Istoria începe de oriunde o privești (vol. 3)

Istoria incepe de oriunde o privesti (vol. 3)

Pagina sursă

[item image]

 

Read Online
(7.6 M)PDF
(220.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(492.2 K)Full Text
(3.9 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Cuprins

1. Componența divanului lui Vasile Lupu (2) | 2. Semnătura regelui Carol I (2) | 3. Despre viața Arhimandritului Eufrosin Poteca (2-5) | 4. O ciocnire între două trenuri (5) | 5. Hașdeu și boierii (5-6) |  6. Umorul la 1900 (6-9) | 7.  Raziile polițienești (9-10) | 8. Teatrele de varietăți din țară (10-11) | 9. Teologul îl trage la rost pe filosof (11-14) | 10. Aspecte neglijabile (14-15) | 11. Opera poetică a lui Antioh Dimitrievici Cantemir (15) | 12. Dacă Google Reader nu va mai fi (16)

13. Caracterul românesc (16-17) § 14. Trei lucruri despre Biserică (17) § 15. Hașdeu despre Talmud  (17-20) § 16. Serviciile pendinte la 1938 (20-21) § 17. Cum ajunge Hașdeu spiritist și ce spune despre spiritism (21-23) § 18. Fizionomia  picturilor lui Picasso (23-28) § 19. Ediții traduse (28-30) § 20. La 1906 în București (30-34) § 21. Prin ochii lui Petre Pandrea (35-42) §  22. Despre singurul Anton Pann (42-47)

23. Focănescu făcea pantofi de lux (47-48) ǂ 24. Sentimentul dinastic (48) ǂ 25. Teme dalileene (48-51) ǂ  26. Prima scrisoare  (51) ǂ 27. Însemnările lui Zambaccian (52-54) ǂ 28. Pomelnicul Mănăstirii Bistrița (54-57) ǂ 29. O carte în versuri (58-59) ǂ 30. Locul lui Anton Pann (59-60) ǂ 31. Sălășluire rea (60) ǂ 32. Eliade despre Ortodoxie (60-61) ǂ 33. Doar de 40 de ani (61-62) ǂ 34. Sabbatul vrăjitoarelor (62-63) ǂ 35. Pecețile de pe acte (63-65) ǂ 36. Ziariștii de la Furnica (65)

37. Pe deasupra comuniștilor sau de lângă ei (66-67) ÷ 38. Psaltirea în versuri a lui Ioan Prale (68-69) ÷ 39. Nicolae Carandino povestindu-ne despre Constantin Tănase (69-72) ÷ 40. Culianu despre legionari (72-73) ÷ 41. Cele 8 articole reeditate în 2005 (73) ÷ 42. Sursa Lavsaiconului românesc  (73-74) ÷ 43. Fața lui Arios, ereticul (74-76) ÷ 44. Primul poem din MS 6441 (77-78) ÷ 45. Din Jurnalul lui Ierunca (78-79) ÷ 46.  Dicționarul limbii române din 1939 (80-83) ÷ 47. Poemul Bĕtrânĭ al lui Goga (83-84) ÷ 48. Cartea de citire (84-85)

49. Poezia lui Daniel Turcea (85-88) ‡ 50. Ultima decadă a secolului al 12-lea d. Hr. (88-89) ‡ 51. Nichita la Constantin Ciopraga (89-90) ‡ 52. Avangardiștii (90-93) ‡ 53. Elena Farago (93) ‡ 54.  Ortografie românească (93-94) ‡ 55. O ediție Acta Sanctorum (94) ‡ 56. Predica de Paști a Sfântului Ioan Gură de Aur în Penticostarion, Blaj, 1768 (94-96) ‡ 57. Cele 214 pagini împotriva lui Eminescu (96-105) ‡ 58. Amintirile lui Victor Eftimiu (105-113) ‡ 59. Preot și popă (113) ‡ 60. Nume de Botez (113)

61. O convertire în zi de praznic (113-114) ǁ 62. O Istorie a dogmelor? (114-119) ǁ 63. Cu sau fără ochi (119-120) ǁ 64. Numele și ctitorul Mănăstirii Plumbuita (121-124) ǁ 65. Radu Preda despre postmodernitate (124-125) ǁ 66. Sulimanurile (125-126) ǁ 67. Cultele din România la începutul secolului al XX-lea (126-129) ǁ 68. Fără „patriarh al Occidentului” (129-130) ǁ 69. Mâncăruri tabu (130-131) ǁ 70. Calomnia poeziei (131-136) ǁ 71. Sadoveanu: mason de gradul 33 (136-138)

72. Cum se prelucrează lâna (138-141) ∫ 73. În jurul lui Avram Iancu (141-144) ∫ 74. Nume din Facerea (144-146) ∫ 75. Amintirile Dr. Adolf Stern (147-151) ∫ 76. Despre 5 scrieri ale lui Nicolaus Cusanus (151-155) ∫ 77. 12 Mineie (155-156) ∫ 78. Potra despre moartea lui Eminescu (156) ∫ 79. Amintirile lui Isac Peltz (156-167) ∫ 80. Din celula lui Petru Groza (167-172) ∫ 81. Ospătarul de la Caru’ cu bere (173-174) ∫ 82. Din istoria limbii române (174-176) ∫ 83. Ce însemna Cosmografie la sfârșitul secolului al 19-lea (176-179)

84. Notele politice ale lui Marghiloman (179-183)  |  85. Eminescu evocat de Iorga (183-184) | 86. O evocare a ÎPS Veniamin Costachi (185-186) | 87. Din biografia romanțată a lui Nicolae Ceaușescu (186-187) | 88. Interviul de 4 ani (187-209) | 89. Din memoriile ÎPS Bartolomeu Anania (209-241) | 90. Chestiunea evreiască la Junimea (241-242) | 91. Păunul la români (243-245) | 92. Ziarul Adevărul la început de secol (245) | 93. Dicționarul lui Șăineanu (245-255)

94. Din Jurnalul lui Livius Ciocârlie (255-265) ↕ 95. Panait Istrati despre marxism (266) ↕ 96. Articolele literare ale lui Steinhardt (266-269) ↕ 97. Prima rugăciune din CRV 278 (269-270) ↕ 98. Ce se spune despre Zaharia Stancu (270-272) ↕ 99. Scrisorile lui Kogălniceanu (272-280) ↕ 100. Amintirile lui Gabriel Dimisianu (280-282)

Istorie III. 46

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

În p. 123, Kogălniceanu spune: „Aicĭ, în Evropa [Europa] luminată, oameniĭ cad la jenunche [în genunchi] numaĭ înaintea luĭ Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor”.

Spera să primească 400 de taleri pe vânzarea istoriei sale[1]. A trimis la Cernăuți, unui librar, 30 de volume[2].

Pe 7 decembrie 1837 își anunța tatăl că a încetat epidemia de holeră la Berlin[3].

De la p. 141 încep scrisorile către surorile sale…și tot în limba franceză. Până în p. 185.

Din p. 186 încep scrisorile scrise în drum spre Moldova. Prima e scrisă din Cracovia, pe 20 februarie/ 4 martie 1838[4].

Din nou despre evrei[5]: (imagine text).

Pe 16 februarie 1846 îi scrie tatălui său din Paris. După două luni de stat la Paris[6]

Scrisorile către fratele său, din anii 1848-1849, încep în p. 198.

Însă el, cel care iubise atât de mult să vadă Parisul, pe 22 februarie 1849, într-o scrisoare către fratele său, Alecu, scria cu amărăciune: „Parisul de astăz[i] este maĭ trist decât însușĭ Viena”[7]. Nu ne spune însă motivul nefericirii sale.

Numește Constantinopolul numai Țarigrad[8]. În scrisoarea din 4 iulie 1849, de la Paris, amintește de „Nicu [Nicolae] Bălcescu”[9].

Pe 18 decembrie 1848, în scrisoarea de la Cernăuți, scrie că a rămas cu totul singur și că moare de urât[10].

Într-o altă scrisoare, din Paris, din 27 iunie 1849, aflăm că și la Paris era epidemie de holeră la acea vreme[11].

Din p. 238 încep indicii.

*

100. Amintirile lui Gabriel Dimisianu

Apărute în vara lui 2013[12], fiind încurajat să le scrie după o bună receptare a unor memorii publicate în Lumea criticului, în 2000[13].

Primul evocat: Victor Eftimiu, care „nu știa cum să-și stăpânească personajele”[14]. Arghezi, după o conferință de 3 ore, a fost ovaționat până în stradă[15]. Pe Tudor Vianu l-a întâlnit la BCU, în primul an la Litere. În 1953[16].

Despre exmatricularea, din anul 4 de facultate, a lui Sorin Titel[17]. Pe Georgeta Mircea Cancicov a cunoscut-o personal[18]. La fel și pe Ury Benador[19], care moare în 1971[20].

Pe Arghezi l-a cunoscut datorită Adrianei Fianu, în 1960[21], pe când poetul împlinea 80 de ani[22]. Arghezi avea un apartament într-un bloc, pe bulevardul Aviatorilor, în apropierea Pieței Charles de Gaulle[23].

În 1974, la moartea lui Zaharia Stancu, lumea literară a trăit „sentimentul de catastrofă”[24]. Și autorul găsește că Stancu avea „o doză de histrionism”[25], pe lângă distincția cu care se impunea[26].

I-a cunoscut pe Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu[27].

Începând cu p. 39 vorbește despre Mihail Crama, pseudonimul lui Eugen Enăchescu, mort pe 16 aprilie 1994[28].

Pe Ion Caraion, Dimisianu l-a cunoscut în 1964-1965[29]. Au fost colegi de redacție la România literară după 1968, adus de Geo Dumitrescu, cu care Ion Caraion era prieten[30].

Caraion locuia într-un mic apartament din Colentina, alături de soția și fiica sa, Marta[31]. Numele real al lui Caraion: Stelian Diaconescu[32].

George Ivașcu a făcut critică de întâmpinare[33] și „a jucat un indiscutabil rol benefic”[34].

Pe Geo Dumitrescu l-a cunoscut prin 1960[35]. Și autorul consideră că urmașii literari ai lui Geo Dumitrescu sunt Marin Sorescu și Mircea Dinescu[36].

L-a cunoscut și pe Crohmălniceanu, care a murit în anul 2000[37]. Despre Breban în p. 96-101.

Cu Nichita Stănescu la un pahar[38]…dar nu îi plac „abundente[le] publicistici hagiografice”[39] apărute după moartea lui. L-a cunoscut pe Fănuș Neagu[40], pe Cezar Baltag[41], pe Ștefan Bănulescu[42].

În p. 173, autorul spune că „[Nicolae] Manolescu prezintă asemănări de comportare socială cu Lovinescu”.

Și-a distrus propriul jurnal și regretă asta. Consideră gestul o „automutilare”[43]. Îl începuse în 1974[44].


[1] M.[ihail] Kogălniceanu, Scrisori (1834-1949), cu o prefață și cu indice de lucruri, de nume proprii și de cuvinte de Petre V. Haneș, profesor secundar, Ed. Minerva, București, 1913, p. 124.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 128.

[4] Idem, p. 186.

[5] Idem, p. 187.

[6] Idem, p. 196.

[7] Idem, p. 210.

[8] Idem, p. 219.

[9] Idem, p. 220.

[10] Idem, p. 223.

[11] Idem, p. 227.

[12] Gabriel Dimisianu, Amintiri și portrete literare, col. Memorii și Jurnale, Ed. Humanitas, București, 2013, 214 p.

Despre autor a se vedea:

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/autori/dimisianu-gabriel/.

[13] Idem, Cuvânt preliminar.

[14] Idem, p. 8.

[15] Idem, p. 10.

[16] Idem, p. 11.

[17] Idem, p. 14.

[18] Idem, p. 18.

[19] Idem, p. 19-27.

[20] Idem, p. 27.

[21] Idem, p. 28.

[22] Idem, p. 29.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 32.

[25] Idem, p. 35.

[26] Idem, p. 32.

[27] Idem, p. 36.

[28] Idem, p. 39.

[29] Idem, p. 43.

[30] Idem, p. 44.

[31] Idem, p. 45.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 49.

[34] Idem, p. 50.

[35] Idem, p. 54.

[36] Idem, p. 57.

[37] Idem, p. 68.

[38] Idem, p. 109.

[39] Idem, p. 113.

[40] Idem, p. 126-133

[41] Idem, p. 134-138.

[42] Idem, p. 139-141.

[43] Idem, p. 210.

[44] Idem, p. 209.

Istorie III. 45

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a.

***

99. Scrisorile lui Kogălniceanu

Dintre anii 1834-1849[1]. Și costau 2 lei la publicare.

Din prefața lui Haneș, aflăm că manuscrisele lui Kogălniceanu au fost cumpărate de Academia Română și că el a copiat toate scrisorile lui Kogălniceanu către tată și surori, din vremea studiilor sale la Lunéville și Berlin[2].

De la Lunéville, Kogălniceanu a corespondat și cu Vasile Alecsandri, care era la Paris[3]. La Lunéville a studiat un an. De aici „a plecat amărît la Berlin”[4]. Și amărăciunea consta în aceea că dorea să studieze la Paris și nu la Berlin[5].

L-a cunoscut pe Alexander von Humboldt[6] dar și pe Willibald Alexis[7].

Tot de la Haneș aflăm că grafia scrisorilor lui Kogălniceanu este cea chirilică[8].

Prima scrisoare editată aici e din 17 august 1834. Către tatăl său. În care îl numește: „băbacă” [tată][9]. Și se semnează: „Al dumitale pre[a] plecat fiu, Mihalache Kogălnicean”[10].

Totodată îl anunță că a stat în gazdă, la Botoșani, „la mătușica Mărioara”[11].

Surugiii erau beți[12]…când caii nu suportă să aibă un vizitiu care să miroase a băutură…

La Herța a dormit „la cucoana Catinca Ghiculeasă”[13].

Duducile sunt surorile lui: Marghioara și Elenco[14].  Fratele său mai mic: Alecu[15]. Pe surorile și pe fratele lui îi sărută „dulce”[16].

De la Cernăuți la Lemberg a făcut trei zile și jumătate[17]. În p. a 4-a a cărții vorbește despre târgul Cernăuți: „un târg mic dar frumos”.

A trecut Nistrul pe un pod plutitor[18]. Avea aversiune față de evrei, pe care îi numește „jâdovvĭ”[19].

Satul cu multe poame[20]. Crucile și statuile stradale din Austria[21]. Pe 30 august 1834 își anunță tatăl că peste 7 zile ajunge la Viena[22].

În „ducatul Austriei”, oamenii erau „țivilisați”[23] [civilizați], însă vorbeau „un fel de nemțăște stricat”[24].

Miunhen [München]: „capitalia” [capitala] Bavariei[25]. De aici scrie o scrisoare pe 19 septembrie 1834[26]. În care spune că nu i-a plăcut cetatea Vienei, pentru că ulițele ei sunt foarte strâmte[27].

Dar la Viena a cercetat „mormânturile” împăraților, ale împărăteselor și ale prinților Austriei[28]. Aici a văzut și mormântul fiului lui Napoleon[29].

În prima scrisoare către Mihail Sturza i se adresează cu apelativul „Suveranul meu”, apoi cu: „Măria Voastră” [30]. Și își exprimă recunoștința pentru faptul că a fost trimis la studii[31].

Iar scrisoarea către domnul Moldovei o semnează astfel: „cel mai plecat și pre[a] ascultător supus, Mihail[32].

Până atunci semnase cu Mihalache, dar asta în scrisori de familie, către tatăl său.

Pe 9 noiembrie 1834 scrie surorilor sale în limba franceză[33]. Mai multe scrisori în franceză, pe care editorul român nu le traduce. Până în p. 40.

Îi scrie din nou tatălui său…și dă laudă Prea milostivului Dumnezeu, din a Cărui milă se află „în bună stare”[34].

„Colleghium” pentru colegiu[35]. Și vrea să învețe latină, franceză și germană[36].

Dintr-o altă scrisoare către tatăl său, aflăm că a avut probleme cu ochii. A fost la un doctor și i-a dat „niște apă”[37] de ochi.

„Cucoana lui Costache Pașcanu”[38], la Viena a cheltuit 10 galbeni[39], un ceasornic de aur costa 30 de galbeni[40], un pieptene de os costa 15 franci, adică 15 lei moldovenești[41].

Din p. 57-58 aflăm că ceasornicul de aur costa 30 de galbeni la Paris și că i l-a cumpărat „Monsiu Lencur”[42].

La Lunéville, în martie 1835, un galben costa 11 franci și jumătate[43].

În p. 61, Kogălniceanu vorbește despre faptul că a postit prima săptămână. Iar cum scrisoarea e din martie, se referă la Postul Mare.

A primit premiul întâi la limba germană[44]. În p. 63 dă mărturie că a studiat limbile franceză, greacă și latină la Lunéville.

În gazetele din Franța se vorbea mult despre Moldova și Valahia. Din ele a aflat că turcii nu mai i-au bir din Moldova[45].

În timpul postului a mâncat doar pâine, cartofi și mere coapte[46].

În p. 65 vorbește despre orașul Nantes, pe care îl numește Nansi. Pe atunci Nantesul avea 40.000 „de suflete” și era unul dintre cele mai frumoase „politii” [orașe] ale Franței[47].

În aceeași scrisoare în care a vorbit despre Nantes, datată 6/18 iunie 1835[48], trimisă tatălui său, autorul vorbește și despre „Vasălică Alecsandri [Vasile Alecsandri], fiul spatariului Alecsandri”, care era în Paris[49].

Și Kogălniceanu își dorea, ca împreună cu Alecsandri să viziteze Parisul, „acest frumos oraș, minunea lumei”[50].

De la Berlin, pe 22 februarie 1837, Kogălniceanu îi scrie, în limba franceză, lui Mihail Sturza. Cu aceeași formulă: „Mon souverain [Suveranul meu]”[51].

De la p. 72 încep scrisorile către tatăl său, dintre anii 1835-1838.

Despre cel mai mare butoi din lume: 160.000 de garafe de vin[52]. Și-a trimis cărțile pe Dunăre, pe la Galați, într-un vas cu aburi[53].

La pastorul luteran Sușon, în casă, împreună cu beizadeaua Vogoridi, Kogălniceanu a învățat latină, franceză, germană, engleză, matematică, să călărească, să tragă cu arma, să zugrăvească [să picteze], să danseze[54].

În scrisoarea din 16/ 4 octombrie 1835, către tatăl său, autorul îi mărturisește că postește pentru a se împărtăși în curând[55]. Tot din această scrisoare aflăm că învăța și greaca și latina…dar și diplomație[56].

Despre rugăciunile sale de seară și de dimineață[57]. Contravaloarea la 60 de galbeni era 195 de taleri[58]. Despre bacșișul dat slugilor[59].

Însă din p. 79 aflăm, că Kogălniceanu a stat la Berlin pe banii tatălui său și nu pe banii domnului Moldovei, deși fusese trimis ca să învețe împreună cu fiul domnului.

(imagine text)

Un măr sau o pară la Berlin, în 1836, costa un gros, adică 20 de parale[60].

În p. 80 autorul mărturisește că a început să învețe limba italiană pe banii lui.

Pe 7 aprilie 1836, în Joia Mare, s-a spovedit și s-a împărtășit[61]. Dar nu înțelegea nimic din slujbe pentru că erau în slavonă[62].

Din scrisoarea din 28 aprilie 1836 aflăm că își plătea singur dascălii și că a început să poarte ochelari[63].

Cucoana Saftița Paladi[64].

„Dorul meŭ cel maĭ mare și mâhniciunea mea este că nu sînt acasă, ca să pot a-țĭ arătà prin fapte cît îțĭ sînt de cunoscătoriŭ [de recunoscător] pentru nenumăratele facerĭ de bine cu care dumneata [i se adresează tatălui său] m’aĭ dăruit [mi-ai dăruit] de la cea maĭ mică copilărie a mè”[65].

Pe 8 februarie 1837 îl anunță pe tatăl său că a scris, în limba franceză, o istorie a Moldovei și a Valahiei[66].

Tatăl îi trimite 50 de galbeni, 30 dintre ei dându-i pe tipărirea istoriei și pe cumpărarea de cărți „trebuincioase”[67].

Istoria a fost tipărită pe 20 de coli tipografice[68].

În p. 107 îi cere tatălui său istoria lui Cantemir, care a fost publicată la Mănăstirea Neamț. Din n. 1 a p. 107 aflăm că e vorba despre Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Iași, 1835. Cererea istoriei o face în scrisoarea din 13/ 1 aprilie 1837, de la Berlin.

În p. 110 își arată nemulțumirea sa profundă față de moldovenii săi neavizi de cultură: moldovenii dau sute de mii de lei pe carete și mărfuri din Viena dar nu dau un galben sau doi pentru „o istorie a patrieĭ lor”.

Însă considera că străinii și muntenii îi vor cumpăra istoria…și deja fusese cerută în Franța, Germania și Rusia (50 de exemplare) și în Valahia (20 de exemplare)[69].

I-a scris lui Asachi de la Berlin[70].

Din scrisoarea din data de 25/ 13 iunie 1837 aflăm că avea 20 de ani pe când își publica istoria…și că se considera „un om” cu multe cunoștințe și prieteni[71]. Asta, apropo, de cei care au probleme cu scriitorii precoci

Considera drept matcă a legilor „codica” Sfântului Justinian cel Mare[72]. Ocrotitorul tatălui său: Sfântul Proroc Ilie[73].

Din p. 120 aflăm că, la Berlin, mureau de holeră câte 50-60 de oameni pe zi și se îmbolnăveau câte 120-130.


[1] M.[ihail] Kogălniceanu, Scrisori (1834-1949), cu o prefață și cu indice de lucruri, de nume proprii și de cuvinte de Petre V. Haneș, profesor secundar, Ed. Minerva, București, 1913, XIX + 262 p. + 11 f. facsl.

[2] Idem, p. III.

[3] Idem, p. IX.

[4] Idem, p. X.

[5] Ibidem.

[8] Idem, p. XIX.

[9] Idem, p. 1.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 2.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem și Idem, p. 2, n. 2.

[15] Ibidem și Idem, p. 2, n. 3.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 3.

[18] Idem, p. 4.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 4-5.

[21] Idem, p. 5.

[22] Idem, p. 7.

[23] Idem, p. 8.

[24] Idem, p. 9.

[25] Idem, p. 11.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 11-12.

[28] Idem, p. 12.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 15.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 16.

[33] Idem, p. 17.

[34] Idem, p. 41.

[35] Ibidem.

[36] Ibiddem.

[37] Idem, p. 43.

[38] Idem, p. 46.

[39] Idem, p. 48.

[40] Idem, p. 49.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 58.

[43] Idem, p. 61.

[44] Idem, p. 62.

[45] Idem, p. 63.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 65.

[48] Idem, p. 66.

[49] Idem, p. 65.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 69.

[52] Idem, p. 73.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 75.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 77.

[58] Idem, p. 78.

[59] Idem, p. 79.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 82.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 84.

[64] Idem, p. 98, 106, 108, 112.

[65] Idem, p. 99-100.

[66] Idem, p. 100.

[67] Idem, p. 101.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 110.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 112.

[72] Idem, p. 113.

[73] Idem, p. 115.

Istorie III. 44

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a.

***

97. Prima rugăciune din CRV 278

E vorba despre o rugăciune „adunată” de Sfântul Patriarh Ghennadios al II-lea al Constantinopolului[1], pe care o transliterăm din grafie slavonă și o diortosim[2]:

Mărire Ție, Doamne, Ziditorule al nostru și Dumnezeule! Mărire Ție, Povățuitorule și Izbăvitorule al nostru! Mărire Ție, Împărate drepte și Părinte Preamilostiv!

Mulțumescu-Ți că m-ai auzit când Te-am chemat, Dumnezeul meu, căci în scârbe/ necazuri m-ai desfătat.

Însemnatu-s-a peste mine lumina feței Tale și ai dat veselie în inima mea.

[Așadar] și acum ascultă rugăciunea mea, că spre Tine am nădăjduit.

Doamne, Dumnezeul meu, mântuiește-mă de toți cei ce mă [pri]gonesc și mă izbăvește [de ei].

Ca nu cumva să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăvește, nici Cel ce mântuiește. [Amin!]

*

98. Ce se spune despre Zaharia Stancu

Eugen Uricaru, într-un interviu din 2010, spunea că Zaharia Stancu „este o emblemă a celui care le-a făcut bine scriitorilor”[3].

El „a făcut politică de stânga, dar asta nu înseamnă că a fost un dogmatic[4].

Același: „Spre deosebire de Marin Preda, care a făcut din țărănia lui o operă de un realism cuceritor, Zaharia Stancu a făcut din țărănia lui o operă de un lirism cuceritor.

Avea o viziune mitică asupra țăranilor și asupra țărăniei”[5].

Valeriu Râpeanu, în 2012, scrie un articol în Curierul Național la împlinirea a 110 ani de la nașterea lui Zaharia Stancu[6].

În care spune că Stancu „a făcut un adevărat blazon…din originea lui țărănească”[7]. Însă, în același timp, și-a ajutat confrații din lumea scrisului.

Pentru că el „a deschis larg paginile revistei intelectualilor, scriitorilor asupra cărora apăsau ani grei de interdicție și chiar de închisoare.

Aici a reintrat în viaţa literară Șerban Cioculescu, care după 1947, din momentul interzicerii ziarului „Dreptatea” nu mai avea drept să publice, numele său fiind hulit ca „reacţionar”.

A trecut peste resentimentele personale şi conflictele de altădată. Și dintre multele exemple l-aș da pe cel mai semnificativ: Petru Comarnescu.

Atunci când l-am propus să scrie un articol despre colecția Shakespeare apărută în 1955 s-a așternut tăcere și George Macovescu, redactorul şef-adjunct, mi-a spus: să-l întreb pe Zaharia.

Nu știam că Petru Comarnescu îl dăduse în judecată pe Zaharia Stancu în anul 1935. Nu a mai vrut să-şi aducă aminte de acest episod care îi despărțise timp de decenii și mi-a spus să-i cer articolul.

Atunci, Petru Comarnescu, după șapte ani de interdicţie, reapărea în presa românească. Demersul lui Zaharia Stancu a fost, în acei ani, imens în deschiderea de drumuri a literaturii române”[8].

Cornel Ungureanu, în România literară, în 2007,  afirma că Stancu a început să își ficționalizeze biografia odată cu romanul Desculț[9].

Articol pe care îl încheia astfel: „în paralel cu opera de gazetar, de romancier, Stancu va publica poezii: e un act purificator, sau un ritual purificator care îi validează/ salvează cealaltă identitate, cea sustrasă imediatului politic.

Nimic nu e mai important pentru Zaharia Stancu decât identitatea pe care, în ultimă instanţă, poate să și-o asume. Și o face cu demnitate, în vremuri grele pentru breasla scriitoricească”[10].

Ion Murgeanu, într-un articol din 3 martie 2010, afirma că „Zaharia Stancu rămâne, [în mod] esențial, poet: confesiv, confesor, până și-n cărţile lui de proză, până în penultima sa carte de proză  Ce mult te-am iubit, Buc., EPL, 1968, un admirabil poem al morții şi al vieții deopotrivă, care i s-a dictat parcă anume de un destin special, spre a-și încununa și opera, dar și viața”[11].

Și încheie astfel articolul:

„Simplitatea, profunzimea și armonia, îl propun pe Zaharia Stancu ca pe un autentic clasic, din generaţia postbelică de clasici ai literaturii române.

Căci nu-i bine să uităm, că înaintea lui Marin Preda, care nici el în relaţia cu comuniștii nu a fost numai lebădă, ultimul cronicar al satului tradițional și rapsod al Câmpiei Române, a fost Zaharia Stancu”[12].


[2] Cf. BAR, CRV 278, p. 7-8.

[3] Monica Andronescu, Zaharia Stancu s-a făcut frate cu dracul ca să treacă puntea, 3 martie 2010, în Jurnalul,

cf. http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/zaharia-stancu-s-a-facut-frate-cu-dracul-ca-sa-treaca-puntea-537446.html.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Valeriu Râpeanu, Zaharia Stancu – scriitorul adevărat, omul care a înfruntat furtunile, 13 noiembrie 2012, în Curierul Național, cf.

http://www.curierulnational.ro/Specializat/2012-11-13/Zaharia+Stancu+-+scriitorul+adevarat,+omul+care+a+infruntat+furtunile.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Cornel Ungureanu, Istoria critică a literaturii române: Zaharia Stancu, în luptele cu „înalta societate”, nr. 15/ 2007, cf.

http://www.romlit.ro/zaharia_stancu_n_luptele_cu_nalta_societate.

[10] Ibidem.

[11] Ion Murgeanu, Zaharia Stancu – la judecata de apoi a literaturii, 3 martie 2010, cf. http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/zaharia-stancu-la-judecata-de.

[12] Ibidem.

Istorie III. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

95. Panait Istrati despre marxism

În articolul Tolstoim sau bolșevism, din 1919, Istrati scria:

„Dl [Pavel] Birukov ne spune că marxismul este o doctrină „amorală”, căci nu oferă nimic sufletului. Dar tocmai în asta stă forța ei. Este o doctrină pur materialistă, care se bazează pe adevăruri istorice și pe legi economice.

Marxismul nu este o dorință izvorâtă dintr-un suflet mare, nu propovăduiește nimic și nu ațâță nimic.

Marxismul este expresia rece a unui calcul matematic, o profeție științifică prin care, pentru prima dată, proletariatul intră în istoria lumii ca factor economic, ca factor conștient de destinul lui, nu ca o masă smiorcăită cu ochii la cer…”[1].

Autorul pledând pentru marxism…

*

96. Articolele literare ale lui Steinhardt

George Ardeleanu le-a republicat în 2012[2]. E vorba despre 65 de articole.

Din Repere biobibliografice, aflăm că Nicu-Aureliu Steinhardt se naște pe 29 iulie 1912, la București. În casa părintească din Calea Moșilor, nr. 208[3].

Studiază la Liceul „Spiru Haret”, a fost coleg de liceu cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu și Mircea Eliade, în 1929 o cunoaște pe Monica Lovinescu, în 1934 scrie sub pseudonimul Antisthius[4], devine Doctor în Drept în 1936, colaborează la Revista Fundațiilor Regale la recomandarea lui Camil Petrescu[5] iar între 1937-1939 face „călătorii de studii în Elveția, la Paris și la Londra”[6].

Pe 4 ianuarie 1960 e arestat de Securitate, nu vrea să fie „martor al acuzării în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat”[7], e condamnat la 12 ani muncă silnică iar pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, e botezat ortodox de Ieromonahul Mina Dobzeu[8].

A fost eliberat în august 1964, primește Taina Sfântului Mir la Schitul Darvari din București și se angajează ca „muncitor necalificat”, refuzând orice „colaborare cu comunismul”[9].

În 1972 termină de scris Jurnalul fericirii, care are 570 de pagini în formatul dactilografiat[10]. I se confiscă manuscrisul, de către Securitate, pe 14 decembrie 1972. În 1975 i se returnează. Pe 14 mai 1984 i se confiscă din nou. El va fi publicat, în 1990, de către editura Dacia[11].

 Între 1978-1980, la Paris, locuiește în casa lui Mircea Eliade, discută cu Cioran și „aproape un an stă la mănăstirea benedictină Chevetogne și la Louvain”[12].

În 1980 publică cartea de față, Incertitudini literare, pentru care primește premiul pentru critică al Asociației Scriitorilor din București.

Și tot în 1980, el optează pentru monahism, la Mănăstirea Rohia[13].

E primit la Rohia pe 16 august 1980[14]. În 1988 au loc discuțiile cu Ioan Pintea[15].

Părintele Nicolae Steinhardt adoarme în ziua de 30 martie 1989[16].

Textul propriu-zis al cărții începe în p. 55 și se termină în p. 394. Textul introductiv al lui Ardeleanu e tipărit între p. 17-51.

Și de la Ardeleanu aflăm că Steinhardt a fost eliberat din închisoare pe 3 august 1964. Închisoarea ultimă fiind Gherla[17].

Steinhardt a dedicat cartea „memoriei lui Dinu Pillat”[18].

Și primul articol e despre Malraux[19], pe care îl caracterizează ca scriitor al interiorității și al rigorii[20]. Pe Virginia Woolf o consideră o „mare romancieră realistă a veacului XIX”[21]. Iar în discuția despre Stendhal, găsește că acesta căuta să își termine fraza cât mai repede[22].

Despre balada Miorița, Steinhardt spune că e „principalul produs al geniului popular”[23] și că ea reprezintă „un caz tipic de glorificare a procesului transfigurării[24]. Tot aici, el consideră comentariul lui Mircea Eliade la Miorița drept „tâlcuire riguroasă”[25].

Folosește pe „neîndoios” în p. 91, consideră Jurnalul lui Alexandre Dumas o scriitură „fără îngrijire și [cu]…multe lucruri lipsite de interes, profunzime ori semnificație”[26], pe când, pe Jules Verne, îl crede „nemuritor”[27] în scrisul său, pentru că e „autorul cel mai tipic – și încheietor de formație – al fazei de încredere în atotputernicia, caracterul progresist și efectele strict binefăcătoare ale științei”[28]. Căci „secolul XX…a pus capăt viziunii total optimiste și încrezătoare [în știință] – viziune oarecum simplistă, „vulgară” – din secolul XIX”[29].

Cruzimea  e unflagel al lumii contemporane și [o] obsesie a literaturii „negre””[30].

Fețele tăcerii, romanul lui Augustin Buzura din 1974, „este o carte nespus de tristă[31]. Dar lecția ei e aceea că „suferința este o admirabilă școală a cunoașterii[32].

Fantasticul lui Mircea Eliade e oriental sau ortodox[33] și nu suprarealist ca cel occidental[34].

Autorul consideră piesele de teatru ale lui Oscar Wilde drept niște „politicoase melodrame, comedii convenționale, iscusit construite, dovedind un dar scânteietor al dialogului de salon și al replicelor cu priză la public”[35].

Îl laudă pe Odobescu[36] pentru Pseudokynegeticos[37].

Delirul lui Marin Preda îl consideră a fi „de sănătoasă tradiție stendhaliană”[38].

Observă că „dealul e unul din motivele cele mai frecvente la Horia Bernea”[39]. În pictura acestuia.

Însă Steinhardt se pierde în propria sa erudiție fără să ne arate că gândește profund și coerent despre persoanele dezbătute.


[1] Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. 2, Între banchet și ciomăgeală (1919-1929), ed. îngrij. de Ion Ursulescu, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 11-12. Volumul citat are 499 de p.

[2] N.[icu-Aureliu] Steinhardt, Incertitudini literare, ed. îngrij., studiu introd., note, ref. critice și indici de George Ardeleanu, cu repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia și Ed. Polirom, Iași, 2012, 433 p.

[3] Idem, p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 10.

[6] Idem, p. 11.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 12.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 13.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 13-14.

[15] Idem, p. 15.

[16] Idem, p. 16.

[17] Idem, p. 18.

[18] Idem, p. 53.

[19] Idem, p. 59.

[20] Idem, p. 62.

[21] Idem, p. 66.

[22] Idem, p. 70.

[23] Idem, p. 91.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 105.

[27] Idem, p. 110.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 111.

[30] Idem, p. 125.

[31] Idem, p. 128.

[32] Idem, p. 130.

[33] Idem, p. 151.

[34] Idem, p. 150.

[35] Idem, p. 168.

[37] N.[icu-Aureliu] Steinhardt, Incertitudini literare, ed. cit., p. 171.

[38] Idem, p. 208.

[39] Idem, p. 232.

Istorie III. 42

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a.

***

Grigurcu[1] a scris despre el[2].

T. este ocultat[3], cel care cumpără „o gâscă și cartofi”[4]. Însă T. „lucrează la catedră”[5], adică a fost coleg de catedră, la facultate, cu autorul.

Ironic la adresa lui Adrian Păunescu[6]. Tudor Țopa îi scrie o scrisoare „cam zurlie”[7]. Încă o băută cu Maestrul[8].

Țăranii „precupeți”, la București, vindeau o gâscă cu 100 de lei în 1980[9].

Și tot în 1980, Ciocârlie avea peste 4.000 de lei la CEC[10].

Numele lui Liiceanu apare în p. 161. Radu Petrescu face pancreatită în 1981[11]. În p. 184 apare „tușa Lola, tanti Chiva și uica Ion”.

Daniel Vighi a fost, împreună cu Marcel Tolcea, în vizită la Nichita Stănescu[12]. Însă reîntâlnim din nou invidia autorului pe marii scriitori contemporani cu el. Pentru că, despre poemul dăruit de Nichita celor doi, spune: „s-au ales cu o poezie fircălită pe o foaie de caiet. [Și] de emoție, s-au urcat în trenul de Iași”[13].

Însă orice poezie compusă pe loc și scrisă de mână e fircălită/ mâzgălită pe hârtie/ scrisă febril. Iar Nichita le-a făcut o mare cinste unor tineri…că le-a dăruit un poem. Ce a dăruit vreodată autorul, din scrisul său, celor care l-au vizitat? Ce a compus, pe loc, pentru cineva?

Dar dacă darul lui Nichita a fost „o mâzgălitură pe hârtie”, Livius Ciocârlie s-a bucurat însă că lui Nichita i-au plăcut poeziile „fine” ale lui Marcel Tolcea[14]. Pentru că autorul știa cine e Nichita…dar nu dorea să recunoască acest lucru. Și asta este invidia: a nu vrea să recunoști valoarea cuiva și nu a nu o înțelege!

Mihăieș apare în p. 185, autorul, într-o noapte, se visează boier[15], o cafea la Caransebeș[16], pe Corina (?) „o trage ața spre literatură”[17] iar „lumea e un război generalizat al pulsiunilor”[18]. În p. 196 mărturisește că citește din Scriptură, însă „nevrotic”, alături de cărți de Manolescu, Zaciu, Papahagi, Ricoeur, Faulkner, Sorin (?)”[19]. Și tot din p. 196 aflăm că Marin Preda abia murise.

Studenții lui 1981: „Examen oral până la douăsprezece. Nivel de limbă submarin, lecturi deloc, dar au tocit de prin cursuri, speriați de renumele meu de capsoman[20].

Nu a scris cu plăcere ceea ce a publicat[21]. Și, deopotrivă, scrie anevoios: „Mă foiesc zile întregi până încep un articol, de parcă nu știu ce minuni aș pregăti. Ce scriu cu vervă e superficial”[22].

Mircea Mihăieș îl sună în 1981 și îl anunță că a devenit profesor „într-un sat de lângă Oradea, [iar] nevastă-sa prin Harghita”[23].

Cumpără „o carte pentru copii de Ana Blandiana”[24]. Îl cunoaște pe Emil Brumaru în p. 219 și se întâlnește cu „Pepelea de la engleză”[25].

X îl laudă în față și îl denigrează pe la spate pentru un articol despre Eminescu[26].

Oamenii stăteau la coadă în fața unui „ghișeu liliputan[27]. Adică minuscul.

Mircea Dinescu e bolnav în p. 275. Însă, cu toată boala lui, „ne spune poeziile scrise în ultima vreme, unele contestatare, altele cu imagini neașteptate despre care zice că sunt mișto. Mulțumit de ce face, fără nimic supărător. Chiar și așa, diminuat [din cauza bolii], umple camera de viață, de minte tânără, de curajoasă nepăsare. E tonicul perfect. Cu unul ca el pe aproape, treci mai ușor prin Istorie”[28]. E pentru prima dată când laudă pe cineva la modul absolut…

Pentru că Sorin „e în Olanda”[29], înseamnă că e vorba despre Sorin Alexandrescu[30].

Eugen Simion îi dă o carte a lui în manuscris, pentru ca să o citească[31]. Dorin Tudoran e amintit în p. 281. Vorbește cu Mircea Martin[32], Nicolae Manolescu „a avut necazuri cu sănătatea, cu boala…de care au murit și tatăl, și bunicul lui”[33], în p. 297 îi amintește pe Sorin Dumitrescu și pe Andrei Pleșu, vorbește cu Bujor Nedelcovici despre polonezi[34], cu Petre Stoica despre fotbal[35]…și se termină anul 1981[36].

În 1982, îi judecă pe oameni „după distanța pe care o pun între cuvintele mângâioase și adevăratul mesaj[37].

N. Manolescu a fost consultat de un medic din Cluj[38]. Tatăl autorului împlinea 77 de ani în 1982[39]. În p. 321 apare și Alex. Ștefănescu[40] (pe care îl cheamă, de fapt, Alexandru Ștefănescu).

Prima însemnare pe 1983 e din luna martie[41]. Primește o „scrisoare amabilă” de la Dan C. Mihăilescu[42]. Zoe Dumitrescu-Bușulenga e amintită, în treacăt, în începutul p. 344.

Cine e „Moș Poveste”[43] de la facultate? Apare „familia X”[44]. Ceaușescu și „o nouă teorie despre viață”[45].

Artur Silvestri a scris împotriva lui Ciocârlie în Luceafărul. În 1983[46].

Îl apără Norman Manea, tot în Luceafărul. Iar autorul își notează: „atenții prietenești aproape că n-am avut până acum decât de la evrei[47].

Și Jurnalul se termină în p. 383, unde amintește că a fost „atacat” și în Săptămâna.

Între p. 387-422 ale cărții avem note despre autor din dosarul său de la Securitate.

Sursa Arbore N., pe 25 aprilie 1966, ne spune că Ciocârlie era pe atunci „asistent de limbă Franceză la Institutul Pedagogic”[48].

Într-o notă din 18 iunie 1989[49], aflăm că era influențat de N. Manolescu și că dorea „să întreprindă acțiuni ostile, contestatare, fiind de acord cu „scrisorile de protest”, semnate de scriitorii Mircea Dinescu, Dan Deșliu din Capitală și cu scrisoarea „celor șapte scriitori” în apărarea susnumiților”[50].

Dintr-o notă a Securității din 18 octombrie 1988 aflăm că pe 17 octombrie 1988 Alexandru Paleologu a fost la Timișoara și a fost cazat la hotelul Continental[51].

Și tot din aceeași notă, că Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieș și Adriana Babeți-Simlovici[52]au cultivat insistent pe Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Eugen Simion, cunoscuți ca rezistenți față de conducerea domeniilor”[53].

Din nota informativă a zilei de luni, 14 noiembrie 1988, în care se prezintă o discuție telefonică între Manolescu și Ciocârlie, aflăm că autorul era „conferențiar universitar la Timișoara”[54].


[2] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 138.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 139.

[5] Idem, p. 143.

[6] Idem, p. 145.

[7] Idem, p. 153.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 153-154.

[10] Idem, p. 157.

[11] Idem, p. 165.

[12] Idem, p. 184.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 187.

[16] Idem, p. 191.

[17] Idem, p. 194. Expresia vine de la lațul cu care se prind păsări.

[18] Idem, p. 196.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 201.

[21] Idem, p. 208.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 214.

[24] Idem, p. 215.

[25] Idem, p. 259.

[26] Idem, p. 266.

[27] Idem, p. 270.

[28] Idem, p. 275.

[29] Ibidem.

[31] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 280.

[32] Idem, p. 281.

[33] Idem, p. 281-282.

[34] Idem, p. 298-299.

[35] Idem, p. 299.

[36] Idem, p. 300.

[37] Idem, p. 301.

[38] Idem, p. 304.

[39] Idem, p. 317.

[41] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 334.

[42] Idem, p. 336.

[43] Idem, p. 344.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 346.

[46] Idem, p. 379.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 387.

[49] Idem, p. 389.

[50] Idem, p. 390.

[51] Idem, p. 398.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 398-399.

[54] Idem, p. 400.

Istorie III. 41

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

94. Din Jurnalul lui Livius Ciocârlie

E vorba despre jurnalul anilor 1978-1983. Ediția 2008[1].

La p. 6: despre ședința „patronată…de un dobitoc, secretarul științific al Academiei de Științe Sociale”. Autorul scrie fără grija cititorului, așa că e greu să înțelegi, întotdeauna, la cine se referă.

„Tristețea atroce a lui Trakl[2][3].

În 1978 tatăl lui trăia[4]. Dar și mama[5].

Scrie despre corespondența lui Proust[6], citește jurnalul lui Adrian Marino[7] și se întâlnește pe drum cu „popa Gheorghiță, duhovnicul nostru, al Ciocârleștilor, de cincizeci de ani”[8].

În 1978 autorul era lector. Pentru că profesorul Tănase îi cere să se prezinte „la concursul de conferențiar”[9].

De vorbă cu Adriana Babeți[10], în p. 25 amintește de Andrei, care era „arhivist la Mitropolie”, „drama (?) Nadiei Comăneci”[11]…și într-o zi de noiembrie spune despre sine că este „moale ca o pernă de ace”[12].

În p. 36 cumpără cartea lui Radu Petrescu, Ocheanul întors[13]. Iar episcopul (fără nume, care, de fapt, era mitropolit) este fostul său coleg de la Loga[14].

Andrei, care lucra la Mitropolie, devine „muzeograf”[15]. Curs despre teatrul lui Sartre[16], lăudat de Emil Brumaru[17], un curs despre Chateaubriand[18], are „o studentă gravidă, cu liniștea și frumusețea maternității apropiate”[19], ascultă Enescu[20], zece ani s-a ocupat de semiotică[21] iar profesorii de la Litere, în 1978, se plângeau că n-au aragaz[22]. Acasă, bineînțeles…

Strada Carmen Sylva devenise Lenin[23].

Vrea o înzdrăvenire la Băile Herculane[24].

Paul Cornea era prorector în 1978[25], l-a văzut pe Lucian Raicu (evreu)[26]plângând pe o scrisoare a lui Eminescu”[27], deși „Eminescu a fost antisemit”[28], e obosit la curs („abia împing frazele și termin cu două minute înainte de pauză”)[29], e întâmpinat, cu amabilitate și „pe mutește, [de] Eugen Simion, Manolescu, Papahagi [și] Gabriel [?]”[30], Marin Mincu e „tânăr, blond, cârlionțat ca peruca doamnei R.”[31],  Mircea Dinescu vine împreună cu Denisa Comănescu[32], care era „la fel de frumoasă ca astă-vară[33].

Dacă Eugen Jebeleanu sta la masă cu Ileana Mălăncioiu și cu alte doamne[34]…Marin Preda a trecut pe lângă autor „cu un aer spectral de om amețit”[35]. Însă „cineva spune că [Marin Preda] e așa fiindcă n-a băut nimic[36].

Se observă aici prima mare invidie a lui Ciocârlie din Jurnal. Pentru că atunci când consideri că tot ce ai de spus despre Marin Preda e că bea…de fapt îl invidiezi pentru ceea ce scrie.

În p. 61, Eugen Simion e prezentat într-un context nesemnificativ, așa cum o făcuse și cu Marin Preda, tocmai pentru ca să îl ridiculizeze: „trece pe acolo Eugen Simion cu o pereche de pantaloni înveliți în ziar pe braț, în drum spre croitor”.

În aceeași pagină, Simion ajunge la restaurant, și autorul îl caracterizează în următorii termeni: „pare un om fericit: arată bine, încă tânăr, deștept, echilibrat, fără neliniști grave, mulțumit”. Dar din cuvintele pe care le folosește reiese scepticismul său vizavi de potențele de scriitor ale lui Eugen Simion.

Denisa Comănescu e tot cu…Dinescu[37]. Coniacul Milcov, vinul de Ștefănești[38], apar Denisa și Mircea Dinescu și în p. 63…și vorbește cu Dinescu despre Marin Preda[39].

De la Dinescu află despre „țuica ardelenească” pe care Preda „o oferă” scriitorilor la Mogoșoaia[40].

Adică iarăși despre băutură…ca să acrediteze ideea că viața lui Preda e, de fapt, beția…nu scriitura.

Cum e Preda în p. 63? „O natură fragilă, cu mari crevase în el”[41]. După cum se observă: nu are nimic „special”…

L-a cunoscut pe Daniel Turcea. Și dacă atunci când l-a cunoscut era „un tânăr subțirel, vioi și cam copilăros”[42], acum, când îl reîntâlnește la Capșa, după 8 ani, e „un bătrânel pierit, chel, cu barbă mare, pur și hieratic ca un serafim”[43].

Vine și Mircea Ivănescu și îi înapoiază o carte a lui Denis de Rougemont pe care i-o împrumutase[44]. Dan Cristea l-a luat peste picior[45]. Iar 1978 „se termină cu bani și posomorât[46].

Din a doua pagină a anului 1979 aflăm că e profesor de 20 de ani[47]. Cu sensul că: predă în învățământ de 20 de ani…

Cumpără „de la stand un Mihai Șora și un Dosoftei[48][49], nu poate să scrie despre George Călinescu fără să pomenească despre „lucrurile [sale] detestabile”[50], ca acelea de „șantajist și de bătăuș”[51], Pintilie (probabil Lucian Pintilie[52]) îl servește cu o cafea și cu un coniac[53] iar la Lugoj a fost așteptat de A. (de ce nu intră…în cârd? Nu e „femeie”?) și de „un cârd de doamne profesoare”[54].

Și se folosește cârd…atunci când vrei să spui că doamnele sunt cam văcuțe (cârd de vaci) sau asurzitoare (cârd de rațe sau gâște).

Cine e Maestrul[55]? Maestrul a făcut facultate[56] și are o „imensă…putere de regenerare”[57].

În p. 86, după Maestru, apare Profesorul. Profesorul i-a citit un articol[58] și articolul „nu i-a plăcut deloc”[59].

În p. 87 apare „filozoful Gogoneață”.

În p. 90 află că „Petru Groza…a avut o groază de copii din flori”.

În p. 91 Maestrul are mai multe iubite…dacă „este la el și o iubită a Maestrului”. Una dintre multe altele…Pentru că atunci când ai doar una…se spune: „iubita Maestrului”.

Autorul nu vrea să rămână „popândău cu doamnele”[60]. Adică: atent la toate…

Maestru aduce „un vin de Arad”[61] și se mănâncă „omletă cu ciuperci”[62].

A fost „blând…la examen”[63] cu studenta din anul patru, care era „foarte bună studentă, dar ingenuă și bolnavă de nervi”[64].

Din p. 95 începe anul 1980, în care: „m-am împotmolit cu Maestrul la restaurantul nou de pe Bega. Dă-i cu bere, dă-i cu vin, ne-am cam amețit[65].

Axente Sever Popovici i-a fost asistent lui Nae Ionescu[66].

Care Sorin[67]? Citește memoriile lui Iorgu Iordan[68].

În p. 99 vorbește pentru prima oară despre intrarea Securității la el în casă: „dar eu, după ce venise Sarsailă [la mine] în casă, am ars o mulțime de hârtii acum câteva luni”.

Din nou…Sorin[69]. „Căldură tomnatică”[70], un articol al lui Ulici[71], își duce fetele la o „expoziție de câini”[72], Profesorului nu îi plac „capitolele din teza de doctorat”[73], cine e D., cel care își lansează o carte în p. 107, dar și C. U., cel care vorbește „foarte inegal”[74]…pentru ca în p. 110 să stea la masă cu „Marin Preda, Dinescu, Denisa, Teodor Mazilu și Valentin Șerbu”.

Marin Preda tocmai se întorsese de la Dinescu, de la Slobozia[75]. Însă nu cu mâna goală! Pentru că au venit de la Slobozia cu „molan (care înseamnă și pește și vin, dar, cu precădere, vin de buturugă), țuică și varză cu carne”[76].

Dar Preda și Dinescu…tot de la Slobozia…au venit „cu vorbe porcoase, cu vorbe subțiri”[77]. Mă îndoiesc însă că și-au cumpărat vorbele de la vreo cârciumă din…Slobozia.

Marin Preda știa „pe de rost pagini întregi din Desculț[78]. Un roman al lui Zaharia Stancu[79].

Mircea Zaciu și Romul Munteanu au fost studenții săi[80].

În p. 116 vorbește despre demersurile sale pentru a fi primit în Asociația Scriitorilor.

În p. 117 cred că vorbește despre Daniel Vighi[81], care era pe atunci în anul IV de facultate.

În p. 119 îi spune numele întreg: Daniel Vighi. Miza pe Vighi, pe Vasile Popovici și pe Marcel Tolcea[82].

Tot în p. 119 îl pune la colț și pe Ilarion Ciobanu, după cum a făcut cu Marin Preda și cu Eugen Simion: „din când în când Ilarion Ciobanu, beat la o masă, scoate un horcăit de speriat”. Dar și pe Lucian Pintilie: „Lângă masa noastră, Pintilie, și el amețit. Nu mă observă”[83].

Spre sfârșitul lui 119 e amintit și Tatulici (Mihai Tatulici?), alături de Sorin (?), Nicolae Ciobanu și Papilian (?).

În p. 120: Dan Hăulică, Doinaș și Bogza.

Maestrul reapare în p. 125. În p. 132 bârfește, împreună cu el, „pe unul și pe altul”.

Pune pe carnetul CEC 300 de lei, pe care i-a câștigat din colaborarea cu revista Orizont[84].

Alături de Maestru, la facultate, apare și Ioji (?)[85].


[1] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, Ed. Humanitas, București, 2008, 422 p.

Despre autor a se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Livius_Cioc%C3%A2rlie.

[3] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 13.

[6] Idem, p. 11.

[7] Idem, p. 15-16. A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[8] Idem, p. 19.

[9] Idem, p. 21.

[11] Idem, p. 29.

[12] Idem, p. 35.

[14] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 36.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 39.

[17] Idem, p. 41.

[18] Idem, p. 44.

[19] Idem, p. 45.

[20] Idem, p. 46.

[21] Idem, p. 48.

[22] Idem, p. 49.

[23] Idem, p. 50-51.

[25] Idem, p. 54.

[27] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 55.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 57.

[31] Idem, p. 58.

[33] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 59.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 60.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 61.

[38] Idem, p. 62.

[39] Idem, p. 63.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 63-64.

[45] Idem, p. 70.

[46] Idem, p. 73.

[47] Idem, p. 75.

[48] Probabil e vorba de ediția: N. Ursu, Dosoftei. Opera. I. Versuri, ediție critică, cu studiu introd. de Al. Andriescu, București, 1978, Cl + 544 p.

[49] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 76.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[53] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 76.

[54] Idem, p. 83.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 84.

[57] Idem, p. 85.

[58] Idem, p. 86.

[59] Idem, p. 87.

[60] Idem, p. 91.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 92.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 95.

[66] Idem, p. 96.

[67] Idem, p. 98.

[68] Idem, p. 99.

[69] Idem, p. 100.

[70] Idem, p. 103.

[72] Idem, p. 107.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 110.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Idem, p. 111.

[80] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 116.

[82] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 119.

[83] Ibidem.

[85] Idem, p. 135.

1 2 3 7