Divino-umanitatea lui Hristos și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul

† Teofan [Savu][1], Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Divino-umanitatea lui Hristos și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul[2], Ed. Doxologia, Iași, 2019, 367 p.

*

E vorba de teza sa doctorală. Cartea începe cu Cuprinsul și are 5 capitole. Urmează Abrevieri, iar Introducerea cărții e între p. 11-16. Teza a fost susținută la Institutul Sfântul Serghie, la Paris, p. 11. Îndrumătorii săi: Părintele Boris Bobrinskoy[3] și Olivier Clément[4], p. 15. Prima parte a Introducerii a fost scrisă în 1990, la Paris, cea mai mare parte a paginii a 16-a a fost scrisă în 2019, la Iași. Autorul și-a tradus în mod personal teza în română din franceză și a reactualizat unele note de subsol, p. 16.

Cap. 1 începe în p. 17 și are titlul: Hristos, Dumnezeu-Omul, în teologia scripturistică și patristică anterioară Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iar cap. 1 al cărții e între p. 17-63.

Autorul scrie „om”, „taină”, „persoană”, „ipostas” cu referire la persoana Domnului cu majuscule. Însă prin aceasta nu subliniază nimic, pentru că toată lumea înțelege despre cine e vorba.

ÎPS Teofan îl consideră pe Orighenis un „precursor al monofizitismului”, p. 27.

„Specificitatea formulei de la Calcedon constă în faptul de a căuta unitatea lui Hristos nu în raport cu firile înseși, ci cu unicul Ipostas”, p. 52, al Domnului. Iar Ipostas trebuia scris cu minusculă, așa cum a scris și „firile”, pentru că se referă la o realitate generală și nu la o persoană.

Cap. al 2-lea: Perihoreza firilor în Hristos, p. 65-111.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul pare să fi folosit pentru prima oară în hristologie termenul de «perihoreză» (περιχώρησις)”, p. 66. Cf. G. L. Prestige, God in Patristic Thought[5] și a Lexiconului lui Lampe (p. 66, n. 196).

„Sfântul Maxim insistă mai mult asupra termenului de περιχώρησις decât asupra celui de ἀντίδοσις”, p. 67. Iar ἀντίδοσις înseamnă comunicare, p. 67.

„Mântuirea lumii a fost voită și lucrată de Hristos atât ca Dumnezeu, cât și ca Om”, p. 79-80. „Om” trebuia scris fără majusculă. Pentru că se referă la umanitatea Lui, la firea Sa umană, și nu la o persoană numită „Om”.

„Așa cum în chenoza extremă [a Fiului întrupat], caracterul neschimbător al firii dumnezeiești nu este alterat, în același fel, în procesul îndumnezeirii celei mai desăvârșite, firea umană a lui Hristos nu-și pierde realitatea sa cea mai profundă, nu iese din definiția sa”, p. 87.

Am remarcat cu bucurie faptul că autorul a folosit în mod constant expresia „Unul din Treime” pentru Fiul. Asta în comparație cu mulți teologi români de astăzi care numără în mod subordinațianist, eretic, persoanele Treimii.

Cap. 3. Perihoreza celor două lucrări în Hristos, p. 113-177.

Origenismul și monofizitismul „se întâlnesc în negarea caracterului pozitiv al lumii create, precum și a realității Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, p. 128. „Întruparea” trebuia scrisă fără majusculă.

Pentru Sfântul Maximos, „Dumnezeu este izvorul lumii materiale și al mișcării creației”, p. 130.

„Pentru Sfântul Maxim natura este o realitate vie, [este] plenitudine de viață, manifestată prin energia și voința sa proprie”, p. 137.

„Argumentația Sfântului Maxim este foarte clară: deoarece în Sfânta Treime lucrarea este una singură rezultă că aceasta depinde de natură, nu de ipostas. Transpunând această realitate trinitară în context hristologic, Sfântul Maxim conclude că, în conformitate cu cele două naturi al căror ipostas este, Hristos are două energii (lucrări)”, p. 140-141.

Cap. 4. Perihoreza celor două voințe ale lui Hristos, p. 179-245.

„Marele Mărturisitor a realizat faptul că monotelismul nu este, în cele din urmă, decât un monoenergism ascuns”, p. 189.

„Fiind din două firi desăvârșite, fără micșorare, Hristos are și două voințe, corespunzăto[a]r[e] celor două firi ale Sale. Aceasta este condiția indispensabilă a realității Sale dumnezeiești și omenești”, p. 194, a realității Sale divino-umane.

„Între cele două voințe ale lui Hristos nu poate exista opoziție sau dezacord, pentru că voința gnomică (în care Sfântul Maxim, după cum vom remarca mai departe, descoperă izvorul oricărei contrarietăți și posibilități de păcat) nu există în Hristos”, p. 201.

„calea irațională a autodistrugerii”, p. 206.

„Teama în fața morții nu este rea în sine. […] [Căci] firea omenească, adusă din neființa la ființă, posedă, prin însăși creația sa[,] o putere înnăscută de a se atașa existenței și, în niciun caz[,] non-existenței”, p. 218.

„Făcând experiența fricii în fața morții, Hristos a arătat deplinătatea omenității Sale, liberă de orice «aparență» (φαντασία) dochetă”, p. 220.

„Prin biruința asupra morții, Hristos a parcurs, în sens invers, aceeași cale. Din «starea cea mai de jos» (τὸ ἔσχατον) a firii noastre, unde a coborât din iubire de oameni, Fiul lui Dumnezeu a întărit din interior umanitatea căzută. A făcut-o printr-o asiduă lucrare asupra ei, redându-i capacitatea de a accepta ea însăși, omenește, moartea, pentru ca, în cele din urmă, umanitatea să fie încoronată, prin înviere, de aureola nestricăciunii și a veșniciei”, p. 225.

„firea omenească a lui Hristos nu a fost eliberată de «pătimirea» sa firească printr-o acțiune dumnezeiască, atotputernică, venită din exterior [în umanitatea Sa]. Totul s-a împlinit printr-o biruință dobândită omenește în interiorul firii [Sale omenești]. [Căci] omenitatea lui Hristos nu a fost un instrument pasiv lipsit de libertate reală. Ea nu a fost o «marionetă» ale cărei mișcări să fie conduse necondiționat de către divinitate, ci o realitate vie, înzestrată cu lucrare și voință proprii”, p. 233-234.

