Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: Istoria ieroglifică (Page 1 of 16)

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [58]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Până la sfârșitul cărții nu mai există multe pasaje care să ne atragă atenția prin lirism sau poezia lor interioară. Autorul se concentrează asupra tratativelor de pace care se poartă între cele două tabere și care nu au prea mult suflu poetic.

Ne-a reținut totuși atenția, în capitolul al 12-lea al cărții și ultimul (mai scurt decât celelalte), o splendidă alegorie din prologul Camilopardalului:

Că duhurile muritorilor asemenea sint
vânturilor clătitului aier,
carile și plăcut,
și împotrivă
a sufla pot.

Inimile corăbii
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor
ca pre umerile mărilor
plutesc
,

sfârșitul lucrurilor liman,
întrarea la liman,
aflarea lineștii
și scăparea din furtună
ieste.

Deci precum adese s-au vădzut
că cu nepaza cârmaciului
și cu lenevirea corăbierilor,
acmu în sinul limanului întrați fiind,
aceia pat,
de carea între groznice undele valurilor au scăpat.

Într-acesta chip și lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
și din multe părți izbit și strânciunat,
acmu la limanul adăpostirii
și la lineștea odihnirii
să fie agiuns socotesc.

Cea mai multă primejdie,
precum să vede, au trecut.
Rămas-au acmu ca în adăpost,
pentru paza vivorului,
fierul să să arunce,
pândzele să să învălească,
funele să să întărească
și vasul, cu nerumpte odgoane,
la margine legându-să,
să să sprijenească,

ca nu cândailea, despre uscat
vivorul duhurilor fără veste scornindu-să,
iarăși mările odată călătorite
și valurile mai denainte trecute
a le poftori să silească,
unde de nu cea de tot prăpădenie,
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie,
poate să să tâmple.

Iată, deoparte,
Inorogul singur cârmaciu,
singur vasul voii sale încotro ar pofti
a-l porni
știe și poate,
carile, în liman întrând,
cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega,
singur din sine voii
și alegerii noastre au lăsat.

Deci despre aceasta parte
fără prepus sint
că în adăpostul odihnii
vasul inimii sale,
fără nici o primejdie,
cu groase odgoane,
cu tari funi
și la credincioase locuri
să va lega,
unde, neclătit rămâind,
vivor cât de repede,
furtună cât de mare
și holbură cât de năprasnă a-l mai urni
nu va putea

(că mai pre lesne ieste vântului
o mie de odgoane a rumpe
și o mie de fiiară a smulge,
decât sufletului cinstei purtătoriu
din cuvântul dat a să întoarce).

Acmu, dară, lucrul rămâne
că, de vreme ce vasul Corbului
prin epitropie ieste să să chivernisască,
carile dintre voi ar fi acela carile
voie slobodă și toată puterea să aibă
ca la locul ce vom cunoaște noi
că-i mai de credință,
cu funea carea vom dzice că-i mai tare
și cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde,
acolo și cu acelea să să lege
și să să priponească.

Deci carile epitropiia navarhului ar avea
să mi să arete,
ca cu acela cuvintele obștindu-mi,
celea ce spre sfârșitul lucrului
ar căuta să vorovască[1].

Cantemir apelează din nou la metaforele marine, care au născut atâtea pagini poetice în Istoria ieroglifică. Magnifică este imaginea în care apar „inimile corăbiii” care plutesc pe undele întâmplărilor vieții „ca pre umerile mărilor”.

Este vorba, de fapt, despre corăbiile inimilor – și mai departe Cantemir amintește de „vasul inimii” –, însă inversiunea oferă un plus de efect poetic.

Imaginea poetică a vasului inimii i-a fost sugerată tot de Scriptură:

„Și în casă mare nu sânt numai vase de aur și de argint, ce și de lemn și de pământ; și unele sânt de cinste, altele spre necinste. Deci, de va curăța neștine pre el de eale, fi-va vas spre cinste svințit și de bună treabă stăpânitoriului, la tot lucrul bun fiind gătit. Iar de pohtele ceale tinerești fugi și goneaște [aleargă după] direptatea, credința, dragostea, pacea, cu ceia ce cheamă pre Domnul den curată inemă” (II Tim. 2, 20-22, Biblia 1688).

Vasul inimii trebuie să fie curat, pentru a fi de folos Stăpânului care l-a creat. Sfântul Pavel pomenea, de asemenea, despre Olarul care face, după voia Sa, „vase de urgie” și „vase de milă” (Rom. 9, 21-23).

Cantemir extrapolează semnificațiile și preschimbă vasul în…corabie, imaginând cum „inimile corăbii[lor]” plutesc „pre umerile mărilor”.

Aici, alegoria privește o situație în care furtuna mării a fost depășită și corăbiile inimilor au aflat liman, însă nu unul definitiv, existând primejdia ca uraganul să se stârnească din nou, „vivorul duhurilor fără veste scornindu-să”.

Credem că, în aceste compoziții, experiența celui care a putut admira atâta timp Bosforul și Marea Mediterană se împletește cu recursul la tradiția literară.

În Psaltire – după cum arătam și altădată – există această metaforă duhovnicească a primejdiei înecului (față de care considerăm că nici Bacovia, mai târziu, nu a rămas insensibil):

„Mântuiaște-mă de glodiște ca să nu mă înglod, izbăveaște-mă de [cei] carii nu mă pot vedea și de adâncile [adâncurile] apelor. Să nu mă înneace volbura apei, nice să mă soarbă adâncul, nice să-ș[i] sloboadze preste mine puțul rostul său [să nu-și reverse peste mine adâncul gura sa]” (Psaltirea de-nțăles, Ps. 68, 18-19).

„Strigat-am în grijea mea spre Domnul, Dumnădzăul mieu, și audzitu-m-au. Din pântecele iadului, vaetul meu, audzit-ai glasul mieu. Aruncatu-m-ai într-adâncul inemii mării și păraoă încongiurară-mă. Toate nălțările Tale și valurile Tale preste mine trecură. […] Vărsatu-s-au apă pănă la sufletul mieu, prăpastia încongiuratu-m-au cea mai de-apoi” (Idem, Rugăciunea Sfântului Iona din chit[2]).

La Psaltirea în versuri am făcut referire altădată.

În epoca lui Cantemir, la alegorii marine recurge adesea și Sfântul Antim Ivireanul, ca spre exemplu în acest pasaj:

„Pentru care lucru mie mi se pare a fi Părinţii cei de demult asemenea acelora pre carii îi ia şi-i învăluiaşte furtuna cea de noapte pre mare şi văd lumină oare unde, departe, într-un loc de nădejde pusă, spre care silesc să o ajungă cei învăluiţi; şi adese cu ochii cătră dânsa privesc şi pânzele le îndreaptă ca să meargă (din cât pot) într-acolo; şi aceia, de nu pot amintrilea, cu ochii şi cu sufletul o cuprind”[3].

În fine, „Inorogul singur cârmaciu”, care își conduce către adăpost „vasul inimii sale” ne trimite cu gândul la un poem despre care am mai amintit, al lui Emil Botta: „Ce mi s-a făcut corabia,/ ce s-a ales de corabia mea?/ Eu, tandru cârmaci,/ spre Arcturus cel aspru îndreptat-am corabia,/ luminat de Stea” (Singurătatea a VII-a).


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 369-370.

[2] Cf. Dosoftei, Psaltirea de-nțăles, text stabilit și studiu lingvistic de Mihaela Cobzaru, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2007, p. 680.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 110-111.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [57]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Hameleonul, „organul răutății”[1], are tupeul de a-și cere scuze (cu ipocrizie, desigur) și de a încerca să facă pace cu Inorogul, printr-un intermediar. Acesta îi răspunde:

primejdiile carile am tras
voii norocului mieu le dau,
carile, până împotrivă îmi va merge,
încă mulți Hameleoni să vor izvodi.

 Iară el acmu să știe că acestea toate
ca cum nu mi le-ar fi pricinit,
așe le-am luat
și ca cum nu mi le-ar fi făcut,
așe le-am uitat.

El, cu trup, cu suflet,
vicleșug și cu stat,
cu fapt,
răutate ieste.
Deci în care parte mă voi uita?
Și căriia iertăciune
sau izbândă să dau
sau să iau?

 Agiunge-i lui, o, Plotune,
singur șie
și lucrătoriu
și izbânditoriu
să-și fie

(că cu vreme celea
ce din singure faptele rele
ochiul dreptății izbândește
și răsplătește,
nici voia împotrivnică,
nici mâna vrăjmășască
mai cu asupră a afla
poate).

 Iară pentru leacul ce mă întreabă,
îi vii spune că altăceva mai mult nu știu,
fără numai visul carile odânăoară
dzic să fie visat,
precum ieste și precum adevăraților onirocriți
să cade să-l tâlcuiască

(că cine spune minciuna,
întâi obrazul își rușineadză,
iară mai pre urmă
sufletul își ucide).

 Iară cela ce oaî de vipere bea
puii prin pântece cu mari chinuri naște,
precum și el, giurământurile înghițind,
pântecele sufletului despicându-i,
pre unde nici să gândește,
pre acolo în ocara a toată lumea
vor să-l scoață.

 Așijderea,
a sulemendriții învățături,
carea spre înghițirea oaâlor viperii le-au îndreptat,
pofta răutăților spre vicleșugul
și călcarea dreptății aducându-l,
cele de apoi mai rele decât cele dintâi i-au arătat,
că[ci] când prin spinii și deasă pădurea visului îmbla,
umbra necunoștinții îl acoperiia
și soarele adevărului nu-l videa,

căci între doaî împotrivnice chipuri
cu cuvinte împleticite îmbla,
umbra minciunilor precum lumina
dreptății va astupa
i să părea.

 Iară când lângă para focului să apropie,
atuncea la ivala
vicleșugurilor sosind,
de la pământ până la nuări,
adecă preste toată lumea cu mari sunete,
vestea răutății lui au ieșit.

 Inorogul precum în munte înalt șede
prin vis i să părea,
iară acmu în bună nedejde stăruit,
unde vicleșugurile lui a agiunge nu pot,
cu linește viața își petrece.

Pasirea neagră (carea Corbul ieste)
cu neprietiniia în cap a i să pune neputând,
din mândria sa gios cădzind,
la pace să pleacă.

 Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat,
într-aceiași singur au cădzut
;
precum odânăoară pre mine
fălcilor crocodilului nevinovat mă vândusă,
așe acmu același crocodil,
în fălci țiindu-l, nu-l înghite,
ce-l suge,
nu-l amestecă,
ce-l încolțește.

 După aceasta, sfârșitul și izbânda dreptății
în curând să așteaptă,
ca ce au sămănat, aceia să secere,
și ce ș-au așternut,
pre aceia să să culce[2].

Acestea sunt spune cu referire la visul Hameleonului, pe care numai „adevărații onirocriți să cade să-l tâlcuiască”, Inorogul fiind, așadar, un adevărat onirocrit (judecător/ înțelegător al viselor).

În Scriptură avem exemplul Sfântului Iosif Patriarhul, cel ce a dezlegat visele faraonului și a devenit apoi guvernator al Egiptului.

„Ce au sămănat, aceia să secere” reprezintă o altă parafrază biblică, a unui verset (Osea 8, 7) la care Cantemir a mai făcut apel și altădată[3].

În ceea ce privește expresia biblică „în groapa carea singur au săpat,/ într-aceiași singur au cădzut”, despre care am mai vorbit în alt context[4], reproducem aici comentariul lui Al. Andriescu:

„Atât de legat de textul Bibliei în Divan, cu un accent deosebit pus pe psalmi, doar la șase ani de la tipărirea primei sale cărți, Dimitrie Cantemir își schimbă radical atitudinea față de această sursă (n. n.).

Istoria ieroglifică, încheiată în 1705, este practic lipsită de citate biblice (s. n.). Editorii textului, în excelenta ediție academică, Dimitrie Cantemir, Opere complete, IV, îngrijită de Virgil Cândea, identifică, într-un remarcabil efort pe care îl face Nicolae Stoicescu, autorul unor note minuțioase, surse mai numeroase din Noul Testament, și doar câteva din Vechiul Testament, cum ar fi de exemplu Pildele lui Solomon.

Psaltirea este menționată indirect doar cu formularea devenită populară «Cine sapă groapa altuia cade singur în ea», cu trimitere la Pilde, 26, 27, la care se adaugă, în nota 947, o observație de reținut în legătură cu circulația acestui proverb în literatura română, de la Învățăturile lui Neagoe Basarab, până la cronicari: N. Costin, pseudo-Muste, I. Neculce, Radu Greceanu, Zilot Românul și Dosoftei”[5].

În primul rând, am demonstrat, în studiul nostru de față, că apelul lui Dimitrie Cantemir la Scriptură este de natură mult mai amplă și mai complexă decât s-a crezut până acum, deși nu mai avem citate scripturale, ca în Divan, ci parafraze, care, e adevărat, sunt mult mai greu de identificat.

Am descoperit, însă, pe parcursul exegezei noastre, nenumărate exemple care infirmă ipoteza că „Dimitrie Cantemir își schimbă radical atitudinea față de această sursă [Scriptura]”.

Din cercetarea noastră rezultă că autorul și-a păstrat intactă vechea atitudine, numai că a implementat-o la un alt nivel de scriitură, în care fraza scripturală, poetică sau paremiologică, este întrețesută în text.

Și totuși, operația nu este cu totul nouă, pentru că există stilizări ale citatului biblic chiar și în Divan, care „fac de nerecunoscut sursa biblică”[6].

În această privință, înclinațiile din Divan sunt desăvârșite, la nivel literar, în Istoria ieroglifică.


[1] Idem, p. 359. [2] Idem, p. 359-360.

[3] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, op. cit., p. 253-256, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

[4] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, op. cit., p. 138-139, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[5] Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 97-98. [6] Idem, p. 102.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [56]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Rezultatul lungului discurs la Șoimului este acela de a-l fi făcut pe Corb „domirit și domolit”[1] în privința Inorogului, încât porunca acestuia către vânătorii din munți este „ca spre pace/ și prieteșug a-l întoarce/ să poată” [2].

Așa încât partea a unsprezecea a Istoriei ne prezintă drumul întoarcerii Filului la epitropia sa și tratativele de pace între cele două tabere:

Pre aceia vreme
între dulăii carii în munți să afla,
una din pasiri
(carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ținea),
foarte credincioasă Corbului și a toată monarhiia
păsirilor dreaptă slugă era.

 Aceasta, porunca Corbului vădzind,
mai mult într-alte socotele a sta
nu să zăbăvi (căci pacea
Inorogului tuturor dorită era),
ce, îndată sculându-să,
la un bun vrăjitoriu
și vechiu priietin al lor
să dusă, pentru ca vrajea
să ispitească
de ieste cu putință
de atâtea cumplite rane
inima Inorogului a să vindeca…[3]

Pasărea aceasta era Lebăda („căci aproape de moarte/ cântecul cel mai frumos au cântat”), iar răspunsul pe care ea îl primește de la vrăjitor este:

de acmu lucrul cu linește
și cu blândețe ieste să ispitiți.

Deci tâmplarea după pofta voastră
de va ieși, fericiți sinteți,
iară de nu, cu furtuna
nu trebuie a vă lupta,
ce după undele apelor
vă ieste a va lăsa.

 Căci amintrile,
toate vrăjile minciunoase sint
și când viți nedejdui
că mreajea asupra nepriietinului să împletește,
atuncea voi într-însa învălătuciți
și împleticiți
vă viți afla[4].

Remarcăm – pe lângă metafora mării, la care autorul nostru a apelat foarte des – utilizarea termenului unde (pe care putem spune că Dosoftei l-a poetizat, i-a dăruit un loc important ca termen poetic), în loc de valuri mari/ înalte, ca în Psaltirea pre versuri.

Și tot de la Dosoftei a împrumutat Cantemir și termenul ținc (țânc) în loc de pui (după cum am precizat și altădată[5]):

Iară Inorogul,
într-acea dată știind
precum acelui vrăjitoriu
bobii nu-i prea îmblă
și teiele îi sint cani împleticite,
socoti ca în vremea slăbiciunii lui
cu dânsul prieteșug și cunoștință să facă /…/

 La carile pre un dulăoaș,
carile cu dânsul cunoștință avea,
trimasă (țincușorul acesta născut,
crescut
și așeși încărunțit
la oi era,
ce și la bătrânețe
de minte tot ținc era)[6].

Tot Dosoftei, traducând Psaltirea, a transpus astfel Ps. 56, 5:

 „Trimis-au Dumnădzău mila Sa și adevara Sa, ș[i]-au izbăvit sufletul mieu din mijlocul țâncilor de leu” (Psaltirea de-nțăles).

Și Ps. 103, 22:

 „Țâncii leilor, scâncind să apuce și să-ș ceae de la Dumnădzău hrană șie”.

Coresi folosește, în aceiași psalmi, pentru țânci de leu, termenul „schimeni”[7] – din gr. σκύμνως, LXX, iar Biblia de la București (1688), în aceleași situații, spune: „pui de lei” și „puii de lei”.

Revenind la textul Ieroglificei, „țincul cel bătrân” intermediază întâlnirea Inorogului cu vrăjitorul, care îi propune a face „pace cu Corbul” [8], de care acesta încă se îndoiește, căci

 precum să dzice cuvântul
(glasul cucului din glasul pupădzii nedeosăbind),
totdeauna urechile sale
cătră cuvintele mele
surde
și de tot astupate
ș-au ținut[9]

Însă neașteptatul se produce, căci vânatul se întâlnește și convorbește cu vânătorii săi:

În scurt, să dzicem,
vrăjitoriul dintr-îmbe părțile atâta
de cu osârdie s-au nevoit,
cât s-ar putea dzice
că focul cu apa ar fi adunat
și ceriul cu pământul ar fi împreunat,
de vreme ce într-aceiași dzi,
pre Lebădă și pre dulăii vânători acolea
aducând,
cu Inorogul a să videa
și prin câtăva vreme a să vorovi
i-au făcut.

 Ce-i încoace și încolea,
tractatele pentru pacea la mijloc puind,
unii trăgea,
alții împingea,
iară ceva de adevăr
și de folos nu să alegea.

 Deci cu toții lucrurile așe împletecite
și încurcate
vădzind
(că[ci] când cineva
adevărului a să îndupleca
nu va,
încurcătura minciunilor
nu cu lesne de dezlegat
să înnoadă),
soroc vrajbei în 25 de ani pusără[10].

Așadar, se pun temeliile păcii..

Observăm, însă, din nou, că Dimitrie Cantemir are felul colorat de a povesti, înțesat de parafraze, aluzii, comparații sau caracterizări, pe care îl vom întâlni mai târziu la Creangă. Formulele introductive ne întăresc această impresie: „în scurt să dzicem”, „ce-i încoace și încolea” (la Creangă: „scurt și cuprinzător”, „scurtă vorbă”[11] etc.).

În Istoria lui Cantemir, caierul vrăjilor se mai  domolește și vrăjile mai tac o vreme:

Într-aceasta vreme de armistiție
vrajea vrăjitoriului mijlocitoriu
așeși de tot să închisă.
Iară povestea pricinii era
că vrajitoriul cel mare
cu farmecele sale
atâta putere agonisisă,
cât pre toate vrăjile
mute întorcând,
singur el numai, când,
ce și cui vrea,
vrăjiia[12].

Pe neașteptate însă, „ca ciuperca din gunoiu”[13] răsare un vrăjitor mare, de care toți se tem.

Corbul îl trimite pe Uliu (Uleul) negociator în locul Lebedei, care „la cuibu-și s-au înturnat,/ unde nu preste multe dzile/ verșurile încheindu-și/ cântecul ș-au săvârșit”[14].

În dzilele acestui vrăjitoriu
Filul și Inorogul
mare întrare și ieșire aflară,
de carea nepriietinii macar
cum știre a lua nu putură[15].

Găsim iarăși o parafrază (cum adesea se întâmplă în Istoria ieroglifică) a unei expresii biblice:

„Eu sânt uşa: pren Mine de va întra neștine, mântui-se-va. Și va întra şi va ieşi, şi păşune va afla” (In. 10, 9, Biblia 1688).

Intrarea și ieșirea indică, așadar, marea trecere pe care o are cineva pe lângă o persoană de rang înalt: aceasta este decriptarea lui Cantemir.

Cu alte cuvinte, a intra și a ieși prin ușa Hristos, din versetul de mai sus, semnifică, dacă urmărim dezlegarea lui Cantemir, a avea mare îndrăzneală la Dumnezeu, în rugăciune, a fi intim cu Domnul.

Filul și Inorogul având, deci, intrare la noul vrăjitor, lucrurile se schimbă din ce în ce mai mult în bine, în favoarea lor.

Acum, se întoarce roata și acest vrăjitor începe să împletească mreji pentru Corb și pentru Struțocămilă. Iar

mreajea asupra Strutocamilii
mai pre iușor fiind a să împleti
(macar că pre amândoaâ deodată
vrăjitoriul le începusă),
acmu gata Filului să o dea
pre vrăjitoriu îndemnă.

Filul, luând mreajea,
până în dzece dzile
pre Strutocamilă vână. /…/

 După ce Strutocamila în mreaje să prinsă,
la Grumadzii Boului o adusără.
Iară Lupul, Ciacalul și alalți
carii partea Filului ținea,
până la vinirea Filului,
lucrurile monarhiii dobitoacelor
a chivernisi începură
și pe jigăniile carile să împrăștiiasă,
până la vinirea Filului,
iarăși la locul său le adunase,
fără numai Guziul Orb și Hameleonul,
în fuga lor rămâind,
ca cum sămânța răutăților
și tulburărilor
într-alții de ar pieri,
într-aceștea să să păzască[16].

Filul, care „epitropiia dobitoacelor/ de la vrăjitoriu luase”[17], în locul Struțocămilei, „la locul epitropiii sale să dusă”[18].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 348.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 349. [4] Idem, p. 349-350.

[5] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studiu despre Viața Sfântului Macarie Romanul, op. cit., p. 43, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 350.

[7] Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1588, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, 1976, p. 241, 434.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 351.

[9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Ion Creangă, op. cit., p. 178, 189.

[12] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 352.

[13] Ibidem. [14] Idem, p. 353. [15] Ibidem. [16] Idem., p. 353, 356.

[17] Idem, p. 354-355. [18] Idem, p. 360.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [55]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Însă această lungă disertație filosofică (mai bine zis teologică) nu este decât un… prolog al istorisirilor Șoimului către Corb.

Urmează, așadar, o relatare și mai lungă, pe care, dacă o privim fără colaționarea cu realitatea istorică – după cum ne-am obișnuit, de fapt, în demersul nostru – este o adevărată povestire fantastică, care pare a se înrudi, ca atmosferă, cu basmele din Țiganiada.

E o forfotă de personaje care aleargă fiecare la vrăjitori care mai de care mai vestiți și mai puternici, pentru a împleti mreje în care să se prindă neprietenii.

Șoimul susține că toate au început după ce,

cu datoriia firii[1],
Monocheroleopardalis de pre pământ
spre cele cerești s-au luat,
Inorogul, după lege, moștenitoriu stăpânirii
părintelui său rămâind[2].

Corbul „vreme aflând, pre jiganiia în neam cu prepus,/ adecă pe Vidră,/ tirănește asupra moștenirii Inorogului au pus”[3].

Inorogul, însă, „aflând mijlocul,/ pre Vidră din tirănie au lepădat/ și pre Fil în locul moștenirii mai drepte/ au aședzat” [4].

Corbul „pre Fil din moșiia/ și moștenirea sa/ scoțind,/ iarăși pre tiranul, Vidra,/ în locul său au băgat”[5]. Apoi „veste la Corb sosi, aievea, /…/ precum Vidra/ cu tot de-adinsul le poruncește [Bâtlanului și Brebului]/ ca prin munți mreji întindzând,/ pre la vrăjitori vrăji/ asupra Corbului să vrăjască”[6].

Așa încât Corbul caută pace cu Inorogul, prin „Istoriograful Afrodiseu de la cetatea Deltii” și „descântătoriul de la Lacul-Dracilor”, însă, în același timp, vrea să pună epitrop în locul Vidrei o jiganie străină, din Țara Îngemănată[7].

Prin „împleticite vicleșuguri” ale Corbului, „în curândă vreme toată monarhiia pasirilor/ mare răzsipa [ruina]/ și prăpădeniia/ Filului și a Inorogului așteaptă”[8]. Însă „într-aceia vreme din părțile Mesopotamiii,/ un vrăjitoriu prea mare a vini/ să tâmplă/ (că părțile Persiii/ cu vrăjile și maghiile vestite sint)”, căruia Filul și Inorogul îi cer ca „mreaje asupra Vidrii să le împletească”[9].

La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind,
cinii de mreajea ca a aceia a împleti
gata nu-i sint,
iară la cetatea Deltii mărgând,
fără greș, precum cererea le-a plini
să giurui[10].

Filul și Inorogul nădăjduiau că îl vor atrage pe Corb de partea lor, însă acesta

pe bietele jiganii carile lângă dânsul era fugite,
în taină chemând,
brâncele în loc de peceți să-și puie
și un hirograf cu rugăminte
la vrăjitoarea cea mare să trimață
îi îndemna,
ca,
milostivindu-să,
de supt tiraniia Vidrii să-i scoață.

Jigăniile, săracele, încredințându-să
și după undelemnoase cuvintele lui muindu-să,
ce în hirograf s-ar fi scris nu știia
(că hirograful pre limba vrăjitoriului scris fiind,
jiganiile nu o înțelegea,
ce numai ce plăzmuit le tălmăciia,
aceia știia).

Iară într-adevăr mai mare jalobă
asupra Filului decât asupra Vidrii să cuprindea
și precum uniia
dintre dânsele epitropiia
să isprăvască să ruga[11].

Cuvintele undelemnoase le-a găsit Cantemir în Psaltire (Ps. 54, 24):

„Muiară-să cuvintele lor mai mult decât nește oloi [ulei] și eale sânt săgeț[i]” (Dosoftei, Psaltirea de-nțăles).

„Muiară-să cuvintele lor mai mult decât unutul-de-lemnul, și eale sânt împroșcături” (Biblia 1688).

Revenind la istoria Șoimului,

Deci Filul cu Inorogul puținele dzile
la cetatea Deltii zăbovindu-să,
de pre semne începură a cunoaște
că mintea vrăjitoriului de o parte de lăcomie,
iar de altă parte pentru a sa bezcisnicie
ieste lovită,
de vreme ce, precum neputința acoperindu-și,
așe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea:

 „Eu mreajea
fără prepus voi împleti,
numai niște stele foarte trebuitoare
stau cani departe
,
carile peste puține dzile apropiindu-să,
lucrul după pofta voastră să va săvârși”[12].

Așadar, vrăjitorul dă vina pe stele…însă poezia trebuitoare nu-i lipsește autorului nostru.

Corbul îi întorsese vraja Inorogului…iar acesta,

îndată la vrăjitoriul cel mare ducându-să,
de toate vicleșugurile, carile cu mita
Corbului și cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc,
îi povesti
și precum cu toții pre dinafară
cu mâzda otrăviți fiind,
sfat împreună au făcut
ca cu descântecele
și cu farmecele
rugămintelor să-l ademenească,
ca mreaja asupra lui să împletească[13].

Iar vrăjitoriul ce mare îl asigură: „adeverit să fii că,/ cursul stelelor și vârtejirea țircălamurilor cerești/ de-mi vor agiuta,/ în curândă vreme mreaje/ asupra Corbului voiu împleti/ și aripile lui/ cu sămnul cel de biruință în mâna ta/ îl voi da”[14].

Șoimul îi reamintește, așadar, Corbului, toată istoria vrăjmășii dintre el și Inorog, adăugând că:

Ce nu atâta a lui nevoință
ieste de vinuit,
pre cât a ta mare norocire de fericit,
că nu socoteala ta cea dreaptă,
ce norocul lui cel împotrivnic
și strâmb până astădzi
lucrurile în norocire ț-au arătat.

 Ce nu până într-atâta ieste de credzut
fortuna norocului,
o, Coarbe, carea,
precum din bătrâni am audzit,
numai aripi să fie având,
dzic,
iară nu și picioare

și pe deasupra capului zburând,
după cel norocit urmadză,
iar de tot pe dânsul a să pune
nici va,
nici, de ar vrea,
în ce să să sprijenească are

 (că cine cu aripile norocului a zbura
i să pare,
când în piatra stăruielii
a să sprijeni va,
atuncea
precum nici picioare neclătite
să nu fie având
cunoaște)[15].

Din nou, Cantemir face apel la scrierile lui Miron Costin:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul
Anii nu potŭ aduce ce aduce ceasul.

Numai mâini și cu aripi [are], și picioare n-are,
[Ca] Să nu poată sta într-un loc niciodinioare.

(Viiața lumii)[16]

Miron Costin versifica această sentință după ce o extrăsese din propria traducere a unui fragment (Graiul solului tătărăscŭ cătră Alexandru Machidon) din Alexandria cultă:

„Așa zic bătrânii noștri, tătarii, că norocul n-are picioare, numai mâini și aripi. Cându-ți pare că-ți dă mânule, atunci și zboară”[17].

Dimitrie Cantemir cunoștea și poemul Viiața lumii, dar și traducerea lui Costin din Alexandria, după cum ne dovedește și scurtul comentariu perifrastic prin care completează această sentință, în versurile care urmează.

Autorul își învăluie însă împrumuturile metaforice recurgând la metamorfoze stilistice ingenioase.


[1] Aproape identic se exprimă Neculce, relatând acest moment: „Ș-au domnit puțin, nu deplin 8 ani, și ș-au plătit și el datoria după obiceiul acestei lumi”, cf. Letopisețul, ed. cit., p. 104.

A plăti datoria de obște sau datoria lumească (adică a muri) reprezintă un mod de a vorbi pe care Neculce îl întrebuințează și cu alte ocazii în istoria sa (Idem, p. 35, 161).

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 335.

[3] Idem, p. 336. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 337. [6] Ibidem. [7] Cf. Idem, p. 338-339.

[8] Idem, p. 340. [9] Idem, p. 341. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 342.

[13] Idem, p. 343. [14] Idem, p. 344. [15] Idem, p. 347.

[16] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 321.

[17] Idem, p. 316.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [54]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cantemir exploatează aici filosofic calitatea aștrilor cerești de a fi simboluri ale Luminii dumnezeiești, ca și pe cea de a fi indicatori ai prefacerilor temporale.

„Și zise Dumnezău: «Facă-se lumninători întru întăritura ceriului, spre luminarea pământului, ca să osebească între mijlocul zilii și între mijlocul nopții și să fie în seamne și în vremi și în zile și în ani. Și să fie spre luminare întru întăritura ceriului, ca să lumineze pre pământ». Și să făcu așa” (Fac. 1, 15-16, Biblia 1688).

În poetizarea lui Heliade (Anatolida…), aștrii emit ecoul de lumină al cuvântului lui Dumnezeu, rostit către conștiințele umane din înaltul cerului:

Spre luminarea zilei, spre luminarea nopții
În firmament ne puse drept candele de aur,
În templul său cel mare
,
A fi imagini însăși nespusei Lui splendoare:

Reprezentați pe Domnul, narați a Lui putere
Și gloria-I divină prin legea ce vă puse.
Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii;
În cursul periodic vă exprimați cuvântul,

Distingeți între vară, distingeți între iarnă,
La timpi, la ani, la zile fiți semne nemutabili:
Aceasta va e legea.

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,
La veghiele voastre glorificați pe Domnul
În tot nemărginitul, fiți eho l-a Lui voce,
Căci zice că e bine.

După cum se poate observa, Heliade vorbește și el – pe lângă faptul că aștrii sunt „imagini însăși nespusei Lui splendoare” și narează puterea Lui creatoare și gloria Lui (cf. Ps. 18, 1, VUL: „enarrant gloriam Dei”) în toate veacurile – despre legea pusă de Dumnezeu în astre, ca să se rotească permanent și să indice ciclurile naturale de viețuire.

Cantemir amintea rolul acestora de a fi luminători ai conștiinței, atunci când afirma că soarele „mare lumină/ celor ce cu înțelegere[a] [cu rațiunea] să slujăsc/ a lumina poate”.

Ambii autori au moștenit însă, în mod tradițional, o cugetare ortodox-bizantină de veacuri, pe marginea căreia inovează la nivel filosofic sau poetic.

Chiar Șoimul recunoaște acest lucru, glăsuind astfel în fața Corbului: „să nu cumva gândești că socoteala mea/ au fost noaî și neaudzită filozofie/ să-mi vândz” [1].

El își explică astfel motivele disertației sale:

nici în zădar (precum mi să pare)
cui și în ce socoteala pricinii sfârșitului slujește
în tot chipul chiar a-ți arăta m-am nevoit,
ce mai vârtos de stepăna ființii tale
aminte aducându-ți,
în statul carile te afli,
cu ce parte din fire
și cu ce parte mai mult decât din fire
ești alcătuit
și stăruit
să cunoști
și cunoscând îmbe părților ale sale
și celea ce li să cuvin slujbe să orânduiești,
ca fietecarea pre calea
și orânduiala sa să margă

 (că cârma la corabie,
zăbala la cal,
socoteala la înțelegători
sinonime sint).

Deci trebuie să știi, o, Coarbe,
că pre o parte (precum mai sus am dzis),
din fire, decât un atom din cele multe
altăceva mai mult nu ești,
iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te,
lucrurilor tale un țenchiu
și loc însămnat
și hotărât
să pui,
ca la acela vreodânăoară agiungând,
spre odihnire să te aședzi[2].

Cu alte cuvinte, Șoimul i-ar fi reamintit Corbului că este „un atom” care se mișcă din voia lui Dumnezeu și că trebuie să caute odihna celor cugetătoare, stabilind „un țenchiu” (un scop, o finalitate) lucrurilor sale.

Și, ca și când și-ar fi dat și autorul seama că îndrăzneala Șoimului era cam mare în fața Corbului, adaugă:

Toți niște atomuri putredzitoare
sintem,
toți din nemică în ființă
și din ființă în putregiune
pre o parte călători
și trecători
ne aflăm.

 Una numai rămâitoare
și în veci stătătoare
să ține și ieste,
adecă sfârșitul [vieții] carile în bunătate să plinește.

 Căci din cea vie și vecinică
adevărată Socoteală [Dumnezeu-Cuvântul, Logosul, Rațiunea]
începătura începăturilor
și sfârșitul sfârșiturilor
purcede.
Nici alt sfârșit bun și fericit
a să numi
sau a fi
poate,
fără numai carile de la Dânsul începe,
cu Dânsul mijloceadză
și într-Însul să odihnește[3].

În pasajul acesta par să rezoneze refrene din poemul Viiața lumii al lui Miron Costin:

Fum și umbră sântŭ toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptŭ cer trecătoriŭ,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ?

Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiaște, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sântŭ eu și nu om”, tot acela strigă /…/

 Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, Părinte al tuturor, Doamne și Împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate. /…/

 Născându-ne, murim; murind, ne facem cenușă
Dintr-această lume trecem ca pentr-o ușă.
Astăzi mare și puternic, cu multă mărire:
Mâine treci și te petreci cu mare măhnire.
În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,
În viierme, după care te afli în putoare.

Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,
În ceriu cu fericie în veci te mărește[4].

În loc de: Ia aminte, o, Coarbe, cine ești pe lume…, Șoimul zice: „Toți niște atomuri putredzitoare/ sintem,/ toți din nemică în ființă/ și din ființă în putregiune/ pre o parte călători/ și trecători/ ne aflăm./ Una numai rămâitoare/ și în veci stătătoare/ să ține și ieste,/ adecă sfârșitul [vieții] carile în bunătate [virtute] să plinește”.

Referindu-se la situația concretă a celor două monarhii, ilustrarea Șoimului este plastică și totodată plină de patetism:

Acmu, dară, ia aminte și pune în socoteală,
a atâtea răscoale și tulburări
(cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu știu)
sfârșitul carile va să fie?
Și, de ieste vreunul, când și cum va să fie?

Iată, amândoaî monarhiile
din patru părți s-au scuturat,
iată, lucrurile publicăi noastre
spre groznică răzsipă [ruină]s-au plecat,
râdicarea așteptând,
căderea ne sosește,
unele altora s-au amestecat
și toate în tot chipul s-au strămutat. /…/

 Vulturi ne-am ținut,
Liliecii mai în trecutele dzile ne-au batgiocurit,
Lei ne-am numit,
țințarii și mușițele ne-au obosit
și de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat.
Celor mici și slabi atocma să ne punem neputând,
cu jiganiile mai mari
și mai tari
de luptă ne-am apucat. /…/

 De ieste dară la cineva
începutul cu socoteala sfârșitului
și sfârșitul cu chiteala începutului
împreunată,
dintr-aceste mai sus pomenite
culeagă.
Mă rog, lucrurilor noastre
ce sfârșit ieste să urmedze?
Precum rău și prea rău ieste să urmedze
și cel cât de tâmp la socoteală
va putea pricepe[5].

Retorica este întru totul proprie literaturii bizantine, religioase sau istorice.

Șoimul îl povățuiește pe Corb să renunțe la animozitatea sa la adresa Inorogului, pentru că neînțelegerile dintre conducători nu au adus decât vrajbă celor două monarhii:

Copaciul pizmei, carile încă de demult
strâmbe și cohâioase rădăcini,
lungi și late crăngi au aruncat,
din livada inimii tale
de tot a-l dezrădăcina
și peste prilazul îngrăditurii
afară a-l lepăda
ți să cade.

 Că monarhiile acestea,
precum din bătrânii noștri am audzit,
și istoriile, ca cu glasurile răpăosaților,
nepărăsit ne povestesc
și în toate ceasurile în urechi
ca dobele
și ca clopotele
ne răzsună,
că nici odânăoară într-o omonie legate
și una cu alta într-o inimă încleștate
multă vreme a trăi n-au putut. /…/

 Șterge-ți, rogu-te, ochii de pravul zavistiii,
și painjina pizmei
de pre față îți râdică…[6].

Însă chiar aceste pagini dovedesc faptul că cel care este „după Istoriia ieroglificească cu numele Corb” știa să asculte. Ceea ce alții n-au răbdat


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 327.

[2] Idem, p. 327-328. [3] Idem, p. 328.

[4] Cf. Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 320, 323.

[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 328-329.

[6] Idem, p. 330, 332.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [53]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dulăii vânători” obosesc și caută pacea cu Inorogul, însă Hameleonul și Râsul își continuă intrigile. Hameleonul vine în „monarhiia Vulturului”, ațâțându-l pe Corb împotriva vechiului său inamic:

Deci tot lucrul în stropșirea
și de tot prăpădirea
Inorogul stând,
numai asupra lui goana,
ori cu ce mijloc ar fi,
să nu părăsască și cu bine,
și cu rău vârtos le porunciia.

 Acestea și ca acestea Hameleonul,
pre cât mai în grabă putu,
ară,
sămănă,
grăpă,
săceră,
trieră,
vântură
și în jitnița răutăților Corbului le aședză,
pre carile în vremea lor să răzsaie nedejduind,
pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă
voie să-i dea să rugă. /…/

 Hameleonul, voie și dzua bună luând,
cum mai curând
în monarhiia dobitoacelor trecu[1].

Șoimul însă încearcă să îl convingă pe Corb de nevinovăția Inorogului și de loialitatea Bâtlanului. Cantemir conferă argumentației tiparul filosofic atât de drag lui, regăsind aici, (ca și în alte câteva locuri din Istorie…), limbajul Divanului:

Lucrurile firești
(milostivul mieu și de bine făcătoriu stăpân)
și cu un cuvânt să dzic,
oricâte de la ceriu până la ceriu
să văd,
să simt
și să înțeleg,
cei a firii iscoditori
și cu de-adinsul cercători,
dzic, precum patru pricini să li să dea.

Pricina adecă: cine, din ce,
în ce chip și pentru ce.
Deci dintr-aceste patru
cele trii înainte mărgătoare
(pre cât a mea proastă socoteală agiunge)
adevărat fizicăi slujesc.

Iară cea mai de pre urmă
nicicum cu fizica a să amesteca poate
(macar că grei și deplin învățători așe au slăvit),
ce numai ithicăi,
adecă învățăturii obiceinice
temeiul și sfârșitul ieste
(ce pentru ca proimiul voroavei mele
cu lungimea ceva mai mult
supăr[are] să nu aducă,
în scurt,
pre cât voi putea și a proimiului cinste să păzăsc
și deșchiderea a alalte voroave
precum să cade mai chiar să sfitesc
voi sili).

Ieste dară firea în lucruri,
carea le face a fi ce sint
și a lucra ce au poruncă a lucra,
și aceasta
afară din toată socoteala Pricinii săvârșitoare,
însă numai porunca și orânduiala Aceluia,
carile din [în]ceput spre vecinică
și neobosită clătire [mișcare] au pornit-o,
carea precum a nu să obosi,
așe nici a să schimba,
nici a să muta
știe sau poate.

Neschimbată, când dzic, în fețe,
iară nu în atomuri,
trebuie să înțelegi
de vreme ce toate atomurile în toate fețele,
în toată vremea
cursul perioadelor sale făcând
și săvârșind
și ca-ntr-un vârtej întorcându-să,
tând la nemica,
tând la a fi a lucrului
să întorc.

Adecă de o parte născând,
iară de altă parte perind
,
singură schimbarea atomurilor tâmplându-să,
ființa fețelor,
după hireșul [propriul] său neam [gen]
întreagă și neschimbată să pădzește
(căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte,
nici materia lipsește,
nici formei după a sa orânduială firește
împiedecare
sau de tot ștergere
a să da poate).

Că, amintrilea fiind, încă de demult
vrunul din chipurile neamurilor
de tot a pieri s-ar fi tâmplat.

Tot, dară, orice firea firește lucreadză,
pricina săvârșitului preste socoteala și simțirea ei ieste.
Că amintrilea dobitocul numai dobitoc a naște
ar fi lăsat,
iară nu lupul pe oaie și șoimul pe porumb
a mânca ar fi putut.

Așijderea, cele firești toate în sferă să întorc
și sferâi firește sfârșit nedându-să,
iată că nu pentru odihna sfârșitului,
ce pentru vecinica clătire
de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește.

Soarele, luna, ceriul
și alalte trupuri cerești toate,
din-ceput năpărăsit și cu mare răpegiune aleargă,
însă nu cu aceia socoteală,
ca doară vreodânăoară
la doritul țenchiu și sfârșit agiungând,
să să odihnească,
căci așe (precum s-ar putea dzice),
încă demult ar fi cunoscut,
precum firește la sfârșit să agiungă,
preste putință îi ieste
și precum până acmu
în vreun punct a sferii lucrării sale
loc de stare n-au aflat,
așe și de [a]cii înainte
în vecii vecilor,
precum nu va mai putea,
demult nedejdea
i s-ar fi curmat,
fără numai cândailea Clătitoriul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă [fără sfârșit] și neodihnită o ține),
după a Sa slobodă și puternică voie
vreodată a o clăti
ar părăsi.

Aședară, toate lucrurile firești,
cu una și singură a soarelui paradigmă,
precum să cade
a să înțelege să pot.
Că precum soarele de la punctul Racului
până la punctul Capricornului
să suie și să pogoară
și în tot anul,
macar că toate locurile îmblării sale
negreșit atinge și cerceteadză,
însă nici curgerii sfârșit a face,
nici odihnii a să da poate,
fără numai cât cu apropiierea
și depărtarea sa de la locurile ce privește,
mutările
și schimbările
vremilor pricinește,
și aceasta afară din toată
socoteala și simțirea sa.

Într-acesta chip și cursul a toată fapta
nepărăsit atomurile schimbându-și,
toate cele din-ceput chipuri
nebetejite
și nepierdute
păzește.
De unde aievea ieste
că țenchiul sfârșitului nu în socoteala fireștilor,
ce într-a Izvoditoriului și Pricinitoriului firii
ieste.

Și așe, socoteala sfârșitului,
din cele firești cu totului tot râdicându-să,
rămâne ca după Pricina pricinilor,
în care a doa pricină socoteala pricinii sfârșitului
să să afle.
Și aflând-o, să o pricepem trebuie.
Deci, precum aievea s-au arătat,
de vreme ce în cele firești
socoteala pricinii sfârșitului firește nu să află,
anangheon ieste
ca în cele ithicești stăruită să rămâie.

Așijderea ithica nu altor fapte,
fără numai ceiia carea cu socoteală
și cu înțelegere ieste,
slujește.
Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală,
aceiași și a sfârșitului socoteală,
ce, pentru ce face,
a avea poate;
și aceia numai un țenchiu și hotar
lucrurilor sale puind,
la carile agiungând,
precum la sfârșit au agiuns
să cunoască,
și așe, de clătirea ce făcea
să să odihnească.

Cu acesta mijloc mare lumină
celor ce cu înțelegere să slujăsc
a lumina poate
și ascuțită sabie împotriva celora
ce pre Ziditoriul tuturor a tăgădui
nebunește îndrăznesc,
în mână să ia,
de vreme ce deosăbirea zidirii și a Ziditoriului
dintr-aceasta chiar [clar]
a să cunoaște poate.

Căci Ziditoriul, după înțelepciunea și puterea Sa,
zidirea săvârșind,
de lucru să odihnește [Fac. 2, 2]
și, ca un deplin în putere stăpân,
o dată numai poruncind,
din veci și până în veci zidirea ca o slujnică
după poruncă nepărăsit aleargă.

Deci precum toate alalte,
câte supt ceriu zidiri să află,
din [de] Ziditoriu să deosăbăsc,
căci socoteala nu a sfârșitului,
ce a poruncii numai au,
așe una numai [adică omul] Ziditoriului său [lor] mai aproape
și a să asămăna să dzice,
căci precum a poruncii firească socoteală,
așe a sfârșitului fericirii și nefericirii,
a binelui și a răului său chibzuială
și adevătată hotărâre a cunoaște poate.

Și aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie,
ce oarecum împotrivă și peste fire,
o înțelegere mai mult decât firească
și dumnedzăiesc
și ceresc
oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem),
în sine strălumineadză,
carile, preste cele firești
hotară râdicându-l,
la cele metafizicești,
ithicești
și theologhicești
cunoștințe îl povățuiește.

Aședară, din cele înainte pomenite
a culege putem,
ca oricare zidire ithicește din-ceputul lucrului
socoteala sfârșitului ar avea,
aceia Ziditoriului său
cu partea înțelegerii să să asemene,
iară carea firește numai cele trii pricini ar priimi,
iară socoteala sfârșitului nu ar avea,
ce numai după poruncă nepărăsit
și peste simțire ar alerga,
aceia Ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene,
ce una din cele multe
și mai nenumărate în perioadele sale
pururea alergătoare
și ca cele mai proaste celui mai de cinste [omului] slujitoare
și îndămnătoare
să fie[2].

În lume, zice Cantemir prin vocea Șoimului, există cauze fizice și cauze morale/ spirituale. Iar el nu este de acord cu acei filosofi, fie ei cât de mari, care consideră că există numai cauze empirice ale lucrurilor, care sunt, adică, materialiști/ atei.

Lucrurile iraționale din univers acționează fiecare după firea lor, pe care le-a dat-o Dumnezeu, fără ca ele să aibă „socoteala [înțelegerea] Pricinii săvârșitoare”, ele neputând să-și schimbe firea sau rostul cu care au fost create.

Firea rămâne neschimbabilă/ nemutabilă în lucrurile/ ființele iraționale individuale, de-a lungul veacurilor și al generațiilor.

„Firea firește lucreadză”, adică toate lucrurile și vietățile acționează în mod firesc, după natura lor, a fiecăreia în parte, fără să cunoască „pricina săvârșitului”, din ce motiv, adică, se comportă în într-un fel sau altul, motiv care este de la Dumnezeu.

„Cele firești toate în sferă să întorc”: se referă la împlinirea unui cerc existențial (naștere, dezvoltare, înmulțire, moarte) pe care, într-un mod mai mult sau mai puțin complex, toate lucrurile din univers îl împlinesc.

Este cercul existențial despre care va vorbi foarte mult și Eminescu și pe care îl va socoti obositor/ epuizant (Luceafărul, Glossă etc.), însă nu pentru că Dumnezeu a creat lucruri sau fenomene rele, ci din cauza patimilor umane, a degradării și a morții care au pătruns în lume odată cu păcatul primilor oameni și care fac ca această repetiție să devină până la urmă stresantă, angoasantă și ca omul să-și dorească să intre în „repaosul de veci”. Căci conștiința umană (și cu atât mai mult conștiința poetică sensibilă și genială) nu se poate obișnui cu vremelnicia pe care neîcetatele cicluri naturale i-o subliniază din ce în ce mai pregnant.

Și nu numai geniile poetice, ci și orice om care a cunoscut un parcurs existențial complex obosește să vadă aceeași lume care-și schimbă numai garderoba, repetând la nesfârșit aceleași patimi, și își dorește să primească odihnă de toată această înșiruire de cadre identice și alergare nebună după deșertăciuni.

Așa încât oboseala lui Eminescu și vehemența lui împotriva repetițiilor nu se explică numai printr-o ipotetică (dar mult și abuziv vehiculată) credință în metempsihoză, după cum nici dorința de vecinic repaos (expresie eminamente ortodoxă) nu se traduce prin dorința de întoarcere în Nirvana, în neființă.

Dacă nu ar exista moarte și păcat – așa cum Dumnezeu a creat lumea la început – altul ar fi ritmul de viață paradisiac, inalterabil, și alta percepția asupra lui, care este în afara extenuării morale și fizice.

Însă Cantemir – Șoimul, adică – discută aici despre condițiile existențiale prezente. Vom vedea unde va duce demonstrația sa.

„Sferâi firește sfârșit nedându-să”: ciclurile existențiale actuale sunt imperturbabile, pentru că lumea este susținută de Dumnezeu într-o mișcare necontenită (veșnică, cum zice Cantemir): „pentru vecinica clătire/ de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește”.

Dumnezeu este nemișcat, dar susține lumea în mișcare continuă. „Dumnezeu se mișcă rămânând nemișcat”[3].

„Toate lucrurile firești,/ cu una și singură a soarelui paradigmă” se pot înțelege corect, afirmă Șoimul, referindu-se, de fapt, la toate corpurile cerești, a căror mișcare orbitală este observabilă și care nu ies vreodată de pe axa lor. Mișcarea lor nu are un scop anume de atins, adică un punct la care să ajungă și în care să se oprească („în vreun punct a sferii lucrării sale/ loc de stare n-au aflat”), pentru că Dumnezeu le-a lăsat să execute această rotație permanent.

Cantemir vorbește din două motive despre „a soarelui paradigmă”: pentru că este mai ușor de observat, odată cu „mutările/ și schimbările/ [pe care] vremilor pricinește”, dar și pentru că această paradigmă „mare lumină/ celor ce cu înțelegere să slujăsc/ a lumina poate”.

În același chip, toate lucrurile se mișcă în timp, pe o orbită de Dumnezeu prevăzută, iar „țenchiul [scopul] sfârșitului nu în socoteala fireștilor,/ ce într-a Izvoditoriului/ și Pricinitoriului firii/ ieste”.

Rațiunea sfârșitului tuturor lucrurilor se află la Dumnezeu.

Cei care au rațiune, se odihnesc de mișcarea faptelor lor „numai un țenchiu și hotar/ lucrurilor sale puind,/ la carile agiungând,/ precum la sfârșit au agiuns/ să cunoască”. Adică se odihnesc dacă au ajuns să cunoască faptul că au atins sfârșitul dorit și proniat de Dumnezeu.

Din a face diferența între mișcarea rațională (îndeplinită de ființele raționale) și cea irațională (executată de lucrurile iraționale] se poate înțelege „deosăbirea zidirii și a Ziditoriului”.

Creaturile lui Dumnezeu iraționale se mișcă în mod firesc, după porunca Făcătorului lor, în mod instinctiv sau prin energia inoculată lor de harul dumnezeiesc, fără să aibă gândul sfârșitului sau al scopului pentru care execută o mișcare sau o acțiune.

O singură creatură se aseamănă Creatorului și „precum a poruncii firească socoteală,/ așe a sfârșitului fericirii și nefericirii,/ a binelui și a răului său chibzuială/ și adevătată hotărâre a cunoaște poate”.

Pe această creatură, care este omul, un „dumnedzăiesc/ și ceresc oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem),/ în sine strălumineadză,/ carile, preste cele firești hotară râdicându-l,/ la cele metafizicești,/ ithicești/ și theologhicești/ cunoștințe îl povățuiește”.

Cele raționale, care se aseamănă lui Dumnezeu și Ziditorului lumii, au drept slujitoare pe cele iraționale și care nu cunosc scopul sau sfârșitul faptelor lor.


[1] Idem, p. 323-324. [2] Idem, p. 325-327.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, București, 1987, p. 123.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [52]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

O altă jiganie îi aduce Inorogului vestea că și Filul a mers la vrăjitoare, ca să împletească mreje împotriva Struțocămilei, însă i s-a cerut să se împrietenească cu Corbul și să renunțe la solidaritatea sa cu Inorogul. Ceea ce Filul, „în prostimea inimii” [1], a făgăduit să facă.

Ca acestea și altele ca acestea
cel ce vrăjiia
cu cel ce să vrăjiia
în vânt arunca
și gândurile în aier își spulbăra, /…/

 că într-aceiași vreme
din părțile ostroavelor mediterane
o jiganie mare s-au râdicat,
ai căriia mreji
și vrăji
atâta de tari
și de mari
era,
cât pre toate celea
ce de la ceialalte jiganie tocmite era,
îndată în deșert le scoasă
și, așeși de tot fărâmându-le,
le rumpsă.

În care vreme, Inorogul,
vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat
și vrăjile spre alte descântece s-au mutat,
așijderea de mrejile carile întinse
și acmu rumpte și destinsă
fără nicio grijă socotindu-să,
îndată de la lăcașurile Cucoșului coborându-să,
la ale sale să dusă[2].

 Hameleonul și tovarășii săi nu se lasă însă descumpăniți:

 iarăși alfavita din-ceput a citi
și buchele din capăt a prociti
începură,
sfaturile înturnară,
voroavele răsturnară,
gândurile tăvăliră,
chitelele prăvăliră,
dârmoiară
și cernură,
nighina din grâu
și bobul din madzire să aleagă
nu putură,
grămădiră,
vrăvuiră,
aruncară,
scuturară,
spulbărară,
vânturară,
pleavele din grăunțe a despărți,
obosindu-să, să lăsară[3].

Cantemir insistă aici pe muzica verbelor.

Ne amintim că, într-un capitol anterior, autorul apelase la același joc poetic, în care am descoperit un procedeu modern, utilizat mai târziu de Heliade și de Botta[4], numai că acolo enumerația era substantivală:

holburi,
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete.

Însă, și acolo, rolul substantivelor era să sublinieze…mișcarea, enumerația viza a scoate în evidență dinamismul neobișnuit al tabloului.

Cu atât mai mult în situația de față, unde avem o cascadă de verbe.

Acolo era peisajul unui revolte cosmice, realizat printr-o acumulare impresionantă de elemente active, aici sugestia neliniștii interioare, a furnicarului de gânduri, idei și planuri ale celor cărora nu le era pe plac eliberarea Inorogului.

Paradoxul este că, acum, nu avem niște activități propriu-zise, plenare, o mișcare amplă și susținută ca în exemplul anterior.

Cantemir mai degrabă ironizează strădaniile adversarilor, utilizând atât de multe verbe, pentru ca în final să le sublinieze zădărnicia: „sfaturile înturnară,/ voroavele răsturnară,/ gândurile tăvăliră,/ chitelele prăvăliră,/ dârmoiară/ și cernură,/ nighina din grâu/ și bobul din madzire să aleagă/ nu putură,/ grămădiră,/ vrăvuiră,/ aruncară,/ scuturară,/ spulbărară,/ vânturară,/ pleavele din grăunțe a despărți,/ obosindu-să, să lăsară.

Autorul scontează pe efectele metaforice ale acestei enumerații, întreprinderea zadarnică a uneltitorilor fiind exprimată printr-o alegorie cu substrat basmic: ceea ce trebuia să facă ei se asemăna cu alegerea grâului de neghină și a plevei de grăunțe. O muncă ostenitoare și în final inutilă, pentru că nu poate fi dusă la îndeplinire cu succes.

Însă trebăluirea sau mișunarea aceasta, a celor care vor cu tot dinadinsul să facă rău, ne trimite cu gândul la Dosoftei și la psalmii săi versificați:

Deșert cătră [a]proape tot omul grăiește
Și cu-nșelăciune va de-l păgubește.
Cu buze viclene, din inemi-adânce,
Grăiesc răutate și cuvânt de price.

(Ps. 11, 5-8)

 *

Sara, când să culcă să să odihnească,
Gândește la z[i]uă ce rău să scornească.

 (Ps. 35, 9-10)

Răul mult cere și el o inimă adâncă să-l încapă. Dintr-o astfel de inimă izvorăște acest dinamism nefast: înturnară, răsturnară, tăvăliră, prăvăliră, dârmoiară, cernură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vânturară.

Dosoftei reprodusese sintetic această forfotă negativă:

Că Tu, Doamne,-n fărălege
Pre nime nu laș[i] s-alerge.

(Ps. 5, 11-12)

Cantemir a apelat la același procedeu stilistic atunci când a ilustrat metaforic lupta păsărilor și a animalelor împotriva insectelor:

Mânie ca aceasta vărsară,
vrăjmășie ca aceasta arătară,
gătire ca aceasta făcură,
tunară,
detunară,
trăsniră,
plesniră,
răcniră,
piuiră
și din toate părțile cu mare urgie
marile acestea jigănii
asupra micșoarelor musculițe să repedziră…

Utilizarea lui în noul context este însă mai subtilă, pentru că, de data aceasta, așa cum spuneam, dinamismul este mai mult interior, eforturile vrăjmașilor se istovesc mai mult în planuri, chitele, în procitirea buchelor, încercând să aleagă bobul de grâu de bobul de mazăre.

Încercând, adică, să scoată apă din piatră seacă și să găsească orice mijloc sau prilej, oricât de mic, de a face răul pe care doreau să-l facă.

Vânătorii Inorogului se căinează, deci, pentru eșecul acțiunilor lor:

Ostenința a atâta vreme,
mulțimea a atâtea pagube,
șirilăile sudorilor,
izvoarăle lacrămilor
și alalte
toate
cu totul în vânt
și în deșert să dusără.

 Iată, Inorogul la câmp, fără sială,
iată-l-ăi la lăcașurile sale fără dodeială,
iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi
nedejduiește fără îndoială.

Vremea lui lină,
noaî tulbure,
vrăjitorii
și mrejitorii,
sau neputincioși,
sau necredincioși,
în lucru nestăruitori,
la cuvânt nestătători. /…/

 Iată, vânătorile ne batgiocuri,
iată, mrejile în toate părțile ne șpârcui,
iată, toate meșterșugurile în darn[5]
și toate trudele în zădar
ne scoasă…[6].

Un Dulău bătrân propune ca ei să recunoască adevărul uneltirilor în fața Corbului și să pună capăt vrajbei și ostenelilor zadarnice. Însă ceilalți iau în râs această propunere, afirmând că chipul adevărului a fost cu totul acoperit de pictura amăgelilor și nu mai poate fi în nici un fel restaurat:

cele de multe ori amăgele
și minciunoase văpsele
toată zugrăvala și chipul adevărului
scârnav au muruit
și la cel luminos chip
și a adeverinții figură a vini
preste putința șarurilor [culorilor] a fi
dzicea[7].

Cantemir a zugrăvit portretul Adevărului în Metafizica sa (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago).

Aici afirmă că inamicii săi au muruit (au tencuit, au astupat cu zid) „cel luminos chip și a adeverinții figură”. Substantivul mur (zid) va reveni ca neologism în poezia pașoptistă și la Eminescu.

Se iscă o ceartă între Dulău și tovarășii săi de până atunci. Dulăul îi acuză că, prin lupte și certuri necontenite, „în vreme de patrudzăci de ani/ ca valurile țărmurile, nepărăsit [lovind],/ voi monarhiia Leului /…/ la cea mai de apoi și netămăduită răzsipă [ruină] ați adus-o” și că urmează să facă același lucru și cu „[re]publica pasirilor” [8].

Imaginea ruinei țării ca a țărmurilor stâncoase mâncate de valuri, încet dar sigur, e neîndoielnic foarte reușită din punct de vedere poetic, dar și foarte concretă.

În reproșul acestui Dulău bătrân citim durerea boierilor bătrâni din paginile lui Costin sau Neculce, care deplâng epoca de decădere pe care au ajuns să o trăiască.

E, fără îndoială, o imagine percutantă, care ar fi demnă de piesele pașoptiștilor sau de proiectele dramatice ale lui Eminescu.

Însă îndemnurile aceluia la cumpătare nu-și găsesc ecou:

Înfocat
oarecum și încă mai cu mare mânie ațițat
și mai spre mare răutate pornit
de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie
cătră Dulău dzisă:

„O, cap de hârtie
cu crieri de aramă,
o, sac de mătasă și plin de fișchie,
o, ferice de voi și de monarhiia voastră,
când nedejdea voastră
în credința Inorogului viți aședza
și din aședzimântul lui lineștea
vă viți aștepta. /…/

 Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
ochii noștri în trupul nostru,
iară ai voștri într-al vostru
sint deșchiși.
Nime casa altuia mai mult decât pre a sa
a cunoaște poate.

Noi sintem carii cea mai multă viață
cu Inorogul împreună ne-am petrecut,
noi sintem carii a lui gând și fire am cunoscut,
noi sintem carii și prin ficații lui am trecut
și ce idol înluntru poartă
și ce icoană afară arată
curat știm” etc.[9].

Recunoaște iarăși, cu ușurință, formulările de tip biblic: „Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele”; „Nime casa altuia mai mult decât pre a sa a cunoaște poate”.

Astfel,

Acestea
și altele multe ca acestea
Râsul, spre împiedecarea aședzimântului,
împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi
și macar că pre o parte să părea
că cuvântul adevărul atinge
(căci dintr-îmbe părțile
încredințarea cu greu putea fi),

însă cu inima și cu gândul,
de la limanul lineștii,
departe, în valurile tulburării, să bătea,

de vreme ce din gură
neîncredințarea argumentuia,
iar din gând socotiia
că macar vremenică pace
între dânșii de să va cumva aședza,
cât de în scurtă vreme,
din cele nenumărate vicleșugurile lor,
multe pot să să descopere,
pre carile Inorogul în catalogul său
pre amăruntul însămnate le avea[10].

Catalogul cu vicleșuguri al Inorogului este chiar…Istoria ieroglifică, pe care, printr-un procedeu care acum este socotit postmodern, o va menționa în chiar paginile cărții, denigrându-l pe Corb, care „nu numai după Istoria ieroglificească cu numele Corb,/…/ ce așe să fii te arăți” [11].


[1] Idem, p. 315. [2] Idem, p. 316. [3] Idem, p. 316-317.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-31/.

[5] Expresie veche, însemnând în zadar, pe care o utilizează și Eminescu în Junii corupți, cf. http://ro.wikisource.org/wiki/Junii_corup%C8%9Bi.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 317.

[7] Idem, p. 318. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 318-319. [10] Idem, p. 319-320. [11] Idem, p. 329.

Page 1 of 16

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort