Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: Istoria începe de oriunde o privești (Page 1 of 8)

Istoria începe de oriunde o privești [54]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a.

***

Liturghierul pastoral[1], ed. Trinitas 2004,  are 618 p. + Cuprinsul (p. 619-622). Avem de-a face cu un Liturghier extins.

Și prezintă următorul conținut: Rânduiala Privegherii, Rânduiala slujbei de seară, Rânduiala slujbei de dimineață, Slujba Sfintei Liturghii, Rânduiala Sfintei Spovedanii, un acatist, un paraclis, 3 canoane, Rânduiala Sfintei Împărtășiri, otpusturi, stihuri, tropare și condace, Alte rânduieli și rugăciuni, Adunări de cereri la felurite trebuințe din viața omului (ultimele două secvențe fiind specifice Molitfelnicului) și se încheie cu Sinaxarul anual.

La p. 476-478 găsim Rânduiala binecuvântării mașinii. Se face sfințirea mică a apei, binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, Doamne miluiește (12 ori), SlavăȘi acumVeniți să ne închinăm…Ps. 106[2].

După care preotul zice următoarea rugăciune:

„Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Care ai poruncit robului Tău Noe să facă corabia spre mântuirea lumii și ai binevoit ca din lemne multe să fie alcătuită ca un singur lemn, Însuși Stăpâne al tuturor, Care ai binevoit a cârmui lemnele cele neînsuflețite și cu dreapta Ta cea tare a mântui neamul omenesc, păzește și acum mașina aceasta și dă ei Înger bun și pașnic.

Păzește pe cei care vor călători cu ea; dă-le lor să ajungă sănătoși acasă.

Cu rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci; cu ajutorul cinstitelor, cereștilor, înțelegătoarelor Puteri cele fără de trup; al Sfântului, măritului Proroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan; al Sfinților, măriților, și întru tot lăudaților Apostoli; al Sfinților, măriților, bunilor biruitori Mucenici; al Cuvioșilor și Purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri; al Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârșim, și al tuturor Sfinților Tăi.

Că Tu ești Cel care ocârmuiești și sfințești toate, Dumnezeul nostru, și Ție slavă și mulțumire și închinăciune înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[3].

După care preotul stropește cu Sfânta Agheasmă mașina, în timp ce spune: „Se binecuvintează mașina aceasta prin stropirea cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”[4].

*

Anastasimatarul Mănăstirii Neamț[5] are 271 pagini și o erată de două pagini. Și cuprinde Vecernia și Utrenia pe cele 8 glasuri ale muzicii psaltice.

Așa arată troparul Învierii, pe glasul al 6-lea, de la p. 176:  (imagine).

După cele 8 glasuri, care se încheie la p. 254, urmează Podobiile celor opt glasuri. Între p. 255-271.

Dimitrie Suceveanu[6] s-a născut la 1816/1820, la Suceava, și a murit la Iași în 1898. Tipărește Ideomelarul în 1856, la Mănăstirea Neamț.

Însă, deși s-a vorbit despre faptul că lucrarea de față e o compilație psaltică a mai multor autori, chiar „renumiți”, singurul nume care apare în Anastasimatar e cel al lui N. Severeanu…tocmai în p. 264. Până acolo se poate presupune că sunt toate ale lui Suceveanu, dacă nu a mai apărut alt nume.

N. Severeanu e Nicolae Severeanu și a murit în 1941. Din locația Psaltica. ro[7] am downloadat[8] cursul său de muzică psaltică[9], care are 32 de pagini în format PDF. Nu știu dacă e tot

Și a scris un manual tocmai pentru că a constatat „lipsa totală a unei cărți de teorie a musiceĭ orientale”[10]/ psaltice în spațiul românesc.

În p. 6, semnele suitoare: oligonul, petastiul, cele două chendime, chendima și ipsiliul iar cele pogorâtoare/ coborâtoare: apostroful, iporoiul, elafronul și hamiliul.