Cap. 5. Unirea nedespărțită și neamestecată a omului cu Dumnezeu, p. 247-319.

„Prin extazul iubirii”, p. 272, o sintagmă a Sfântului Maximos. Prin vedere dumnezeiască vezi pe cele dumnezeiești. De aceea, „fericirea veșnică de a fi în Dumnezeu [prin vedere extatică] nu se arată numai în unirea nedespărțită prin iubire, ci și în unirea neamestecată care prețuiește libertatea umană”, p. 275.

„Omul conștientizează faptul că ceea ce el contemplă nu este propria sa minte, ci prezența tainică a lui Dumnezeu, realitatea dumnezeiască absolută și atotputernică la care este unit și participă prin har, nu prin fire”, p. 302.

Concluzii. Taina teandrică a mântuirii, p. 321-325.

La Sfântul Maximos, dumnezeirea și umanitatea lui Hristos „lucrează împreună în mod dinamic și contribuie liber la mântuirea lumii”, p. 324.

Indicele scriptural, p. 327-329, Indicele lucrărilor Sfântului Maximos, p. 330-338, Indicele onomastic, p. 339-342, Bibliografia cărții, p. 343-367.

E o teză bună de dogmatică, care se ocupă în mod punctual de temă. M-am bucurat să o citesc și să recitesc prin intermediul ei teologia Sfântului Maximos Mărturisitorul, a cărui Viață extinsă o voi edita în Viețile Sfinților (vol. 2). Primul volum e aici.  https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teofan_Savu.

[2] Cartea e aici: https://edituradoxologia.ro/divino-umanitatea-lui-hristos-si-indumnezeirea-omului-gandirea-sfantului-maxim-marturisitorul.

[3] A se vedea: https://orthodoxwiki.org/Boris_Bobrinskoy.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Olivier_Clément.

[5] Idem: http://gen.lib.rus.ec/book/index.php?md5=602E1D9351F52A792ACF29839F9F75B0.

Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2018]

† Teofan

Prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor:

har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Iubiţi fraţi preoţi,
Drept-măritori creştini,

Hristos a înviat!

În această noapte de har şi de lumină ne aflăm în pridvorul bisericilor noastre pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Suntem împreună într-un număr mare, având între noi şi pe cei care nu vin la sfânta biserică decât în noaptea de Paşti sau rareori în timpul anului. Îi îmbrăţişăm pe toţi cu dragoste de frate şi le dorim a fi cât mai mult între noi pentru că facem parte din aceeaşi familie creştină şi este bine şi frumos să mergem împreună pe acelaşi drum.

Suntem aici, la sfânta biserică, pentru „a lua lumină”. Acest fapt arată că este ceva sau, mai bine spus, că este Cineva Care ne cheamă. Simţim nevoia unui răspuns, avem trebuinţă de lumină şi intuim că în lumina de Paşti descoperim pe Cineva Care ne poate călăuzi, hrăni şi ajuta.

Da, iubiţi credincioşi, este lumina lui Hristos, este Hristos Însuşi Care vine spre noi, Care ne cheamă, Care ne aşteaptă, Care ne iartă, Care ne îmbrăţişează şi Care ne iubeşte. Spre El ne îndreptăm paşii în această noapte de Înviere şi nădăjduim ca lumina Lui, El Însuşi, să rămână cu noi şi în noi pentru veşnicie.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este momentul potrivit pentru a cugeta la taina legăturii omului cu Dumnezeu, legătură care constituie şi fundamentul real al relaţiei dintre oameni.

Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, pentru a fi împreună cu noi, pentru a ne dărui viaţa şi slava Sa. În momentul în care primii oameni au ales să vieţuiască fără Dumnezeu şi, uneori, împotriva lui Dumnezeu, ei s-au rupt de Izvorul vieţii. Moartea a pătruns atunci în om şi în lume, un zid despărţitor aşezându-se între acesta şi Dumnezeu. Îndepărtându-se de Dumnezeu, oamenii s-au îndepărtat şi unii de alţii. Au apărut, astfel, dezbinări, lupte între fraţi, războaie şi multă ură.

Însă Dumnezeu „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1]. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu coboară pe pământ la oamenii zidiţi de El, pentru a le oferi acestora puterea întoarcerii la Dumnezeu şi a unirii între ei. „Domnul S-a întrupat, spune Părintele Dumitru Stăniloae, S-a răstignit şi a înviat ca om ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El”[2].

Înainte de Răstignirea şi Învierea Sa, Hristos înfăţişează Tatălui, în rugăciune, dorinţa Sa cea mai arzătoare – oamenii să fie uniţi între ei: „Mă rog, spune Hristos, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (…) precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca şi ei să fie desăvârşiţi întru unime”[3].

Prin vieţuirea Sa printre oameni, prin Moartea şi Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe om, înlătură peretele despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi dăruieşte puterea unirii între oameni. În sărbătoarea Sfintelor Paşti conştientizăm în mod deosebit acest adevăr şi exclamăm: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt”[4]. „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică”[5].

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Învierii Domnului a fost, de-a lungul veacurilor, moment de bucurie aleasă pentru românii ortodocşi, oriunde s-ar fi aflat ei. Graniţe nedrepte i-au ţinut despărţiţi unii de alţii, dar limba lor comună şi, îndeosebi, aceeaşi credinţă i-au menţinut în unitate de cuget. Hrăniţi din tainele credinţei în Hristos înlăuntrul aceleiaşi Biserici Ortodoxe, românii şi-au văzut împlinită dorinţa de a fi împreună într-o ţară care să-i cuprindă pe toţi.

La împlinirea a 100 de ani de la acest eveniment de mare importanţă pentru noi, se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru cele întâmplate atunci. Credinţa în Învierea lui Hristos a fost în acele momente, precum este şi astăzi, şi izvor de putere în nădejdea de împlinire a năzuinţei de unitate.

