Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [17]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

Între p. 469-477: Sfințirea Sfântului și Marelui Mir. Articol publicat inițial în Îndrumător Bisericesc, anul 158, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010, p. 143-153, cf. n. *, p. 469.

„Taina Sfântului Mir este Cincizecimea personală a fiecărui om”, p. 471. Iar „prin Mirungere, Sfântul Duh pătrunde și se imprimă în toate mădularele trupului și în puterile sufletești care stau la temelia lor, și persistă în ele ca o bună mireasmă”, p. 472.

Sfințirea Sfântului și Marelui Mir se face în Joia Mare, p. 474. Iar Sfântul și Marele Mir se face „din untdelemn curat de măsline, amestecat cu vin curat și cu multe și felurite balsamuri, esențe și aromate, în număr de 38. [Și] mulțimea și varietatea mirodeniilor din care este constituit Sfântul Mir simbolizează bogăția și felurimea darurilor Sfântului Duh”, p. 474.

Pentru a exemplifica rugăciunile de sfințire, autorul folosește ed. BOR 1993 a Arhieraticonului, cf. n. 15, p. 475.

Între p. 478-486: Responsabilitatea liturgică și sacramentală a episcopului. În fapt, acest cuvânt a fost citit în februarie 2011, la ședința de deschidere a lucrărilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cf. n. *, p. 478. Apoi, cf. aceleiași note, cuvântarea a fost publicată în Telegraful Român, anul 159, nr. 5-8, 1 și 15 februarie 2011, p. 1 și 6.

Episcopul trebuie să poarte jugul Evangheliei Domnului, p. 480. Iar el este un iconom al Tainelor lui Dumnezeu, p. 481. Și pentru a vorbi despre episcop și despre Sfintele Taine, autorul citează în mod masiv din Teologia Dogmatică a Părintelui Stăniloae, p. 481-486. Care Părinte Stăniloae, deși nu a fost episcop, a avut conștiință episcopală, adică conștiința de a scrie o teologie pentru întreaga Biserică a lui Hristos. Lucru pe care trebuie să îl avem și noi: să scriem pentru întreaga Biserică, despre probleme profunde și nu colaterale, văzând lucrurile de deasupra și nu doar mărginit, îngust, din perspectiva Bisericii noastre naționale.

Ultimul capitol al cărții, al 7-lea: Îndrumări pastorale. Începând din p. 487. Și conține două articole. Primul: Misiunea pastorală a preotului față de credincioșii bolnavi (p. 489-500.

Textul nu a mai fost publicat în altă parte, pentru că nu ni se indică nicio publicare anterioară a lui. Însă pare un text luat dintr-un alt text. Pentru că notele de subsol încep în p. 491, cu Ibidem, deși nu a mai fost citat niciun text anterior.

Anul 2012, în Biserica noastră, a fost închinat Sfântului Maslu, p. 489. „Vizitele pastorale”, p. 495. „Păstorul sufletesc trebuie să aducă bucuria în sufletul și existența celui bolnav, să trezească în el încrederea în Dumnezeu și în puterile lui sufletești și trupești”, p. 495.

Al doilea al secțiunii și ultimul al cărții: Preotul în scaunul Spovedaniei (p. 501-506). Publicat inițial în Îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1982, p. 178-183, cf. n. *, p. 501.

Chestionarul păcatelor este „un ghid aproximativ, necesitând o adaptare la condițiile zilelor noastre”, p. 503.

Canonul este „o expresie a pocăinței și a îndreptării, un exercițiu spiritual de practicare a virtuților”, p. 505.

„Aplicarea rigoristă a canonului, după vechile prescripții canonice, nu este o metodă eficace pentru ridicarea celor căzuți, precum nu folosește nici la diminuarea rolului canonului”, p. 505.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [16]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

*

Al 6-lea capitol al cărții: Responsabilitatea liturgică și sacramentală a episcopului. Începe în p. 439. Primul articol din această secțiune a fost editat în Revista Teologică, IV (1994), nr. 1, p. 3-13, cf. n. *, p. 441. Și se numește: Sfinții Trei Ierarhi în cultul ortodox.

Sfântul Vasile cel Mare a impus prin pravila sa rugăciunea din amurg, rugăciunea de la miezul nopții și cea din zorii zilei, p. 443. Adică Pavecernița, Miezonoptica și Ceasul I. Informația a luat-o, cf. n. 6, p. 443, din p. 173 a articolului următor: Pr. Prof. Ene Braniște, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXVI (1958), nr. 1-2.

În p. 446, autorul afirmă că „ne lipsesc mărturiile directe…în ceea ce privește autenticitatea” Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Eu cred că nu le-am căutat…sau nu le acceptăm existența. Tradiția Bisericii are răspunsuri pentru toate problemele noastre. Numai noi nu o citim și nu o ascultăm cu evlavie.

Între p. 455-468: Sfânt și sfințenie în Biserica Ortodoxă. Canonizarea Sfinților Români. El a fost publicat în vol. „Ale Tale dintru ale Tale”. Liturghie, Pastorație, Mărturisire, Prinos de cinstire adus Î.P.S. Laurențiu Streza la împlinirea vârstei de 60 de ani, Ed. Andreiana, Sibiu, 2007, cf. n. *, p. 455.

Pentru Părintele Liviu Stan, canonizarea este „actul prin care Biserica recunoaște, declară și așează pe eroii dreptei credințe adormiți în Domnul, în rândul sfinților pe care îi venerează, pe temeiul învățăturii sale dogmatice”, cf. Pr. Prof. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, în rev. Ortodoxia, II (1950), nr. 2, p. 260. În art. de față: p. 457.

Semnele sfințeniei: moartea martirică, mărturisirea statornică a dreptei credințe, sfințenia vieții, darul facerii de minuni, nestricarea trupului, Sfinte Moaște făcătoare de minuni sau izvorâtoare de mir, p. 458.

„În actul de canonizare [a Sfinților], inițiativa a avut-o și o are poporul lui Dumnezeu, format din cler și credincioși, care i-a identificat pe adevărații sfinți și i-a cinstit creându-le un cult neoficial. Autoritatea bisericească supraveghează aceste manifestări de pietate liturgică, dând lămuriri credincioșilor, după caz, pentru evitarea de excese sau greșeli. Grija permanentă a Bisericii este de a se păstra nealterată credința ortodoxă, manifestată prin cultul sfinților”, p. 458.

În n. 8, p. 458, Mitropolitul Laurențiu îl citează din nou pe Părintele Liviu Stan, cu același articol (p. 269-270), unde Părintele Stan spune că n-a existat niciun Sinod ortodox care să fi impus credincioșilor cinstirea vreunui Sfânt al Bisericii.

Canonizarea se fac post-mortem, p. 458.

Iar procesul de canonizare conține următoarele etape:

1. alcătuirea și studierea dosarului de canonizare de către Comisia sinodală pentru canonizarea Sfinților români, pentru a stabili condițiile de fond;

2. prezentarea și aprobarea raportului Comisiei de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române;

3. hotărârea Sfântului Sinod de a se proceda la canonizarea solemnă;

4. alcătuirea Sinaxarului, a Acatistului și a Slujbei Sfântului și aprobarea lor de către Sfântul Sinod;

5. aprobarea de către Sfântul Sinod a Icoanei Sfântului;

6. stabilirea de către Sfântul Sinod a tipicului și a datei canonizării solemne;

7. întocmirea Tomosului sinodal de canonizare, p. 459.

Dacă avem Sfintele Moaște ale Sfântului care va fi canonizat, ele se pregătesc și sunt puse în raclă, se săvârșește ultimul parastas pentru el, se face priveghere de toată noaptea, se săvârșește Sfânta Liturghie a doua zi, în cadrul căreia se rostește Tomosul de canonizare. Iar procesiunea canonizării solemne se termină prin purtarea raclei cu Sfintele Moaște și prin așezarea lor și a Icoanei Sfântului în Biserică, la locul pregătit pentru ele, p. 459.

Tomosul de canonizare e publicat și transmis apoi tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, p. 459. Se publică Viața Sfântului nou canonizat, Acatistul și Slujba sa, e înscris în calendar și se introduc rânduielile liturgice ale pomenirii sale în cărțile de cult, se tipărește Icoana Sfântului și e publicitată, numele său poate deveni hram pentru Biserici nou construite, p. 459-460.

Sfântul Ioan Valahul/Românul a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Greacă în sec. al 17-lea, Sfântul Antipa de la Calapodești a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în sec. al 19-lea, iar Sfântul Paisie Velicikovski a fost canonizat mai întâi de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988, la un mileniu de la încreștinarea rușilor, p. 460.

Sfântul Nifon al Constantinopolului, spune Părintele Ioan Floca, citat în n. 12, p. 460, a fost canonizat în 1517 pe pământ românesc.

Din p. 461 aflăm că referatul pe baza căruia PFP Justinian Marina a canonizat primii Sfinți români a fost al ÎPS Nicolae Bălan al Ardealului. Inițierea canonizării s-a produs în ședința sinodală din 28 februarie 1950, p. 461. Iar canonizarea solemnă a avut loc între 10-23 octombrie 1955, moment în care au fost canonizați Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara și Sfântul Mucenic Nicolae Oprea, p. 461.

În n. 16, p. 462, autorul citează Diac. Petru David, Mitropolitul Nestor al Olteniei, în rev. Biserica Ortodoxă Română, CXX (2002), nr. 1-6, p. 277. Și Părintele David, în paragraful citat de autor, ne spune că ÎPS Nestor Vornicescu s-a ocupat de dosarele de canonizare ale Fericiților Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu, p. 462.

Pe 19 mai 1992 s-a stabilit canonizarea a 19 Sfinți români și recunoașterea a 38 de Sfinți români, cinstiți și de alte Biserici Ortodoxe, p. 464. Iar în Duminica Sfinților Români, care e a doua duminică după Cincizecime, sunt pomeniți „toți Sfinții din neamul românesc, știuți și neștiuți”, p. 465.

După moartea ÎPS Nestor Vornicescu, președintele comisiei de canonizare a fost PS Laurențiu Streza, pe atunci Episcopul Caransebeșului, fiind ajutat de PS Irineu Popa, pe atunci Slătineanul, p. 466. Iar noua comisie sinodală a canonizat pe următorii Sfinți: pe Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie al II-lea al Moldovei, pe Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, pe Sfântul Dosoftei al Moldovei, pe Sfântul Onufrie de la Vorona, pe Sfântul Grigorie Dascălul, pe Sfântul Gheorghe de la Cernica, pe Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin și pe Sfântul Varlaam al Moldovei, p. 467.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [15]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

*

Între p. 415-429: Studii și preocupări liturgice în Transilvania. De această dată fiind vorba de un al doilea articol în colaborare. Nu cu fiul său ci cu Prof. Nicolae Dura. În forma inițială: Pr. Prof. Dr. Liviu Streza, Pr. Asist. Nicolae Dura, Contribuții Transilvănene la teologia ortodoxă, în rev. Mitropolia Ardealului, Sibiu, 1998, p. 210-221.

Rev. Mitropolia Ardealului a fost înființată în 1956, p. 415. Unificarea calendarului e așteptată de la viitorul Sinod Panortodox, p. 422.

Între p. 430-433: Liturghierul lui Macarie – o jumătate de mileniu de la apariție, care este un articol care a apărut în 2008 în Telegraful Român, cf. n. *, p. 430.

Liturghierul lui Macarie a fost tipărit în noiembrie 1508 și de atunci au trecut peste 500 de ani, p. 430. Ierom. Macarie învață meșteșugul tiparului la Veneția și tipărește la Târgoviște, sprijinit de domnul Radu cel Mare, p. 431. Macarie tipărește Liturghierul în 1508, Octoihul slavon în 1510 și Tetraevanghelul slavon în 1512, p. 431.

În Biblioteca Mitropoliei din Sibiu se află unul din cele 5 exemplare ale Liturghierului lui Macarie tipărit în 1508, exemplar care a fost recondiționat în 2007 în laboratorul de restaurare al Muzeului Brukenthal din Sibiu, p. 413.

Iar Liturghierul lui Macarie a stat la baza Liturghierului lui Coresi din 1570, de la Brașov. Ba mai mult, Liturghierul lui Macarie a fost „prototipul tuturor liturghierelor slavone tipărite mai târziu la Veneția, în cursul secolului al XVI-lea, pentru uzul slavilor sud-dunăreni (sârbi și bulgari)”, p. 432.

Un alt articol din 2008, din Telegraful Român: Tipăriturile macariene – 500 de ani de spiritualitate și cultură în Țările Române, p. 434-438.

Pentru Ieromonahul Macarie, anul 1508 însemna anul 7016 de la facerea lumii, p. 435. Ceea ce înseamnă că 2015 este anul 7523 de la facerea lumii.

Octoihul din 1510 nu e nici mare și nici mic, ci unul mixt, p. 435. El are 200 de file și e conținut de 25 de caiete, cu 22 de rânduri pe pagină, p. 436.

Tetraevangheliarul din 1512 este „primul de acest fel destinat tuturor ortodocșilor care foloseau limba slavonă în cult”, p. 437. Are 290 de foi și e conținut de 37 de caiete, fiecare pagină având 20 de rânduri, p. 437.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [14]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

*

Între p. 404-414: Relatările unor pelerini ruși din secolele XVI-XVIII, în trecere prin Țările Române, despre viața liturgică ortodoxă și locașurile de cult românești. Articolul a fost publicat anterior în rev. Biserica Ortodoxă Română CVI (1988), nr. 3-4, p. 100-107 și într-o revistă teologică din Rusia, în 1988. Pentru că el reprezintă referatul cu care autorul a participat în ianuarie 1988, la Leningrad, la Conferința internațională teologică consacrată încreștinării rușilor, cf. n. *, p. 404.

Un alt participant la această conferință pare să fi fost Părintele Viorel Ioniță, pentru că are un articol în rusă, tot din 1988, intitulat Activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei în Scytia Minor.

Iar autorul se referă la articole recente rusești, fiindcă apăruseră în limba rusă însemnările egumenului Daniil, dintre 1106-1107, și ale starețului Zosima, dintre 1419-1420, cf. p. 406.

Însă primul pelerin rus care a scris despre Moldova a fost Diac. Trifon Korobeinikov. Călătoria lui la Constantinopol și Athos a avut loc în 1582, iar cea spre Ierusalim în 1593, p. 406. În 1593, Trifon a trecut prin Moldova și Dobrogea și a fost primit la Iași de domnul Aron Vodă, p. 406.

El amintește de satul Ștefănești din Botoșani, în care erau trei Biserici, în Iași erau mai mult de 10 Biserici, iar catedrala Sfântul Nicolae din Iași, zidită de Sfântul Ștefan cel Mare între 1491-1493, a fost socotită de pelerinul rus drept „mai măreață decât biserica Sfântul Nicolae Gostunski (din Moscova)”, p. 406.

Alte pagini de jurnal au rămas de la Monahul Vasile Iacovlev Gagara, din Kazan, p. 408. El a călătorit spre Ierusalim și Egipt, trecând prin Țara Românească și Moldova. A stat în Moldova 3 săptămâni, în ianuarie 1638, și a descoperit că avem clopote ca și ei, în Rusia, și că Mănăstirile sunt conduse de arhimandriți și egumeni, fiind tot ortodocși ca și ei, p. 408.

Amintește de Mănăstirea Galata, de orașul Suceava, de Sfintele Moaște ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, și că la Bobotează mitropolitul Moldovei a aruncat crucea în apă. Cortegiul religios de la Botezul Domnului era format și din ostași cu tobe, cu arme de foc și lănci, la el a participat și domnul țării, p. 408-409, iar după sfințirea apei pe 6 ianuarie „se trăgea cu tunul și cu puștile în semn de bucurie”, p. 409.

Aruncatul Crucii în apă la Bobotează nu mi se pare deloc un gest bun, fiindcă e un gest de lepădare a Crucii Lui. Pentru că slujba ne spune că trebuie să introducem Sfânta Cruce în apă, la sfințire, și să însemnăm apa cruciform, dar nu să aruncăm Crucea în apă, pentru ca să o recupereze niște tineri și să pară eroi. Iar însemnarea crucișă a apei ne arată că apa sfințită are de-a face cu întreaga iconomie a lui Hristos, Răstignirea Lui fiind un  eveniment capital pentru mântuirea noastră.

O a treia relatare îi aparține starețului Arsenie Suhanov, un grec stabilit la Moscova și care cunoștea mai multe limbi străine, p. 409. El îl însoțește, în 1649, pe Patriarhul Paisie al Ierusalimului, care vizitase Rusia. Și de aceea călătorește de trei ori în Moldova și Țara Românească între 1649-1651, după care ajunge la Constantinopol, Athos și Ierusalim. Face și o a 4-a călătorie în Moldova, dar de la ea nu avem însemnări, p. 409.

Sursa Mitropolitului Streza pentru articol este Călători străini în Țările Române, vol. 3, cf. n. 4, p. 406, și vol. 5 al colecției pentru datele din p. 408-409.

Arsenie amintește de Mănăstirea Barnovschi din Iași, de Mănăstirea Galata, de Mănăstirea Nicolița din Galați, unde trăia Sfântul Atanasie al III-lea Patelarie, și de Biserica din Ismail, închinată Ierusalimului, p. 409. El dă amănunte despre cum se bătea toaca, apoi clopotul, la Iași și la Târgoviște, pentru a anunța Vecernia, p. 410.

Al 4-lea pelerin: starețul Leontie. A trecut prin Moldova în sec. al 18-lea, în drum spre Constantinopol și Ierusalim, p. 410. Vorbește despre Duminica Ortodoxiei prăznuită la Iași, despre Mănăstirea Golia și ne spune că „la Iași sunt mănăstiri foarte multe și frumoase; ziduri vechi, dar foarte îngrijite. Domnii de mai înainte aveau mare grijă de biserici; toți pereții sunt acoperiți cu picturi”, p. 410. Dar vorbește și despre orașul Galați, unde „sunt multe mănăstiri frumoase…bisericile sunt împodobite, și ele sunt de piatră, și crucile de pe biserici și clopotele sunt mici; sunt câte două clopote de biserică”, p. 411.

În decembrie 1703, trec prin Moldova Ieromonahii Macarie și Silvestru din Novgorod-Severski, p. 411. Ei au vizitat Mănăstirile Dobrovăț din jud. Iași și Adam din jud. Galați, p. 411. Au participat la praznicul Buneivestiri, care a căzut atunci într-o zi de sâmbătă, și au primit și milostenie, p. 411.

Ieromonahul Ipolit Vișenski, din Cernigov, a trecut prin Moldova și Țara Românească între 1707-1708, în timpul lui Mihai Racoviță și al Sfântului Constantin Brâncoveanu, p. 411. El a fost de față la sfințirea Bisericii Sfântul Gheorghe din București și a văzut cum s-a sfințit apa de Bobotează, p. 412.

Pe 25 noiembrie 1707, Ipolit era la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași. Acolo se afla PFP Hrisant al Ierusalimului. Împreună cu Patriarhul a slujit pe 6 decembrie, într-un sobor de 24 de preoți, 4 diaconi și 5 arhidiaconi, p. 412. Domnul Mihai Racoviță i-a dat carte de liberă trecere cât și ajutor material, p. 412. Și el ne spune că Iașiul, deși era „sărăcit de birul turcesc”, avea pe atunci „șaptezeci de biserici și optsprezece mănăstiri în oraș și patru în afara orașului”, p. 412.

A fost primit de episcopul Romanului și de cel al Buzăului, în Focșani a văzut 3 Mănăstiri și mai multe Biserici, în Buzău erau 3 Mănăstiri și 6 Biserici,  la București i-a văzut slujind pe Patriarhii Ierusalimului și Alexandriei, dimpreună cu Mitropolitul Țării Românești, p. 412. Biserica Mănăstirii Sfântul Gheorghe din București a fost sfințită în duminica de dinaintea Botezului Domnului, după ce fusese reclădită de Sfântul Constantin Brâncoveanu, p. 412. Alături de Patriarhii Ierusalimului și Alexandriei au slujit la sfințirea Bisericii din București 12 Mitropoliți, Arhiepiscopi și Episcopi, 12 Arhimandriți și Egumeni, 4 Diaconi și 2 Arhidiaconi, de față fiind și Sfântul Constantin Brâncoveanu, p. 412-413.

La Bobotează a participat la sfințirea apei, moment în care Mitropolitul de București a afundat crucea în apa Dâmboviței, p. 413.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [13]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

*

Art. Chipuri ctitoricești în pictura bisericilor românești din Transilvania e tipărit între p. 386-403, și, inițial, a fost tipărit în rev. Mitropolia Ardealului, XIX (1974), nr. 7-9, p. 414-425, cf. n. *, p. 386.

Cele mai vechi Biserici românești de zid din Transilvania sunt la Sântă-Mărie Orlea, Densuș, Gura Sada, Crișcior, Ribița etc, p. 388.

Biserica de la Sântă-Mărie Orlea e din sec. 13, p. 390.

Biserica din Leșnic are pictură din sec. 14-15, p. 391.

Biserica din Crișcior e din sec. 14, p. 392, și e ctitorită de familia voievodului român Bâlea, p. 392.

Biserica din Streisîngiorgiu e din sec. 13 și pictura din sec. 15, p. 395. În tabloul votiv apare cneazul Cândreș, soția sa, Nistora, jupân Lasco, fratele lui Cândreș și Vlaicu, fiul ctitorului, p. 395. Iar aici, Nicolae Iorga, a descifrat cea mai veche pisanie cunoscută din arta medievala românească, care datează din 1409, p. 395.

Biserica din Ribița conține pictură din sec. 15, descoperită în 1928 sub tencuiala de var, p. 396. Ctitorul: jupân Vladislav, p. 396. Alături de ctitor apare jupân Miclăuș, fratele lui Vladislav, și Ana, fiica lui Vladislav, p. 396. Din pisania Bisericii s-a descoperit anul și ziua terminării picturii: 15 iulie 1417. Însă aici „sunt pictați [și] regii sfinți ai Ungariei”. Probabil romano-catolici.

Biserica din Roșcani e zidită de nobilul Caba, seamănă la arhitectură cu cele din sec. 14-15 și a fost restaurată în sec. 18, p. 397. Din inscripția din altar, din 1766, aflăm că ctitorii Bisericii sunt Caba Laslo și Raț Agneș, p. 397. Iar numele ctitorilor români sunt maghiarizate după cum sunt și costumele pe care ei le îmbracă, p. 397.

Biserica Mănăstirii Râmeț a fost pictată prima oară în 1384, altarul e pictat în 1741, iar în pronaos și naos găsim fragmente din pictura de la 1809, p. 398.

Biserica din Bârsău e din sec. 16, fiind restaurată în 1879, p. 398.

Biserica Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus a fost construită de vornicul Preda de la Brâncoveni, în 1656, pe când cea de acum e ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu, ridicată la 1696. La 1767, Biserica a fost pictată de boierii munteni Manolache și Nicolae Brâncoveanu, p. 399.

Biserica din Mărgineni, jud. Brașov, p. 400.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [12]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

*

Între p. 371-385: Tâlcuire liturgică din Manuscrisul nr. 111, aflat în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului. Studiul de față reprezintă o lucrare de seminar a autorului, din timpul doctoratului său, întocmită sub îndrumarea Părintelui Braniște. Și a fost publicat în rev. Studii Teologice, XXVI, nr. 1-2, 1974, p. 79-88.

Manuscrisul 111 cuprinde o tâlcuire a Sfintei Liturghii, p. 371, și a fost scrisă de Ioan Moldoveanul, despre care autorul nu știe nimic, p. 372. Însă, deși prima filă, cu pagina de titlu, lipsește, autorul și-a dat seama că Ioan a copiat o carte tradusă în română, din grecește, de Eremia Cacavela, și care a fost tipărită la Iași, cu titlul: Învățătura svântă adecă a Svintei și Dumnezăeștii Liturghii, p. 372. Iar cartea tradusă de Cacavela a fost a lui Nicolae Vulgaris, numită Învățătură sfântă, adică explicarea Dumnezeieștii și Sfintei Liturghii și examinarea celor ce vin la hirotonie, dimpreună cu multe altele, p. 372-373.

Vulgaris s-a născut în Creta, în 1614, pe când Cacavela în 1651, tot în Creta. În 1686 Cacavela era la București, iar în 1687 a ajuns egumen la Mănăstirea Plăviceni, p. 373.  Cunoștea limbile greacă, latină, ebraică, italiană și română, p. 373. Din 1698 a predat limba greacă la Iași, la Academia Domnească înființată de Vasile Lupu, p. 373.

În traducerea tipărită, cartea lui Vulgaris are 165 de file, p. 373. Însă ÎPS Streza consideră traducerea lui Cacavela „greoaie și pentru faptul că urmărește aidoma topica textului grecesc, deosebită de cea românească. Urmărește, uneori, să redea în românește chiar modul, timpul, cazul și genul grecesc”, p. 374.

O traducere exactă nu e niciodată „o eroare”, chiar dacă textul pare mai greu. Pentru că o traducere exactă e mai aproape de text și nu o interpretare laxă a textului.

„Preoția chivernisește harul”, p. 374.

Stiharul înseamnă „strălucirea veșmintelor lui Hristos”, epitrahilul este „jugul lui Hristos”, brâul vorbește despre „frumusețea cu care S-a încins Hristos”, mânecuțele sunt „grija” preotului pentru lucrările Bisericii, felonul vorbește despre harul Sfintei Treimi, p. 376. Orarul e podoaba duhovnicească prin care  se arată că diaconii îi imită pe Heruvimi, nabedernița e sabia Duhului Sfânt, omoforul indică oaia cea rătăcită, sacosul este cămașa lui Hristos, p. 376.

Folosim pâine dospită la Euharistie și nu azimă, așa cum spune cardinalul romano-catolic Joanne Bona în Rerum liturgicarum libri duo, Roma, 1671, p. 377.

Sfântul Simeon al Tesalonicului subliniază faptul că numai Agnețul se preface în Trupul Domnului, p. 378. Însă toți cei pomeniți se împărtășesc de sfințenia Domnului, p. 378. Tămâierea de la Proscomidiar înseamnă mirurile Sfintelor Femei Mironosițe sau darurile Magilor, p. 378.

Mișcarea Sfântului Aer, de la Crez, vorbește despre „ridicarea pietrei de pe mormântul Mântuitorului”, cf. Sfântului German al Constantinopolului, p. 381.

Manuscrisul lui Ioan Moldoveanul are scris „foarte îngrijit, caligrafic, fiind ușor de citit. Copistul folosește scrierea cursivă. Pentru împodobirea textului folosește cerneală roșie la scrierea diferitelor inițiale și texte biblice, scrise pe margine. Nu folosește însă alineatele, literele mari, semnele de punctuație adecvate între propoziții și fraze, spațiile între cuvinte, prepozițiile fiind întotdeauna unite cu cuvântul următor”, p. 384.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [11]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

*

Al 25-lea manuscris antologat: un Praznicar, scris de Popa Ion din Cluj-Mănăștur, în anul 1723. După care urmează Antologhionul din 1738 al lui Popa Filip din Năpradea, jud. Sălaj, scris pe când locuia în Noțig, p. 341. Un alt Antologion din 1738, scris de Diac. Toader din Ibașfalău (Dumbrăveni), p. 342, apoi un Minei prescurtat de sec. 17, după care un Praznicar din sec. 18-19, p. 342.

Al 30-lea manuscris: un Minei prescurtat din sec. 18, apoi un Minologhion scris de Logofătul Matei Movileanu între anii 1737-1768, de 126 de file, p. 343, încă două Minologhioane, de sec. 17 și respectiv 18, un Octoih de sec. 17, p. 344. Urmează 7 Octoihuri mici, de sec. 17-18, p. 345-347, după care un Triod, scris de Popa Ioan înainte de 1711, de 192 de file, p. 347. Al 43-lea manuscris: un alt Triod, scris de Popa Flog din Ghiriș (Câmpia Turzii), în anul 1736, care are 619 file, p. 348.

Urmează Psaltirea cu tâlc, din 1780, scrisă de Diac. Gavriil din Mediaș, de 129 de file, p. 348, și o altă Psaltire, de sec. 19, de 154 de file, care conține psalmii 15-188, p. 348. Urmează 13 Miscelanee, care cuprind rugăciuni, acatiste, cântări, slujbe, predici, scrise între sec. 17-19, p. 349-355. Al 59-lea manuscris este un fragment de Ceaslov, de sec. 19, iar ultimul cuprinde rugăciuni și cântări și e tot din sec. 19, p. 355.

În concluzii, Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului e bogată în manuscrise liturgice, dar pe care nu o să le vedem decât atunci când le va publica online.

Între p. 357-370 avem studiul: Rânduiala Tainei Sfântului Maslu după manuscrisele liturgice din Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului. Care a fost scris pe baza a patru manuscrise liturgice, p. 357, care oferă „aceeași rânduială a Tainei Sfântului Maslu, [dar] deosebită de cea actuală prin numărul dublu de Evanghelii, fiecare din cele 7 având și una rânduită a fi citită în mod special femeilor, fiind numită „muiereasca”. [Iar] din cele 14 pericope biblice, doar două sunt întâlnite în rânduiala actuală a acestei Sfinte Taine”, p. 357.

Primul manuscris folosit e din 1675, p. 357, și are 179 de file, p. 358. Rânduiala Sfântului Maslu este între f. 80-152v, p. 358. Al doilea manuscris e din 1716, al 3-lea din 1720, p. 359, și al 4-lea scris între anii 1648-1759, p. 360.

Primul manuscris, cel din 1675, specifică faptul că Maslul e făcut de „7 popi”, în Biserică sau într-o casă,  și e nevoie de un blid de grâu și de 7 toiege învelite în bumbac, iar preoții se îmbracă în feloane (lucru care include și epitrahilul n.n.) și au în mâini lumânări aprinse, p. 361. Canonul Sfântului Arsenie, Arhiepiscopul Corfului, e din sec. 9 d. Hr., cf. p. 362, n. 9. Taina nu începe cu binecuvântarea mare în acest manuscris dar are ectenia mare, p. 364.

Rugăciunea dea sfințire a uleiului: „…sfințește uloiul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din ial, întru vindecare și schimbare a toate chinurile și durerile trupești și spurcăciunile trupești și sufletești și a toate răutățile…”, p. 364.

Primele 4 Apostole sunt identice cu cele de acum, celelalte diferă: Gal. 2, 16-20; Col. 3, 12-16; Efes. 6, 10-17, p. 365.

Cele 14 Evanghelii sunt: a). (pentru bărbați): 1. In. 5, 1-15; 2. Lc. 19, 1-10; 3. Mt. 10, 1, 5-8; 4. Mc. 6, 7-13; 5. In. 14, 27-31; 15, 1-17; 6. Lc. 7, 36-50, 7. Mt. 6, 14-21; b) (pentru femei): 1. Mt. 10, 1; 5-8; 2. Mc. 6, 7-13; 3. Lc. 9, 1-6; 4. Mt. 9, 18-26; 5. Mc. 5, 24-34; 6. Lc. 8, 41-56; 7. Mt. 8, 14-23, cf. p. 365-366.

Cu Sfânta Evanghelie pe capul celui bolnav, se spune rugăciunea vindecării, p. 368.

La concluzii, autorul afirmă că lipsa binecuvântării mari se datorează legăturii Sfântului Maslu cu Sfânta Liturghie, „de care s-a desprins ulterior”, p. 370. Însă avem vreun text liturgic din vechime în care Maslul era unit cu Liturghia?