În p. 7 despre cele 8 glasuri. Apoi despre mărturiile scărilor diatonice și cromatice, despre scara diapazonului, tact, semnele de prelungire și de prescurtare a sunetelor.

Semnele temporale, în p. 9: clasma, apliul, dipliul, tripliul, gorgonul, digorgonul, trigorgonul, argonul. Le prezintă grafic și le explică. Metoda lui va deveni clasică…pentru că așa le-am învățat și noi în seminar și facultate.

De la p. 11 încep exercițiile de intonație. Al 12-lea exercițiu de intonație are următorul conținut: (imagine).

Semnele de expresie sunt 4: varia, omalonul, antichenoma și psifistonul iar eteronul e legato de expresie.

Urmează exerciții pentru înțelegerea semnelor de expresie. În p. 21: despre pauze sau tăceri în cântarea psaltică. Și pauzele, foarte importante în cântare, sunt însemnate în textele muzicale prin cruce și varia cu apli.

De la pagina 23: toralele [ftoralele]. Prin intermediul lor se trece dintr-o scară melodică în alta[11].

Prima ftora tratată: muștarul. Se pune întotdeauna pe Di. Agemul se pune pe Ga și Zo[12].

Nisaburul se pune pe orice notă însă locul lui e pe Di. Hâsarul se pune pe orice notă însă locul lui e pe Ke. General dies se pune pe Ga iar General ifes se pune pe Ke[13].

Începând cu p. 25 se tratează cadența…adică discutarea glasurilor.

Glasul unu e diatonic, pentru că are nota fundamentală pe Pa[14].

Glasul doi e cromatic, cu notă fundamentală pe Ni. Melodia începe întotdeauna din Di, Di-ul fiind „fundamentala glasului”[15].

Glasul 3 are o scară diatonic-enarmonică, având ca notă fundamentală pe Ga.

Glasul 4 e diatonic, cu notă fundamentală în Di, în melodia papadică și în Vu în melodia stihirarică și irmologică[16].

Glasul 5 e diatonic-enarmonic și are drept notă fundamentală pe Pa în melodia papadică și stihirarică și pe Ke în melodia irmologică[17].

Glasul 6 e cromatic, având notă fundamentală pe Pa[18]. E glasul în care sufletul meu se simte cel mai bine…Pentru că e glasul pocăinței. E glasul în care sufletul se expune în fața tuturor, își arată durerile și bucuriile cele mai profunde.

Glasul 7 e diatonic-enarmonic și are drept notă fundamentală pe Ga în scara enarmonică și pe Zo în scara diatonică[19].

Glasul 8 e diatonic și are drept notă fundamentală pe Ni[20]. Uneori glasul 8 începe și de la Ga, cântându-se de la Ga ca de la Ni[21].

Diesul și ifesul în p. 30. Un fel de ftorale…dar care influențează numai sunetele pe care sunt puse…fără să schimbe scara melodică[22].

În p. 31: despre organele care emit sunetul. Și acestea sunt plămânii, laringele și faringele.


[1] *** Liturghierul pastoral, tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel [Ciobotea], Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Trinitas, Iași, 2004.

[2] Idem, p. 476.

[3] Idem, p. 477-478.

[4] Idem, p. 478.

[5] *** Anastasimatarul Sfintei Monastiri Neamțu, tipărit în zilele arhipăstoriei Î. P. S. S. D. D. Nicodim [Munteanu], Patriarh al României, [care reprezintă o] prelucrare după Dimitrie Suceveanu și alți autori renumiți [de muzică psaltică] din trecut, de Protos. Victor Ojog, absolvent al Academiei de Muzică Religioasă din București, aprobat de Sfânta Patriarhie [a României], [prin actul] cu nr. 286, din 21 februarie 1942, Ed. și tiparul Sfintei Monastiri Neamțu, 1943.

[9] Curs elementar de Musica Orientală (Bisericească), aprobat de Sf. Sinod, pentru usul [uzul] seminariilor și scoalelor de cântăreți, prin ord. no. 150 din 12 maiŭ 1900, lucrat de Nicolae Severeanu, Profesor de Musica Vocală la Liceŭ, Cântăreț și Dirigintele Coruluĭ Vocal al sf. Episcopiĭ Buzěŭ, Ed. Tipografia Alessandru Georgescu, Buzěu [Buzău], 1900.

[10] În Prefața cărții, în PDF, p. 2.

[11] Idem, p. 23.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 24.

[14] Idem, p. 25.

[15] Idem, p. 26.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 27.

[18] Idem, p. 28.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 29.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 30.

Istoria începe de oriunde o privești [53]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a.

*

Cei care se împotrivesc lui Dumnezeu o sfârșesc rău. În Cronografia sa[1], Sfântul Teofan Mărturisitorul ne exemplifică acest lucru.

Împăratul persecutor Dioclețian (c. 22 decembrie 244-3 decembrie 311)[2] a înnebunit, „a renunțat împreună cu Heraclius la împărăție, începând să trăiască ca un om obișnuit. Și unul și-a sfârșit viața în spânzurătoare, iar Dioclețian s-a ofilit/ s-a consumat de o boală lungă. Ghelasie, episcopul aceleiași Cezarei, spune că, răzgândindu-se și vrând din nou să împărățească, au fost omorâți prin votul comun al senatului”[3].

Galerius Maximian (c. 250-5 mai 313)[4], fiind urmărit de Sfântul Constantin cel Mare, a fost pedepsit de „mânia divină”[5]. Pentru că „aprinzându-i-se o flacără din mijlocul măruntaielor și a măduvei sale, cu o durere de nesuportat a fost pus pe burtă la pământ, răsuflând greu, ieșindu-i amândoi ochii și lăsându-l orb pe cel lipsit de evlavie. Iar carnea lui, putrezită din cauza fierbințelii fără măsură, a căzut de pe oase și, astfel, putrezit de tot, și-a dat sufletul cel care lupta împotriva lui Dumnezeu”[6].

Despre moartea ereticului Arie (c. 250/ 256-336)[7], Sfântul Teofan spune: „dreptatea divină l-a mutat pe Arie în locuri vrednice de cele ce se scurgeau prin limba [sa], tăindu-l din viață în prezent și în viitor; i-au căzut pe jos măruntaiele în murdărie, în timpul în care voia să intre cu nevrednicie în lăcașurile sfinte”[8]. Moartea lui petrecându-se în „al treizeci și unulea an al [domniei] Marelui Constantin”[9].

Iulian Apostatul (331-26 iunie 363)[10], cel cu viață „spurcată”[11], „fiind dincolo de hotare [de hotarele imperiului], a fost omorât prin dreptatea divină”[12].

Eunucul, „care îl insultase și îl amenințase cu îndrăzneală pe [Sfântul] Afraate[13], coborând să pregătească baia împăratului [eretic Valens], afectat fiind la minte, a murit aruncându-se singur în apa fierbinte”[14].

Fiul lui Valens, Galates, a murit „suferind rău, iar soția [lui], Domnica, s-a îmbolnăvit grav[15]. Iar împăratul Valens „a fugit cu câțiva [oameni] într-o casă mică [de pe câmpul de luptă]. Ajungându-l barbarii [goții] și dând foc casei, fără să știe [că Valens e acolo], i-au ars pe toți”[16].

*

Părintele Constantin Bobulescu (8 mai 1882-1 decembrie 1958)[17] publica în 1933, la Chișinău, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul[18].

Și acesta spune că mitropolitul Veniamin avea porecla Negel[19]. Aversiunea lui Neculce vizavi de neamul Costachi[20].

Dar „neamul Costachi făcea parte prin naștere și prin legăturile lui de rudenie, din familiile cele mai de seamă ale Moldovei, din protipendada chemată la conducerea țării”[21].

Despre genealogia sa mitropolitul spune că se trage din Consta[22]. Gavril, mare vornic[23], a transformat numele Consta în Costachi[24].

