Pastorala pascală a ÎPS Dr. Serafim Joantă [2015]

Gândul bun ne înviază în fiecare zi

 „Nu vă potriviți cu acest veac,
ci schimbați-vă prin înnoirea minții!” (Rom. 12,2)

  Hristos a înviat!

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Dăm slavă şi mulţumire bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem în pace la marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

După ce ne-am pregătit cu post şi cu rugăciune şi prin mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, ne bucurăm astăzi de Învierea Domnului prin care El a biruit moartea, „vrăjmaşul cel din urmă al omului” (cf. I Corinteni 15, 26), a dăruit oamenilor iertarea păcatelor şi le-a deschis tuturor calea către Împărăţia lui Dumnezeu.

Învierea Domnului este adevărul suprem şi temelia credinţei noastre creştine. Căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre”, zice Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 17). Noi credem cu tărie în Învierea Domnului, care este şi învierea noastră zilnică din păcatele şi ispitele care ne împresoară, iar după moartea trupului, şi învierea noastră veşnică.

În fiecare zi, prin greutăţile şi încercările prin care trecem, simţim cum elanul vieţii ni se împuţinează, ca şi când am muri parţial, dar simţim şi cum înviem imediat dacă ne rugăm lui Dumnezeu, adică biruim durerea şi necazul, iar viaţa ni se înnoieşte.

Aceasta este minunea Învierii Domnului, care nu-i doar un fapt istoric petrecut acum 2000 de ani, ci o realitate permanentă, prezentă în viaţa noastră şi care ne salvează din necazuri şi suferinţe – oricât de grele ar fi acestea – şi ne salvează şi din moarte, dacă ne silim să fim una cu Hristos. Puterea Învierii în viaţa noastră de toate zilele se arată în primul rând prin aceea că suntem curajoşi în lupta cu ispitele vieţii şi răbdători în necazuri şi greutăţi, până când, încetul cu încetul, le biruim cu totul.

O cântare din această noapte sfântă a Învierii spune: „Astăzi toate s-au umplut de bucurie: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”. Sufletele noastre, cerul şi pământul şi toată zidirea lui Dumnezeu, toate sunt acum pline de bucuria Învierii, care rămâne în noi şi în lume atâta timp cât îl avem pe Hristos în inima noastră.

Toată viaţa noastră, zi de zi şi ceas de ceas, poate fi un Paşte neîncetat dacă ne silim să-L purtăm pe Hristos viu în sufletele noastre, prin rugăciune. Iar semnul că Hristos cel Înviat este în sufletul nostru, este tocmai bucuria şi pacea pe care le avem în noi şi pe care nimeni nu ni le poate lua. Sfântul Apostol Pavel se întreabă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau primejdia, sau sabia”? Şi tot el răspunde: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…, şi nici o făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).

Dacă ne lăsăm abătuţi şi întristaţi înseamnă că L-am uitat pe Hristos care trăieşte ascuns în noi de la Botez şi am devenit pradă gândurilor negative, de descurajare sau de deznădejde, strecurate în mintea şi sufletul nostru de cel rău. Aceste gânduri de la diavolul ne tulbură şi ne împovărează viaţa.

De aceea nu trebuie să acceptăm niciun gând rău, ci numai gândurile bune şi curate care vin de la Dumnezeu. Să nu uităm că fiecare gând este încărcat de o energie pozitivă, dacă gândul este bun, sau negativă, dacă gândul este rău.

Influenţa gândurilor asupra fiinţei noastre şi asupra semenilor noştri este deosebit de mare: gândurile bune ne înseninează viaţa, ne dau curaj şi răbdare în lupta cu greutăţile vieţii, pe când gândurile rele ne robesc şi ne pervertesc viaţa, ne tulbură şi ne chinuiesc permanent. Având mereu gânduri bune faţă de cei ce ne urăsc sau nu ne vor binele, îi vom câştiga, încetul cu încetul, de partea noastră, căci gândul bun, chiar neexprimat, îi influenţează în bine.

Părinţii noştri duhovniceşti, care au avut o mare experienţă cu privire la influenţa gândurilor, ne învaţă să fim atenţi la fiecare gând care ne apare în minte şi să primim numai gândurile bune, pentru ca viaţa noastră fie mereu senină şi să avem pace şi bucurie în suflet.

Părintele Tadei (+2003) de la mânăstirea Vitovniţa din Serbia, care toată viaţa sa i-a învăţat pe oameni să se păzească de gânduri rele, repeta mereu: „cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”. Acesta este şi titlul unei cărţi a lui tradusă şi în româneşte. Dacă te sileşti să ai mereu gânduri bune, vei fi un om bun şi fericit, iar dacă accepţi gânduri rele, vei fi un nemulţumit şi un nefericit!

Toţi Părinţi duhovniceşti vorbesc şi despre un „război al gândurilor”, pe care-l cunoaştem fiecare, dacă suntem atenţi la mișcările minții noastre. Văzduhul este plin de duhuri bune, dar şi de duhuri rele, care se prezintă la poarta minţii noastre ca să fie primite sub formă de gânduri.

Omul credincios nu va lăsa nici un duh sau gând rău să intre în mintea sa, ci numai pe cele bune. Dacă lăsăm să intre în minte gânduri de necredinţă, de mânie şi de răzbunare, de mândrie, de lăcomie, de desfrânare, de critică şi de judecată a semenilor, de ceartă, de nemulţumire cu starea pe care o avem, de minciună, de frică şi de deznădejde, care sunt tot atâtea duhuri rele, vom fi uşor biruiţi de ele şi vom avea mult de suferit.

Cât de nefericiţi pot fi bieţii oameni stăpâniţi de astfel de patimi care s-au înrădăcinat în ei, pornind tocmai de la gândurile rele pe care le-au acceptat şi cu care s-au obişnuit!

Îmi sună până astăzi în urechi cuvintele Părintelui Cleopa (+2009) de la mânăstirea Sihăstria, care-i învăţa pe credincioşii adunaţi în masă în faţa chiliei lui: „Fiţi atenţi la gânduri şi nu lăsaţi să vă intre în minte şi în inimă decât gândurile bune. Dacă primiţi gânduri rele, acestea, cu timpul, vă vor chinui, de nu veţi mai ştiţi cum să vă scăpaţi de ele”. Şi zicea, mai departe, Părintele că „Sfinţii numesc gândurile rele „furnico-leu”, pentru că la început ele au puterea furnicii, dar după ce te obişnuieşti  cu ele, vor avea puterea leului”.

O altă mare ispită care ne tulbură pacea şi bucuria sufletului este aceea a prea multelor griji pe care ni le facem. Viaţa nici unuia dintre noi nu este uşoară. Ne confruntăm zilnic cu tot felul de probleme, cărora trebuie să le facem faţă cheltuind multă energie sufletească. De multe ori ne simţim epuizaţi.

De aceea trebuie să strigăm mereu după ajutorul lui Dumnezeu, Care ne ştie necazul şi suferinţa şi este singurul Care ne poate ajuta cu adevărat. Curajul şi elanul vieţii sunt energii divine care se înnoiesc şi se înmulţesc în noi atunci când ne rugăm acasă, la serviciu, pe drum şi în orice loc, dar mai cu seamă când mergem la biserică şi ne rugăm împreună cu semenii noştri.

La biserică ascultăm şi Cuvântul lui Dumnezeu, care este plin de învăţături pentru viaţa noastră de zi cu zi. Între multe alte învăţături, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să nu ne împovărăm viaţa cu grija zilei de mâine, ci să punem toate grijile noastre înaintea lui Dumnezeu şi să ne încredinţăm întru totul purtării lui de grijă. Căci Dumnezeu poartă de grijă fiecărei făpturi, cu atât mai mult omului, creat după chipul şi asemănarea Sa. „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34).

Aceasta nu înseamnă să nu ne facem, dacă este nevoie, planuri pentru ceea ce trebuie să facem în viitor. Dar orice plan şi orice gând de viitor le încredinţăm lui Dumnezeu şi-L rugăm ca El să le împlinească după voia Sa şi nu după cum vrem noi. Altfel gândul la viitor ne împovărează de prisos ziua prezentă.

De aceea Părintele Tadei zice: „Omul este o făptură raţională, creată de Dumnezeu ca să poarte greutatea unei singure zile”. Deci să nu ne împovărăm ziua de astăzi cu grija zilei de mâine şi de viitor, căci vom cădea de prea multă povară.

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Sinod al Bisericii noastre a declarat anul 2015 ca „an omagial al misiunii parohiei şi mânăstirii, azi” şi totodată ca „anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”.

Suntem deci chemaţi să ne angajăm cu toţii în misiunea parohiei de care aparţinem şi să contribuim fiecare la întărirea vieţii parohiale, ajutându-l pe părintele nostru duhovnicesc în lucrarea sa liturgică şi socială, de slujire a semenilor aflaţi în suferinţă sau în diferite lipsuri.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aici de „Taina Altarului” şi de „Taina fratelui”, care nu pot fi despărţite. Slujim la Altar, dar slujim şi pe fraţii aflaţi în nevoinţă. Toţi credincioşii parohiei sunt misionari, în frunte cu preotul; toţi sunt chemaţi să-l propovăduiască pe Hristos prin viaţa lor de credinţă, de ascultare, de smerenie, de susţinere a parohiei în diferitele proiecte pe care le are.

Parohia este o familie duhovnicească unită prin dragostea şi înţelegerea între membrii ei, care se ajută întreolaltă şi ajută şi pe alţii.

Un credincios bun este un misionar, începând cu familia sa, în care se străduieşte să ducă mereu de la Biserică Duhul lui Hristos, adică pacea şi buna înţelegere pentru ca să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Mai cu seamă copiii aşteaptă exemplul bun al părinţilor, adică dragostea şi blândeţea lor, rugăciunea lor şi răbdarea în necazuri şi greutăţi. Nu putem să-i atragem pe copii la Hristos, nici pe cei maturi, decât prin blândeţea şi bunătatea noastră.

Iar ca să fim blânzi şi buni, avem nevoie toţi – preoţi şi credincioşi – de multă rugăciune şi de multă nevoinţă duhovnicească. Pentru întărirea vieţii parohiale, vă pun la inimă să organizaţi ore de religie pentru copii, întâlniri cu tinerii, cu familiile, pelerinaje la mânăstirile din ţara noastră şi de la Locurile Sfinte.

Între 4-7 septembrie, anul acesta, va avea loc la Cluj o mare adunare a tinerilor ortodocși din Europa, la care m-aş bucura să participe cât mai mulţi tineri şi din Mitropolia noastră.

Mulţumindu-vă tuturor pentru angajarea în viaţa de parohie şi pentru susţinerea proiectelor de construcţii şi înfrumuseţări de biserici, precum şi a proiectului „Burse pentru copii săraci din Moldova” şi dorindu-vă să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului cu pace şi bucurie, chem binecuvântarea Domnului peste voi toţi, părinţi şi copii, tineri şi vârstnici şi vă asigur de rugăciunea mea stăruitoare către Hristos Domnul, Cel înviat din morţi, a Căruia fie slava, cinstea şi închinăciunea în veci!

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele voitor şi rugător către Domnul,

† Serafim,

Arhiepiscop Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolit Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord.

Pastorala pascală a ÎPS Serafim Joantă [2014]

 Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

 Hristos a înviat!

Învierea Domnului, sărbătorită astăzi cu bucurie negrăită de întreaga creştinătate, a încununat viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu biruinţa asupra morţii, „duşmanul cel din urmă” (I Cor 15, 26) şi cel mai înfricoşător al omului.

După 33 de ani petrecuţi pe pământ împreună cu oamenii, ale căror păcate şi dureri le-a luat asupra Sa, Mântuitorul primeşte de bună voie moartea cea mai ruşinoasă şi chinuitoare pentru a-i elibera pe oameni şi de cel din urmă duşman al lor, care este moartea.

Gândul la moarte este  înfricoşător, mai cu seamă pentru cei ce au puţină credinţă sau nu sunt angajaţi cu tot sufletul în credinţă. Moartea produce frică, pentru că nu aparţine naturii omului, care a fost creat pentru viaţă şi nu pentru moarte. Ştim că oamenii au devenit muritori datorită păcatului.

Dacă Adam şi Eva n-ar fi păcătuit prin gustarea din pomul oprit, ar fi rămas nemuritori, în starea de nevinovăţie în care i-a creat Dumnezeu. Astfel umanitatea întreagă n-ar fi cunoscut păcatul şi răutatea, n-ar fi cunoscut moartea, ci doar iubirea care uneşte pe om cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Totuşi primii oameni au păcătuit şi după ei au păcătuit toţi oamenii până astăzi şi de aceea moartea a intrat în viaţa noastră a pământenilor. Când vorbim de moarte, ne gândim – în general – la moartea trupului, care are loc la sfârşitul vieţii pe pământ. Puţini sunt aceia care se gândesc şi la moartea sufletului, care se produce când omul se îndepărtează de Dumnezeu, nu se mai roagă şi nu mai ţine legătura cu Biserica, nu mai iubeşte dezinteresat, ci se preocupă doar de lucrurile lumii acesteia de care se foloseşte în mod pătimaş pentru a-şi satisface plăcerile egoiste.

Prin învierea Sa, Mântuitorul a eliberat pe oameni atât de moartea sufletească, cât şi de moartea trupească. Totuşi, noi nu ne dăm seama cu adevărat şi nu trăim eliberarea de moarte, decât în măsura în care ne unim cu Mântuitorul Hristos, prin rugăciune şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, prin care devenim treptat una cu El, adică buni ca şi El, iertători ca şi El, iubitori de semeni ca şi El.

Până nu devenim una cu Hristos, moartea mai lucrează încă în noi sub diferite forme: încercări, neputinţe, boli, sufleteşti şi trupeşti, insuccese, lipsă de curaj în lupta cu greutăţile vieţii etc., toate acestea fiind consecinţe ale păcatului.

