Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: Istoria filosofiei (Page 1 of 4)

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [22]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Epicurienii resping dialectica și consideră că senzațiile, anticipațiile și simțirile  sunt criteriile adevărului/ p. 320.

Considerau că raționamentele sunt dependente de senzații și că „viziunile nebunilor și imaginile din visuri sunt adevărate, căci produc efecte, lucru ce nu se întâmplă niciodată cu ceea ce nu-i real”/ p. 321.

Din concepțiile lui Epicur: nimic nu se naște din neant, universul este așa dintotdeauna și așa va fi mereu, pe lângă univers nu există nimic/ p. 322.

Universul e format din corpuri și din vid/ Ibidem.

Atomii sunt elemente „insecabile și nechimbătoare”, fiind „de natura plinului” / Ibidem.

Universul este infinit/ Ibidem.

Numărul atomilor este nesfârșit și ei se află într-o veșnică mișcare. De asemenea, numărul lumilor este nesfârșit, „unele la fel cu a noastră, altele deosebite”/ p. 323.

„Sufletul este un lucru corporal alcătuit din particule fine, împrăștiate în toată masa corpului nostru, foarte asemănător vântului”/ p. 327.

„Când întregul agregat al corpului este distrus, sufletul se risipește și el și nu mai are aceleași facultăți de mai înainte și nici aceleași mișcări, din care cauză nu mai posedă nici facultatea de percepție senzorială”/ Ibidem.

Epicur afirma că nu trebuie să credem că fenomenele au loc la porunca unei ființe „care se bucură, în același timp, de fericirea deplină și de nemurire”/ p. 330.

El spune că, pentru a nu mai fi tulburat, trebuie să nu te mai gândești la moarte și la chinul veșnic, ci „trebuie să ne îndreptăm atenția către afectele noastre prezente”/ p. 331.

În opinia lui Epicur, înțeleptul nu se va căsători și nu va avea copii, decât în mod incidental/ p. 338.

„Înțeleptul va ridica statui”/ Ibidem.

Cui va ridica statui?

Și „va face curte unui rege, dacă va fi nevoie”/ Ibidem.

„Zeul este o vietate nemuritoare și fericită. […] Zeii există cu adevărat și cunoașterea lor este evidentă, dar nu așa cum crede mulțimea”/ p. 339.

Epicur învață că omul trebuie să creadă că „moartea nu are nicio legătură cu noi” și că trebuie să își suprime „năzuința către nemurire”/ Ibidem.

Numește plăcere: „absența suferinței din corp și a tulburării din suflet”/ p. 341.

Prezicerea viitorului nu are sens/ Ibidem.

După ce trupul moare, nu mai are nicio legătură cu noi/ p. 342.

Care noi?

Norocul vine rar în viața înțeleptului/ p. 343.

„Trebuie să socotim ca scop tot ceea ce există realmente și orice evidență a simțurilor la care raportăm opiniile noastre; altfel, orice lucru va fi plin de nesiguranță și confuzie”/ p. 344.

Nu există justiție absolută, iar injustiția nu e un rău în sine/ p. 345.

Cu Epicur se termină prezentarea istoriei filosofiei de către Diogenes Laertios.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [21]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Anaxarh a fost un filosof care l-a însoțit pe Alexandru cel Mare în campanie. După moartea aceluia a fost prins de tiranul din Cipru, pus într-o piuă și pisat cu pisăloage de fier, dar el și-a bătut joc de călău, spunându-i că nu va putea fi zdrobit astfel. Vrând să îi taie limba, și-a tăiat-o singur cu dinții și i-a scuipat-o în față/ p. 301.

Acest filosof a trăit modest și a reușit să-l convingă pe Alexandru Macedon că nu e zeu/ Ibidem.

Pyrrhon din Elis a fost și pictor și a călătorit împreună cu Anaxarh. A intrat în contact cu gymnosofiștii indieni și cu magii/ Ibidem.

A ajuns la concluzia că nu există nimic cu adevărat. Influențat fiind de filosofia indiană (budistă), a lăudat „indiferența și lipsa de compătimire” a unuia care, văzându-l căzut, nu i-a dat niciun ajutor/ p. 302.