Tatăl mitropolitului Veniamin se numea Grigoraș. Era fiul lui Vasile Costachi[25].

Din p. 47 aflăm că Grigoraș e alintul și că tatăl mitropolitului se numea Grigorie Costachi.

Mama mitropolitului a fost Maria Cantacuzino[26] și ea moare înaintea soțului ei, Grigorie Costachi[27].

Copiii lui Grigorie și ai Mariei: monahul Chesarie Costachi, Matei, mitropolitul Veniamin, monahia Elisaveta și Șărban, cel mai mic dintre ei[28].

Tot în p. 50 se vorbește despre măsurarea viei în…pogoane[29].

În p. 60, autorul nostru prezintă un document, de după 1840, care vorbește despre „un blestem” asupra casei Costachi și a casei Brâncoveanu.

Și documentul spune că mitropolitul Veniamin ar fi „izgonit” monahii de la Agapia, pentru a face din Mănăstire o Mănăstire de maici pentru sora lui, pe care a făcut-o stareță[30].

Însă locașul era sub „blestem ctitoricesc”, pentru că nu trebuia să intre femeie în Mănăstirea Agapia[31].

În p. 62 începe o secțiune despre locul nașterii ÎPS Veniamin Costachi. Pentru că la Mănăstirea Adam[32], pe un Chiriacodromion editat la Neamț, pe data de 30 ianuarie 1818[33] s-a făcut o însemnare din care rezultă că mitropolitul Veniamin s-a născut în „satul Mălăiaștii din ținutul Fălciului[34].

Asta ar schimba lucrurile fundamental, pentru că se consideră drept loc natal Roșieștii[35]. Pentru că, în Testamentul său, mitropolitul ne spune că s-a născut în satul Roșiești din Fălciu, pentru că acesta este „satul părințesc”/ părintesc[36].

Autorul a mers în satul Tupilați, care era „moștenire[a] părintească” a mitropolitului[37]. Și în Biserica satului a găsit un Triod de la 1798, editat la București și un Apostol din 1794, editat la Râmnic. Ambele dăruite de spătaru Negel, adică de fratele mitropolitului Veniamin.

Din mai multe însemnări redate în p. 65-66, de pe cărțile de slujbă găsite la Tupilați, autorul conchide că moșia Tupilați i-a fost dăruită de bună voie lui Șărban, fratelui mai mic, de către mitropolit, care locuia în Mălăiești, dar se îngrijea de Biserica din Tupilați. El, Șărban, a cumpărat cărțile liturgice ale Bisericii Tupilați și în 1806 clopotul[38].

După Tupilați, autorul a făcut muncă de cercetare la Mălăiești[39]. Și la Biserica din Mălăiești găsește un Chiriacodromion editat la București, în 1801, dăruit de mitropolitul Veniamin, pe 17 decembrie 1803, „spre a noastră vec[i]nică pomenire[40]. Semnătura sa: „† Nevrednicul între arhierei Veniamin Costachi Mitr[opolit al] Moldaviei”[41].

Tot pe 17 decembrie 1803 mitropolitul dăruie Octoihul editat la București, în 1792, care se află la Biserica din Tupilați[42].

Mai multe însemnări ale lui Șerban, de pe cărțile liturgice, găsim în p. 67-68.

Însă Ștefan Petru Andronachi, un bărbat de 80 de ani, îi spune că mitropolitul e din Mălăiești[43].

Autorul ajunge și în satul Roșiești, într-o zi de praznic: 15 august[44]. Aici a găsit un Penticostar de la 1800, editat la București, dăruit de mitropolitul Veniamin Costachi la 21 iunie 1803[45].

Din pagina 76 aflăm că există două variante textuale pentru copilăria mitropolitului. Una scrisă în 1830, dictată de cineva din apropierea mitropolitului iar a doua fiind făcută după moartea sa, în Iași, la 1850[46].

Iar în p. 78 autorul spune că cea din 1830 e cea care trebuie luată în calcul fiindcă ea este confirmată de Testamentul său din 1844.