Dar şi învierea este prezentă în viaţa noastră de fiecare dată când ne rugăm cu credinţă şi cu smerenie, când postim, când participăm cu evlavie la Sf. Liturghie şi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, când facem bine semenilor noştri. În toate aceste acte de credinţă este prezent Mântuitorul Hristos cu darul Învierii Sale care ne înnoieşte viaţa, ne dă „viaţă din belşug”. „Eu am venit ca (lumea) să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”, zice Domnul (Ioan 10, 10).

Aceasta înseamnă că omul credincios nu-şi pierde niciodată curajul în lupta cu ispitele şi greutăţile de zi cu zi, nici nădejdea că în cele din urmă va birui, cu ajutorul lui Dumnezeu. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), ne încurajează Mântuitorul, în orice dificultate ne-am afla. Şi tot El ne încredinţează că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Din păcate, noi toţi avem puţină credinţă, dar să nu ne descurajăm, ci să strigăm ca şi tatăl copilului cu duh mut din Evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24)!

Iubiţi credincioşi,

 Viaţa nici unuia dintre noi nu este uşoară; toţi ne confruntăm, zi de zi, cu o mulţime de probleme şi necazuri: în familie, în relaţiile cu semenii noştri, la locul de muncă, peste tot. Este adevărat că unele necazuri care vin asupra noastră nu le putem evita, orice am face. Totuşi de multe ori, noi înşine ne creăm probleme pentru că suntem prea pretenţioşi, că nu avem răbdare şi ne angajăm uşor la ceartă, că suntem egoişti şi vrem să se facă totul după placul nostru etc.

Câte necazuri şi neplăceri din viaţa noastră n-ar putea fi evitate dacă am fi mai smeriţi, dacă ne-am ruga mai mult, dacă ne-am lăsa mai mult în voia lui Dumnezeu, „care toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe El”! (Romani 8, 28). Puterea credinţei se arată tocmai în stăpânirea de sine şi păstrarea calmului în orice situaţie ne-am afla, în răbdarea necazurilor, în mulţumirea cu puţinul pe care-l avem, în iubirea celor ce ne fac rău.

Apoi să fim convinşi că suferim în măsura în care şi păcătuim. Orice suferinţă este consecinţa unui păcat sau a unor păcate pe care le-am săvârşit, de curând sau mai demult. Există o balanţă divină care răsplăteşte fiecăruia după faptele sale. De aceea Sf. Apostol Pavel zice: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7).

Dacă ne-am lupta mai mult cu păcatele noastre de zi cu zi, devenite obiceiuri rele, dacă ne-am gândi mai mult la Dumnezeu şi L-am chema în ajutor, am primi de la El curaj şi  pace în suflet şi, astfel, viaţa ni s-ar uşura. De aceea vă pun la inimă rugăciunea şi vă îndemn să vă rugaţi în toată vremea şi în tot locul: acasă, pe drum, la lucru şi, mai ales, la biserică, unde rugăciunea este mai profundă şi ne uneşte şi mai mult cu Dumnezeu de la Care primim „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacov 1, 17).

Pe lângă rugăciunile tradiţionale, pe care le găsiţi în orice carte de rugăciuni, rostiţi din inimă rugăciuni scurte ca: „Rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”! sau „Doamne, ajută-mă”!, „Doamne, apără-mă”!, „Doamne, luminează-mă”! etc. Să ne obişnuim cu astfel de rugăciuni scurte, repetate mereu, pentru că ele ne aduc mare ajutor. Şi să-i învăţăm şi pe copiii noştri să se roage astfel.

Rugăciunea este deci salvarea noastră din orice nevoie, din orice încercare. Rugăciunea ne salvează şi de moarte! Când nu ne mai rugăm, suntem deja morţi sufleteşte. Atunci nu mai avem nici o apărare, nici un ajutor şi vom fi biruiţi de ispite şi de necazuri.

 Iubiţi credincioşi,

Biserica noastră ne cheamă prin glasul Întâistătătorului ei, Părintele Patriarh Daniel, ca anul acesta să conştientizăm şi mai mult importanţa pentru viaţa noastră de creştini ortodocşi Taina Spovedaniei şi Taina Sfintei Împărtăşanii, două Sfinte Taine fără de care nu există mântuire.

Nimeni nu se poate mântui dacă nu-şi mărturiseşte păcatele înaintea preotului duhovnic pentru ca să primească iertare de la Dumnezeu. După învierea Sa, Mântuitorul S-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi” (Ioan 20, 23).

Puterea iertării păcatelor în Taina Spovedaniei este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor. Dacă n-ar fi acest dar, am muri toţi în păcatele noastre, fără nicio nădejde de mântuire.  

De asemenea, nimeni nu se mântuieşte dacă nu se  împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, după cum Însuşi Hristos Domnul spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 53-54).

Sfânta Împărtăşanie este pentru noi creştinii hrana cea adevărată, hrana care ne face una cu Hristos: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55-56). Aşadar spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cât mai des, trăim cu Hristos Domnul  şi suntem apăraţi de El. Moartea nu va mai avea nici o putere asupra noastră şi vom birui mult mai uşor încercările vieţii. Iar moartea trupească se va transforma în Paşti, adică în trecere (pasaj) la viaţa fără de sfârşit.

 Iubiţi credincioşi,

După cum ştiţi, în ultima vreme numărul românilor ortodocşi din Germania, Austria şi Luxemburg, ţări care ţin de Arhiepiscopia noastră, a crescut mereu. Noi preoţii suntem datori să venim în întâmpinarea tuturor.

Dar pentru a înmulţi locurile de slujire, avem nevoie de colaborarea credincioşilor care trăiesc în oraşele unde nu există o parohie românească. Nu ezitaţi deci să vă adresaţi Centrului eparhial din Nürnberg şi să cereţi înfiinţarea de noi parohii.

Noi ne vom strădui să găsim preoţi şi biserici unde să putem sluji. O problemă permanentă a noastră, a românilor ortodocşi, este aceea a procurării sau construirii de biserici proprii, după exemplul celorlalţi ortodocşi din aceste ţări.

De aceea vă pun la inimă să ajutaţi pe Preacucernicii Preoţi care se ostenesc pentru acest mare şi sfânt ideal. Să nu-i uităm nici pe părinţii şi fraţii noştri care au rămas în ţară şi să-i ajutăm fiecare după puteri. Orice ajutor trimis în România este de mare folos şi Dumnezeu ne va răsplăti după inima cu care facem binele.

Punându-vă la inimă aceste cuvinte de învăţătură cu nădejdea că veţi lua aminte la ele şi veţi încerca să le urmaţi în viaţa de zi ci zi, Vă binecuvântez pe toţi în numele Domnului: pe copii şi pe părinţi, pe tineri şi pe cei mai puţin tineri şi mă rog  Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să vă dea sănătate, înţelegere în familie, înţelepciune şi spor în tot lucrul bun.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi”!