A trecut un veac de la acel moment de graţie. Unele din împlinirile de atunci s-au menţinut, altele s-au pierdut pe parcurs. Sunt încă teritorii româneşti înstrăinate, iar plecarea a milioane de români în afara ţării naşte probleme uriaşe în faţa provocării pe care o trăim cu privire la continuitatea şi unitatea neamului. Este, de asemenea, multă dezbinare între noi, iar problema naşterii de copii devine din ce în ce mai îngrijorătoare.

Dacă analizăm cu onestitate realităţile care, de-a lungul timpului, au condus la realizarea Unirii celei mari de la 1918, constatăm că aceleaşi lucruri sunt necesare astăzi pentru a depăşi dificultăţile în care ne zbatem.

Credinţa în Dumnezeu, apartenenţa la aceeaşi Biserică, naşterea de copii, oameni de stat capabili să înţeleagă mersul istoriei, capacitatea de jertfă a militarilor, a preoţilor, a învăţătorilor, a medicilor, a ţăranilor etc. au pregătit marele moment din 1918.

Astăzi aceleaşi lucruri sunt necesare. Întoarcerea la Hristos, apărarea valorilor legate de familie, asumarea condiţiei de român sunt absolut necesare pentru o vieţuire cumpătată, firească şi demnă.

Drept-măritori creştini,

Un mare duhovnic al Bisericii noastre, Părintele Sofian Boghiu, spunea că „rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu”[6]. Toate planurile noastre, strădania noastră, lupta noastră, ştiinţa sau banii, armele sau diplomaţia nu duc nicăieri dacă suntem goi de Dumnezeu, goi de Înviere, goi de veşnicie. „Căutaţi, mai întâi, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”[7], ne spune Hristos.

Nu se poate vorbi de unitate pe nici un plan al existenţei dacă este absent Dumnezeu, dacă nu există stare de pocăinţă şi focul rugăciunii nu arde. Atât armonia puterilor sufleteşti din om, cât şi coeziunea din sânul familiei sau a neamului nu pot fi dobândite în afara raportării noastre la Dumnezeu, la Taina Învierii, la cultura inimii şi a minţii deschise spre suferinţa oamenilor şi spre veşnicie. Orice altă abordare este „vânare de vânt”[8], pierdere de timp şi „deşertăciunea deşertăciunilor”[9].

În sensul celor mărturisite, se cuvine, în aceste zile de Paşti, să privim la noi înşine şi la lumea din jurul nostru şi să le vedem pe toate în lumina Învierii lui Hristos. Aşezându-ne pe noi, pe cei ce ne sunt aproape şi pe toţi oamenii în legătură cu Taina Învierii, dobândim răspuns la multe nedumeriri şi rezolvare în multe situaţii grele.

Altoiţi pe lumina Învierii, dobândim, mai înainte de toate, convingerea că moartea nu are ultimul cuvânt în existenţa noastră. „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îți este, moarte, biruinţa ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?”[10], se întreabă Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă moartea nu este definitivă, totul este văzut într-o lumină care oferă sens şi adâncime pentru tot ce există: om, natură, familie, neam, univers.

Lumina Învierii lui Hristos, aşezată în centrul vieţii oamenilor, oferă acestora atât un unic centru de referinţă, precum şi calea de apropiere între ei. Cu cât creşte apropierea oamenilor de Dumnezeu, cu atât capătă consistenţă unirea între ei. În această perspectivă, toţi şi toate dobândesc folos. Familia se întăreşte, neamul rămâne unit, duşmanii se risipesc, Biserica se bucură şi Dumnezeu este întru toate slăvit.

Cu nădejdea că lumina Învierii lui Hristos cuprinde tot mai adânc şi cât mai multe suflete, vă încredinţez pe toţi binecuvântării, iertării şi iubirii lui Dumnezeu. Pruncii să vă fie mulţi şi sănătoşi, cele materiale să se înmulţească prin muncă cinstită, pământul ţării să vă ţină acasă, iar cei plecaţi să revină în ograda părintească. Rugăciunea şi lucrarea tuturor să-i cuprindă şi pe românii moldoveni din teritoriile înstrăinate. Durerea şi dorul lor să fie al tuturor pentru ca toţi să ne regăsim în aceeaşi Ţară şi aceeaşi Biserică cu voia lui Dumnezeu, la timpul potrivit.

În faţa tuturor şi a fiecăruia în parte, rostesc cu bucurie adevărul mântuitor: Hristos a înviat!, aşteptând de la toţi mărturisirea şi răspunsul pascal: Adevărat a înviat Hristos!

Al vostru părinte şi frate întru slujirea Bisericii lui Hristos,

  † Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.


[1] Ioan 3, 16.

[2] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 263.

[3] Ioan 17, 20-23.

[4] „Canonul Utreniei Învierii”, cântarea a 3-a, stihira a doua, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 16.

[5] „Canonul Utreniei Învierii”, cântarea întâi, stihira a treia, în Penticostar, p. 16.

[6] Pr. Sofian de la Antim, „Smerenia, poarta spre Împărăție”, în Familia Ortodoxă, nr. 9 (44)/ 2012, p. 1.

[7] Matei 6, 33.

[8] Ecclesiastul 1, 14.

[9] Ecclesiastul 1, 2.

[10] 1 Corinteni 15, 54-55.

Proclamarea canonizării Sfinților Iosif cel Milostiv și Gheorghe Pelerinul [Iași, 25 martie 2018]

*

Tomos Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române pentru Proclamarea Canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preaiubitului cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română,

Har, pace şi bucurie de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

După sfintele predanii ale iubitorilor de Dumnezeu Apostoli şi ale Sfinţilor noştri Părinţi, lucru drept şi folositor este pentru plinătatea Bisericii a cinsti cu evlavie pe sfinţii care, cu dragoste şi cu bună cuviinţă, au urmat lui Hristos. Cinstind pe sfinţi, îl cin­stim de fapt pe Dumnezeu, „Cel minunat întru sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36) şi, aducând laudă slujitorilor Săi, mintea ni se luminează, inima se încălzeşte şi voinţa se întăreşte spre buna lucrare a faptelor celor mântuitoare. De aceea, Prorocul David glăsuieşte: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138, 17).

