Etichetă: ÎPS Eftimie Luca

Pastorala pascală a ÎPS Eftimie Luca [2014]

Leave a comment

Învierea Domnului – „Ziua celei mai adânci taine”. Pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului, anul mântuirii 2014

† Eftimie,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

Iubitului nostru cler, cinului monahal, şi tuturor dreptmăritorilor creştini din
această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har,
milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu,
iar de la noi părintească dragoste!

Motto:

,,Paştele cele sfinţite astăzi nouă s-a arătat!
Paştele care au deschis nouă uşile raiului,
Paştele cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”

Drept măritori creştini,

Prin Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din morți s-au împlinit toate profeţiile mesianice ale Vechiului Testament. Începând de la profetul Moise și continuând cu David,  Isaia, Ieremia, Daniel, Zaharia şi până la Maleahi, fiecare dintre ei vorbește  în scrierile sale despre făgăduinţa venirii unui Mântuitor, despre  întruparea Sa din Sfânta Fecioară Maria, prin umbrirea Duhului Sfânt, precum şi despre naşterea Sa în Betleemul Iudeii, misiunea mântuitoare, suferințele și preaslăvirea Sa.

Deși paginile Sfintei Scripturi ne vorbesc despre Mesia ca fiind fără de păcat, blând și smerit cu inima, întrupat pentru a readuce umanitatea în dialog de iubire cu Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost totuşi dispreţuit, respins şi prigonit de iudei, vândut pe 30 de arginţi, bătut, pălmuit şi scuipat, a răbdat durerile răstignirii şi a suferit până la moarte pentru păcatele poporului, însă a treia zi a înviat din morţi, biruind puterea morții prin propria Sa moarte.

Dacă cea mai încărcată de durere și tristă zi din istoria omenirii a fost ziua în care oamenii L-au răstignit pe Iisus din Nazaret Fiul lui  Dumnezeu, cea mai fericită şi mai luminoasă zi a rămas peste veacuri ziua Învierii Sale, care așa cum spune o cântare specifică acestei perioade liturgice: „este ziua celei mai curate bucurii, ziua celei mai dulci mângâieri, ziua celei mai mari minuni, ziua celei mai adânci taine, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”.

În această zi de Sărbătoare a sărbătorilor, încărcată de profunde semnificații teologice mântuitoare, în care suntem îndemnați să medităm la perspectiva propriei noastre învieri din moartea înstrăinării de Dumnezeu, Biserica ne cheamă ca să ne bucurăm şi împreună să cântăm, așa cum una dintre cele mai semnificative cântări pascale ne îndeamnă: „Paştele cele sfinţite astăzi nouă s-a arătat! Paştele cele nouă şi sfinte, Paştele cele de taină, Paştele cele prea cinstite, Paştele Hristos  Izbăvitorul! Paştele cele fără de prihană, Paştele cele mari, Paştele credincioşilor! Paştele care au deschis nouă uşile raiului, Paştele cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”.

În această atmosferă de primăvară, când natura revine la viață și sufletele noastre se veselesc în marea bucurie a sărbătorilor de Paşte, uitând măcar pentru un moment de truda și neajunsurile zilei, gândurile noastre părinteşti se indreaptă către vieţuitorii sfintelor noastre mănăstiri, către clerul şi credincioşii acestei eparhii pe care-i binecuvântăm şi îi întâmpinăm cu creştinescul: «Hristos a înviat!».

Iubiţii mei fii duhovniceşti

Drumul dumnezeiescului nostru Mântuitor, Iisus Hristos, spre lumina Învierii a trecut prin crucea suferinţelor pe care a purtat-o în săptămâna Sfintelor Sale pătimiri, fiind supus  judecății, răstignirii şi morții, pentru ca, în final, să urmeze Învierea Sa prin care s-a oferit creştinilor minunata şi nespusa putere a credinței  și speranței  în lupta cu păcatul și moartea  spirituală și, de asemenea, posibilitatea  dobândirii nemuririi şi a fericirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.

Strămoşii noştri geto-daci, acum două mii de ani, au primit lesne credinţa creștină, propovăduită de Andrei, apostolul cel întâi chemat, despre Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi înviat, precum şi despre Învierea morţilor, pe care o mărturiseau şi ei potrivit credinței lor, într-un anumit fel.

Cu ușurință  s-au înscris pe frontispiciul sufletelor lor cuvintele Fiului lui Dumnezeu: ,,Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11,25), precum şi cele ale Apostolului Pavel care precizează categoric faptul că învierea lui Hristos şi a oamenilor este esenţa învăţăturii creştine: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14-18).

Ei, strămoşii noştri, trăind în simplitate și modestie şi punând valoarea sufletului  mai presus de cea a trupului, iar viaţa veşnică mai presus de cea pământească, au crezut şi nădăjduit în Hristos nu numai în viaţa şi pentru viaţa aceasta, ci mai ales în viaţa veşnică şi fericirea paradiziacă a Ierusalimului Ceresc oferite lumii prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Iubiţi şi binecredincioşi fii ai acestui neam,

Aşa cum adevăraţii creştini poartă crucea nevoinţelor și asprimea  postului cu credinţa şi nădejdea neclintite că vor ajunge la împărtășirea din lumina sărbătorii Învierii Domnului, tot astfel şi strămoşii noştri şi-au purtat peste veacuri crucea pătimirii lor pe aceste meleaguri bântuite de furtuna năvălirilor barbare, cu credinţa şi cu nădejdea nezdruncinate în izbăvirea şi mântuirea prin Hristos Cel înviat din morţi, aşa precum mărturisesc  Sfintele  Scripturi.

Credința în Dumnezeu, Cel ce a biruit moartea, a ținut trează speranța mântuirii acestui neam românesc atât de încercat în istoria sa zbuciumată și, de asemenea, ea trebuie să fie și astăzi, în aceste vremuri de grele frământări morale, politice și sociale, liantul, fundamentul și reperul acțiunilor și deciziilor noaste individuale și naționale.

Dacă mana din pustie, prin voia lui Dumnezeu, a hrănit trupeşte pe poporul evreu timp de 40 de ani, cu atât mai mult, postul, rugăciunile, milosteniile, Sfintele Taine, slujbele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe în general şi, mai presus de toate, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au hrănit sufletul neamului românesc.

Paştele nostru creştin, sfinţit prin jertfa Crucii şi bucuria Învierii Domnului, a fost, este, şi va fi cea mai Sfântă zi a neamului nostru românesc, supranumită de marii imnologi ai cântărilor noastre bisericeşti: „Praznic al praznicelor şi Sărbatoare a sărbătorilor”.

Numai credinţa şi nădejdea în Hristos Cel Înviat, în răsplătirea dreaptă la Învierea cea de obşte, într-o lume viitoare mai bună şi mai dreaptă, ne-au făcut să ieşim biruitori, ca popor creștin, din vâltoarea atâtor vremuri de încordare şi restrişte întreținând supraviețuirea noastră în istorie.

Iubiţi urmaşi ai acestor îndelung răbdători strămoşi,

Anul acesta, 2014, a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul Omagial Euharistic și Anul Comemorativ al Sfinților Brâncoveni, dorindu-se prin aceasta o accentuare a înțelegerii autentice a valorii mântuitoare a actului euharistic precum și a jertfei  supreme  de sine pentru apărarea credinței creștine.

În acest sens, pe întreg cuprinsul Eparhiei noastre, a Romanului și Bacăului, s-au derulat, ori sunt în curs de derulare ample proiecte în care sunt implicați fiii și fiicele noastre duhovnicești, activități cultural-religioase, simpozioane, pelerinaje, acțiuni prin care Biserica încearcă să facă astfel cunoscut tezaurul său spiritual și să mențină vie credința și speranța acestui neam.

Noianul de suferinţe, dar şi de credinţă neclintită a făcut din sufletul neamului românesc un popor cu o deosebită viaţă morală, un popor care a iertat pe prigonitorii săi aşa cum şi Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat din morţi a iertat pe cei ce L-au dat la moarte şi L-au răstignit. În acelaşi timp, aceste grele încercări ne-au purificat sufletele ,,precum se curăţeşte aurul în cuptorul cel cu foc”(Pilde 17,3).

Pe toți românii din decursul timpului care au fost martirizaţi, au pătimit, au suferit, au trăit şi au mărturisit cu fapta  crediţa în Hristos Cel înviat, cu convingerea neclintită în învierea şi viaţa veşnică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a aşezat la loc de cinstire şi de pomenire, în calendarul nostru bisericesc, prăznuindu-i  în Duminica a doua după Rusalii, numită: „Duminica Sfinţilor români”.

De asemenea, anul acesta, prin slujbe speciale, vom face pomenirea ostașilor români care și-au sacrificat viața acum o sută de ani, în Primul Război Mondial, apărând valorile fundamentale ale omului: credința, familia, libertatea și identitatea națională, dar și a tinerilor care prin sacrificiul suprem, acum douăzeci și cinci de ani, cu mâinile goale au ridicat sufletul românesc din întunericul în care-l cufundase Regimul Comunist ateu.

Credinţa în înviere constituie taina rezistenţei în istorie a neamului nostru românesc prin care şi-a sfinţit viaţa şi şi-a dobândit mântuirea.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin  cruce şi prin Înviere, Mântuitorul  Iisus Hristos ne-a deschis calea spre fericirea veşnică, dar pentru ca fiecare dintre noi să poată deveni părtaş al ei, trebuie  să unească harul Duhului Sfânt şi bucuria Învierii Domnului cu credinţa şi cu faptele cele bune.

Câţi orfani în suferinţă, câte văduve neajutorate, cîţi bătrâni în lipsă, cîţi bolnavi şi cîtă suferinţă întâlnim în spitale, în azile, în cămine, în orfelinate şi în penitenciare? Câte familii sărace, care poate pentru sărbătoarea de astăzi nu au avut cu ce-şi pregăti masa de Paşte şi n-au putut-o împodobi cu pasca şi tradiţionalele ouă roşii?

Plecând de la biserică, de la masa cinei pascale, cu bucuria Învierii Domnului în suflete, duceţi mai întâi darurile voastre împodobite cu lumina de Paşti în casele celor în suferinţă. „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru, milostiv este” (Luca 6, 36). Făcând aceasta, vom deveni vasele alese prin care Dumnezeu lucrează în lume, mâna prelungită a lui Hristos milostivul, împlinind în același timp lucrarea filantropică a Bisericii din trupul căreia facem parte cu toții.

Drept aceea, să facem din acest praznic un prilej de înnoire a vieţii noastre, de îndreptare şi de îmbunătăţire a ei, prin credinţă, prin muncă cinstită şi prin fapte bune.

Opriţi-vă de la orice păcat: „Părăsiţi faptele întunericului şi vă îmbrăcaţi în hainele luminii, căci Hristos ne-a chemat din întuneric la lumină, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” (Romani 13, 12).

Pătrunşi de lumina tainică a Învierii, purtând în noi, prin Sfânta Împărtăşanie, pe Iisus Hristos  Euharistic, cu toţii să ne bucurăm şi să mărturisim, parafrazând o frumoasă cântare spunând că astăzi: ,,Este ziua plină de lumină a Învierii, când suntem îndemnați să ne iertăm şi să ne îmbrățișăm unii pe alții. Este ziua iertării în care îi numim frați chiar și pe cei ce ne urăsc și ne sunt potrivnici, este timpul bucuriei pascale în care uitâd tot răul ce ni s-a făcut trebuie să iertăm toate și împreună suntem chemați să cântăm: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

«Hristos a înviat!»

† Eftimie,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului.

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Eftimie Luca [2013]

Leave a comment

Prin rânduiala şi cu ocrotirea dumnezeieştii Pronii, sărbătorim cu neasemuită bucurie Crăciunul anului 2013.

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, sublimul dar pe care Dumnezeu Cel în Treime închinat şi mărit l-a făcut creaţiei Sale, este acum un minunat prilej de a aduce prinos de mulţumire şi recunoştinţă Preasfintei Treimi pentru opera de mântuire realizată de Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Glasurile curate ale copiilor – ca nişte clopoţei de argint şi de cristal – cântă la ferestrele caselor şi ale inimilor noastre străvechile colinde, moştenite de la străbunii noştri, care au înserat în ele comori de credinţă, de dragoste şi de simţire creştinească şi românească.

În fiecare casă şi suflet credincios răsună ca un clinchet vestirea din colind: „Praznic luminos,/ Strălucind frumos,/ Astăzi ne-a sosit/ Şi ne-a veselit!”.

Peste tot în creaţie se revarsă mirific lumina stelei de la Betleem care a indicat locul naşterii mai presus de fire a Mântuitorului. Astfel, „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunaţi-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Cor. 5, 4) pentru a preamări naşterea Pruncului dumnezeiesc din Sfânta Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Iubiţii mei fii,

Gândul nostru călătoreşte, pe firul vremii, spre acea noapte tainică, luminată de steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi de la Răsărit până la Betleem, unde Preacurata Fecioară a născut mai presus de fire pe Pruncul divin ce avea să fie Izbăvitorul Cel aşteptat mii de ani de omenirea întreagă.

Atunci, în singurătatea câmpiei Betleemului, a strălucit slava lui Dumnezeu şi un înger s-a arătat în faţa păstorilor care-şi păzeau turmele lor, grăind: „Nu vă temeţi, căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut astăzi Mântuitorul, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta este semnul: veţi afla un prunc înfăşat şi culcat în iesle” (Luca 2, 10 – 12).