A fost făcut mare preot în cetatea natală/ Ibidem.

Îi admira pe Democrit și pe Homer, în acele pasaje în care acesta subliniase nimicnicia umană/ adepții lui erau numiți pironieni, aporetici sau sceptici/ p. 303.

Autorul cărții consideră că „Scepticii, așadar, încercau necontenit să răstoarne dogmele tuturor școlilor, dar ei nu enunțau niciuna”/ p. 305.

Între p. 305-312 autorul expune diferențele dintre filosofii dogmatici și cei sceptici.

Un alt filosof, Timon, întrebat despre care ar fi textele autentice ale lui Homer, îi răspunde că trebuie să caute manuscrise vechi și nu texte „corectate, din zilele noastre”/ p. 313.

Epicur era din Atena, din familie bună. A început să studieze filosofia la 14 ani, pentru că profesorii săi n-au putut să îi explice ce era haosul lui Hesiod/ p. 314.

A fost contestat de mulți și i s-au adus nenumărate acuzații, fiind considerat un plagiator, un om cu multe patimi și de moravuri ușoare/ p. 314-315.

Spre exemplu, „Epictet îl numește pornograf și-l acoperă cu insulte”/ p. 315.

Epicur nu s-a lăsat mai prejos și a jignit și calomniat pe adversari sau pe cei cu a căror filosofie venea în conflict: Platon, Aristotel, Protagora, Democrit, Pyrrhon, etc./ p. 315.

Autorul îi ia însă apărarea lui Epicur și consideră că detractorii săi nu sunt în toate mințile/ Ibidem.

El spune că „omul care a stabilit că scopul vieții este plăcerea” trăia cu pâine și apă și că puțină brânză o considera lux/ Ibidem.

Testamentul lui Epicur: p. 317-318.

Scrierile lui Epicur cuprind 300 de suluri/ p. 319.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [20]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Leucip a afirmat primul că la baza materiei se află atomii. El considera că pământul s-a format datorită mișcării atomilor. A făcut observații cu privire la climă și asupra corpurilor cerești, lansând și diverse teorii menite să explice fenomenele/ p. 293-294.

Democrit „a fost discipolul unor magi și chaldeeni pe care, după cum arată și Herodot, Xerxes îi lăsase tatălui lui Democrit ca instructori […] și de la acești oameni, încă de copil, a învățat teologia și astronomia”/ p. 294

După toate mărturiile din această carte, despre cei mai mari dintre filosofii grecilor, se poate trage concluzia că adevăratele surse ale filosofiei grecești se află în cu totul alte părți, în primul rând în Egipt și în mai vechile civilizații: asiro-babiloniană și medo-persană.

Fără îndoială, au ajuns la ei și concepții provenite din religia mozaică, direct sau prin intermediul chaldeenilor și al egiptenilor, alterate și întrețesute în propria lor gândire.

Democrit a intrat în legătură cu Leucip și Anaxagora și ar fi spus despre Anaxagora că teoriile lui despre soare și lună nu erau originale ci foarte vechi și Anaxagora doar și le impropriase/ p. 294.

După alte mărturii, Democrit „a călătorit în Egipt ca să învețe geometria de la preoți și a fost și-n Persia, ca să viziteze pe chaldeeni, și a ajuns până la Marea Roșie. Unii spun că a intrat în legătură cu gimnosofiștii din India, și c-a fost și-n Etiopia”/ Ibidem.

Cred că în fraza de mai sus sunt adunate sursele fundamentale ale filosofiei grecești.

Cei care – preluând unii de la alții, fără discernământ și fără investigații serioase și profunde – afirmă platonismul sau neoplatonismul Ortodoxiei nu cunosc prea bine sau deloc care sunt elementele care au dat naștere sincretismului ce caracterizează aceste filosofii/ religii și datorită căruia poate să pară că doctrina creștin-ortodoxă are multe în comun cu (neo)platonismul.

Însă o asemenea concluzie falsă nu poate fi decât rezultatul unei priviri foarte superficiale și de la o foarte mare distanță către realitatea interioară a celor două învățături.

