind lumina vieții noastre, bunătatea Lui prin care am primit iertarea devenind bunătatea noastră și noi dăruind viață la rândul nostru prin iertare, frumusețea Lui plină de lumina Învierii devenind frumusețea noastră.

Iubiți credincioși,

Această frumusețe, pe care am primit-o la botez, să ne străduim să o păstrăm nevătămată, păzind și împlinind cuvântul pe care Hristos Domnul ni l-a dat. El are nevoie și de noi pentru ca puterea iubirii Lui să lumineze întunericul urii din sufletele stăpânite de păcat în lumea aceasta. «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Mt. 5 ,16). Puterea întunericului adusă de păcat nu se poate birui decât cu puterea luminii dragostei, adusă de Hristos Domnul prin jertfa Sa pe Cruce și prin Înviere.

Taina lucrării în lume a iubirii dumnezeiești plină de lumina Învierii trece și prin omul credincios, precum spune Mântuitorul Apostolilor Săi: «Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții» (In. 13, 34-35).

Întru această dragoste ne vor cunoaște toți ca ucenici ai Lui, dar Îl vor cunoaște și pe El ca Izvor al dragostei și al iertării de păcate, al păcii și al bucuriei care vin din iertare. «Iar eu zic vouă : iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi  și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru?» (Mt. 5, 44-46).

Lumina dragostei lui Hristos Cel Înviat am primit-o și noi în această noapte a Învierii, lumină care se cere trăită în viața noastră prin faptele cele bune ale dragostei revărsate cu prisosință în inimile noastre. Lumina pe care o ținem în mâini este lumina lui Hristos, lumina iubirii cu care El ne iubește, iubire pe care am primit-o astăzi și noi împreună cu Apostolii în mijlocul cărora Hristos Cel Înviat vine prin ușile încuiate.

Cu iubirea Lui plină de lumina Învierii, Hristos vine înspre noi, dar nu poate intra prin ușile încuiate ale inimii, are nevoie să Îi deschidem și să Îl chemăm, să ne așezăm la masa iubirii Lui jertfelnice, să Îl lăsăm să ne umple de Înviere. Suferințele și neputințele noastre le cunoaștem foarte bine, slăbiciunile ne așteaptă și ne prind la tot pasul în mrejele lor, cursa întinsă a păcatului este pururea înaintea noastră, dar puterea iubirii lui Hristos este mai mare decât toate și ne-a scos din înlănțuirea lor, dându-ne iertare. Lumina Învierii este și lumina iertării prin care ne-a vindecat de rana morții, lăsându-Se pe Sine rănit pentru iertarea noastră, precum spune Isaia proorocul: «Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (Isaia 53, 5).

Credem oare că suntem vindecați de păcat și de moarte prin Crucea Lui, că ne-a ridicat și pe noi odată cu ridicarea Lui din morți? A nu crede însemnă a-L căuta încă pe Hristos între cei morți, așa cum Îl căutau plângând mironosițele femei și Apostolii înainte de a înțelege că a Înviat, pentru că, deși au văzut pe Lazăr revenind din moarte la cuvântul Lui, se îndoiau că va învia, precum a rămas și Toma cu îndoiala până L-a văzut și a pipăit coasta Sa, încredințându-se pe el și pe cei de după el. «Iar în prima zi de după sâmbătă, foarte de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Și au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Și intrând, nu au găsit Trupul Domnului Iisus. Și fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbați au stat înaintea lor în veșminte strălucitoare. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, S-a sculat…» (Lc. 24, 4-6).

Iar despre Sf. Apostol Toma ne spune Sf. Ioan Gură de Aur că « a fost rânduiala lui Hristos ca să lipsească, pentru ca îndoiala lui să facă și mai vădită Învierea… Dar îndoiala lui Toma a ajuns leac pentru toți îndoielnicii» (în Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, p. 177).

Iubiți frați și surori,

La fel ca și pe femeile mironosițe și mai apoi pe Apostoli, Hristos ne cheamă prin Îngerii de lumină păzitori ai Mormântului dătător de viață, să nu ne mai căutăm viața noastră în păcatul care aduce moartea, care ne îngroapă viața, ci în iubirea iertătoare care izvorăște din Învierea Lui. Nu moartea este țelul nostru, ci viața, care ne-a venit prin Cel care este Viața Însăși.

De câte ori nu pierdem sensul vieții, de câte ori nu pune deznădejdea stăpânire pe noi, de câte ori nu pierdem credința că Cel Înviat ne va învia și pe noi, și căutăm alinare în cele trecătoare ale vieții, adică în moarte! Dar plecând totuși în căutarea lui Hristos, chiar și atunci când nu vedem altceva decât mormântul în fața noastră și moartea, sigur ne va întâmpina Îngerul care ne va îndrepta pașii spre adevărul Învierii precum pe mironosițe!

Să Îl căutăm pe Hristos cu orice preț în viața aceasta, fără frică, așa precum  mironosițele femei și Apostolii, deși erau înspăimântați de cele petrecute cu Învățătorul lor. Să credem din adâncul inimii că Hristos a înviat și nu ne-a părăsit și nu ne va părăsi niciodată atâta timp cât credința noastră este întreagă în El, Cel Răstignit și Înviat.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Nu pot să nu vă amintesc și de miile de copii din țară rămași departe de părinții lor plecați în diferite țări ale Europei în căutare de lucru și care suferă în taina inimii lor depărtarea de părinți.

Nu vă lăsați copiii departe, luați-i sau mergeți aproape de ei, suferința îndepărtării de părinți este atât de mare și fără vindecare uneori.

Cum pot simți și trăi și ei sărbătoarea Învierii cu așa tristețe în suflet, departe de părinții lor după a căror dragoste suspină? Dar să nu-i uităm nici pe cei bolnavi și însingurați. Să ne apropiem – gândindu-ne la Patimile și dragostea lui Hristos pentru noi – și de cei în suferință și singuri, care au nevoie de o mână de ajutor și de o mângâiere, măcar în momentele de sărbătoare, de cei săraci și în nevoi, de aproape sau de departe.

Lumina iubirii dumnezeiești izvorâtă din Mormântul dătător de viață, aducătoare de iertare, de speranță, de bucurie mântuitoare, de putere în răbdarea suferințelor și ispitelor de tot felul, de bunătate, de libertate, să ne călăuzească în viața de zi cu zi, făcându-ne iubitori față de toți și iertători, milostivi cu cei care sunt – atât de numeroși astăzi – în necazuri și lipsuri de tot felul, nejudecători și blânzi, știind că Blând și Bun este Domnul Cel Înviat și cu noi și că nu a venit «ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea» (In. 3,17) și să facă din noi oameni vii, trăitori ai darului Învierii Lui.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al dumneavoastră, de tot binele doritor și înaintea lui Hristos rugător,

† Mitropolitul Iosif

Sfintele Paști 2013, Paris

1 Mai 2013