În p. 79: „Iacob Stamate, predecesorul Mitropolitului Veniamin, este hirotonit la 15 ani ca și urmașul său la scaunul mitropoliei Moldovii, Dositei Obradovici și Naum Rîmniceanu de asemenea”.

Există un tablou cu chipul mitropolitului la 60 de ani[47] și alături de el chipul său de când era tânăr ieromonah.

Adică acesta: (fotografie).

Mitropolitul Veniamin Costachi[48] se naște în 1768, în apropierea Nașterii Domnului și nașa sa a fost Elena Costachi[49].

Adică s-a născut pe 20 decembrie 1768 și a fost botezat pe 1 ianuarie 1769[50].

A fost hirotonit diacon, în martie 1784, de PS Iacob Stamati, pe când avea 15 ani și 3 luni[51].

A fost 3 ani și 3 luni diacon în episcopia Hușului, până în iunie 1787, când avea 18 ani și 7 luni[52].

E hirotonit ieromonah, pe data de 26 septembrie 1788, de către ÎPS Paisie, fost mitropolit, slujind la mitropolie[53].

Din martie 1789 până în 27 iunie 1792 este egumen la Sfântul Spiridon din Iași[54].

Episcop de Huși este între 27 iunie 1792-1 iunie 1796[55].

Episcop de Roman între 1 iunie 1796-19 martie 1803[56].  Autorul nu mai discută și perioada sa ca mitropolit.


[1] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, trad. din lb. gr., studiu introd. și note de Mihai Țipău, în col. PSB, serie nouă, vol. 7, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, 502 p.

[3] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 34.

[5] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 38.

[6] Ibidem.

[8] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 54.

[9] Ibidem.

[11] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 74.

[12] Ibidem.

[14] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 84.

[15] Idem, p. 85.

[16] Idem, p. 86.

[18] Referința completă: C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, Ed. Tipografia Uniunii clericilor ortodocși din Basarabia, Chișinău, 1933, 160 p.

[19] Idem, p. 4.

[20] Idem, p. 6.

[21] Idem, p. 7.

[22] Idem, p. 8.

[23] Supraveghetor al Curții domnești cu funcții judecătorești.

[24] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 9.

[25] Idem, p. 46.

[26] Idem, p. 48.

[27] Idem, p. 50.

[28] Ibidem.

[29] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Unit%C4%83%C8%9Bi_de_m%C4%83sur%C4%83_rom%C3%A2ne%C8%99ti_vechi. În Moldova pogonul era de  6441 mp iar în Țara Românească de 5012,08 mp.

[30] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 61.

[31] Ibidem.

[33] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 63.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 64.

[38] Idem, p. 66.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 67.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 69.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 73.

[46] Idem, p. 76.

[47] Idem, p. 85.

[49] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 94.

[50] Idem, p. 95.

[51] Idem, p. 130-131.

[52] Idem, p. 131.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 143.

[55] Idem, p. 145.

[56] Idem, p. 151.

Istoria începe de oriunde o privești [52]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a.

***

Pe foaia de titlu a cărții scrie:

Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri universitare, de Dr. Vasile Mitrofanovici, fost profesor p. o. teologia practică la facultatea teologică din Cernăuți, prelucrate, completate și editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi și acum din nou editate și completate de Dr. în Teologie și Filosofie Nectarie Nicolae Cotlarciuc, Arhiepiscop și Mitropolit al Bucovinei, fost profesor universitar pentru Teologia practică, Ed. Consiliului eparhial ort. rom. din Bucovina, Cernăuți, 1929”[1].

Cartea are 908 pagini, de la 909 la 926 găsim un Indice de nume numit Registru.

Tabla de materii, adică Cuprinsul, se află la p. XXI-XXXII, pus la începutul cărții.

Și după problemele introductive urmează Liturgica generală. Care are mai multe secțiuni: persoanele liturgice, timpurile liturgice, ajunări și posturi, zilele morților, locuri liturgice, lucruri liturgice.