Creștinismul ortodox nu preia învățături decât din Vechiul Testament (a cărui viziune se confirmă și se împlinește în Noul Testament), nu este o religie sincretistă sau perfecționistă, în perpetuă construcție, precum filosofiile grecești, ci o religie bazată pe Revelație, care a fost dată o dată pentru totdeauna.

Multitudinea experiențelor, în Ortodoxie, conduce la același Adevăr și nu la o diversitate de adevăruri. Așa după cum oamenii pot să aibă infinite experiențe în lume și totuși este aceeași lume și nu lumi diferite pentru fiecare om în parte.

Occidentul s-a întors din ce în ce mai mult la filosofiile antice, mai ales după schismă această întoarcere s-a accentuat, luând până la urmă locul adevăratei gândiri teologice, căreia i-a fost preferată filosofia speculativă și raționalismul imanent.

Democrit a fost la Atena și l-a cunoscut și pe Socrate/ p. 294.

Și-a însușit învățăturile lui Pitagora/ Uneori îi plăcea să fie singur sau să rătăcească printre morminte/ Platon a vrut să-i ardă cărțile/ p. 295.

Democrit a murit la 109 ani/ Concepția sa era că lumea e formată din atomi, al căror număr e infinit, și că e într-o continuă schimbare, numai atomii sunt neschimbabili/ Soarele, luna și…sufletul sunt formați din aceeași corpusculi/ Cauza creării lucrurilor este vârtejul care poartă atomii și pe care îl numește necesitate/ p. 296.

A scris foarte multe cărți, a căror listă este între p. 296-298. Cred că am numărat 69.

Protagoras a fost elevul lui Democrit și a fost supranumit Înțelepciunea. El a susținut că pentru fiecare lucru există două raționamente opuse unul altuia și a afirmat că „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există precum există, și a celor care nu există precum nu există”/ p. 299.

A susținut, ca și Platon, că sufletul înseamnă simțuri și că orice e adevărat/ A afirmat că nu poate cunoaște dacă există sau nu există zei/ A arătat care sunt timpurile verbale/ Ibidem.

A fost polemist și a introdus în dialectică metoda socratică/ A introdus în discuție argumentul lui Anistene / Ibidem.

Diogenes din Apollonia a fost un filosof naturalist, care credea că lumile iau naștere din aer, prin condensarea și rarefacția acestuia/ p. 300.

Considera, ca și Democrit, că „nimic nu vine din neființă și nu piere în neființă”, adică materia e veșnică și e în continuă transformare/ Ibidem.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [19]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Empedocle era originar din Agrigent, Sicilia/ p. 277.

Timaios spune că el, ca și Platon, a furat prelegerile lui Pitagora, și ambii au fost excluși de la școala acestuia/ Ibidem.

Aristotel afirmă că Empedocle a inventat retorica și Zenon dialectica și că Empedocle era adept al lui Homer/ Era considerat și doctor/ Ibidem.

Cineva spune că a ținut o femeie 30 de zile fără puls și făr suflare, motiv pentru care a fost considerat chiar profet/ p. 278.

Spunea: „Agrigentinii trăiesc în lux ca și când a doua zi ar trebui să moară, dar își contruiesc casele așa de solid, ca și când ar crede că vor trăi veșnic”/ Ibidem.

Era adeptul democrației și împotriva tiraniei și a făcut să fie executat un senator care dorea să ajungă tiran și susținătorul lui. Astfel a intrat în politică/ p. 278-279.

Ajunge să se considere zeu/ p. 279.

Poveștile despre moartea lui Empedocle sunt fanteziste: ba că a fost chemat noaptea de o voce cerească și că s-a văzut „o lumină în cer și strălucire de făclii”, în urma cărora s-a crezut că a devenit zeu, ba că s-a scufundat singur în lava unui crater al Etnei, ca să adeverească faptul că s-a transformat în zeu/ p. 279-280.