Hristos a înviat!

+ Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Serafim Joantă [2013]

 † Serafim

Prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Germaniei,

Austriei şi Luxemburgului şi

Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi părintească binecuvântare.

 Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Aducem mulţumire bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem încă odată la marele Praznic al Naşterii după trup a Fiului Său, Mântui­torul nostru Iisus Hristos.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate dar­urile şi binefacerile pe care le revarsă neîncetat asupra fiecăruia dintre noi şi asupra lumii întregi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna că „totul este har”, că totul este darul lui Dumnezeu, cum ne spune Sfânta Scriptură şi toată Tradiţia duhovnicească a Bisericii noastre.

Aceasta înseamnă că tot ce se petrece în viaţa noastră şi a lumii înt­regi se petrece prin pronia sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu: cele bune sunt darul exclusiv al lui Dumnezeu, iar cele rele sunt îngăduite de El pentru păcatele noastre, dar nu spre pierderea, ci spre mântuirea noastră, căci „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Tim 2, 4) şi de aceea „toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” (Rom 8, 28).

Harul lui Dumnezeu care coboară în inima noastră la Botez şi ni se împărtăşeşte mereu prin Sfintele Taine ale Bisericii, ca şi prin rugăciunea personală, prin post şi prin toată fapta bună pe care o săvârşim este tocmai puterea lui Dumnezeu care ne inspiră şi ne ajută să facem me­reu binele, să iubim pe semenii noştri şi să trăim o viaţă curată şi sfântă.

„Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), zice Mântuitorul Ii­sus Hristos. Într’adevăr fără Dumnezeu nu putem face nimic bun! De aceea „totul este har”, totul este darul lui Dumnezeu asupra noastră pentru care trebuie să-I mulţumim neîncetat pentru că nimic nu-i mai folositor omului ca mulţumirea: mulţumirea adusă lui Dumnezeu şi mulţumirea adusă semenilor noştri. Căci cum spune înţelepciunea po­porului „nemulţumitului îi ia Dumnezeu darul”.

Îi mulţumim deci lui Dumnezeu în această sfântă zi de Sărbătoare pen­tru sănătatea pe care o avem de la El, Îi mulţumim pentru că ne dă cele necesare vieţii, că avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, că avem un acoperiş deasupra capului.

Le mulţumim semenilor noştri, familiei şi societăţii în care trăim pentru că ne acceptă aşa cum suntem, cu calităţile şi defectele pe care le avem fiecare.

Şi dacă mulţumim mereu, darul lui Dumnezeu se va revărsa tot mai mult asupra noastră! Iată ce spune Sf. Isaac Sirul (sec. VII): „Ceea ce aduce harul lui Dumnezeu în om este o inimă mişcată spre o mulţumire neîncetată. Ceea ce vâră ispitele în suflet e mişcarea de murmur (de nemulţumire) stârnită neîncetat în inimă. Dumnezeu e răbdător cu to­ate neputinţele omului, dar nu rabdă să nu certe povăţuitor pe cel ce murmură neîncetat”, adică pe cel ce este mereu nemulţumit.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Anul 2014 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la propu­nerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca „Anul omagial euharistic, al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii ca şi Anul Sfinţilor Martiri Brâncoveni”, de la a căror moarte prin tăierea capului se împli­nesc 300 de ani.

Prin această proclamare, Sfântul Sinod, format din toţi ierarhii Bisericii, doreşte să ne facă pe toţi: ierarhi, preoţi şi credincioşi mai conştienţi de ceea ce reprezintă pentru fiecare din noi Sfânta Spovedanie şi Sfân­ta Împărtăşanie pentru ca să ne folosim şi mai mult decât am făcut-o până acum de aceste Taine dătătoare de viaţă.

Să ne bucurăm deci şi mai mult de iertarea care vine de la Dumne­zeu prin Taina Spovedaniei şi de viaţa care ni se împărtăşeşte prin Taina împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Din păcate, credincioşii români, atât în Ţară cât şi aici în Diaspora, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine mult mai rar decât o fac credincioşii altor Biserici Ortodoxe, cum sunt grecii sau ruşii.

Dacă mergem într-o duminică oarecare la o biserică grecească sau rusească vom vedea că majoritatea credincioşilor prezenţi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului. Noi avem parohii în care până şi în Sfintele Posturi de peste an, chiar şi în Postul Mare se împărtăşesc foarte puţini credincioşi.

Realitatea dureroasă este că majoritatea credincioşilor noştri nu se spo­vedesc şi nu se împărtăşesc niciodată. Iar vina pentru aceasta o purtăm noi ierarhii şi preoţii pentru că nu îndemnăm destul pe credincioşi ca să se spovedească şi să se împărtăşească.

Ba de multe ori punem sarcini asupra lor pe care nici noi nu le purtăm. Mă refer aici la postul de trei zile pe care unii preoţi, nu neapărat din Mitropolia noastră, îl pretind de la credincioşi înainte de a se împărtăşi sau că legăm întotdeauna împărtăşania de spovedanie.

Cei mai mulţi credincioşi cred că nu ne putem împărtăşi niciodată fără ca să ne spovedim mai întâi. Totuşi trebuie să ştim că nici un canon al Bisericii şi nici un Sfânt Părinte nu impune vreun post înaintea împărtăşaniei şi nu condiţionează împărtăşirea de spovedanie. Dimpotrivă canoanele şi Părinţii cer ca toţi creştinii care participă la Sf. Liturghie să se împărtăşească, pentru că altfel Liturghia care este Cina Domnului nu-şi împlineşte scopul, acela de a ne hrăni cu Trupul şi Sângele Domnului.

Nimeni din cei invitaţi la o cină nu stă la masă fără să mănânce din bucatele pregătite de gazdă. Tot astfel şi Mântuitorul ne invită mereu la Cina Sa care este Sf. Liturghie pentru ca să ne hrănească cu Trupul şi Sângele Său.

Singura condiţie care ni se cere pentru a ne împărtăşi de fiecare dată când participăm la Sf. Liturghie este aceea de a nu fi căzuţi, prin păcate de moarte, din starea de har, adică din starea de memb­ri ai Bisericii primită la Botez. Pentru că păcatele mari sau „păcatele de moarte” ne despart de Hristos, ne fac să cădem din starea de har primită la Botez.

În acest caz, trebuie neapărat să ne spovedim, să ne plângem păcatul şi să împlinim un canon de post şi de rugăciune pentru ca să primim iertare de la Dumnezeu. Astfel după împlinirea canonului rânduit de preotul duhovnic, spovedania ne repune în starea de har pierdută prin păcat şi ne reintegrează în Biserică pentru ca să ne putem împărtăşi cu Sf. Taine ale lui Hristos.

„Păcatele de moarte” – numite aşa pentru că atrag osânda morţii asup­ra noastră dacă nu le spovedim şi nu ne pocăim pentru ele – sunt ace­stea: lepădarea de Hristos prin necredinţă sau hulirea numelui Său prin înjurături, crima (inclusiv avortul chirurgical sau prin medicamente aşa zis contra-concepţionale, dar care produc avortul timpuriu), desfrâul sau călcarea fidelităţii conjugale, inclusiv trăirea împreună fără Cun­unia la biserică, ura şi ţinerea de minte a răului, adică neputinţa de a ierta pe cei ce ne-au greşit, ca şi nedreptăţirea semenilor prin minciună şi furt ca să profităm de pe urma muncii lor.

Aceste păcate trebuie neapărat mărturisite pentru a lua dezlegare de la Dumnezeu şi pentru a ne uşura conştiinţa. Sunt însă şi alte nenumărate păcate mici care nu sunt „de moarte” (vezi I Ioan 5, 16-17) şi pe care le săvârşim toţi, zi de zi, dar acestea nu sunt opritoare de la împărtăşirea cu Sf. Taine.

Şi pe acestea trebuie să le spovedim, dar nu este bine să legăm împărtăşirea de spovedania lor. Ne putem deci împărtăşi cu o spovedanie de mai multe ori. Să avem doar binecuvântarea preotului.

Desigur este foarte bine să ne spovedim cât mai des de toate păcatele. Spovedania însă este absolut necesară când am păcătuit grav prin păcatele enumerate mai sus. Cine a săvârşit aceste păcate nu se poate apropia de Sfintele Taine fără spovedanie şi fără împlinirea canonului de pocăinţă dat de preot.

În ce priveşte postul, canoanele nu pretind alt post înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului decât postul rânduit de Biserică, adică cel de miercurea şi vinerea şi din cele patru Posturi de peste an. Este de asemenea bine ca să citim de fiecare dată când ne cuminecăm rugăciunile prevăzute înainte de împărtăşire.

În aceste rugăciuni mărturisim că nu suntem vrednici să ne împărtăşim cu Sfinte­le Taine ale lui Hristos, dar îndrăznim să ne apropiem de ele cu credinţa că Hristos nu respinge pe nimeni din cei ce se apropie de El cu drago­ste şi că prin împărtăşire primim iertare şi vindecare de neputinţele sufleteşti şi trupeşti.

Vă pun deci tuturor la inimă să vă împărtăşiţi cât mai des, chiar regulat, în fiecare duminică, dacă nu trăiţi în păcatele de moarte amintite înain­te. Iar dacă cineva a căzut din ispita diavolului în vreunul din aceste păcate, să alerge fără întârziere la duhovnic şi să se spovedească.

Pe Preacucernicii Preoţi îi rog din inimă să-i cheme mereu pe credincioşi la Sf. Potir şi să-i hrănească cu cea mai sfântă hrană care este totodată şi doctorie pentru suflet şi pentru trup.

Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale şi le conduce la păşunea cea mai aleasă. Această păşune nu este alta decât Sfânta Împărtăşanie.

 Iubiţi credincioşi,

Mitropolia noastră îi are ca ocrotitori pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod şi fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetni­cul Ianache, care au pătimit moarte mucenicească prin tăierea capului la Constantinopol în 15 august 1714.

Sfinţii Brâncoveni sunt cele mai înalte exemple de credinţă din toată istoria noastră, căci deşi erau bogaţi, nu şi-au lipit sufletul de bogăţie, ci au mărturisit credinţa creştină cu preţul vieţii. Ei puteau să-şi salve­ze viaţa lepădându-se de Hristos, dar n-au făcut-o pentru ca să nu-şi piardă sufletele pentru veşnicie.

Oare noi ştim să ne păstrăm credinţa ortodoxă şi s-o practicăm în lu­mea în care trăim? Mai cu seamă că nimeni nu ne cere să ne lepădăm de ea. Din păcate cei mai mulţi dintre noi ne lăsăm uşor învăluiţi de valurile lumii şi de grijile vieţii şi uităm de rugăciune, uităm de post şi de Biserică.

Nu mai ţinem unii la alţii şi nu-i mai creştem pe copii cu credinţă şi cu frica sfântă de Dumnezeu ducându-i la biserică pentru ca să primească mereu Trupul şi Sângele Domnului. Astfel ne pierdem în această lume şi, dacă nu ne trezim la timp, ne putem pierde şi pentru veşnicie. De aceea Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră tot felul de încercări şi suferinţe, drept consecinţe ale păcatelor noastre, pentru ca măcar aşa să ne întoarcem la El.

Punându-vă la inimă aceste sfinte învăţături cu nădejdea că le veţi urma spre binele Vostru al tuturor, cu prilejul Crăciunului şi Anului Nou, Vă fac cele mai calde urări de sănătate şi de viaţă îndelungată. Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător fierbinte către Domnul,

  Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

Pastorala pascală a ÎPS Serafim Joantă [2013]

IISUS HRISTOS CEL ÎNVIAT – SALVAREA NOASTRĂ PRIN BISERICĂ

Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

După ce ne-am ostenit fiecare  în perioada Postului Mare să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin înfrânare de la mâncare și băutură, prin spovedanie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, ne bucurăm astăzi de marea Sărbătoare a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zi în care „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura unei noi vieți, a vieții celei veșnice”, cum cântâm în aceste zile la slujba Utreniei.

Sărbătoarea Învierii se mai numește și „Paști”, cuvânt care vine din limba ebraică și care înseamnă „pasaj” sau „trecere”.

Prin rânduială divină, Mântuitorul Iisus Hristos a suferit moartea pe cruce și a înviat tocmai când evreii sărbătoreau Paștile, care le aduceau aminte de eliberarea din robia egipteană, de trecerea minunată a poporului prin Marea Roșie și așezarea lui în Pământul Canaanului sau în Țara Făgăduinței.

Știm însă că toate evenimentele din Vechiul Testament au prefigurat și au prevestit evenimentele mântuitoare din Noul Testament. Noul Testament este împlinirea Vechiului Testament sau, cum spune Fericitul Augustin (sec IV): „Noul Testament în cel vechi se ascunde….

Astfel Paștile evreești prefigurau și anunțau Paștile creștine, adică Învierea Domnului. Moise, care a eliberat pe evrei din robia egipteană, îl prefigura pe Mântuitorul Iisus Hristos Care a eliberat lumea întreagă din robia păcatului și a morții. Această robie a păcatului și a morții este adevărata robie a omului.

Lipsa libertății exterioare nu poate suprima neapărat și libertatea interioară. Deținuții de pe vremea comunistă, persecutați pentru credința lor, se simțeau mai liberi în închisoare decât cei din afara ei pentru că prin credință și rugăciune îl aveau pe Dumnezeu în inima lor. Iar cine-l are pe Dumnezeu în inima sa este liber, chiar dacă nu se bucură de libertatea exterioară.

Păcatul este singura realitate tristă care suprimă libertatea interioară a omului: „Adevărat, adevărat vă spun vouă că oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Iar „plata păcatului este moartea”(Romani 6, 23). Păcatul ne înlănțuie sufletul, îl pervertește și degradează și ne conduce, încetul cu încetul, la moarte sufletească și apoi la moartea trupească. Din această robie a păcatului și a morții nu ne poate elibera nimeni decât singurul Dumnezeu, dacă avem credință în Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat, Biruitorul păcatului și al morții.