Formele fundamentale încep odată cu p. 297. Și sunt acestea: rugăciunea liturgică, cântarea liturgică, citirea Sfintei Scripturi, predica.

Liturgica specială începe cu p. 454 și cuprinde: cele 7 Laude bisericești, Sfânta Liturghie, diverse Rânduieli bisericești, Sfintele Taine (Botez, Mir, Euharistie, Pocăință, Preoție, Cununie și Maslu), Euhologii sau Sacramentalii de la p. 854, cu care se termină cartea.

Despre autorul de drept al cărții, Dr. Vasile Mitrofanovici, avem doar aproape o jumătate de pagină de informații. Situată după Introducere.

De aici aflăm că s-a născut în 1831, în Budeniț, o localitate în Bucovina, a făcut liceul la Cernăuți și s-a specializat în Teologie practică la Viena.

În 1856 a fost hirotonit preot și a început suplinirea la catedra de Teologie practică a Institutului Teologic din Cernăuți.

În 1859 a devenit administrator parohial la Vicovul de Sus, în 1861 a devenit profesor agregat iar în 1864 profesor titular al Institutului.

Se înființează Universitatea de la Cernăuți în 1875 și autorul devine profesor universitar titular al Facultății de Teologie din Cernăuți.

În anii 1876-1877 și 1882-1883 a fost decanul facultății, în 1879 primește distincția DHC[2] iar în 1880 e hirotesit arhiprezbiter stavrofor.

A fost și deputat în Parlamentul din Viena și a murit în 1888 la Marienbad, din cauza unei boli de inimă.

Portretul său…prezent în carte înainte de datele biografice: (fotografie).

Instituirea Euharistiei [Mt. 26, 27; Mc. 14, 22; Lc. 22, 19; I Cor. 11, 23], a Botezului [Mt. 28, 19], a Pocăinței [Mt. 18, 18], a Preoției [Mt. 28, 19; Mc. 16, 15; In. 20, 21, 22; Efes. 4, 11; I Cor. 1, 17; F. Ap. 20, 28][3].

Punerea mâinilor la binecuvântare [Mt. 19, 15; Lc. 24, 50; Mt. 16, 18]; nopți petrecute în rugăciune [Lc. 6, 12; 22, 41]; ridicarea ochilor spre cer la rugăciune [In. 17, 1]; îngenuncherea la rugăciune [Lc. 22, 41]; căderea cu fața la pământ în timpul rugăciunii [Mt. 26, 39]; venirea la Biserică [In. 2, 13; Mc. 3, 1]; râvna pentru Biserică [In. 2, 13]; moduri de rugăciune [Mt. 6, 5; Lc. 11, 2], rugăciunea în comun [Mt. 18, 19]; îndemn spre rugăciune [Lc. 11, 9; 22, 40; Mt. 26, 41]; predica în Biserică [Mc. 6, 2; In. 7, 15]; ținerea sărbătorilor [Mt. 26, 18; Mc. 6, 2; In. 7, 14], post și fapte bune [Mt. 4, 2; 17, 21; Mc. 9, 29][4].

„Sinagogele” (p. 8), „Christos” (p. 8), „persecuțiune” (p. 9), „Cartago” (p. 10) pentru Cartagina, „Moisi” (p. 11).

Volumul pe care îl consult e subliniat cu roșu din belșug.

„Cultul cuprinde inima poporului și o stăpânește” (p. 18).

Folosește pe harismatic și sacramental în p. 19, pune cratimă între creștin și ortodox (p. 19), „sfințenia mistică” (p. 19), „punctul de culminațiune al serviciului dumneze[i]esc” (p. 19)…iar limba de lemn/ scolastică a cărții se regăsește și în Liturgica de mai târziu, editată de Părintele Profesor Ene Braniște[5].

Dacă nu aș ști despre ce e vorba în cultul Bisericii…mi-aș face o părere foarte contorsionată din manualele lui Mitrofanovici și Braniște.

„Nicolae Cavasilas” (p. 48), „Simeon Tesalonicheanul” (p. 48), citează, la subsol, titlurile cărților patristice în limba greacă, știa bibliografia liturgică până la vremea lui, citează și cărți în limba rusă la subsol…iar ultimul manual cu care era la curent era cel al lui Badea Cireșeanu, apărut la București.

Cartea prezintă o bibliografie impresionantă pentru Teologia liturgică.  Citează și cărți în limbile latină, germană, franceză, italiană, engleză.

Lectori = anagnoști = citeți (p. 87). Despre exarhi (p. 90), patriarhi și arhiprezbiteri (p. 91), sinceli (prezbiterii care își au chilia lângă cea a episcopului) (p. 92), protosinceli, igumeni și arhimandriți (p. 93), arhidiaconi (p. 94), acoluți (p. 95), exorciști (p. 96) și ostiari (p. 97).

Despre protopsalți, canonarhi și înmormântători[6]. Ecclesiarhul (p. 100), cantorii (p. 103), serbarea duminicii de la p. 111.

Apusenii au prăznuit, la început, Nașterea Domnului la 25 decembrie iar răsăritenii la 6 ianuarie[7].

„Legea mosaică” (p. 122), în p. 129 e citată omilia Sfântului Ioan Gură de Aur în care acesta vorbește despre nestricarea Sfintei Agheasme, Întâmpinarea Domnului a început să se prăznuiască în Răsărit începând cu secolul al V-lea d. Hr. (p. 132) iar despre Duminica stâlpărilor sau a floriilor avem date de la Sfântul Ambrozie, de la Sfântul Ioan Gură de Aur, de la Sfântul Epifanie al Salaminei[8].

Stabilirea datei pascale (p. 139), evreii, de Cincizecimea lor, își împodobeau sinagogile și casele cu ramuri, verdețuri și flori, pentru că Legea s-a dat când toate erau înflorite (p. 147), începând cu secolul al V-lea avem omilii patristice la Schimbarea la față (p. 148) iar catolicii au început să aibă praznicul de pe 6 august tocmai în secolul al 15-lea, datorită papei Calixt III, după ce creștinii i-au învins pe turci la Belgrad, în anul 1457[9].

Despre Adormirea Preacuratei începând cu p. 159 și folosește „ajunare” pentru post, de aceea, în p. 185, începe subsecvența care se referă la „Ajunarea patruzecimii”.

Autorul citează Sfinte canoane, Sfinți Părinți, teologi și manuale de tot felul ceea ce face din acest manual unul profund științific.

Despre locașul bisericesc de la p. 207. Despre amvon (p. 229), tetrapod = proschinitar (p. 230), „ținterime” (p. 235) pentru cimitire, despre lumânare (p. 238-240), despre tămâie (p. 241-242).

Lumânarea, spune autorul, simbolizează trupul lui Hristos[10] iar în p. 241 spune că Sfântul Ambrozie a vorbit în Comentariul său la Luca despre tămâierea în Biserică.

Însă în n. 3, a p. 241, și Mitrofanovici, din păcate, îl considera „pseudo” pe Sfântul Dionisie Areopagitul, citând PG 3, unde Sfântul Dionisie nu apare sub specia „pseudo”. Adică despre cum mistifică adevărul Sfinților cineva, când nu citează sursele în mod acurat, ci se ia după „moda” teologică a timpului său.


[1] O vom cita: Liturgica, ed. Mitrofanovici, p.

[2] Titlul de Doctor Honoris Cusa. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctor_honoris_causa.

[3] Liturgica, ed. Mitrofanovici, p. 6-7.

[4] Idem, p. 7.

[6] Liturgica, ed. Mitrofanovici, p. 98-99.

[7] Idem, p. 119.

[8] Idem, p. 134.

[9] Idem, p. 149.

[10] Idem, p. 239.

Istoria începe de oriunde o privești [51]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a.