Unul dintre aceşti prieteni ai lui Dumnezeu este şi Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, cinstit de popor şi cu numele de Iosif cel Milostiv.

Acesta s-a născut în Basarabia, la 15 iulie 1818, primind la botez numele Ioan. Rămânând de mic orfan de tată, iar mama sa făcându-se monahie, a intrat ca frate în obştea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, în care se afla şi un vestit spital şi unde a învăţat ascultarea, smerenia, precum şi slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor aflaţi în suferinţă.

Sfântul şi îngerescul chip monahal l-a primit de la marele episcop Chesarie al Buzăului, care i-a pus numele de Iosif, apoi l-a hirotonit diacon şi l-a îndrumat la învăţătura de carte, pe care a deprins-o la Seminarul de la Buzău, apoi la Academia Sfântul Sava din Bucureşti.

Dobândind cunoştinţe alese si având darul cuvântului, a fost mulţi ani profesor la şcolile din Bucureşti, apoi egumen la mai multe mănăstiri. A fost hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Ţării Româneşti, după care a fost ales Episcop al Argeşului în anul 1873, iar, după doi ani, Mitropolit al Moldovei.

El s-a arătat față de toți „milostiv si credincios arhiereu în cele către Dumnezeu” (Evrei 2, 17), aplecându-se cu bunătate şi blândeţe asupra celor sărmani şi necăjiţi. Sfântul Iosif a cârmuit Mitropolia Mol­dovei timp de 27 de ani (1875-1902), având temelie a vieţii credinţa puternică în Dumnezeu, împodobindu-se cu postul, rugăciunea si cu multe nevoințe sfinte.

El a continuat si a terminat de zidit Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Maica bisericilor Moldovei, începută de marele Mitropolit Veniamin Costachi, pe care a înzestrat-o cu cele necesare sfintelor slujbe.

Luând aminte la cuvântul înţeleptului Solomon care a zis „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului” (Înţelepciunea lui Solomon 19, 17), a miluit neîncetat pe cei nevoiaşi, bol­navi, orfani, neputincioşi şi pe elevii săraci. A adormit în Domnul întru mireasma sfinţeniei, la 26 ianuarie în anul 1902, fiind pome­nit până astăzi în popor ca Mitropolitul Iosif cel sfânt şi bun.

Smerenia Noastră, la propunerea Sinodului Mitropoliei Mol­dovei şi Bucovinei, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la iubirea jertfelnică pentru aproapele a Mitropolitului Iosif al Moldovei, la credinţa sa orto­doxă şi la felul său de vieţuire, prin care Domnul iubirii milostive este pururea lăudat, urmând Tradiţiei apostolice şi patristice a Bisericii Ortodoxe şi chemând în ajutorul nostru harul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi,

Hotărâm

Ca, de acum înainte şi până în veac, Părintele nostru Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, să fie cinstit în rândul sfinţilor ierarhi de întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu numele de Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei.

Pentru pomenirea sa statornicim ziua de 26 ianuarie a fiecărui an, când a trecut la cele veşnice, urmând ca aceasta să fie înscrisă în Sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, rânduim să se tipărească viaţa, slujba şi acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, să i se zugrăvească icoana, care să fie primită cu toată evlavia de drept-credincioşii creştini, iar chipul său să fie zugrăvit la loc potrivit, alături de ceilalţi sfinţi ierarhi de neam român, în bisericile care se vor ridica din temelie sau se vor zugrăvi de acum înainte.

Şi, pentru ca evlavia drept-măritorilor creştini să sporească prin cinstirea şi chemarea în rugăciune a Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, mai rânduim ca el să fie şi ocrotitor al unor biserici noi sau reînnoite.

Pentru deplina statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, am întocmit şi întărim cu semnăturile noastre acest Tomos Sinodal de proclamare a canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, pe care îl aducem la cunoştinţa preacucernicului cler, a preacuviosului cin monahal şi a drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română.

Acest Tomos Sinodal de canonizare se proclamă astăzi, 25 martie din anul mântuirii 2018, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

*

Tomos Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române pentru Proclamarea canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preaiubitului cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română,

Har, pace şi bucurie de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Cuviincios şi drept lucru este a cinsti pomenirea celor ce s-au săvârşit întru sfinţenie, care au câştigat de la Dumnezeu îndrăznire datorită vieţii lor plină de evlavie şi de fapte bune. Pe aceştia, Tatăl Cel din ceruri i-a luminat cu harul Duhului Sfânt şi, prin Fiul Său cel Unul Sfânt, i-a aşezat în ceata sfinţilor.

Despre ei Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că, întrucât au ascultat cuvântul Său, s-au făcut „prietenii” Lui (Ioan 13,14). Biserica cinsteşte pe sfinţi cu laude şi cântări, împreună cu prorocul de Dumnezeu insuflat care zice: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul138,17), pentru că aceştia au împlinit voia lui Dumnezeu după cum citim în Psalmi: „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale” (Psalmul 15, 3).

Printre aceşti slujitori aleşi ai lui Dumnezeu se numără şi Sfântul Gheorghe Pelerinul.

Acest mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu s-a născut în anul 1846, în satul Şugag (astăzi în judeţul Alba) din părinţi binecredincioşi, şi, din fragedă vârstă s-a arătat iubitor al rugăciunii, al postirii şi al sfintelor slujbe. După ce a deprins cititul, se ruga zicând Psaltirea, încât a învăţat-o pe de rost. La vârsta de 24 de ani, s-a însoţit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credin­cioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântaţi de Dumnezeu cu cinci copii.

Ca soţ şi tată nu şi-a neglijat deprinderile sale duhov­niceşti, împlinind cu şi mai mare evlavie faptele credinţei şi căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Fiind milostiv şi lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deşi el însuşi trăia în sărăcie. După un pelerinaj în Ţara Sfântă şi la Muntele Athos, s-a dăruit cu totul vieţii duhovniceşti. N-a mai rămas mult în satul său, ci şi-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin misionar.

Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla desculţ şi cu capul descoperit, postea şi dădea sfaturi duhovniceşti, mai întâi prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului, apoi, începând cu anul 1895, în Moldova.