Trecerea evreilor prin Marea Roșie și intrarea în Pământul Făgăduinței simbolizau și ele Învierea Domnului. Așa precum Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt și i-a trecut în chip minunat prin Marea Roșie, așezându-i în Țara Canaanului adică în Pământul pe care L-a făgăduit lui Avraam, părintele poporului ales, tot astfel Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa, a trecut lumea de la moarte la viață, a scos-o din împărăția morții și i-a deschis porțile Împărăției Cerurilor.

În icoana Învierii, îl vedem pe Mântuitorul cum calcă în picioare porțile iadului și cu mâna Sa atotputernică scoate pe Adam și pe Eva cu tot neamul lor din împărăția întunericului și-i așeză în rai.

Iar biruința Domnului asupra păcatului și a morții se împărtășește prin Biserică tuturor oamenilor până la sfârșitul veacurilor. Biserica este Raiul  de pe pământ sau „laboratorul Învierii”, cum o numește marele nostru teolog, Părintele Dumitru Stăniloae. În Biserică, prin Sfintele Taine și rugăciunile care se fac aici de preoți și credincioși, fiecare din noi primim harul Învierii și devenim tot mai vii, mai autentici, mai plini de viața adevărată care vine de la Dumnezeu.

În Biserică, și numai în Biserică, primim iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei și ne hrănim cu Trupul și Sângele Domnului prin care ni se împărtășește viața lui Dumnezeu Însuși. De asemenea în Biserică și cu ajutorul Bisericii învingem bolile, durerile și necazurile de tot felul care sunt consecințele păcatelor noastre. Mai mult, prin Biserică biruim și moartea, ultimul vrăjmaș al omului.

Astfel pentru omul credincios, care este legat trup și suflet de Biserică, moartea se transformă în Paște, adică în pasaj sau trecere la viața cea fără de sfârșit. De aceea credinciosul nu se teme de moarte. Pentru el, moartea trupului este adormire în Domnul, trecere în Împărăția luminii.

Aceasta este cea mai mare nădejde a noastră a creștinilor care suntem uniți cu Hristos și anume că viața noastră nu se sfârșește la mormânt, ci continuă în veșnicie alături de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinți și de toți cei dragi ai noștri care au adormit întru credință.

Numai cei morți în păcat sunt lipsiți de comuniunea cu Dumnezeu pentru că nici pe pământ n-au căutat această comuniune. Aceștia se vor chinui veșnic, căci viața fără comuniunea cu Dumnezeu este un chin și aici pe pământ și în veșnicie.

Toate ale lumii acesteia trec: frumusețea, bunăstarea, plăcerile, sănătatea, toate lucrurile după câte alergăm, zi de zi, fără să ne gândim că viața  pământească este doar o pregătire pentru veșnicie. Lumea întreagă va trece într-o zi, când sfârșitul a toate va veni. De aceea Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să ne aducem mereu aminte că „nu avem aici (pe pământ) cetate stătătoare, ci o cătăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Ceea ce rămâne în veșnicie este sufletul nostru nemuritor, modelat de osteneala rugăciunii și înfrânării de la plăcerile și poftele păcătoase și împodobit de faptele bune făcute semenilor noștri aflați în suferință și în lipsuri. În cartea Apocalipsei citim: „Fericiți cei ce mor în Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (14, 13). Aceasta înseamnă că numai cei ce trăiesc în Domnul pot muri în Domnul, bucurându-se de viața cea fericită.

Cine trăiește departe de Dumnezeu, pentru că nu se roagă zilnic, pentru că nu cinstește ziua Domnului, adică duminica, prin participarea la Sf. Liturghie, cine trăiește în păcate, în desfrâu, necununat la Biserică, în ceartă și ură și nu se spovedește pentru ca să primească iertare de la Dumnezeu, acela nu va avea niciodată pace în inima sa și nu va afla odihnă nici după moartea sa.

De aceea suntem chemați să ne silim mereu să trăim aproape de Dumnezeu, să ne ferim de păcate și să împlinim voia lui Dumnezeu, străduindu-ne să fim buni ca și El, să iertăm pe toți cei care ne greșesc și să trăim în pace cu toți oamenii, începând cu cei din familia noastră.

Iubiți credincioși,

Trăim într-o lume tot mai zbuciumată, tot mai nesigură pentru că oamenii l-au uitat pe Dumnezeu, nu se mai roagă, nu mai caută Biserica, nu mai țin tradițiile sfinte primite de la părinți și înaintași. Lumea de astăzi este tot mai ignorantă în ce privește credința.

Cei mai mulți părinți și copii nu știu nimic despre credință, nu știu să se roage, să postească, să aibă o legătură vie cu Dumnezeu. Și toate acestea pentru că nu ținem legătura constantă cu Biserica unde suntem introduși în Tainele credinței. Adeseori credința se reduce la unele obiceiuri cărora nu le înțelegem semnificația sau chiar la magie.

Îl căutăm pe Dumnezeu numai când avem necazuri și suntem nemulțumiți pentru că nu ni se împlinesc cererile imediat. Unii îl judecă pe Dumnezeu pentru că îngăduie să vină asupra lor atâtea încercări de parc-ar fi tocmai ei cei mai păcătoși din lume. Rari, extrem de rari, sunt aceia care pun necazurile și încercările lor asupra propriilor păcate și se întorc cu adevărat la Dumnezeu.

Noi toți trebuie să fim conștienți că suferim pentru păcatele noastre proprii. Să fim conștienți că orice păcat atrage după sine o suferință. Dacă am fi mai atenți cu noi înșine am observa imediat legătura dintre păcat și suferință. Dumnezeu îngăduie să suferim tocmai pentru ca să ne trezim din rătăcirea păcatului, să conștientizăm cât de păcătoși suntem și să ne întoarcem la El, căutând Biserica și integrându-ne în viața ei. Numai când redescoperim Biserica și îndrăgim slujbele ei, încât nu ne mai putem lipsi de ele, suntem cu adevărat salvați.

Iisus Hristos Cel înviat Care ni se împărtășește prin Biserică este singura noastră salvare, singura noastră nădejde! La El să strigăm cu credință în orice necaz, în orice nevoie și durere! Și Dumnezeu ne va auzi. Căci El ne-a promis prin gura Psalmistului, zicând: Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, și-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Psalm 90, 15-16).

Punându-vă la inimă aceste cuvinte de învățătură în acestă preacinstită zi a Învierii, Vă binecuvântez pe toți: părinți și copii, tineri și vârstnici și mă rog Mântuitorului Hristos Cel înviat din morți să vă întărească credința, să vă dea dragoste de rugăciune și de viață curată, să vă rânduiască sănătate și toate cele de folos pentru viața aceasta și pentru mântuirea sufletului.