Purta sandale de bronz/ Empedocle l-a imitat pe Anaximandru „în manifestarea unei trufii teatrale și-n portul de veșminte impunătoare”/ p. 280

Heraclit „era mai mândru ca oricare altul și disprețuitor”/ p. 286.

Considera că înțelepciunea înseamnă „să înțelegi rațiunea cosmică”/ El a spus că Homer merita să fie bătut cu nuiele/ Ibidem.

S-a retras în munți, mâncând ierburi și plante, dar s-a îmbolnăvit de hidropizie și în cele din urmă a murit/ Ibidem.

Heraclit n-a fost dicipolul nimănui și susținea că a învățat singur toate/ p. 287.

A lăsat o carte, scrisă într-un stil neclar, și după moartea lui a apărut secta heraclitienilor/ Ibidem.

Considera că toate lucrurile sunt alcătuite din foc și că se dizolvă în foc, că există destin, că sufletul e foarte adânc, că universul e limitat și există o singură lume, care se naște din foc și se va sfârși prin foc/ Ibidem.

Xenofanes afirmă că există 4 elemente și că numărul lumilor e infinit, că tot ce naște moare și sufletul e o suflare/ p. 290.

Parmenide a susținut că pământul e sferic și că se află în centrul universului și credea că există doar 2 elemente: focul și pământul/ p. 291.

Sufletul este identic cu rațiunea, iar oamenii s-au născut din soare/ Rațiunea e criteriul adevărului/ Ibidem.

Zenon din Elea a fost discipolul lui Parmenide și iubitul lui, după cum spune autorul/ p. 292.

A formulat argumentul Ahile/ Există mai multe lumi/ Ibidem.

Leucip considera că toate lucrurile sunt infinite și se schimbă unele în altele, iar în univers există și vid/ p. 293.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [18]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Discipolii lui Pitagora păstrau 5 ani tăcerea, ascultându-l fără să-l vadă, iar de abia după cei 5 ani erau supuși unui examen și apoi li se îngăduia să îl vadă/ Elevii lui îl considerau „Apollo venit din Nordul îndepărtat”/ Autorul socotește că Pitagora „a adus geometria la perfecție”/ p. 268.

Când Pitagora a descoperit că, într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor, el a adus jertfă zeilor drept mulțumire/ Aristotel spune că Pitagora se închina numai la altarul lui Apollo din Delos, al cărui fiu se credea că este/ Ibidem.

Autorul ne spune că el ar fi fost primul (în Grecia, probabil) care a susținut că sufletul se reîncarnează în animale/ Ibidem.

Pitagora a scris despre sine că a stat 207 ani în Hades și apoi s-a întors pe pământ printre oameni. Discipolii lui erau numiți „profeți ai cuvântului zeului”, iar unii numeau casa lui „templul Demetrei” și porticul lui „templul Muzelor”. Nu dorea să îi fie cunoscute preceptele și pitagoricienii susțineau esoterismul învățăturii lui, că doctrinele lui nu trebuie cunoscute de neinițiați/ p. 269.

Preceptele lui „simbolice” (p. 269):

– să nu ațâți focul cu un cuțit;

– să nu pășești peste cumpăna unui balanțe;

– să nu te așezi peste o baniță de grâu;

– să nu mănânci inima;

– să ajuți un om să ridice o sarcină, dar nu și să o dea jos;

– să nu porți inel cu chipul unui zeu;

– să nu ștergi urmele cratiței cu cenușă;

– să nu urinezi cu fața spre soare;

– să nu mergi pe drumul mare;

– să nu ai rândunici sub acoperiș;

– să ai doar păsări cu gheare;

– să nu întorci capul înapoi când pleci în străinătate;

– să nu stai pe unghii tăiate sau pe păr tăiat, etc.

Semnificațiile raționale, care încearcă să explice că aceste precepte nu ar fi simple superstiții ci ar fi expuse simbolic sub forma aceasta, sunt târzii, după cum ne lămurește o notă de subsol.

Pitagora interzicea să se mănânce: mreană de mare, pește cu coada neagră, inima animalelor, mitra/ burta, bobul și roșioara/ Practica divinația din sunete, zborul păsărilor și jertfă de tămâie/ Mergea îmbrăcat numai în haină albă și avea așternut de lână albă/ Unii spun că ar fi sacrificat cocoși, iezi de lapte și purcei de lapte, dar niciodată miei/ p. 269-270.

Un autor pe nume Aristoxenos spunea că Pitagora și-ar fi luat învățăturile de la preoteasa din Delfi, Themistocleia/ 270.

Un altul Hyeronimos, susține că „atunci când a coborât în Hades, Pitagora a văzut sufletul lui Hesiod, legat strâns de un stâlp de aramă și ciripind, iar sufletul lui Homer, atârnat de un copac, cu șerpi încolăciți în jur, drept pedeapsă pentru ceea ce au spus despre zei. A mai văzut în chinuri și pe cei care fuseseră necredincioși soțiilor. Iată de ce, spune autorul nostru, Pitagora a fost cinstit de poporul din Crotona”/ Ibidem.

Pitagora considera că seara e mai nesănătoasă decât dimineața, pentru că presupune un declin și punea nemurirea și, respectiv, condiția muritoare, pe seama aerului: jos e un aer viciat și de aceea tot ce e pe pământ moare, pe când sus e un aer pur și de aceea totul acolo e nemuritor/ p. 271.

Considera că soarele, luna și toate astrele sunt zei, pentru că au căldură și aceasta este sursa vieții/ Credea că sperma „este un cheag ce provine din creier și conține în el un suflu cald”/ Sufletul se împarte în trei: rațiune, minte și pasiune/ Ibidem.

Hermes e paznicul sufletelor și le însoțește după ce ies din corpuri, pe uscat și pe mare: pe cele pure le duce în regiunea de sus, iar cele impure sunt legate de Erinii/ Aerul e plin de suflete, numite genii sau eroi, care trimit vise și semne de boală și de sănătate atât oamenilor cât și oilor și vitelor/ Ibidem.

Zeii trebuie adorați totdeauna, „în haine albe și după purificare”, în timp ce eroii numai după miezul zilei/ p. 272.

Împreunarea sexuală era considerată mânjire la fel ca și contactul cu morții, după acestea fiind necesare purificări prin abluțiuni/ Firimiturile care cădeau de la masă trebuiau lăsate morților/ Ibidem.

Pitagora mai interzicea mâncarea cocoșilor albi, „căci ei sunt consacrați lunii și sunt rugători”, cât și ruperea pâinii, pentru că însemna ruperea unității/ Ibidem.

Un alt autor, Timon, a alcătuit aceste versuri despre Pitagora: „Spre vrăjitorești năluciri înclinat-a Pitagora,/ Semenii săi vânându-i, vorbind tot grave cuvinte”/ Ibidem.

Există mai multe variante în relatarea morții lui: unii spun că a fost ucis de oameni, cu o parte din discipoli, pentru a nu-și instaura tirania, alții că s-a sinucis prin înfometare, alții că a murit într-un război/ p. 273-274.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [17]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Cleante din Assos a fost discipolul lui Zenon/ Se mustra singur adesea/ p. 255.

Spunea că „peripateticienii erau asemenea lirelor, care, deși scot sunete dulci, nu se aud pe ele însele niciodată”/ Neavând bani, „scria lecțiile auzite de la Zenon pe cioburi de oale și pe omoplați de boi, neputând cumpăra foi de papyrus”/ p. 256.

Râvna celor din vechime e o mare palmă pentru cei de azi.

A murit și el sinucigându-se prin înfometare, la 80 de ani/ p. 257.

Chrisippos din Soloi sau din Tars, elev al lui Cleante, a ajuns dialectician celebru și a scris mai mult de 705 cărți/ p. 259-260.

„Acela care divulgă unor neinițiați misterele se face vinovat de impietate”/ p. 260.

Exemple de sofisme/ Ibidem.

Chrisippos îngăduia relațiile incestuoase, precum și „mâncatul cadavrelor”/260-261.

Cu acesta se încheie prezentarea filosofiei din Ionia, care a început cu Thales.

Filosofia din Italia începe cu Pitagora, după unii fiul unui etrusc „dintr-una din acele insule pe care le stăpâneau atenienii după ce-i izgoniseră pe locuitorii lor etrusci”/ p. 266.

Pitagora a dus trei flacoane de argint ca daruri pentru trei preoți din Egipt/ A avut un sclav, Zamolxis, adorat de geți ca fiind Cronos, după cum spune Herodot/ Ibidem.

S-a inițiat „în toate misterele și ritualurile, nu numai ale Greciei, ci și ale țărilor străine”. A învățat limba egipteană și „a călătorit la chaldeeni și la magi”. În Creta, a coborât în „peștera Idei”. „A vizitat și sanctuarele egiptene și a învățat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei”/ Ibidem.

Ducându-se la Crotona, în Italia și a scris o constituție pentru grecii din Italia, iar el cu discipolii lui (aproape trei sute) au condus statul, ceea ce a fost considerat drept „o conducere a celor buni”/ Ibidem.

Pitagora nu doar că credea în transmigrație/ metempsihoză, dar chiar povestea „rătăcirile sufletului lui prin diverse corpuri, în câte plante și animale a intrat și tot ce-a suferit în Hades și toate câte au de îndurat acolo celelalte suflete”/ p. 266-267.

Unii susțin că Pitagora n-ar fi scris nimic, dar Diogene Laertios ne spune că a scris 3 cărți: Despre educație, Despre politică și Despre natură/ Alții spun că a scris de asemenea 6 poeme și alte opere/ În introducerea tratatului Despre natură, Pitagora a spus: „Jur pe aerul pe care-l respir, pe apa pe care-o beau, că nu voi suferi niciodată o critică cu privire la acest tratat”/ p. 267.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [16]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Unii susțin că „substanța divinității este lumea întreagă și cerul”, alții că „substanța zeului este de natură aeriană” și alții că este „sfera stelelor fixe”/ p. 250.

Oricum ar fi, substanța zeului este, prin urmare, de natură materială.

Natura este definită ca o forță de sine mișcătoare, care produce și păstrează în viață progenitura sa”, iar  destinul este „rațiunea în conformitate cu care se desfășoară lumea”/ Ibidem.

Așadar, cei ce vorbesc despre ceea ce a creat natura, exprimă o concepție antică și păgână. Și la fel cei care consideră destinul ceva real.

Stoicii susțineau raționalitatea naturii întrucât observau „analogia cu alcătuirea omului” și faptul că „țintește atât utilitatea cât și plăcerea” omului/ Ibidem.

Stoicii credeau în existența unor „genii tutelare, care simpatizează cu oamenii și veghează asupra treburilor omenești”, precum și în „eroi, adică în sufletele celor nobili care au supraviețuit corpurilor lor”/ Ibidem.

Unde anume au supraviețuit și cu ce influențează acest lucru viața oamenilor, nu ni se precizează.

Comete, stele cu barbă și stele făclii (lampadias) – ultimele două fiind fenomene rare/ p. 251.

„Natura este un foc artist ce pășește pe cale spre creație”/ Ibidem.

Sufletul uman „supraviețuiește morții. Totuși e pieritor, pe când sufletul universului, din care fac parte sufletele individuale, e nepieritor”. Unii spun însă că numai „sufletele înțelepților” vor continua să existe după moarte.

Însă și într-un caz, și într-altul, sufletele supraviețuiesc numai până la conflagrația universală/ Ibidem.

Sufletul are 8 părți/ p. 252.

Își imaginau că „sămânța umană, emisă de părinte în formă lichidă, este amestecată cu părți ale sufletului, unite în aceeași proporție cum se află și la părinți”/ Ibidem.

Ariston din Chios promova indiferența și asemăna raționamentele dialectice cu pânza de păianjen, fiind considerat „întemeietorul unei secte”/ Ibidem.

Herillos din Cartagina considera că scopul vieții este știința/ p. 253.

Dionysios, în schimb, în urma unei suferințe, a considerat că scopul vieții este plăcerea. A murit sinucigându-se prin înfometare/ p. 254.

Page 1 of 4

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén