Istorie II. 19

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

Atilla și-a ucis fratele, pe Bleda, și a stăpânit peste toți hunii[1]. Se credea că armata lui era de 500.000 de soldați[2].

Ce spune despre Atilla: era „mândru la mers, își rotea ochii în dreapta și în stânga”, avea trup țeapăn, era iubitor de războaie, știa să se stăpânească, avea planuri mari, știa să asculte și era bun cu cei care i se supuneau[3]. „De statură scurt, cu pieptul lat, cu capul mare, cu ochii mici, cu barbă rară, cu părul încărunțit, cu nasul cârn, de culoare negricioasă”[4].

Lupta cu sabia lui Marte…istoricul Priscus vorbind despre modul cum ea a fost descoperită[5].

„Singiban, regele alanilor”[6], „câmpiile catalaunice”[7], Ardaric, regele gepizilor, era prietenul lui Atilla[8]. Atilla cucerește Aquileia, apoi Milanul[9].

„Odoacru, regele torcilingilor”[10].

Spre sfârșitul vieții sale, ne spune istoricul Priscus, Atilla, după ce avusese numeroase soții, s-a căsătorit cu o femeie foarte frumoasă, numită Ildico[11]. Și după ce s-a căsătorit cu ea, în noaptea nunții, în timpul somnului, a murit sufocat din cauza beției[12].

Iar împăratul Marcian, a văzut într-o vedenie a somnului, moartea lui Atilla[13].

Vulfila[14] se trăgea din goții minori și i-a învățat pe aceștia arta scrisului[15]. Goții minori nu beau vin și „cei mai mulți se hrănesc cu lapte”[16].

Hunimund și Alaric: regi suavi[17], Dunărea înghețată în timpul iernii[18], „Babai, regele sarmaților”[19], „râul Sava”[20], Theodoric al goților e plăcut de împăratul Zeno[21], „Lodois, regele francilor”[22].

Theodoric se căsătorește cu fiica lui Lodois, Audefleda[23]. Înainte de această căsătorie mai avusese două fiice cu o concubină din Moesia și anume pe Thiudigoto și Ostrogotho[24]. Thiudigoto s-a căsătorit cu Alaric al vizigoților și Ostrogotho cu Sigismund al burgundzonilor[25].

Amalaric e fiul lui Alaric[26], Vitiges s-a căsătorit cu Mathesuenta la Ravenna[27], Hunila era un general got[28]…și cartea se termină pe timpul Sfântului Împărat Justinian[29]. Iar autorul subliniază faptul că e got dar că nu a falsificat istoria neamului său[30].

*

Curtius spunea despre luteranul Johann Gerhard[31] (1582-1637) că e „primul autor al unei Patrologii[32].

Însă cartea e, mai degrabă, o dogmatică apologetică, din perspectivă luterană, care a fost editată la Jena cu titlul: Confessionis catholicae in qua doctrina catholica et evangelica și numele autorului ei, în latină, e Johanne Gerhardo.

Cartea are două volume, scrise în limba latină. Primul volum are 947 pagini și a fost editat în 1634[33]. Al doilea volum e în trei părți.

II. 1[34] are 1394 p.

II. 2[35] are 1198 p. și a fost editat în 1636[36].

II. 3[37] a fost editată în 1637 și are 1006 pagini, în afară de indexurile de final care nu mai sunt numerotate.

Cuprinsul primului volum e pus la început, pe câteva pagini…și în carte se trec în revistă diverși Sfinți Părinți, scrierile lor, Sinoadele Ecumenice, conciliile romano-catolice…Texte în germană printre cele latine, multă erudiție.

La fel și în celelalte volume: cuprinsul e pus la început. Și cartea e plină de citate, din diverși autori, despre diverse probleme teologice.

În primul volum: despre învățătura catolică, despre failibilitatea pontifului roman, despre canoanele apostolice, despre sinoade, despre Părinți, despre scolastici.

În II. 1 se discută cărțile Sfintei Scripturi, despre autoritatea Scripturii, despre slujirea lui Hristos ca mijlocitor, despre primatul petrin, despre Antihrist, despre puterea papală, despre autoritatea sinodală.

În II. 2 despre vocațiile eclesiale, despre purgatoriu, despre rugăciunile către Sfinți, despre Icoanele Sfinților, despre numărul Tainelor, apoi despre Botez, Mirungere, Euharistie, Liturghie.

În II. 3 despre pocăință, despre Mărturisire, despre satisfacție, despre păcatul original, despre alegere și respingere, despre credința justificatoare/ îndreptătoare, despre desăvârșire și merite, despre post.

*

În CRV 1121 al BAR găsim Cuvântul pentru Preoție al Sfântului Grigorie Teologul[38]. E vorba de ediția 1821, tipărită la București, care a apărut cu binecuvântarea ÎPS Dionisie Lupu (1769-1831)[39].

Și cartea are 296 pagini în mod integral. În română, cu litere chirilice. În p. 7 are două note de subsol și frontispiciul e acesta: (fotografie).

„Lucru strein”[40], „răotatea [răutatea] iaste un lucru leasne urmat și ușor[41],  „scoposul [scopul] iaste”[42], „și pre alții ai vindeca cu blândețea, și cu smerenia, și cu cea împreună cu ei osârdie cătră nădăjdile [nădejdile] ceale bune”[43].

Partea de sus a p. 117: (fotografie).

„Prea înfricoșată sfântă lucrare”[44], „trebue multă silință”[45], „și precum cel ce nici să pleacă spre laude, nici ție să spue cuvânt, acesta nici să cupune voilor și plăcerilor norodului, nici al folosi cu vre un folos mare nu poate, pentru că nu are nimic a grăi”[46].

Însă Tratatul despre Preoție al Sfântului Grigorie ține până la p. 76, pentru că urmează Tratatul despre Preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur. Între p. 77-212. În paginile 213-215, în greacă, Epistola canonică a Sfântului Vasile cel Mare.

De la p. 216 o epistolă a patriarhului Ghenadie al Constantinopolului. Tot în greacă.

O alta a patriarhului Tarasie, tot în greacă. Un cuvânt al patriarhului Ghenadie Scolarius, în română. Un cuvânt pentru Nunți, în română. Și se termină cu o epistolă, în română, a Sfântului Vasile cel Mare. Adică titlul cărții nu acoperă decât o mică parte din substanța ei.


[1] Iordanes, Getica, text, trad. și com. de G. Popa-Lisseanu, în Izvoarele Istoriei Românilor, vol. XIV, Ed. Bucovina, București, 1939, p. 124.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 124-125.

[6] Idem, p. 127.

[7] Idem, p. 128.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 133.

[10] Idem, p. 138.

[11] Idem, p. 141.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 142.

[15] Iordanes, Getica, op. cit., p. 145.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 147. E vorba despre neamul suavilor.

[18] Idem, p. 148.

[19] Idem, p. 149.

[21] Idem, p. 150.

[22] Idem, p. 152.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 155.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 156. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Iustinian.

[30] Ibidem.

[32] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul mediu latin, trad. în rom. [din germ.] de Adolf Armbruster, cu o introd. de Alexandru Duțu, Ed. Univers, București, 1970, p. 299. Cartea are 815 p. în această ediție.

[36] Cf. Idem, p. 1199.

[38] Al celui întru Sfinți Părintelui nostru Grigorie Nazianznieanul, Cuvântătoriului de Dumnezeu, Cuvânt pentru Preoție, București, 1821, cf. BAR, CRV 1121.

[40] Al celui întru Sfinți Părintelui nostru Grigorie Nazianznieanul, Cuvântătoriului de Dumnezeu, Cuvânt pentru Preoție, ed. cit., p. 10.

[41] Idem, p. 15.

[42] Idem, p. 22.

[43] Idem, p. 27.

[44] Idem, p. 117.

[45] Idem, p. 163.

[46] Idem, p. 177.

Istorie II. 18

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Aghiazmatariu mic[1] de la Iași, din 1823, are 190 p. A apărut cu binecuvântarea ÎPS Veniamin Costachi[2] în timpul domnului Ioan Sandu Sturza[3].

Și cartea începe cu Rânduiala ce se face la femeaia lehusă[4]. Sfântul Botez e de la p. 33. Osfeștania cea mică e de la p. 54. Paraclisul Maicii Domnului de la p. 75.

Rânduiala Mărturisirii de la p. 96. Rugăciunea pentru ceia ce sânt înblestemuri de la p. 121. Rânduiala carea să face la boala vitelor e de la p. 154.

Întregul cuprins al cărții e la p. 7-8. Iar la finalul cuprinsului, în p. 8, în josul paginii, avem acest desen: (imagine).

Frontispiciul paginii a 9-a e acesta: (imagine).

Rugăciunea de dezlegare a Sfintei Spovedanii[5]: „Domnul și Dumnezeul nostru Iis[us] H[ri]s[tos]: cu Darul și cu îndurările Iubirii sale de oameni, săte iarte pre tine fiiule (cutarele,) și săți lase toate păcatele. Și eu nevreadnicul Preot și Duhovnic, cu putearea cemi iaste dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în Numele Tatălui, și al Fiiului, și al Sfântului Duh, Amin”.

(imagine text)

În finalul p. 124: (imagine).

Prima literă de la p. 163: (imagine).

Sinaxarul celor 12 luni, cu Sfinții care se pomenesc în fiecare zi, începe în p. 165 și se termină în p. 184.

În p. 184, la final, e un cuvânt pentru cititori: „Iară cei ce veți ceti bucurațivă în Domnul șivărugați pentru noi, și ori ce greșală veți afla încuvinte sau înslove tipărite, îndreptați cu duhul blândeațelor, nepuindune în ponoslu, că precum iaste cu neputință Ceriului asă vedea fără nori, așa și Tipografilor a fi fără greșală.

Slavă lui Dumnezeu celui ceieau ajutat a înceape, și a săvârși acest lucru folositoriu: acum și pururea și înveacii veacilor”.

Iar după acest text, în aceeași pagină 184, e acest desen, care cuprinde Amin-ul cuvintelor de final: (imagine text).

*

De origine actibusque Getarum, a lui Iordanes[6], are 60 de capitole. În română: Despre originea și faptele goților.

Cartea e dedicată fratelui Castalius[7].

„Insula Britaniei”[8], locuitorii din Caledonia „au părul roșcat”[9], Scitia[10], „Theodoric al Goților”[11], „Filimer, fiul lui Gadarix”[12].

În p. 87 despre dimensiunile Scitiei: (imagine text).

„Dunărea cea mare”[13], Dacia este „apărată de munți înalți în formă de cunună[14], „hunugurii” se ocupau cu comerțul de „piei de hermelină”[15], Zalmoxe a fost „un filosof de o erudiție extraordinară”[16].  Și înainte de Zalmoxe mai fuseseră încă doi oameni foarte învățați în Dacia: Zeuta și Deceneu[17].

Iar autorul spune că goții „au fost întodeauna superiori în filosofie față de aproape toți barbarii și egali cu grecii, după cum susține Dio, care a compus în limba greacă istoria și analele lor”[18].

„Zeul” Marte era got[19]. Și goții l-au adorat și îi atârnau de trunchiurile copacilor prăzile de război[20].

Goții conduși de Tanausis s-au bătut cu egiptenii conduși de Vesosis[21]. Fazanii erau delicatețea oamenilor bogați[22].

Amazoanele goților: Lampeto și Marpesia[23]. Ele omorau copiii de parte bărbătească[24].

Hercule s-a luptat cu amazoana Melanes[25] iar Tezeu a capturat-o pe amazoana Hippolita. Ele și-au păstrat regatul până la Alexandru cel Mare[26].

Romanii au împrumutat nume de la macedoneni, grecii de la romani, sarmații de la germani iar goții de la huni[27].

Regina Thomyris a fondat cetatea Thomes[28]. Adică Tomis, Constanța de azi.

Goții au năvălit în Grecia și au jefuit întreaga Macedonie[29]. Deceneu i-a instruit pe goți fapt pentru care „le-a apărut prin știința sa ca o ființă supranaturală și a ajuns să conducă nu numai pe oamenii de rând, dar chiar și pe regi[30].

După moartea lui Deceneu l-au cinstit la fel pe Comosicus, el fiind considerat rege, preot suprem și judecător[31].

Dacia, în timpul lui Iordanes, se chema Gepidia[32]. Și în acest fel descrie autorul fluviul Dunărea: „izvorăște din câmpia Alamanniei și primește de la izvorul său și până la gura sa, care se varsă în marea Neagră, 60 de râuri din dreapta și din stânga, pe o întindere de 1.250.000 de pași, având forma unei spinări de pește, în care se înfig fluviile ca niște coaste și…este cel mai mare fluviu. Pe limba Bessilor se numește Hister, și are adâncimea apei, în albia unde este mai profundă, de numai 200 de picioare. Dunărea întrece în mărime pe toate celelalte fluvii, în afară de Nil”[33].

Și autorul descrie istoria „cu ajutorul lui Dumnezeu”[34].

Goții, conduși de Dorpeneus, au atacat Imperiul roman și au ieșit învingători în timpul lui Domițian[35].  Genealogia regilor Amali în p. 100-101. Împăratul Maximinus a fost got[36]. Ostrogoții și vizigoții erau două neamuri gote[37].

Citează istoria lui Symmachus[38], după ce mai înainte l-a citat pe istoricul Dio[39].

Împăratul Filip și cu fiul lui Filip au fost singurii împărați romani creștini înainte de Sfântul Constantin cel Mare[40].

Cetatea Marcianopolis a fost fondată de împăratul Traian[41]. Gepizii erau tot goți și gepanta, de unde le-a venit numele gepizilor, însemna leneș[42].

„Fastida, regele gepizilor”[43], împăratul Decius a adus multe jertfe idolilor înainte de bătălia în care a fost omorât[44], istoricul Dionysius[45], goții au dat foc templului Dianei din Efes, pe care îl fondaseră amazoanele gote[46].

„Băile de ape calde”[47], termale. Visimar, regele vandalilor[48], istoricul Dexippus[49], Dunărea = Istru[50], Hermanaric al goților a fost comparat cu Alexandru cel Mare[51], istoricul Ablavius[52], „dar mulțimea nedisciplinată n-are nicio valoare; mai ales când nu vrea Dumnezeu și când sosește o armată numeroasă”[53].

Hunii, după Orosius, erau „cel mai grozav popor prin sălbăticia sa”[54]. Vrăjitoarele goților se numeau haliurunne și ele au fost izgonite de regele Filimer[55]. Din ele s-au născut hunii, care „au trăit la început în bălți, [fiind] oameni mărunți, negricioși, prăpădiți”[56].

Istoricul Priscus a vorbit despre huni[57]. Ei se ocupau cu vânatul, îi atacă pe sciți și pe alte popoare[58], și pruncilor le tăiau obrajii cu fierul pentru ca „înainte de a suge lapte să fie siliți să se obișnuiască cu rănile[59].

„Balamber, regele hunilor”[60], vizigoții au devenit arieni (au acceptat erezia lui Arie)[61] și i-au făcut arieni și pe ostrogoți și gepizi[62] și datorită lăcomiei generalilor romani „se vindea un sclav pentru o pâine și o bucată de carne pentru 10 libre[63].

Împăratului Valens goții i-au dat foc din neștiință, pentru că au incendiat casa unde el se ascunsese[64]. Moarte pe care autorul o vede ca pe împlinirea judecății lui Dumnezeu asupra lui Valens[65].

Vizigoții s-au mutat în Tracia și în Dacia Ripensis[66]. Regele Athanaric e primit la Constantinopol[67], Alaric al vizigoților moare de „o moarte năpraznică” în timp ce dorea să se stabilească în Africa[68], urmașul lui Alaric a fost Ataulf[69] și sub conducerea lui goții au jefuit Italia[70].

Goții cuceresc Galia apoi Spania, în Spania învingându-i pe vandali[71]. Ataulf îi condusese pe goți în Galia și Spania și el e „străpuns cu sabia în piept de Everuulf, de a cărui statură, de obicei, își bătea joc[72].


[1] Aghiazmatariu mic de la Iași, din 1823, cf. BAR, CRV 1173.

[4] Lăuză = femeia care se află în primele săptămâni după o naștere.

[5] Aghiazmatariu mic de la Iași, op. cit., p. 121.

[6] Iordanes, Getica, text, trad. și com. de G. Popa-Lisseanu, în Izvoarele Istoriei Românilor, vol. XIV, Ed. Bucovina, București, 1939, p. 21-79 (text latin) și p. 81-156 (text românesc).

[7] Idem, p. 81.

[8] Idem, p. 83.

[9] Idem, p. 84.

[10] Idem, p. 85.

[11] Idem, p. 86.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 88.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 89.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 89-90.

[21] Idem, p. 91.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 92.

[24] Idem, p. 93.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 94.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 95.

[29] Idem, p. 96.

[30] Idem, p. 97.

[31] Idem, p. 98.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 99.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 101.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 102.

[39] Idem, p. 89.

[40] Idem, p. 103.

[41] Idem, p. 104.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 105.

[44] Idem, p. 106.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 107.

[47] Idem, p. 108.

[48] Idem, p. 109.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 109-110.

[52] Idem, p. 110.

[53] Ibidem. Toate citatele din traducerea în limba română a cărții lui Iordanes au fost diortosite la nivel lingvistic.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 111.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 112.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 113.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 114.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 115.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 118.

[69] Idem, p. 119.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Idem, p. 120.