Şi îndată s-a auzit, răsunând din naosul cerului, imnul îngeresc: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace şi între oameni bună voire”, rostire minunată ce va fi întărită de cuvintele Domnului: „Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. (Matei 5, 9).

Cu devoţiune sufletească să ne apropiem, aşadar, de staulul Betleemului şi urmându-i pe păstori şi magi, să intrăm înăuntru şi plecând genunchii inimilor noastre să exclamăm: „Taină străină văd şi preamărită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl preaslăvim!”

Să ne prosternăm, cu toţii, în faţa Naşterii celei după trup a Fiului lui Dumnezeu, odată cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care se minunează astfel: „Văd pe tâmplar, ieslea, Pruncul, scutecele, naşterea Fecioarei lipsită de cele de trebuinţă, toate încărcate de lipsă, pline de sărăcie. Ai văzut bogăţie în mare sărăcie? Că, fiind bogat, a sărăcit pentru noi? O, sărăcie, izvor al bogăţiei! O, bogăţie nemăsurată, care porţi fastul sărăciei! Stă culcat în iesle şi zguduie lumea întreagă: este înfăşat în scutece şi rupe legăturile păcatului …” (Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznice împărăteşti, Bucureşti, 1942, colecţia „Izvoarele Ortodoxiei” p. 38).

Simţim că totul este pătruns aici de sfinţenia Tainei Întrupării şi de prezenţa nemijlocită a harului dumnezeiesc. Cerul se uneşte cu pământul, îngerii slavoslovesc şi cântă împreună cu oamenii, colindându-L pe Pruncul Iisus. Taina cea din veac ascunsă a mântuirii se revelează ca dar oferit creaţiei văzute şi celei nevăzute. Singur Irod nu se bucură. E nefericit de această minune şi înfricoşat de gândul că Pruncul divin îi va lua stăpânirea şi plăcerea puterii.

Deoarece n-a aflat de la magi unde S-a născut Iisus, ca să-L ucidă şi să nu-i scape în nici un chip, a dat poruncă odioasă să fie omorâţi toţi pruncii de parte bărbătească, de doi ani, şi mai mici, crezând că între ei se va afla şi Hristos. Dar Domnul Iisus a fost salvat de mânia vrăjmaşului. Sfânta Familie, având înştiinţare îngerească despre planul lui Irod, a fugit în Egipt la oaza Matarieh de lângă Heliopolis. Nu s-au mai întors de acolo decât după pierirea celui ce nu şi-a dat seama de lucrurile ce purtau pecetea lui Dumnezeu.

Prin naşterea Sa în trup omenesc, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om adevărat, asemenea nouă întru toate, în afară de păcat. Păcatul strămoşesc nu l-a moştenit, fiindcă Întruparea Sa „s-a făcut” de la Duhul Sfânt şi de la Maria Fecioara cea „plină de har”, curăţită prin harul dumnezeiesc.

Iar păcat personal Mântuitorul n-a săvârşit niciodată deoarece, fiind Dumnezeu întrupat, nici nu putea păcătui. Păcatul este fapta împotriva lui Dumnezeu iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Lui Însuși. „Care dintre voi mă va vădi pe Mine de păcat? ”(Ioan 8, 46). Iar Sfântul Apostol Petru mărturiseşte că Mântuitorul niciun păcat n-a făcut şi nu s-a aflat vicleşug în gura Lui (1 Petru 2, 22). Mântuitorul a suferit Patima Sa „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” numai fiindcă Iisus Hristos a fost, în acelaşi timp, şi Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Nu este ceva întâmplător că minunatele colinde de Crăciun sunt cântate de glasurile nevinovate ale copiilor. Totul are un înţeles adânc şi, în acelaşi timp, duios. Faptul că Fiul lui Dumnezeu a procedat la opera Sa de mântuire, născându-Se mai întâi ca un copil, cu toată gingăşia şi cu toată sensibilitatea unui prunc, este un adevăr cu un ecou deosebit de puternic şi impresionant în inimile copiilor.

Psalmistul David a prezis iubirea copiilor faţă de Domnul Iisus: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug se aduce laudă” (Psalmul 8, 2). De aceea, ne dăm seama cât de potrivită şi educativă este predarea învăţăturii Domnului în şcoli şi licee. După 2000 de ani de creştinism, Mântuitorul rămâne acelaşi Model al Învăţătorului Desăvârşit.

În Persoana Sa găsim Binele întrupat şi Iubirea întrupată pe care le percep sufletele nevinovate ale copiilor. Se spune că spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ca o compensare a lipsurilor şi suferinţelor de tot felul, de până atunci, şcoala unui sat a întâmpinat Crăciunul cu o serbare a datinilor şi obiceiurilor româneşti de iarnă. În jurul bradului simbolic, cu „cetina tot verde” şi al lui Moş Crăciun, „de-a pururi bun şi blând”, corul elevilor a rostit în prezenţa părinţilor un mănunchi de colinde tradiţionale.

Un copil, care abia se vedea de pe o estradă improvizată, cu glasul sigur al inocenţei, a aclamat versurile: „Moş Crăciun, Moş Crăciun/ Ce eşti acum printre noi/ Eu te rog ca anu-acesta/ Să-mi aduci în loc de daruri/ Iar pe tata înapoi”. În sală s-a făcut linişte deplină. Ochii celor de faţă erau scăldaţi în lacrimi, căci ei ştiau că puiul de om rămăsese orfan de curând, din cauza războiului.

Dacă pruncii Îl iubesc pe Iisus şi pe Moş Crăciun, inima noastră ne cere, de la sine, ca iubirea noastră creştinească şi omenească să se reverse şi asupra Domnului, dar şi asupra tuturor copiilor, care sunt podoaba şi primăvara omenirii.

Naşterea de prunci în sânul familiei, aşa cum au socotit dintotdeauna, moşii şi strămoşii noştri, este nu numai o poruncă a lui Dumnezeu, nu numai o lege a firii, ci şi un adevărat dar dumnezeiesc. „Iată, copiii sunt o moştenire de la Domnul şi roada pântecelui o răsplătire” (Psalmul 126, 3).

De aceea familia trainică, compusă din soţ, soţie şi copii este binecuvântarea lui Dumnezeu. Datoria societăţii este de a ocroti familia creştină şi de a nu permite instituirea altor „forme de familie” prin păcate contra firii, monstruoase din toate punctele de vedere.

Grija faţă de viitorul acestui neam, care sunt copiii ţării, înseamnă a-i ocroti din toate punctele de vedere. De aceea, vă îndemn să promovaţi cuvântul iubirii, al păcii, al bunei înţelegeri, să vă rugaţi împreună cu preoţii, cu monahii şi monahiile, cu toţi creştinii ortodocşi în Sfânta noastră Biserică, pentru ca Domnul cel în Treime închinat să dăruiască pace pe pământ, să ne ferească de venirea altor popoare asupra noastră, să alunge gândul răzbunării şi al urii din inimile oamenilor, să ne dăruiască viaţă în bună înţelegere cu toţi vecinii, cu toate neamurile de pe pământ.

Numai într-un climat de pace şi de bună voire între oameni, viitorul copiilor noştri poate fi asigurat şi educaţia lor în spiritul iubirii de Dumnezeu şi iubirii de oameni poate fi împlinită. Mântuitorul S-a întrupat pentru ca noi să primim şi să înţelegem sensul mântuirii, să-i urmăm Lui cu smerenie, cu iubire şi cu pace!

Iubiţii mei fii,

Prin Naşterea Domnului – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – s-a făcut începătură mântuirii noastre: „vieţuirea celor de sus a fost sădită pe pământ, îngerii au tovărăşie cu oamenii, iar oamenii stau, fără teamă, de vorbă cu îngerii. Pentru ce? Pentru că Dumnezeu a venit pe pământ şi omul s-a suit în cer: toate s-au amestecat”. Acelaşi Sfânt Părinte ne atrage atenţia că „suntem creştini în măsura în care imităm pe Hristos”.

Trebuie să călcăm pe urmele lui Iisus, dar nu într-un mod sentimental, ci prin transpunerea în condiţiile actuale ale existenţei umane a pogorârii Cuvântului, a smereniei şi a tuturor virtuţilor Sale, iar conformându-ne umanităţii Lui, vom putea avea acces la dumnezeirea Lui, inseparabil unită cu Acesta.

Pentru Ortodoxia românească, anul acesta a fost unul deosebit, deoarece Biserica a comemorat împlinirea a 1700 de ani de când Împăratul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Milan din 313, oferea creștinilor posibilitatea de a-și manifesta liber crezul religios.

Activitatea sa politico-religioasă a însemnat pentru Creștinismul primar realizarea unității de credință, de cult și canonică, iar pentru noi, cei de astăzi, moștenirea unui tezaur ce ne responsabilizează și ne motivează în apărarea și promovarea identității religioase în contextul pluralist și eterogen actual. În același timp, eforturile mamei sale, Împărăteasa Elena, de a descoperi lemnul Sfintei Cruci, sub puterea căreia Sfântul Constantin a întreprins toate acțiunile sale, au redat Creștinismului demnitatea cu care Întemeietorul său l-a înzestrat dintru început, Crucea devenind simbolul cel mai prețios al său.

De asemenea, teologia românească a comemorat personalitatea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog al secolului al XX-lea, prin conferințe și simpozioane, care au avut darul de a-i face cunoscută gândirea în contextul împlinirii a 110 ani de la nașterea sa.

Anul ce va urma, 2014, va fi dedicat de către Sfânta Biserică pocăinței, curățirii și unirii omului cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei și a Euharistiei, dar și mărturisirii jertfelnice a credinței, prin cinstirea și comemorarea sacrificiului de sine al marelui voievod Constantin Brâncoveanu.

Astfel, motivați de hotărârea înaintașilor noștri în a-și apăra țara și credința cu prețul sacrificiului suprem, avem datoria sacră de a respecta și promova aceste valori și de a păstra amintirea lor la loc de cinste în sufletele noastre.

Să mulţumim Preasfintei Treimi că a rânduit ca poporul nostru să primească Evanghelia mântuitoare. Sărbătorind Crăciunul anului 2013, să-i fim recunoscători Sfântului Apostol Andrei şi celorlalţi misionari care au întemeiat Biserica neamului nostru românesc.

Să îi pomenim în rugăciunile noastre pe toţi ierarhii care au păstorit turma lui Hristos, mitropoliţii şi episcopii cărturari înscrişi în cartea de onoare a poporului român. Să fim, deci, mândri de trecutul nostru istoric, plin de luptele şi jertfele strămoşilor, dar să avem grijă și de viitorul cât mai trainic al urmaşilor „lui Decebal cel harnic şi ai lui Traian cel drept”.

Prefăcându-se inimile noastre în ieslea Betleemului, în care primim dumnezeiasca Naştere a Domnului şi darurile ei mântuitoare, bucuria cea mare şi peste măsură de preţioasă, pe care au avut-o fericiţii care L-au văzut cu ochii lor pe Pruncul Cel dumnezeiesc: „Care bucurie/ Şi la voi să fie/ De la tinereţe/ Pân’ la bătrâneţe!”, vă doresc praznic luminos, îmbelşugat cu daruri duhovniceşti și sărbători fericite. Anul Nou ce vine – 2014 – să vă aducă împlinirea tuturor dorinţelor de mai bine, fericire şi prosperitate în toate cele bune şi folositoare. La mulţi ani – cu doriri de mântuire!

Al vostru binevoitor şi rugător către Bunul Dumnezeu, Părintele nostru al tuturor!

† Eftimie

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Pastorala pascală a ÎPS Eftimie Luca [2013]

Leave a comment

ÎN TOATE ZILELE VIEȚII NOASTRE SĂ PETRECEM
ÎN LUMINA ÎNVIERII DOMNULUI

*

Scrisoare Pastorală la Sărbătoarea
Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

*

Iubitului nostru cler, cinului monahal și tuturor dreptmăritorilor creștini din această de Dumnezeu păzită și binecuvântată eparhie, har, milă și pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

                                                     Motto:
„Degrab mergând, spuneți ucenicilor că a înviat
din morți„. (Matei 28, 7)

Drept măritori creștini,

Ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, în plină primăvară. Soarele strălucește luminos pe bolta cerului și cheamă firea întreagă la viață nouă. Sămânța aruncată sub glie de harnicii noștri agricultori s-a trezit din somnul iernii și a ieșit la lumină. Câmpurile au înverzit, florile și pomii au înmugurit și s-au umplut de podoabă, codrii s-au îmbrăcat în haină nouă și răsună prin ei ciripitul păsărilor. Cât de minunată și binefăcătoare este primăvara firii!

Și noi am trecut printr-o „primăvară duhovnicească” în vremea sfântului și marelui post al Paștilor. Inimile noastre s-au deschis, au primit razele harului dumnezeiesc și s-au înnoit prin slujbele și binecuvântările Bisericii. Iar astăzi, Biserica ne cheamă să ne bucurăm și să ne veselim la praznicul cel mare al Învierii Domnului Iisus Hristos. Soarele vieții noastre sufletești a înviat din mormânt „cu moartea pe moarte călcând” și nouă ne-a dăruit viață veșnică.

Luând pildă de la primăvara firii, venim la voi în această sărbătoare preamărită și semănăm sămânța cea bună a Evangheliei Domnului, să vă zidim pe piatra dreptei credințe și să vă întâmpinăm cu îndătinatul salut creștinesc:

 „HRISTOS A ÎNVIAT !”

Iubiții mei fii duhovnicești,

A înviat Hristos cu adevărat, căci El este „Învierea și viața noastră” (Ioan 11, 25). S-a arătat „timp de patruzeci de zile” (Fapte l, 3) Sfintei Sale Maici, Mariei Magdalena și celorlalte femei mironosițe (Ioan 20, 11, 17 ; Matei 28, 3), ucenicilor, „în muntele unde le poruncise” (Matei 26, 32, 28, 10, 14). Sunt amintite și alte arătări: celor unsprezece apostoli fără Toma și apoi cu Toma; lui Petru, lui Iacob, tuturor apostolilor, adică și celor șaptezeci, și, de asemeni, „s-a arătat deodată la peste cinci sute de frați” (I Cor. 15, 67).

 Iubiți credincioși,

Păcatul râvnește, îmbolnăvește și omoară sufletul, chiar dacă omul este viu cu trupul. Învierea din moartea păcatului vine prin pocăință, iar pocăința o pune în mișcare credința în existența lui Dumnezeu, a unui Tată ceresc bun, a unei împărății veșnice a Lui, unde toți îngerii și sfinții Lui sunt pururea îndestulați și în fericire.

Popoarele păgâne, dinainte de venirea Mântuitorului, erau moarte în păcat, deși trăiau trupește și aveau civilizații remarcabile. Și ele, însă, din când în când, dar mai ales în împrejurări grele, își aduceau aminte de Dumnezeu și se pocăiau. Cei dintre aceste neamuri care s-au pocăit și au săvârșit fapte bune, întrecând pe semenii lor, au ajuns la Tatăl ceresc, care i-a îmbrățișat și le-a dat fericirea pierdută: aceștia sunt sfinții dintre păgâni.

Strămoșii noștri geto-daci fac parte dintre neamurile păgâne, care însă credeau în „nemurirea sufletului și în viața veșnică, râvna lor religioasă fiind caracterul cel mai de seamă al firii lor”. Iată motive ce ne fac să credem că vor fi fost și dintre ei sfinți ca cei despre care amintește Sfântul Vasile cel Mare.

Odată creștinați, strămoșii noștri și-au găsit sensul credinței lor în nemurirea în Hristos, cel înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui în slavă multă. Au înviat deplin din păcatul strămoșesc și din cele personale, ridicându-se cu înlesnire, prin virtuți, la Părintele cel ceresc, la Hristos cel înviat, la toți sfinții care s-au umplut de harul învierii chiar din această viață.

Asemeni apostolilor care mergeau spre Emaus însoțiți de Mântuitorul Hristos și L-au rugat să rămână cu ei (Luca 24, 29) și strămoșii noștri L-au primit pe Hristos și L-au oprit la ei, căci și-au „găsit sensul credinței lor în nemurire”. Nu L-au respins, cum au făcut cei din Atena cu Pavel, căruia i-au spus „că-L vor asculta altă dată” atunci când le-a vorbit despre Învierea lui Hristos (Fap. Ap. 17-, 31, 32).

Pătrunderea și răspândirea creștinismului în provinciile romane de la Dunărea de Jos – inclusiv Sciția Mică (Dobrogea de astăzi) – sunt dovedite, însă, mai ales marele număr al martirilor creștini din aceste părți, care au pecetluit credința lor prin moarte mucenicească înainte de libertatea creștinismului acordată de Constantin cel Mare prin edictul de la Milan (313), de la a cărui promulgare se împlinesc anul acesta 1700 de ani, moment marcat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin proclamarea anului 2013 ca „An omagial al „Sfinților Împărați Constantin și Elena”.

Șuvoiul de credință ortodoxă venită întâi în Dobrogea, prin Sf. Ap. Andrei, prin urmașii lui și prin urmașii Sf. Ap. Pavel, care au predicat în sudul Dunării, s-a revărsat și la nordul Dunării, în Dacia Felix, transformând sufletul poporului nostru într-un popor creștin drept credincios. Prin împărtășirea învățăturii Domnului și prin Sfintele Taine fiecăruia „i s-a dat puterea să se facă Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan l, 12). Și într-adevăr, neamul nostru a devenit un neam care a înviat din vechea credință și din păcatele specifice lumii păgâne, ridicându-se spre Hristos, spre învierea spirituală.

Cronicarii noștri și călătorii străini vorbesc cu respect și entuziasm despre religiozitatea românilor manifestată în toată vatra românească. Vrednic de amintire este momentul dinainte de bătălia de la Vaslui, când Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt, poruncește să țină post toată oștirea timp de patru de zile, după care se împărtășesc toți, pornesc la atac și câștigă bătălia contra puhoiului turcesc. Ca să mulțumească lui Dumnezeu și el și sfatul țării și oștenii și poporul petrec în post și rugăciune șase săptămâni, lucru nemaiîntâlnit în istorie, ceea ce arată credința puternică a întregului popor.

  Iubiții mei fii sufletești,

Toți binecredincioșii creștini din această viață suntem laolaltă în comuniune cu toți sfinții din veacuri adormiți întru nădejdea învierii și vieții veșnice; la Sf. Liturghie, pe sfântul disc, uniți în jurul Mielului lui Dumnezeu, adică a Sf. Agneț, ca părticele pe care le scoate preotul așezându-le în stânga și în partea de jos, căci în dreapta stă părticica pentru Maica Domnului. Însă și Sf. Liturghie este viața Mântuitorului, de la leagăn până la moarte, înviere și ședere de-a dreapta Tatălui întru slavă. De aceea se cuvine să participăm la Sf. Liturghie, să ne mărturisim și să ne împărtășim, ca să fim cu adevărat în comuniune cu toți sfinții și deci și cu toți sfinții noștri români.

Până la Întruparea Domnului și sfânta Lui Înviere eram în întuneric. Odată cu învierea și Pogorârea Sfântului Duh „toate s-au umplut de lumină…”, cum cântă Biserica în aceste zile. Este lumina Învierii lui Hristos, este lumina în care sunt înveșmântați sfinții care sunt părtași la „învierea cea-dintâi”, haina cea de la început în care ne-am îmbrăcat la Sfântul Botez.

Deci și noi, dacă suntem lumină prin luminarea cea din Botez, când „ne-am răstignit cu Hristos” și ne-am ridicat înfățișându-ne Lui „ca vii înviați din morți” (Romani 6, 13), se cuvine „să umblăm ca fiii luminii, pentru că roadă luminii este orice bunătate dreptate și adevăr” (Efeseni 5, 8 – 9).

În fața oricăror situații când trebuie să luăm o hotărâre, indiferent de importanța ei, să rugăm pe Sf. Maică, pe toți sfinții și pe ai noștri îngeri păzitori să mijlocească la Hristos, Lumina cea neapropiată, ca să ne lumineze mințile spre „a cerceta duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (Ioan 4, 1) și să putem alege Calea cea mai bună, bine plăcută lui Dumnezeu și, în duhul sfinților și strămoșilor noștri, în toate zilele vieții noastre să petrecem în lumina Învierii Domnului, și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Iubiți credincioși,

După cum spuneam, anul acesta se împlinesc 1700 de ani de la faimosul edict de la Milan, prin care s-a acordat libertatea celor care doresc să își mărturisească credința în Hristos cel înviat din morți. Sfânta noastră Biserică a hotărât ca acest eveniment să fie comemorat în mod deosebit. De aceea și în eparhia noastră de Dumnezeu păzită s-a creat un program de manifestări cultural-religioase, pentru a da posibilitatea fiilor noștri sufletești să-și manifeste deschis credința lor în Dumnezeu, arătând întregul său tezaur spiritual și cultural, păzit de veacuri de înaintașii noștri.

Astfel, în Duminica Ortodoxiei, la Roman, a avut loc o procesiune sub genericul: Libertatea creștinilor dobândită prin Decretul constantinopolitan din anul 313. Astfel de procesiuni se vor organiza și în alte orașe și localități mai importante ale eparhiei, la care vă rog părintește să participați. Este de datoria noastră ca anul acesta, în mod special, fiecare fiu al Bisericii să facă un gest prin care să-și dovedească identitatea ortodoxă și să-și arate atașamentul său față de valorile perene ale credinței noastre.

Să nu ne fie teamă de a manifesta credința noastră într-o lume a îndoielilor și incertitudinilor, a sincretismului și a ofertei supraaglomerate a diversității religioase creștine sau necreștine! Veți dovedi că în această lume parcelată și fracturată de interese egoiste și meschine, experiența trăirii voastre cu Dumnezeu și prin Dumnezeu vă va da satisfacția supremei certitudini a vieților voastre transfigurate. Veți lichida din viața voastră nedumeririle, relativismele și superficialitățile pe care vi le-ați permis mai înainte de a cunoaște grandoarea simțirii lui Hristos înviat.

Cu astfel de gânduri, simțăminte și îndemnuri vă îmbrățișez în iubirea mea părintească și rog pe Hristos Domnul Cel ce ne-a dăruit viața veșnică prin Învierea Sa, să vă dea tuturor sănătate deplină, pace și belșug în săvârșirea faptelor bune.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu duhul vostru” (Galateni 6, 18).

Al vostru părinte și păstor duhovnicesc de tot binele voitor și pururea către Domnul fierbinte rugător,

†Eftimie,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Dată în reședința noastră arhiepiscopală de la Roman, mai 2013