Pastorala pascală a ÎPS Prof. Dr. Nifon Mihăiță [2015]

Învierea Domnului – fundamentul credinței, speranței și bucuriei noastre

 † Nifon,

prin milostivirea lui Dumnezeu, Arhiepiscop și Mitropolit,

Iubitului nostru Cler, Cinului monahal și tuturor credincioșilor din Arhiepiscopia Târgoviștei,

har și pace de la Hristos Cel înviat, iar de la noi, Arhipăstorul vostru, părintească binecuvântare!

Hristos a înviat!

 Iubiţii mei fii sufleteşti,
slujitori ai altarelor străbune
şi binecredincioşi creştini,

De aproape două milenii răsună, cu putere, în sufletele noastre imnul triumfal al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos din morţi, eveniment unic, cu reverberaţii cosmice, care dă vieţii noastre sens şi fundamentează credinţa, speranţa şi bucuria noastră.

Acest imn biruitor, pe care noi îl cântăm an de an, pentru totdeauna, de la marele eveniment al Învierii, exprimă bucuria noastră supremă şi bucuria lumii întregi, speranţa nepieritoare în bunăvoinţa, milostivirea şi iubirea Creatorului pentru noi şi pentru întreaga creaţie.

Învierea Mântuitorului este cel mai important şi strălucitor fapt istoric şi dumnezeiesc care s-a produs vreodată, reper esenţial pentru istoria umanităţii.  Este taina centrală a credinţei noastre, elementul cheie al originilor creştine, fără de care nu ar fi existat Noul Testament, creştinismul, propovăduirea apostolilor, Biserica, învăţătura, cultul şi misiunea ei. Este noaptea în care credincioşii sunt chemaţi cu îndemnul: „Veniţi de primiţi lumină!”, fiind „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, eveniment vestit de psalmist cu cuvintele: „Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa” (Psalmul 117, 24).

În sfintele lăcaşuri se aude astăzi imnul pascal: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Este ziua în care ne luminăm cu prăznuirea, ziua în care iertăm toate pentru Înviere, ziua în care cântăm, cu bucurie, acest imn al biruinţei.

Această „primă zi a săptămânii” deschide un timp nou, în care tot ceea ce a fost săvârşit până acum se descoperă ca noutate a vieţii, ca noutate a lumii. Este timpul în care primim o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a ne regăsi pe noi înşine, în Biserica lui Hristos Cel înviat, Domnul vieţii.

Este bucuria sfântă care ne învăluie, asemenea înnoirilor binefăcătoare ale primăverii asupra întregii firi, ne deschide noi perspective şi noi căi de lumină, speranţă, bunătate şi adevăr. Hristos înviat din morţi nu mai moare (Romani 6, 9).

Primăvara duhovnicească a Învierii ne îndeamnă, acum, să răsădim în grădina inimilor noastre florile unei vieţi noi, înfrumuseţate de năzuinţa desăvârşirii, după îndemnurile Sfântului Apostol Pavel: „Fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi” (2 Corinteni 13, 11); „aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4).

Dreptmăritori creştini,

Chiar şi astăzi, în era tehnologiei avansate a informaţiei, credinţa noastră creştină se bazează pe acea veste bună adusă întregii lumii de mărturia femeilor mironosiţe, care au văzut piatra rostogolită şi mormântul gol şi au ascultat glasul îngerului, care le-a spus: „Ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde fusese pus şi, mergând degrabă, spuneţi-le ucenicilor Săi că a înviat din morţi” (Matei 28, 5-7).

Această veste uluitoare, care a schimbat istoria, irumpe, cu putere, în această noapte sfântă, exprimând certitudinea existenţei noastre creştine, faptul că întreaga noastră credinţă şi misiune izvorăşte din Învierea din morţi a Celui care „ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4, 19) şi care S-a întrupat „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.

Evenimentul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos din morţi se află în centrul existenţei noastre, oferindu-ne siguranţa că viaţa pământească nu reprezintă totul, ci numai începutul vieţii veşnice. Astfel, din această perspectivă, redescoperim că viaţa este marele dar dumnezeiesc, pe care trebuie să-l preţuim, iar acest lucru îl facem cel mai bine prin iubirea faţă de semenii noştri, în aplecarea către nevoile celor de lângă noi, în puterea de a dărui şi în capacitatea noastră de a transforma lumea, în colaborare cu harul Duhului Sfânt.

Bucuria pascală, care îndeamnă la comuniune, bine, solidaritate şi iubire, se fundamentează pe jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos pentru noi,  şi dăruieşte speranţă neîncetată vieţilor noastre, aşa cum foarte frumos se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în mormânt; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi   S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

Pe Hristos Cel Înviat Îl vom găsi întotdeauna în provocările vieţii, în suferinţa celui de lângă noi, atunci când iubim şi când dăruim. Prin această mărturie de viaţă, asemenea ucenicului iubit, şi noi putem să ne întărim propria credinţă şi să o dăruim celorlalţi (Ioan 20, 8).

Toţi cei ce credem în Mântuitorul Hristos suntem botezaţi întru moartea şi Învierea Sa şi ne hrănim cu Trupul şi Sângele Lui, formând Trupul Său Cel tainic, Biserica Lui. Iar, prin credinţa în El, Capul Trupului, precum El a înviat din morţi, şi noi vom învia, în comuniune cu El şi între noi (Romani 6, 3-4). Învierea lui Hristos este promisiunea învierii noastre, astfel, vom învia ca El, cu El şi prin El, căci este „începutul învierii celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20).

Prin Înviere, Domnul Hristos  a introdus un nou mod de viaţă în istorie, căci a înviat cu un trup transfigurat „în trup de slavă” (Filipeni 3, 21), „în trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15, 44), oferindu-ne nouă pildă de a ne schimba în permanenţă prin credinţă şi a începe, încă de aici, a ne îmbrăca în nemurire (1 Corinteni 15, 52-53).

El a înviat pentru că a biruit, prin viaţa Lui, slăbiciunea firii umane, iar acesta este un lucru nou, unic, pe care înţelepciunea, filosofia, gândirea şi ştiinţa umanităţii de până atunci nu l-a cunoscut. A biruit, prin viaţa Lui, slăbiciunea firii umane, cu toate ale ei, mergând, în manifestarea acestei stării spirituale, până la acceptarea morţii pentru alţii: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Epoca în care trăim cere, cu mai mare intensitate, mărturia noastră solidară de credinţă şi de iubire, căci răutăţii şi întunericului, disperării şi suferinţei, trebuie să-i opunem certitudinea şi forţa Învierii, care transformă totul, care schimbă inimi şi comunităţi, putând duce la schimbarea întregii lumi.

Secularizarea şi materialismul, intoleranţa şi agresivitatea, pe care le vedem şi le simţim tot mai adesea, astăzi, îşi au originea în faptul că unii din contemporanii noştri şi-au pierdut sensul vieţii, ori  l-au denaturat, iar acestora trebuie să le mărturisim, prin viaţa şi credinţa noastră, iubirea şi milostivirea nespusă a lui Dumnezeu, al căror simbol şi izvor este Învierea.

Demnitatea şi responsabilitatea umană se reflectă cel mai bine în grija pe care omul o are faţă de semenii săi, în construirea de punţi de dialog, în toleranţă şi îngăduinţă, în colaborare, cooperare şi într-ajutorare, singurele care pot, întru lumina Învierii, să schimbe chipul acestei lumi.

Dar, mai întâi, fiecare din noi trebuie să ne înnoim duhovniceşte, lăuntric, trebuie să alungăm răul, întunericul şi păcatul din vieţile noastre, pentru a deveni lumini ale Învierii pentru cei de lângă noi, cărora să le împărtăşim căldura şi bucuria comuniunii, lumina credinţei şi ajutor pe drumul vieţii, asemenea lumânărilor pascale, pe care fiecare le ţineţi astăzi în mâini şi care luminează, încălzesc, dar se şi consumă.

Credinţa în Înviere nu este o teorie sau o doctrină, ci un mod de viaţă autentic, cu şi în Hristos, ceea ce ne face să vedem în învăţătura de credinţă un tezaur al experienţei existenţiale bisericeşti, pe care asemenea apostolilor, care, impresionaţi de Învierea Mântuitorului din morţi şi de relaţia de viaţă cu Acesta, au devenit misionarii Lui, şi noi, astăzi, trebuie să fim promotorii vieţii în Hristos, aşa cum se manifestă ea în spaţiul şi timpul nostru.

La fel ca şi apostolii, şi noi, astăzi, dorim să aducem lumii bucuria credinţei noastre, a iubirii, comuniunii şi solidarităţii, adică „ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am primit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii… ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă” (1 Ioan1, 1-3).

Acest mare praznic al tuturor creştinilor, Învierea Domnului este fundamentul credinţei, speranţei şi bucuriei noastre, al avântului nostru înnoitor şi misionar, care ne dă puterea de a traversa toate încercările vieţii, cu încredere în nemărginita putere, pururea lucrătoare, a lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în întreaga istorie a umanităţii.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Ţin să vă felicit şi să vă binecuvintez pe toţi cei care v-aţi implicat în sprijinirea orei de religie, înscriindu-vă fiii şi fiicele sau îndemnând pe cunoscuţi şi apropiaţi să-şi înscrie copiii la această adevărată oră  a identităţii noastre creştine şi româneşti, fără de care tânăra generaţie nu ar putea avea rectitudine morală şi nici nu ar putea descoperi autenticul scop al vieţii.

Datorită dumneavoastră, în Eparhia noastră, dar şi în celelalte de pe tot cuprinsul Patriarhiei Române, copiii înscrişi la ora de religie au constituit un procentaj copleşitor, aşa cum a reieşit în urma acestui adevărat referendum, ce a mărturisit puterea şi amploarea Ortodoxiei străbune, urmând îndemnul Mântuitorului Hristos: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi!” (Matei 19, 14).

Aţi dovedit credinţă puternică şi ataşament faţă de valorile nepieritoare ale binelui, adevărului şi frumosului, ale Evangheliei lui Hristos. Aceeaşi abnegaţie şi hotărâre trebuie să o mărturisim cu toţi şi de acum înainte, în această toamnă, dar şi în anii ce vor urma, în deplină responsabilitate faţă de viitorul ţării şi al Bisericii noastre strămoşeşti.

Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, anul acesta a fost proclamat, de către Sfântul Sinod, drept Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi  şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii în Patriarhia Română, pentru a aprofunda semnificaţia pastoral-misionară a parohiei şi mânăstirii pentru Ortodoxia românească, dar şi pentru a cinsti şi sărbători cum se cuvine pe Sfântul Ioan Gură de Aur, una din cele mai cunoscute personalităţi creştine, care a marcat puternic vremea, înscriindu-şi, în mod strălucit, numele în cartea creatorilor de cultură, istorie şi spiritualitate.

Tot în acest an, celebrăm 470 de ani de la tipărirea Molitfelnicului de către Dimitrie Liubavici (1545) şi 370 de ani de la tipărirea volumului Răspuns împotriva Catehismului calvinesc (1645) al Mitropolitului Varlaam, repere editoriale, spirituale şi culturale importante pentru Ortodoxia românească şi istoria noastră naţională, mai ales că Târgoviştea este cunoscută drept cea dintâi cetate a tiparului românesc.

De asemenea, doresc să reamintesc şi faptul că evenimentul central duhovnicesc al acestui an va fi pentru Eparhia noastră sărbătorirea, la 11 august, a Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, luminat şi vrednic îndrumător al vieţii spirituale şi culturale din vechea Cetate de Scaun a Ţării Româneşti şi reşedinţă mitropolitană, la Catedrala din Târgovişte, acolo unde sunt cinstite, cu mare evlavie, de către fiii Bisericii noastre, moaştele marelui Ierarh.

Împărtăşindu-vă aceste gânduri, vă îmbrăţişez pe toţi, preoţi şi credincioşi, întru lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi vă binecuvintez  spre creşterea voastră duhovnicească întru bunătate, credinţă şi iubire.

Hristos a înviat!

 Al vostru arhipăstor şi părinte rugător
neîncetat pentru bucuria, sănătatea
şi pacea voastră a tuturor, 

† Nifon

Arhiepiscop şi Mitropolit.

Pastorala pascală a ÎPS Nifon Mihăiță [2014]

Pastorală de Sfintele sărbători ale Învierii Domnului: Învierea Domnului — izvor de iubire și comuniune sfântă 

† Nifon
prin milostivirea lui Dumnezeu,
Arhiepiscop și Mitropolit

Iubitului nostru cler, cinului monahal și tuturor credincioșilor din Arhiepiscopia Târgoviștei, har și pace de la Hristos Cel înviat, iar de la noi, Arhipăstorul vostru, părintească binecuvântare!

Hristos a înviat!

Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea
şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor,
şi celor ce ne urăsc pe noi;
să iertăm toate pentru Înviere”
.

Iubiţii mei fii sufleteşti,
slujitori ai altarelor străbune
şi binecredincioşi creştini,

Cu aleasă bucurie în suflete, mergem în miez de noapte, la sfintele biserici, să primim „lumina lui Hristos, care luminează tuturor”. Ne veselim duhovniceşte şi cântăm împreună imnul de biruinţă asupra morţii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

Mare şi sfântă este ziua aceasta, care este numită „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, zi în care Mântuitorul Hristos a pecetluit, cu Învierea Sa cea de a treia zi, lucrarea Sa cea dumnezeiască.

Sfântul Pavel, marele apostol al neamurilor, fascinat de marea minune a Învierii, a scris, răspunzând scepticilor de totdeauna şi de pretutindeni, în cuvinte de mare forţă şi expresivitate: „Dacă Hristos nu a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră.” (I Cor. 15, 14).

Dincolo, deci, de sublimul şi unicitatea învăţăturilor Mântuitorului Hristos şi dincolo de faptele Sale minunate, divinitatea Fiului lui Dumnezeu trebuie zidită pe pietrele mormântului din care El S-a ridicat, ca nimeni altul dintre oameni. Istoria universală ne-a păstrat amintirea multor înţelepţi, vestiţi şi astăzi prin frumuseţea, deşi trecătoare, a ideilor lor, dar, din moarte, nu S-a ridicat decât Hristos, pecetluind, astfel, cu nimbul divinităţii, atât învăţătura, cât şi faptele Sale săvârşite pentru mai binele omului.

De aceea, spre slava Lui, de la un capăt la altul al lumii, din pietre care înfruntă veacurile, I s-au înălţat locaşuri de rugăciune, care sunt izvoare de viaţă, oaze de inspiraţie pentru modelarea sufletului omenesc după tiparele veşnice ale Evangheliilor, transmise în Duh Sfânt misionar de Biserica noastră Ortodoxă.

Coborârea lui Iisus pe pământ dobândeşte sens profund şi valoare religioasă numai dacă vedem în El pe Mântuitorul nostru, Cel ce a venit în lume pentru a fi „lumina lumii” (Ioan 9, 5), trimis de Dumnezeu „nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 17).

Învierea Domnului este revărsarea harului dumnezeiesc, în mod special, asupra oamenilor şi garanţia înnoirii vieţii noastre, pentru că, prin trupul Domnului Cel înviat din morţi, toate trupurile omeneşti sunt chemate la înnoire şi la viaţă veşnică.

Prin Hristos, firea omenească a primit înlăuntrul său puterea harului dumnezeiesc, care o îndreaptă, o întăreşte şi o ridică spre a fi împreună cu El. Căci Domnul nu a luat trup omenesc, la Întruparea Sa, pentru că avea nevoie să poarte asupra Sa natura omenească pentru Sine, ci a făcut aceasta numai pentru noi, ca, în acest mod, să ne dea puterea harului şi a dumnezeirii Sale, pentru a genera învierea noastră.

De aceea, noi creştinii considerăm Învierea ca o glorificare a vieţii pe care trebuie să o trăim în sfinţenie şi în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne arată ce să facem ca să dobândim sfinţenia vieţii: „să îndepărtăm mânia şi răutatea, care sunt chipul omului cel vechi, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, care se înnoieşte prin faceri de bine, spre a ajunge la cunoaştere, după chipul lui Hristos. Să ne îmbrăcăm, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, îngăduindu-ne unul pe altul şi iertând unul altuia; iar peste toate acestea să ne înveşmântăm în dragoste, care este legătura desăvârşirii şi pacea lui Dumnezeu.” (Coloseni 3, 8-15).

               Dreptmăritori creştini,

Taina Sfintelor Paşti este, de fapt, iubirea Sfintei Treimi, revărsată în umanitate prin Întruparea, Moartea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul. De aceea, în această sfântă zi, trăim cu toţii puterea unificatoare a Învierii lui Hristos şi aceasta în ciuda faptului că suntem deosebiţi unii de alţii.

Distanţele de timp şi spaţiu, de stare socială sau de rang, dispar în aceste clipe de relevanţă dumnezeiască a Paştilor.

În această noapte, sfintele locaşuri ale Bisericii noastre dreptmăritoare, de aici şi de pretutindeni în lume, sunt împodobite prin prezenţa atât de numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina Învierii. Chiar şi cei care nu participă, în duminici şi sărbători, la sfintele slujbe, care nu trăiesc în profunzime fiorul credinţei, nu pot rămâne indiferenţi faţă de taina acestei nopţi pascale.

Câteva clipe de prezenţă, în atmosfera cea sfântă a Paştelui, primirea luminii de către fiecare, salutul de „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”, toate acestea picură în sufletele tuturor bucuria de a fi împreună, de a arăta iubire faţă de ceilalţi, de a acorda unul altuia iertare, de a simţi balsamul cântărilor pascale şi de a ne putea privi faţă în faţă, cu mai multă bunăvoinţă şi încredere reciprocă.

Lumina împrăştiată din lumânarea purtată cu sfială sfântă de fiecare, descoperă chipuri noi, priviri sincere, cu speranţa că această lumină izvorăşte în suflete sentimente de pace şi iubire, fără de care nu pot exista unitatea şi comuniunea. Nu există ceva mai sfânt în cer şi mai necesar pe pământ, decât unitatea şi comuniunea. De aceea, Învierea lui Hristos este taina unităţii şi comuniunii, ca rezultat minunat al iubirii dumnezeieşti.

Se cuvine a trăi şi a învăţa că această dumnezeiască iubire se cere continuată în viaţa noastră, prin credinţa în Dumnezeu şi Biserica Sa dreptmăritoare, prin inimă curată, prin îngăduinţa faţă de aproapele şi identitatea lui, prin responsabilitate şi demnitate, în orice împrejurare. Starea aceasta de iubire frăţească, izvorâtă din taina Învierii lui Hristos, trebuie prelungită şi trăită în familie, faţă de oameni, în călătorii, în activitatea de zi cu zi, în toate împrejurările vieţii.

               Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Să avem nădejdea sfântă că Dumnezeu Cel în Treime lăudat, în mâinile Căruia sufletul românesc s-a încredinţat în vremuri de bucurie şi de restrişte, va călăuzi paşii noştri după voia Sa cea sfântă.

Înveşmântaţi în haina credinţei, în Hristos Cel înviat, fără de care românul n-a fost şi nu poate fi el însuşi în integritatea identităţii sale, să vestim unii altora bucuria Învierii şi să împlinim, prin credinţă şi iubire jertfelnică, lipsurile fraţilor noştri. În smerenie şi spirit de iubire şi iertare, să compătimim pe veleitarii înţelepţi care tăgăduiesc valorile creştine apărate cu fidelitate de Biserică pentru zidirea spirituală a tinerei generaţii.

Avem îndatorirea noi toţi care mărturisim Învierea şi care suntem hărăziţi cu darul Duhului Sfânt în Biserica noastră străbună, să răscumpărăm, ca pe o şansă, binecuvântarea şi timpul încercărilor de tot felul: criza economică şi morală, dezbinarea în credinţă prin răstălmăcirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin păcatul idolatriei, a egoismului exacerbat, a mândriei şi atitudinii de distrugere cu orice preţ a semenului.

Datoria noastră este de a face din mărturisirea Învierii o predică vie, o afirmare a vieţii în comuniune de dragoste şi bucurie în Evanghelia Domnului Hristos. „Lărgiţi-vă şi voi inimile” (II Cor. 6, 13), scrie dumnezeiescul Apostol Pavel, ca în ele să cuprindem slăbiciunile şi nevoile nu numai ale acelora care ne iubesc, ci şi ale acelora care ne urăsc. Să folosim prilejul sărbătorii Învierii Domnului pentru a înlătura ceea ce ne separă şi ne îndepărtează pe unii de alţii. Să aducem în relaţiile noastre cu semenii acele virtuţi care să arate tuturor că viaţa trăită în Hristos reprezintă cea mai înaltă treaptă a existenţei omeneşti.

               Iubiţi fii duhovniceşti,

Anul acesta, creştinii din toată lumea, de toate confesiunile, sărbătoresc Învierea Domnului în aceeaşi zi. Ortodocşi, catolici şi protestanţi, astăzi, în a 20-a zi a lunii aprilie, sărbătoresc Sfintele Paşti.

Ce prilej minunat pentru creştini să reflecteze mai adânc la Învăţătorul şi Mântuitorul lor, Care doreşte să-i vadă uniţi în dragoste, trăind în bună înţelegere, ajutorându-se unii pe alţii pentru înfrumuseţarea vieţii. Este un prilej de a reflecta asupra adevărului de credinţă, păstrat cu sfinţenie de Sfânta noastră Ortodoxie de-a lungul veacurilor, inspirând şi celorlalţi creştini dorul de unitate şi comuniune, în adevăr şi iubire.

Aş dori, de asemenea, să amintesc tuturor că anul acesta este dedicat, de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, comemorării omagiale a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru fii ai săi şi sfetnicul său credincios, la trei veacuri de la jertfa lor plină de iubire de Dumnezeu, Biserică şi neam.

Noi toţi, clerici şi credincioşi din Arhiepiscopia Târgoviştei, trăim cu emoţie amintirea lor, pentru că suntem moştenitori ai faimoasei lor opere spirituale şi culturale: nenumărate biserici ctitorite sau rectitorite de el sau de boierii săi, dintre care cele mai cunoscute sunt la Potlogi şi Doiceşti, palatele domneşti de la Târgovişte şi Potlogi, numeroasele volume editate aici, în tiparniţa târgovişteană sub îndrumarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul.

Pentru a cinsti, aşa cum se cuvine, memoria lui sfântă, vom organiza un pelerinaj cu moaştele Sfântului Voievod, aduse de la Bucureşti, la ctitoria sa voievodală de la Potlogi, formată din renumita sa biserică, pe care o vom sfinţi în luna iunie a acestui an, după ce a fost restaurată şi înfrumuseţată alături de impunătorul său palat domnesc.

Vom avea astfel prilejul, în acest an, să omagiem pe martirii brâncoveni şi să ne împărtăşim de jertfa exemplară a acestui voievod, animat de credinţa strămoşească şi promotor al unei adevărate civilizaţii ortodoxe româneşti.

Împărtăşindu-vă aceste gânduri, vă îmbrăţişez pe toţi, preoţi şi credincioşi, întru slava Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi vă binecuvintez în această luminată zi pentru a spori mereu în credinţă, speranţă şi iubire.

Hristos a înviat!

Al vostru arhipăstor şi părinte rugător
neîncetat pentru bucuria, sănătatea
şi pacea voastră a tuturor, 

† Nifon

Arhiepiscop şi Mitropolit

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Nifon Mihăiță [2013]

Nifon

Iisus Hristos – Iubirea și Bucuria lumii 

 † Nifon

prin milostivirea lui Dumnezeu,

Arhiepiscop și Mitropolit

 Iubitului nostru cler,

cinului monahal și tuturor credincioșilor din Arhiepiscopia Târgoviștei,

har, pace și ajutor de la Dumnezeu,

iar de la Noi, Arhipăstorul vostru, arhierească binecuvântare

și părintească îmbrățișare

Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare,
       care va fi pentru tot poporul; că S-a născut
                                              astăzi Mântuitor,  Care este Hristos Domnul
(Luca 2, 10-11).

Iubiţi slujitori ai altarelor

şi binecredincioşi creştini, şi
slujitori ai altarelor noastre străbune

…Creştinii din întreaga lume sărbătoresc astăzi Naşterea după trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Gândurile noastre, ale tuturor, pornesc pe calea sfintelor amintiri şi poposesc lângă ieslea din Betleem, pentru a întâmpina pe Fiul lui Dumnezeu şi pentru a primi în inimi harul Aceluia, Care, din dragoste de oameni, a coborât din înălţimile slavei dumnezeieşti şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, a luat chip de om din Preacurata Fecioară Maria.

Marea sărbătoare a Naşterii Domnului ne umple sufletele de lumină şi de bucurie pentru dragostea cea necuprinsă a lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Care a trimis pe Fiul Său în lume, pentru a aduce viaţa cea adevărată şi mântuirea cea mult dorită. Prezenţa Lui pe pământ străluceşte ca o lumină pentru cei ce locuiau „în umbra morţii” (Luca 1, 79), înmulţind bucuria de a trăi şi de a intensifica iubirea şi credinţa noastră.

Dreptmăritori creştini,

Bunul Dumnezeu, cel ce a creat pe om şi întregul univers, este Tatăl nostru, al tuturor. Prin Iisus Hristos Mântuitorul ştim că Dumnezeu Tatăl îşi arată iubirea Lui nemărginită pentru oameni, căci Fiul Său a luat trup omenesc şi S-a făcut întru toate asemenea nouă, dându-Şi viaţa Lui fără prihană pentru răscumpărarea noastră din robia celui rău. Praznicul de astăzi pune început lucrării de înnoire a lumii prin har.

Prin Iisus Hristos – Omul, Dumnezeu coboară în interiorul lumii, astfel ca lumea să se poată reînnoi după chipul lui Dumnezeu, căci venirea pe pământ a Mântuitorului înseamnă ridicarea omului pe culmile desăvârşirii morale. Prin El se realizează comuniunea dintre cer şi pământ.

Datorită iubirii dumnezeieşti pentru oameni, aceştia sunt chemaţi să conlucreze la zidirea spirituală a lumii. Venirea lui Hristos pe pământ este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru lume, precum este scris: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ” (Ioan 3, 16), iar, în cuvântul de despărţire către ucenicii Săi, cu puţine zile înainte de Patimi şi moartea pe Cruce, a zis: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 34, 35).

În înţelesul ei creştin, iubirea  este acea putere a sufletului omenesc care apropie şi uneşte pe oameni între ei. Iubirea cere şi ajută omului să se depăşească pe sine, ea ne îndreaptă privirile spre cei din  jurul nostru, să le înţelegem dorinţele şi nevoile şi să lucrăm pentru împlinirea lor cu voie bună, înlăturând egoismul dintre noi, pentru că „iubirea nu caută ale sale” (I Corinteni 13, 5).

Marea taină a Întrupării Domnului a răsărit nu doar din adâncurile înţelepciunii lui Dumnezeu, ci, mai ales, din marea Lui milostivire, cum zice Sfântul Evanghelist Luca: „ca să dai poporului cunoştinţa mântuirii, întru iertarea păcatelor lui, prin bunătatea milei Dumnezeului nostru, ca să lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepteze paşii noştri pe calea păcii” (Luca 1, 77-78). Aşadar, El S-a întrupat din iubirea Sa cea mare şi atotcuprinzătoare pentru noi, făpturile Sale,  pentru a ne înnoi cu dragostea şi harul Său mântuitor.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trăind astăzi creştineşte praznicul Naşterii Domnului, gândurile noastre se îndreaptă către acea noapte sfântă a iubirii şi luminii dumnezeieşti. Atunci, în smerenie, a strălucit slava Domnului către întreaga umanitate, vestind mântuirea şi înnoirea lumii.

Atunci, îngerul s-a arătat şi a grăit păstorilor: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare: S-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11). Apoi, s-au auzit acele minunate cântări îngereşti: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14), cuvinte sfinte care ne arată că pacea şi buna înţelegere pe pământ sunt porunci dumnezeieşti, pe care trebuie să le împlinim, pentru că ele aduc adevărata fericire.

Totul în acea noapte sfântă este cuprins de sfinţenia tainei şi de strălucirea prezenţei nemijlocite a harului dumnezeiesc. Cerul se uneşte cu pământul, iar îngerii cântă şi vorbesc împreună cu oamenii. Taina cea din veac ascunsă a mântuirii se face cunoscută aici, şi îngerilor, şi oamenilor, atunci, dar şi astăzi, şi până la sfârşitul veacurilor. De aceea, se cuvine să ne închinăm, cu smerenie, înaintea Pruncului Mântuitor şi să ne minunăm spunând: „Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii, căci Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16).

Întruparea Domnului stă, deci, la temelia întregii experienţe purificatoare, izbăvitoare şi înălţătoare a vieţii creştinului. Rezumând întreaga operă patristică, Sf. Ioan Damaschin ne învaţă despre Întrupare, astfel: „Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, Fiul Cel Unul – Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care este în sânul dumnezeirii(Ioan 1, 18) , Cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Se pogoară coborând cerurile, adică smerindu-Se, fără să smerească măreţia Lui cea strălucitoare, Se coboară spre robii Lui, printr-o coborâre inexprimabilă şi mântuitoare, Se face om desăvârşit şi înfăptuieşte cea mai mare noutate din toate timpurile, Singurul nou sub soare (Ecclesiastul 1, 9-10), prin Care se arată puterea iubitoare a Sfintei Treimi”.

Prin slăvita Sa întrupare, Mântuitorul aduce omului descoperirea deplină a iubirii dumnezeieşti, întrucât El este Revelaţia însăşi. De aceea, cei ce caută sensul vieţii în afară de Hristos Domnul nu au cunoscut iubirea dumnezeiască şi nici plinătatea prezenţei Lui înnoitoare.

Amintim, aici, cuvintele înaripate ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre Întrupare: „Taină minunată văd, cântecele păstorilor răsună în coruri pline de sens şi cântare îngerească ei cântă. Îngerii cântă, Arhanghelii melodiază, Heruvimii înalţă imne, Serafimii doxologesc. Toţi prăznuiesc, văzând pe Dumnezeu pe pământ şi pe om în ceruri, pe Cel de sus jos, din pricina Tainei Întrupării, şi pe cel de jos sus, din pricina iubirii de oameni. Astăzi, Betleemul a imitat cerul: în locul stelelor, primeşte pe îngeri cântând, iar, în locul soarelu,  face loc Soarelui dreptăţii. Nu cerceta cum se petrece acest lucru, căci unde vrea Dumnezeu, rânduiala firii este învinsă. A voit, a putut, S-a pogorât, a mântuit…” (Sf. Ioan Hrisostom, „Cuvânt la Naşterea Domnului”, Migne, P. G., LVI, col. 385).

Stăpânul cerului şi al pământului, lăsând slava, pe care din veci o avea de la Tatăl, Se pogoară la noi, oamenii, în chipul cel mai smerit, ca pe noi să ne ridice la ceruri. Între noi şi Dumnezeu nu mai este acea prăpastie adâncă dinainte de venirea Domnului.

Prăpastia adâncă, Dumnezeu a umplut-o cu dragostea Sa cea mare şi cu jertfa Fiului Său, prin care S-a apropiat de fiecare dintre noi, iar datoria noastră este de a răspunde la această dragoste, cu smerenia, credinţa şi iubirea noastră. Căci, dacă Dumnezeu ne-a iubit aşa de mult, noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi iubire, bineştiind că „cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” (I Ioan 4, 21).

Sfânta Scriptură ne aminteşte: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, nu poate să iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede”(I Ioan 4, 20). Astfel, dragostea faţă de Dumnezeu se arată prin dragostea faţă de semenii noştri, dragoste care se arată nu numai cu cuvântul, care are şi el valoare ziditoare, dar, mai ales, cu faptele cele bune, care sunt mărturie şi criteriu al credinţei noastre.

Iubiţi credincioşi,

În lumina Naşterii lui Hristos, creştinismul, prin Biserica dreptmăritoare, este generator de bucurii superioare, pe baza Adevărului Cuvântului întrupat. Creştinismul este religia bucuriei duhovniceşti, a frumuseţii morale, a optimismului robust, care rodeşte dragoste, înălţare sufletească, bună înţelegere, pace şi nădejde în fericirea veşnică, atât pentru adulţi, cât şi pentru tineri.

Mântuitorul Hristos, prin învăţătura sa mântuitoare, a venit să stabilească drept criteriu al relaţiei dintre oameni iubirea. Ce frumos scrie Sf. Ioan Gură de Aur despre dragostea învăţată de Mântuitorul, aşezându-o, nu numai printre virtuţile sufleteşti, ca cea mai mare, dar şi printre virtuţile sociale, omeneşti, tot cea mai mare, cea care ar putea realiza o societate ideală: „Dacă ea ar fi cu înţelegere răspândită, atunci n-ar mai fi nevoie de legi, nici de tribunale, nici de pedepse. Căci toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, şi toate relele ar dispărea dintre oameni. Cel ce iubeşte şi este iubit, de ar locui pe pământ şi în cer, pretutindeni are parte de linişte şi bucurie sufletească… Un astfel de om este lipsit de invidie, mândrie, zavistie, mânie şi răutate, păstrându-şi sufletul nebântuit de inegalităţi şi schimbare. După cum nu şi-ar face lui niciun rău, nu ar face nici aproapelui său” (Explicarea Epistolei I către Corinteni, Omilia XXXII-a). Şi tot acelaşi sfânt părinte, explicând Epistola către Tit a Sf. Apostol Pavel (Omilia a VII-a), se exprimă astfel:

Acolo unde este adevărata dragoste, invidia nu poate exista, nici grăirea de rău, fiindcă nu numai că nu defăimăm pe prieteni, dar îi şi apărăm când sunt defăimaţi, închizând gura defăimătorilor. Toate sunt liniştite, toate în pace şi bucurie, şi nici măcar urmă de ceartă sau luptă nu se vede, căci toate sunt încărcate de pace. Aşa că invidia, grăirea de rău, lipsa de ruşine, minciuna, jurământul fals, toate acestea sunt izgonite unde este dragoste”.

Iubiţi fii duhovniceşti,

…V-am împărtăşit câteva din înţelesurile duhovniceşti ale sărbătorilor închinate Naşterii Domnului, cu convingerea că suntem şi împlinitori ai mesajului iubirii, păcii şi bucuriei de a-L primi pe Mântuitorul în casele şi sufletele noastre, de a face un Betleem primitor în toate vetrele străbune din localităţile binecuvântate ale Arhiepiscopiei Târgoviştei.

Să arătaţi dragoste şi generozitate către aproapele în gânduri, cuvinte şi fapte. Astfel, cum spune un Sfânt Părinte: „Ce-ţi poate folosi faptul că Hristos a venit în trup, dacă n-a venit şi în sufletul tău?” Să-L rugăm  ca în fiecare zi să se împlinească şi în noi venirea Lui, ca să putem spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

…Totodată, să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce le-am primit în anul care se încheie, când, pe lângă împlinirile pastorale şi misionare ale slujitorilor sfintelor noastre altare, de la parohii şi mânăstiri, am realizat tipărirea a două cărţi de importanţă majoră pentru cultura, istoria şi spiritualitatea noastră românească. Cea dintâi este „Întregitor de ţară şi martir al neamului românesc”, ca omagiu adus Voievodului martir Mihai Viteazul (1593 – 1601), cu ocazia împlinirii a 420 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti.

Voievodul a fost iubitor profund al Sfintei noastre Ortodoxii, fiind evlavios şi înţelept, implicându-se în viaţa Bisericii noastre în diferite moduri, deoarece era conştient că forţa unei naţiuni constă, mai ales, în puterea ei spirituală, în forţa ei de iradiere culturală, iar rezistenţa în istoria românilor a avut, întotdeauna, drept coloană fundamentală şi sprijin, în orice primejdie, Biserica noastră Ortodoxă.

A doua carte se intitulează „Iubitor de cultură, protector al Bisericii şi martir al credinţei ortodoxe”, ca omagiu adus Sfântului martir Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), la împlinirea a 325 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti.

Sfântul Voievod martir a fost iubitor de spiritualitate ortodoxă şi cultură, înnoitor de veac şi pildă de înţelepciune şi curaj, reprezentând o expresie fericită a sintezei dintre Ortodoxia şi cultura românească, el fiind un model de politician creştin, ce nu a pregetat să-şi dea viaţa pentru crezul său, pentru mai binele neamului, dar şi pentru biruinţa Crucii lui Hristos.

…Neuitată rămâne în sufletele noastre, închinarea miilor de credincioşi, în ziua de 11 august, împreună cu preoţii lor, la racla Sfântului Ierarh Nifon din Catedrala Mitropolitană din Târgovişte.

Să-L implorăm pe Pruncul cel Sfânt, născut astăzi în Betleem, care este Izvorul vieţii şi al iubirii dumnezeieşti, să ne ocrotească şi în anul ce vine, pentru a lucra în ogorul Domnului, în vederea dobândirii de roade binefăcătoare pentru Sfânta noastră Biserică şi pentru toţi credincioşii ei români, de aici şi de pretutindeni.

Cu aceste gânduri, pe care vi le împărtăşesc la Sărbătoarea Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei, vă adresez tuturor, urări de sănătate, bucurii şi pace, iar Pruncul Iisus, cu Evanghelia şi dragostea Sa, în armoniile colindelor străbune, să sălăşluiască cu putere înnoitoare în sufletele şi inimile voastre.

Al vostru arhipăstor, care se roagă stăruitor
către Hristos Domnul, pentru binele tuturor,

 †Nifon

Arhiepiscop şi Mitropolit

Târgovişte
25 decembrie 2013