El s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în turnul clopotniţă al Bisericii Sfântul Ioan Domnesc. Acolo, ajungând prin osteneli la desăvârşire, a primit de la Duhul Sfânt darul înainte-vederii şi al vindecărilor, pe care l-a pus în slujba călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii, până la sfârşitul vieţii sale, pe care l-a cunoscut dinainte, şi care s-a făcut la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1916.

Fiind lucrător încercat al rugăciunii şi următor al sfinţilor de odinioară „pe calea cea nouă şi vie” (Evrei 10, 20), a rămas în me­moria vie a Bisericii, în evlavia ierarhilor, a preoţilor, a călugărilor şi a mirenilor ca pildă de iubire jertfelnică, de înfrânare, de smerenie şi de povăţuire duhovnicească.

Hotărâm

Ca, de acum înainte şi în veci, Sfântul Gheorghe Pelerinul să fie numărat între sfinţii Bisericii şi să fie pomenit în cântări de laudă în ziua lui de prăznuire, la 17 august în fiecare an, urmând ca aceasta să fie înscrisă în Sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, rânduim să se tipărească slujba şi viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul, să i se zugrăvească icoana, care să fie primită cu toată evlavia de drept-credincioşii creştini, iar chipul său să fie zugrăvit la loc potrivit, alături de ceilalţi sfinţi, în bise­ricile care se vor ridica din temelie sau se vor zugrăvi de acum înainte.

Şi, pentru ca evlavia drept-măritorilor creştini să sporească prin cinstirea şi chemarea în rugăciune a Sfântului Gheorghe Pelerinul, mai rânduim ca el să fie si ocrotitor al unor biserici noi sau reînnoite.

Pentru deplina statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, am întocmit şi întărim cu semnăturile noastre acest Tomos Sinodal de proclamare a canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul, pe care îl aducem la cunoştinţa preacucernicului cler, a preacuviosului cin monahal şi a drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română.

Acest Tomos Sinodal de Canonizare se proclamă astăzi, 25 martie din anul mântuirii 2018, la Catedrala Mitropolitană din Iași.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

†Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Predica ÎPS Teofan Savu la hirotonia PS Damaschin Luchian

Preasfinția Voastră, Preasfințite Părinte Damaschin[1],
Iubite frate întru Hristos și împreună lucrător în Via Domnului din Moldova,
Înaltpreasfințiți și Preasfințiți Părinți,
Domnule Ministru Secretar de Stat pentru Culte,
Distinse autorități,
Iubiți frați preoți,
Cinstit cin monahal,
Iubiți credincioși,

Înlăuntrul Dumnezeieștii Liturghii, la începutul căreia ne aflăm, Părintele Damaschin a fost hirotonit, prin puterea Duhului Sfânt, întru arhiereu. Luăm parte la un moment rar întâlnit în viața Bisericii. Suceava nu a mai avut parte de un asemenea ceas binecuvântat de când Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen a fost hirotonit arhiereu.

Acum, la Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Evangheliei, am ascultat cuvântul către Romani al Sfântului Apostol Pavel care ne cere „a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos” (Romani, 15, 5). A gândi conform gândului lui Hristos, a avea „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16).

În legătură cu hirotonia întru arhiereu și în legătură cu slujirea arhierească în Biserică, iată ceea ce-i dorim noi, astăzi, Preasfințitului Episcop Vicar Damaschin Dorneanul.

A avea gândul lui Hristos echivalează, după cuvântul rostit al Apostolului Pavel, cu harul „nădejdii” izvorât din „răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi” (Romani 15, 4).

Răbdarea și mângâierea constituie definiția stării de arhiereu. Începând de astăzi, Preasfințitul Episcop Damaschin urcă și mai sus pe muntele mângâierii întru Duhul Sfânt. Ca arhiereu are posibilitatea, în cel mai de foc grad, să guste „cât de bun și cât de dulce este Domnul”. Mantia arhierească îl acoperă cu valurile nesfârșite ale Duhului Sfânt, curgând cascadă. Acestea îl apară, îl ocrotesc, îi dau putere, îi oferă spații nesfârșite și adânci de bucurie duhovnicească. De la înălțimea arhieriei are posibilitatea să vadă întinderile fără hotar ale Bisericii, ale vieții unor preoți, călugări sau credincioși mireni care trăiesc, discret, dar real, viața în Hristos, dobândirea Duhului Sfânt și iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Coborând de pe Tabor, Hristos spune ucenicilor Săi că El va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care-L vor răstigni, și a treia zi va învia (Matei 17, 23). Arhiereul, chip și prelungire al lui Hristos Dumnezeu – Omul, trece foarte repede de la starea de Tabor, la cea de Golgota. Uneori, revine pe Tabor pentru a coborî cât mai repede de pe el în Agonia din Ghetsimani.

În viața sa personală și în slujirea Bisericii, arhiereul este chemat să cunoască experiența lărgimii și lungimii, înălțimii și adâncimii (Efeseni 3, 18) Căii lui Hristos, Cel mort și înviat.

Lumina taborică și durerea răstignirii alternează de-a lungul întregii slujiri arhierești. Bucuria „de a crede în Dumnezeu” este dublată de privilegiul „de a pătimi pentru El” (Filipeni 1, 29). Faptul „de a pătimi pentru Dumnezeu” este condiția stării arhierești, este pâinea cea de toate zilele a arhiereului, pâine spre ființă. Urmându-L pe Hristos în Ghetsimani și urcând împreună cu El pe Golgota, arhiereul este chemat să „trăiască prin Hristos, prin puterea Lui, tragedia lumii ca pe tragedia Sa proprie și personală” cum mărturisește un duhovnic din zilele noastre[2].

Arhiereasca mucenicie, căci despre mucenicie este vorba, se arată în faptul că episcopul este urmașul Apostolilor pe care Sfântul Pavel îi descrie astfel: „Prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr; ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți; ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 8-10). Purtându-și crucea arhieriei, episcopul este întâmpinat adesea, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu „ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute cu gând rău, altele pe bună dreptate, mustrări nedrepte și nemeritate și din partea superiorilor și din partea inferiorilor”[3].

Cea mai mare greutate în viața arhiereului, ca de altfel pentru orice creștin adevărat, este legată de duhul lumii care încearcă să pătrundă în inimă și suflet, în cuget și în rărunchi prin orice fisură. Activismul pastoral, eventualele realizări economice, edilitare, sociale, sau educaționale considerate ca reușite personale, laudele, multe fățarnice, venite din partea oamenilor, relația uneori neadecvată cu puternicii zilei, sunt tot atâtea căi prin care duhul lumii, adică al celui viclean, se așează în străfundurile ființei episcopului.

Într-o atare situație, episcopul este chemat să lupte pentru a dobândi sentimentul nimicniciei proprii, al neputințelor personale. „Lumea nu începe cu tine și nu se sfârșește cu tine”, spunea adesea Patriarhul Teoctist, adresându-se arhiereilor din jurul său. Conștiința propriilor slăbiciuni, încercări de tot felul și, mai ales rugăciunea pentru iertarea propriilor păcate și ale păstoriților deschid larg porțile ca Duhul lui Dumnezeu, nu duhul lumii, să sălășluiască în adâncul de taină al episcopului.

În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni constituie izvor continuu pentru ca arhiereul să nu cadă în cea mai grea ispită, aceea de a fi stăpânit de duhul lumii.

Episcopul, pe orice treaptă de slujire s-ar afla, este chemat să-și fundamenteze viața și lucrarea, spune Sfântul Pavel, nu pe „înțelepciunea Cuvântului”, ci pe „crucea lui Hristos”; nu în „înțelepciunea înțelepților și în știința celor păcătoși”, ci în „Hristos Cel răstignit”; nu în cele „tari”, ci „în cele slabe ale lumii”; nu în „cele ce sunt”, ci în „cele ce nu sunt”; nu în „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, ci în „adeverirea Duhului”; nu în „înțelepciunea oamenilor”, ci „în puterea  lui Dumnezeu”; nu în „înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (I Corinteni 2, 4-8).

Într-o scrisoare adresată unui arhiereu în anul 2002[4], Părintele Rafael Noica mărturisește că „vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale Sale, să ne reînvățăm să avem mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și „mai la îndemână” și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi”.

„Cum vom fi lui Dumnezeu Biserică și Mireasă Hristosului Său?”, se întreabă marele duhovnic și răspunde pentru sine și pentru arhiereu: „Este nevoie ca, mai ales noi, «fețele bisericești», să «osebim vremea» (Luca 12, 54-57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui și să tragem în aceeași direcție cu El”.

„Acum va trebui să se lămurească credința noastră; acum se va vedea, în sfârșit, ce va fi fost Biserică, și ce nu… ce anume va rămânea «neclătinat de porțile iadului» (Matei 16, 18)… și ce va trebui să cadă”. „Vom fi nevoiți să ne vedem făcuți de râs și de rușine, și pe noi înșine și pe iubita noastră Biserică și tot ce avem mai scump și mai sfânt în lume, să răbdăm ocări și prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri și poticniri și vânzări” (cf. Apocalipsa 13, 7). „Biserica este chemată «să se lămurească» întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei Ei, să se smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasă întru întâmpinarea Mirelui” (cf. Apocalipsa 22, 16-17).

Iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul,

Scrisoarea către arhiereu a Părintelui Rafael, precum și textul rugăciunii unui arhiereu pentru vrăjmașii săi alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici[5] ar trebui să șadă la locul de pravilă al fiecărui arhiereu, preot, călugăr sau credincios mirean, alături de Sfânta Scriptură, Filocalie, Psaltire și Ceaslov.

Greutatea vieții de arhiereu, greutatea vieții de creștin nu trebuie totuși să ne înspăimânte. „Voi, copii, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul adresându-se creștinilor, sunteți din Dumnezeu și mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4). „Nu vă temeți, Hristos a înviat!”, rostea adesea Părintele Sofronie, tată după duh al Părintelui Rafael și fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Atonitul. Chiar dacă „noi, creștinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu”[6], este absolut necesar să nu pierdem direcția și anume Hristos –  Cale, Adevăr și Viață. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), adică duhul lumii, zice Hristos.

Biruința lui Hristos asupra duhului lumii este moștenirea cea mai de preț pentru arhiereu, este „apa cea vie” din care ar trebui să se adape orice slujitor al Bisericii, orice creștin. Înrădăcinarea în biruința lui Hristos asupra duhului lumii îl transformă pe arhiereu și pe tot creștinul din „om firesc” în „om duhovnicesc”, care „judecă duhovnicește” (I Corinteni 2, 13-14). El devine „omul lui Hristos”, cum mărturisea Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul multor arhierei. Cu o condiţie, spune el: „Să te smereşti cu adevărat”[7]. Simplu, dar extrem de greu. Greu, dar absolut necesar. Adevărata cale a unui stăpân (iar arhiereului ne adresăm prin „vlădică”, adică „stăpân”), este să slujească, să se coboare, să fie cel mai mic, pentru a fi cel mai mare. Dacă nu are acest gând altoit puternic pe starea sa de arhiereu, Dumnezeu, din iubire pentru el, îngăduie să fie smerit de alții, să fie făcut cel din urmă, priveliște îngerilor și oamenilor.

Prin smeriri repetate și prin ispitiri spre mândrie, prin zile senine și ani de furtună, prin răstigniri continue și străfulgerări taborice, arhiereul își poartă crucea. Bucurându-se de cinstea pe care i-o dau oamenii, el este chemat „a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi”[8] și la faptul că Hristos nu a luat chip deplin în el și în păstoriții săi. Monah prin propria alegere și arhiereu prin alegerea Sfântului Sinod, episcopul poartă lăuntric și exterior camilafca monahală și mitra împărătească, metaniile de rugăciune și cârja episcopală.

Adresăm rugăciune stăruitoare Atotțiitorului și Atotștiutorului Dumnezeu să-l întărească, să-l ocrotească, să-l binecuvânteze pe robul Său, Părintele Episcop Damaschin întru cele ale voii Sale pentru slujire smerită și curajoasă, răbdătoare și demnă în Biserica Sa. La această rugăciune se adaugă ierarhii Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,  toți ierarhii Sfântului Sinod, toți preoții și credincioșii, toți monahii și monahiile pentru ca Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen, ajutat acum de Preasfințitul Părinte Episcop Vicar Damaschin Dorneanul, să-și continue lucrarea de arhipăstor în Sfânta Arhiepiscopie a Sucevei și Rădăuților cu rod duhovnicesc bogat spre slava Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Amin.


[1] Cuvânt rostit de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la hirotonia întru arhiereu a PC Arhim. Damaschin Luchian pentru slujirea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 23 iulie 2017.

[2] Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 223.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 76.

[4] Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 20012, pp. 168-170.

[5] Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe marginea lacului, Editura Anestis, București, 2006.

[6] Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit., p. 143.

[7] Arhim. Arsenie Papacioc, Marele adevăr – Ortodoxia, în Revista Familia Ortodoxă, iulie nr. 7 (102)/2017, p. 1.

[8] Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere Pr. Prof. Alexandru Moisiu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 61.

Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2017]

† Teofan,

prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei,

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Iubiți frați preoți, Iubiți fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

Cu putere multă şi cu bucurie adâncă rostim în aceste zile: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Mai ales în noaptea plină de lumină a Sfintelor Paşti răsună, cu glas puternic, această sfântă bunăvestire că Hristos a înviat.

Cu ce putem asemăna această veste bună? Ce ne poate ajuta să înţelegem o firimitură din marea taină a Învierii lui Hristos? Să ne gândim la o ceată de robi care sunt eliberaţi! Să avem în minte un grup de întemniţaţi care dobândesc libertatea! Ce sentimente îi cuprind în momentul slobozirii? Cum simt ei prima clipă a libertăţii după care au suspinat ani de-a rândul? Starea pe care o trăiesc poate fi definită ca: viaţă, bucurie, lumină, nădejde.

Învierea lui Hristos cuprinde starea desăvârşită a vieţii depline, a bucuriei autentice, a luminii neapuse şi a nădejdii nezdruncinate. De ce aceasta? Pentru că prin Învierea lui Hristos omul este eliberat din cea mai aprigă robie: cea a păcatului şi a morţii. Prin Învierea lui Hristos, lanţurile sclaviei, în care era omul încătuşat, sunt zdrobite. Omul redevine liber şi nimic nu este mai de preţ decât libertatea.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Dumnezeu l-a creat pe om spre a fi o făptură liberă, aşa cum El Însuşi este. Omul a folosit însă în mod greşit libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Consecinţa a fost pierderea libertăţii, căderea în robia păcatului şi gustarea urmării acestuia, moartea.

La un anumit moment în curgerea istoriei, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să slobozească pe om din tirania necredinţei, a păcatului şi a morţii. Aflăm acest adevăr din cuvintele rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1].

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, vieţuirea Sa printre oameni, Patimile, moartea şi Învierea Sa au drept scop ridicarea omului „de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu”[2], cum spune chiar Domnul Hristos. Tot El mărturiseşte, preluând cuvintele Profetului Isaia, că „Duhul Domnului (…) M-a trimis (…) să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi”[3].

Trebuie cunoscut adevărul că autentica libertate este dobândită numai prin legătura noastră cu Hristos Dumnezeu. Altă cale nu există. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, zice Domnul, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”[4].

Libertatea oferită de Hristos sau dobândită prin legătura de credinţă, nădejde şi dragoste cu Hristos este singura reală, singura adevărată. „Dacă Fiul (lui Dumnezeu) vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”[5], întăreşte Domnul Hristos în Evanghelia Sa. De unde vine această certitudine? Vine din adevărul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa”[6], cum spune Sfântul Apostol Pavel. Vine din adevărul că starea de om liber este dată de legătura cu Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”[7], după cum mărturiseşte acelaşi dumnezeiesc Apostol.

Drept-slăvitori creştini,

Din cele mărturisite de Domnul Hristos, de Sfinţii Apostoli și de Sfinţii Părinţi înţelegem faptul că starea de libertate izvorăşte din relaţia cu Dumnezeu. Din păcate, de-a lungul timpului, oamenii au căutat de multe ori libertatea în afara legăturii cu Dumnezeu. Aceasta deoarece pentru mulţi însăşi raportarea la Dumnezeu este considerată ca lipsire de libertate.

În contextul lumii de astăzi, ni se spune adesea că libertatea este dreptul omului de a face ceea ce doreşte, fără nici o îngrădire. Se vorbeşte astăzi despre libertatea de a face avort, adică de a ucide prunci nevinovaţi, libertatea de a săvârşi desfrânare, libertatea sau „dreptul” de a forma „familii” din persoane de acelaşi sex. Se insistă, de asemenea, asupra libertăţii de a recurge la eutanasie, de utilizare a drogurilor sau despre libertatea de a blasfemia şi de a batjocori simbolurile religioase. Se împlineşte, aşadar, ceea ce Sfântul Apostol Pavel îndemna să nu se întâmple: „Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire”[8].

Libertatea de a sluji trupului, adică libertatea de a păcătui în diferite forme, se transformă, în cele din urmă, în cea mai nemiloasă robie. „Libertatea fără limite este omorârea libertăţii”, spunea un gânditor occidental[9]. Libertatea dispare atunci când omul, dând frâu liber voinţei sale de a face orice doreşte, săvârşeşte păcatul. Din fiinţă liberă, omul devine rob în tirania patimilor. „Ceea ce te biruieşte, spune Sfântul Apostol Petru, aceea te şi stăpâneşte”[10].

Din această robie a păcatului, omul se poate ridica prin căinţă, prin spovedanie, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el devine din nou un om liber.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu ne-a creat pentru a fi liberi, nerobiţi patimilor. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea de a redobândi libertatea pe care am pierdut-o prin neascultare, necredinţă şi păcat. Se cuvine, aşadar, să considerăm libertatea ca bunul cel mai de preţ pe care să nu-l pierdem, să nu-l vindem şi pentru care orice sacrificiu de a-l redobândi nu este prea mare. Cea mai bună cale pentru aceasta este, paradoxal, starea de rob al lui Dumnezeu. „Cine se face robul lui Dumnezeu a scăpat de orice robie”[11], mărturisea Părintele Dumitru Stăniloae.

A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că El a creat lumea, că El îi poartă de grijă şi că fără de El nu se poate împlini nimic bun, autentic şi adânc. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a lupta împotriva ispitei celei mari din toate timpurile, aceea de a-ți cârmui viaţa în mod autonom, fără Dumnezeu. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a înţelege că lumea nu începe şi nu se termină cu noi, înseamnă, în cele din urmă, a înţelege cuvântul Domnului Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic”[12].

Puterea de a fi rob al lui Dumnezeu, adică de a fi liber cu adevărat, izvorăşte din taina Învierii lui Hristos, garanţia propriei noastre învieri şi libertăţi: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”[13]. Este vorba de învierea cea de obşte, dar şi de învierea sufletului din moartea păcatului, a necredinţei, a falselor credinţe.

„Adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu” şi cunoaşterea „harului învierii”, mărturisea un duhovnic al vremurilor noastre[14]. „Dumnezeiasca Scriptură, a spus mai înainte Sfântul Simeon Noul Teolog, ne îndeamnă să spunem adevărul: şi anume că în fiecare din noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos (…), că Însuşi Stăpânul Hristos învie în noi”[15]. Iar cel în care este prezent Hristos, Cel mort şi înviat, este un om al libertăţii, singurul liber cu adevărat.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

În ambianţa plină de lumină şi de pace a Sfintelor Paşti, se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru tot darul acestor zile frumoase şi pentru toată binecuvântarea pe care o revarsă neîncetat asupra noastră. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu se arată în rugăciune, în puterea de a ierta şi a iubi, în nădejdea primirii darului smereniei, fără de care adevărata libertate nu există.

Recunoştinţa noastră se îndreaptă, de asemenea, către toţi mărturisitorii credinţei din veacul trecut, oameni sfinţi care au dobândit darul libertăţii lăuntrice chiar în celulele închisorilor nemiloase. Icoana mărturisirii lor trebuie aşezată la loc de cinste în mintea şi inima noastră. Această cinstire se arată mai ales în strădania de a înţelege duhul vieţii lor şi de a-l înrădăcina în fiinţa noastră. Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuţii sângeroase la adresa credinţei, primejdiile şi încercările prin care trec Biserica şi Neamul nu sunt nici puţine, nici uşoare.

Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile. „Biserica de acasă”, cum numea Sfântul Ioan Gură de Aur familia formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenţii şi parteneriate, care de care mai periculoase pentru vieţuirea normală a lumii. De aceea, vă îndemn să sprijiniţi acţiunile bisericești sau civice care îşi propun să apere valorile fundamentale ale familiei.

În vremuri tulburi, precum cele de astăzi, încercări şi pericole vin, uneori, şi din interiorul Bisericii. Pe de o parte, nu toţi credincioşii păstrează întru totul calea dreptei credinţe. Superstiţiile, relativismul doctrinar, căsătoriile cu cei de alte credinţe, lipsa vieţii liturgice sau săvârşirea de păcate grele şi lipsa pocăinţei aduc mari prejudicii vieţii bisericeşti. Starea de veghe nu trebuie să lipsească pentru îndreptarea unor astfel de situaţii.

Asistăm, pe de altă parte, la anumite manifestări schismatice care tulbură rânduiala şi pacea întru Adevăr din Biserică. Din râvnă lipsită de înţelepciune[16], unii clerici sau monahi, urmaţi de ucenicii lor, aduc un mare rău dreptei credinţe pe care pretind că o apără. Pe motive neîntemeiate, acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta şi îndeamnă la ruperea comuniunii cu parohiile şi mănăstirile care rămân, cu statornicie, în legătură cu episcopii lor, cu Sfintele Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale, cu întreaga Ortodoxie.

Aceste situaţii nu sunt noi în istoria Bisericii. Vorbind despre astfel de tulburări, Sfântul Grigorie Teologul îi numeşte pe cei care le provoacă şi le întreţin „mult-prea-iubitori de Dumnezeu şi mult-prea-iubitori de Hristos”[17], un fel de „ultra-ortodocşi”, care i-au fost cei mai mari potrivnici în lupta sa pentru apărarea credinţei ortodoxe.

Cu durere, cu dragoste părintească şi cu nădejde, mă adresez acestor persoane care tulbură viaţa Bisericii, îndemnându-i prin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să dorim pacea pe care acela (vrăjmaşul) o urăşte. Să încetăm a mai cântări și a mai pune în cumpănă cuvintele dogmei. Să încetăm a mai vrea să fim învățători ai învățătorilor, să urâm a ne mai lupta în cuvinte, spre pierzania celor ce ascultă. Să credem așa cum Părinții ne-au predat. Nu suntem mai înțelepți decât Părinții, nu suntem mai exacți decât învățătorii noștri, nu suntem noi păstori ai păstorilor, ci oi”[18].

În duhul celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască nouă şi lumii întregi pacea Sa cea sfântă pe care a împărtăşit-o ucenicilor în ziua Învierii Sale. Pacea şi bucuria Învierii să pătrundă în fiecare casă, în fiecare familie şi în inima tuturor! Şi astfel, întăriţi întru taina biruinţei lui Hristos asupra Iadului, a păcatului, a necredinţei şi a dezbinării, să rămânem uniţi în Biserica Lui cea Sfântă şi să rostim cu toţii:

Hristos a înviat!

Al vostru frate şi părinte întru Hristos,
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei


Note bibliografice

1. Ioan 3, 16.

2. Faptele Apostolilor 26, 18.

3. Luca 4, 18.

4. Ioan 8, 31-32.

5. Ioan 8, 36.

6. Evrei 2, 14-15.

7. 2 Corinteni 3, 17.

8. Galateni 5, 13.

9. Honoré de Balzac.

10. 2 Petru 2, 19.

11. Nota 81, în Filocalia, vol. 11, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 84.

12. Ioan 15, 5.

13. 1 Corinteni 15, 20.

14. Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), ediția a II-a revizuită, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 116.

15. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 13 – Învierea tainică cu Hristos, traducere și studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 174.

16. Cf. Romani 10, 2.

17. „Discours 6, 3”, în Sources chrétiennes, vol. 405, Les Editions du Cerf, Paris, 1995, pp. 128-129.

18. PG 64, 38.