Hristos a înviat! și Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele voitor și rugător către Domnul Cel înviat,

Serafim

Scrisoarea pastorală a ÎPS Serafim Joantă la Nașterea Domnului [2012]

IPS Serafim

Iisus Hristos- libertatea noastră

 †

„Adevărat, adevărat zic vouă:

 Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului“

(Ioan 8, 34).

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

Cântările de la Utrenie ne-au introdus în atmosfera Crăciunului încă de la „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ (21 nov.) de când în fiecare zi,  se cântă aşa-numitele „Catavasii ale Crăciunului“: „Hristos se naşte, măriţi-L / Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L / Hristos pe pământ, înălţaţi-vă“/ Cântaţi Domnului tot pământul!… Tot de la „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ se cântă şi colindele de Crăciun care ne înalţă sufletul şi ne încălzesc inima de dragostea lui Dumnezeu Cel ce S-a smerit pe Sine şi S-a născut trupeşte acum două mii de ani în Peştera Betleemului, iar duhovniceşte Se naşte mereu în sufletele curate ale celor care-L primesc prin credinţă şi smerenie.

Crăciunul este sărbătoarea curăţiei şi a nevinovăţiei de care nu se pot bucura cu adevărat decât cei simpli şi curaţi cu inima. Iar aceştia sunt în primul rând copiii. Copiii, mai mult decât noi cei în vârstă, se bucură de Pruncul Iisus despre care le vorbeşte mama şi pe care-L văd culcat în iesle în icoana Naşterii sau în creşa de Crăciun.

În poezia „În seara de Crăciun“, George Coşbuc descrie atmosfera de altă dată când mama vorbea copiilor despre Pruncul Iisus născut în iesle: „Afară ninge liniştit,/Şi-n casă arde focul,/Iar noi pe lângă mama stând/De mult uitarăm jocul./E noapte, patul e făcut;/ Dar cine să se culce,/Când mama spune de Iisus/Cu glasul rar şi dulce;/ Cum s-a născut Iisus în frig,/În ieslea cea săracă,/Cum boii peste El suflau,/ Căldură ca să-I facă“.

Din păcate, această atmosferă de credinţă din familia de altă dată s-a pierdut în mare parte. Astăzi puţine sunt familiile creştine care-şi cresc copiii în duhul credinţei, în atmosferă de rugăciune şi armonie.

Şi aceasta spre marea nefericire atât a părinţilor cât şi a copiilor care sunt lipsiţi de cel mai mare sprijin în viaţă adică de credinţă şi de rugăciune.

Toţi părinţii se îngrijesc de reuşita copiilor în viaţă şi fac totul pentru binele lor material; rari sunt însă cei care înţeleg că cea mai mare bogăţie pe care o pot oferi copiilor lor este credinţa.

Viaţa unui copil, viaţa omului valorează atât câtă credinţa are: cine are credinţă tare pentru că este crescut de mic în ea, acela are totul, se poate bucura de viaţă, poate înfrunta cu curaj orice ispită, orice greutate; cine n-are credinţă sau cine are o credinţă slabă, mai mult teoretică decât practică, acela nu se poate bucura de viaţă, va fi mereu nemulţumit şi veşnic neîmplinit.

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Anul 2013 a fost proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” pe care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte ca pe Apostolii Domnului pentru aportul lor deosebit la răspândirea creştinismului prin Edictul de la Milano din anul 313.

Prin acest Edict împărătesc, creştinii, persecutaţi până atunci de Statul roman au primit dreptul de a se manifesta liber; au ieşit din catacombe, şi-au înălţat biserici proprii şi au desfăşurat o intensă activitate misionară, încreştinând mase întregi de păgâni.

Curând, sub împăratul Teodosie cel Mare, creştinismul va deveni religia oficială a Imperiului roman, care cuprindea practic toată lumea cunoscută la acea vreme.

Sfânta Împărăteasă Elena, împreună cu fiul ei, Împăratul Constantin, au construit ei înşişi mai multe biserici, între care cele mai vestite sunt biserica Învierii din Ierusalim şi biserica Naşterii Domnului din Betleem, existente până astăzi. Tot Împărăteasa Elena a poruncit să se facă săpături pe locul unde a fost răstignit Domnul pentru a se descoperi lemnul Sfintei Cruci. Acesta a fost într’adevăr găsit şi aşezat spre închinare în biserica Sf. Învieri.

Cu toate că până la Constantin cel Mare, creştinii erau privaţi de libertatea exterioară şi prigoniţi pentru Hristos, totuşi ei se bucurau de libertatea interioară. În vremea persecuţiilor, cei care primeau botezul erau conştienţi că pentru credinţa lor în Hristos puteau fi condamnaţi la moarte în tot momentul. Şi totuşi mulţi cereau botezul, înfruntând prin aceasta moartea.

Credinţa primilor creştini era cu adevărat mare tocmai pentru că pentru credinţă erau în stare să moară. Ei trăiau intens credinţa, erau trup şi suflet legaţi de Biserică, se împărtăşeau toţi la fiecare Sfântă Liturghie, de la care nimeni nici nu-şi putea măcar imagina că ar putea să lipsească. Şi mai cu seamă, trăiau în dragoste. „Priviţi-i cât de mult se iubesc, să devenim şi noi creştini!”, ziceau păgânii despre ei, după cum mărturiseşte Tertulian, un mare scriitor bisericesc din secolul al III-lea.

După libertatea dată de Sfântul Constantin, lucrurile s-au schimbat însă radical. Primirea botezului creştin nu mai reprezenta nici un risc. Dimpotrivă prin botez se asigura o poziţie socială mai bună întrucât creştinismul era religia oficială a statului.

Aşa se face că păgânii au început să se încreştineze în masă, fără pregătirea temeinică a botezului cum era cazul înainte, când catehumenii făceau până la trei ani şcoală catehetică înainte de botez. Oamenii deveneau creştini, dar fără convingere profundă, ci mai mult de formă.

Astfel viaţa creştină va decade treptat încât de acum înainte vom întâlni tot mai mulţi creştini doar cu numele, nu şi cu viaţa şi cu faptele. Decadenţa vieţii creştine va genera totuşi o reacţie pozitivă şi anume o adevărată explozie a monahismului.

Mulţi creştini nemulţumiţi de viaţa bisericească din parohiile de la oraşe şi sate au luat drumul pustiei şi au devenit monahi. Se ştie că numai în jurul Sf. Antonie cel Mare (+ 356) în Egipt s-au adunat peste 20.000 de călugări. Monahismul a devenit astfel o mare forţă duhovnicească pentru Biserică.

Monahii sunt creştinii care încearcă să trăiască maximalismul evanghelic fără nici un compromis, adică să trăiască întru totul după voia Domnului. Ei se retrag din lume nu pentru că urăsc lumea, ci pentru ca să poată ajuta mai bine pe oameni prin rugăciunea lor neîncetată. Fiind oameni dedicaţi cu totul rugăciunii, monahii au alcătuit toate slujbele şi rugăciunile pe care le avem până astăzi în Biserică.

De aceea credincioşii dintotdeauna au alergat spre mânăstiri pentru a se întâlni cu aceşti oameni îmbunătăţiţi care se roagă pentru ei şi le dau sfaturi duhovniceşti în încercările şi ispitele vieţii.

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Descriind în câteva cuvinte viaţa creştină de după Edictul de libertate al Sf. Constantin din anul 313, cred că aţi putut remarca uşor că unele trăsături ale ei se reîntâlnesc şi în zilele noastre. Astăzi cei mai mulţi copii sunt aduşi la botez doar din tradiţie, fără ca după aceea părinţii şi naşii să se îngrijească de creşterea lor în credinţă, în primul rând prin exemplul vieţii lor.

Şi aceasta pentru că cei mai mulţi părinţi nu sunt ei înşişi angajaţi în credinţă, nu se roagă acasă, nu postesc, nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu Sf. Taine. Iar copiii, fiind icoana părinţilor, vor imita întru totul pe părinţi.

De aceea societatea în care trăim se secularizează tot mai mult, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Şi aceasta spre nefericirea noastră a tuturor. Pentru că nu putem fi fericiţi fără Dumnezeu, nu ne putem împlini în viaţă fără ajutorul lui Hristos. Dacă în vechime şi, mai târziu, pe vremea dictaturii comuniste, creştinii erau privaţi de libertatea de a se manifesta, astăzi, cu toate că suntem liberi, trăim o persecuţie mult mai subtilă, dar cu atât mai gravă, aceea a libertăţii greşit înţeleasă şi rău trăită, o libertate care ne transformă foarte uşor în sclavi sau robi ai păcatului. „Adevărat, adevărat zic vouă: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Este adevărat că păcatele, mai cu seamă cele care privesc trupul: mâncarea şi băutura peste măsură, desfrâul sub nenumăratele lui forme…aduc omului la început o dulceaţă care însă nu durează mult.

Curând, dulceaţa păcatului se transformă în suferinţă. Iar suferinţă durează şi ne roade până când nu ne uşurăm conştiinţa prin spovedanie.

Aşadar păcatul este împreunat întotdeauna cu suferinţa. Şi aceasta pentru că orice păcat este nefiresc, distruge încetul cu încetul firea, fiinţa noastră creată după chipul lui Dumnezeu. Desigur că păcatul există de când este lumea; el este o realitate dureroasă generală.

Tocmai de aceea Dumnezeu S-a făcut om ca să izbăvească lumea de păcat şi să dea oamenilor adevărata libertate care nu există decât în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Dar dacă întotdeauna oamenii au avut conştiinţa păcatului şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru iertare, astăzi se pare că cei mai mulţi oameni nu mai au conştiinţa păcatului. Pentru că societatea în care trăim l-a izgonit cu totul pe Dumnezeu, iar bieţii oameni nu mai au nici un reper moral, sunt cu totul dezorientaţi.

Şi pentru că trăiesc în păcat, uneori chiar fără să conştientizeze cât de grav este să păcătuieşti, suferă atât de mult. Numai cei care se ţin de Biserică mai pot fi salvaţi. Căci Biserica ne primeşte cu toate rănile păcatelor, cu toate suferinţele pe care le avem şi ni le vindecă dacă ascultăm de sfatul duhovnicului şi încercăm să ne schimbăm viaţa.

În Biserică ne simţim cel mai bine, ne simţim ocrotiţi şi mângâiaţi pentru că Biserica este Casa lui Dumnezeu, Care ne iubeşte pe toţi fără măsură, indiferent cât de păcătoşi suntem. Pentru că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11 ).

Dumnezeu nu are de pierdut pe nimeni; El nu pedepseşte pe nimeni, ci ne aşteaptă până la moarte să ne întoarcem de pe căile noastre rătăcite ca să ne uşureze şi să ne mângâie. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni” (Matei 11, 28), zice Domnul. Suferinţele noastre nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt, aşa cum am spus, consecinţele fireşti ale păcatelor. Dar Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru ca prin suferinţă să ne întoarcem la El şi să ne mântuim.

Iubiţi credincioşi,

 După cum ştiţi, la începutul anului acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne-a chemat pe toţi, preoţi şi credincioşi, să redescoperim importanţa Tainei Sf. Maslu pentru vindecarea noastră de bolile sufleteşti şi trupeşti şi totodată să ne îngrijim de semenii noştri bolnavi sau în lipsă.

În majoritatea parohiilor noastre se săvârşeşte, cel puţin o dată pe lună, Taina Sf. Maslu şi peste tot, la îndemnul Preacucernicilor Părinţi, credincioşii sunt tot mai sensibili la nevoile semenilor lor de aici şi, mai ales, la nevoile celor din Ţară: rude, prieteni, cunoştinţe. În toate parohiile se fac adeseori colecte de bani sau de alte bunuri şi se trimit în Ţară unde este atâta sărăcie şi suferinţă.

Ştiţi cu toţii cum se bucură oamenii de cel mai mic dar. Iar bucuria lor ne-o întoarce Dumnezeu şi nouă. Mântuitorul a zis: „mai fericit este a da decât a primi” (Faptele Ap. 20, 35).

Într’adevăr mare bucurie trăim atunci când ajutăm pe oameni din toată inima. Să nu credem că dăruind vom sărăci. Dimpotrivă „dăruind vom dobândi”; nu sărăcim, ci ne îmbogăţim, căci Dumnezeu ne răsplăteşte însutit cum nici nu ne putem imagina. O vorbă înţeleaptă zice: „cine dă celui sărac pe Dumnezeu împrumută”, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

Se cuvine ca la încheierea anului să mulţumim tuturor celor care au răspuns la solicitările Preacucernicilor Preoţi în diferitele acţiuni desfăşurate în parohii. Ne bucurăm că prin eforturi deosebit de mari, credincioşii din Mannheim au terminat construcţia bisericii, iar  cei Berlin au ajuns la ridicarea acoperişului noii biserici. Credincioşii din Stuttgart au terminat pictura în frescă a bisericii, iar în 6 mai 2012 s-au bucurat de transmisia în direct pe postul de televiziune ZDF a Sf. Liturghii.

Ne bucurăm că în mai multe parohii se fac eforturi pentru cumpărarea sau construcţia unei biserici. Obiectivul prioritar pentru toate parohiile şi în primul rând pentru cele din München este acum achitarea terenului pe care se va construi mânăstirea şi centrul social-cultural din München pentru care se osteneşte cu multă dragoste şi râvnă Preasfinţitul Sofian Braşoveanul. Vă pun tuturor la inimă să ajutaţi fiecare după putere la împlinirea acestei sfinte dorinţe.

Cu nădejdea că veţi pune la inimă aceste gânduri izvorâte din inimă, Vă binecuvântez pe toţi în numele Domnului Iisus, născut la Betleem şi Vă urez: Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător fierbinte către Domnul,

 Serafim,

Arhiepiscop şi Mitropolit