***

Mahalaua Popescului[1], mahalaua Calicească [calicii = săracii], dealul Lupescilor, Biserica Oltenilor sau a Protopopului, Târgul Moșilor, Podul Calicilor, drumul Mehedinților, mahalaua Fântâna Boului, Șipotul Fântânelor, „delulețele” pe care erau situate „viile boĭerilor Crețulescĭ”[2].

Mănăstirile secolului al 18-lea (p. 74): (imagine text)

Mahalaua Aga Niță, Biserica lui Colțea Clucerul, Biserica grecilor, mahalaua Trâmbițașilor, podul de Nuiele, Biserica Scaunelor[3].

După care, tot în p. 75, sunt înșirate și familiile boierești:  Argetoianu, Bălăceanu, Băleanu, Brăiloiu, Brătășanu, Brezoianu, Bucșanu, Bujoreanu, Buzescu, Câmpineanu, Cândescu, Cantacuzino, Corbeanu, Cornescu, Crețulescu, Dudescu, Fălcoianu, Fărcășanu, Filipescu, Florescu, Glogoveanu, Grădișteanu, Greceanu, Golescu, Milescu, Năsturelu, Negoiescu, Orescu, Olănescu, Obedeanu, Pârșcoveanu, Poenaru, Popescu, Rudeanu, Slătineanu, Știrbei, Topliceanu, Urdăreanu, Văcărescu, Vărzaru și Zătreanu.

Del Chiaro, pe când era în Țara Românească, spune că Bucureștiul avea o populație de 50.000 de oameni dar și că apa din puțuri era rea[4]. La fel e și apa de acum, de la robinet…

În p. 77…Bucureștiul de la 1717:  (fotografie).

Goleștii, Bălenii, Bujorenii și alți boieri se revoltă împotriva „grecului venetic”, adică a lui Nicolae Vodă Mavrocordat[5]. Boierii amintiți vor să aducă domnitor neamț[6].

Despre Sfântul Antim Ivireanul în p. 78.

1718: anul secetei cumplite. În București oamenii mor, la propriu, din cauza foametei[7].  Iar după secetă și foamete a apărut ciuma[8].

Mahalaua Foișorului…și în 1738, în noiembrie, turcii jefuiesc Bucureștiul mai rău decât în vremea lui Mihai Viteazul[9].

33.000 de oameni mor din cauza ciumei[10].

Târgul din Năuntru (lângă Curtea Domnească), Târgul de Sus (dinspre Hanul lui Șerban Vodă), Târgul Cucului (lângă Sfântul Gheorghe Nou), Târgul de Afară (la Obor)[11]…și la București întâlneai greci, evrei, arnăuți, turci, nemți, unguri, sârbi, bulgari, francezi, italieni[12].

Bucureștenilor nu le-au plăcut fanarioții[13]. Și înrăirea lor în fața abuzurilor pe care le făceau conducătorii[14].

La 17 noiembrie 1769 rușii intră pentru prima oară, cu armată, în București[15]. Atacă Curtea domnească, îl arestează pe Grigore Vodă Ghica, și guvernează țara prin generali și administratori[16].

În timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, Bucureștiul e împărțit, „poate” pentru prima oară, spune autorul, în 67 de mahalale[17]. Existau pe atunci 28 de Mănăstiri, 31 de Biserici de piatră, 20 de Biserici de lemn, 10 Schituri, un palat al Principelui, o școală publică, 35 de case mari de boieri și 7 hanuri de piatră în București[18].

În 1789 erau 88.000 de locuitori în București, 3 școli mari, spital, casă pentru orfani, 16 hanuri, 17 Mănăstiri, 9 Paraclise, 58 de Biserici de piatră, 13 Biserici de lemn, 17 fântâni (publice, probabil), 3 băi și un foișor de foc[19].

Și în p. 92 autorul spune că bucureștenii au trăit și vremuri atât de grele din punct de vedere financiar încât își vindeau până și cerga cu care se înveleau noaptea, pentru ca să plătească dajdiile către stăpânire.

Dâmbovița se revărsa…încât cei care locuiau la Izvor trebuiau să își reclădească, anual, colibele și căscioarele[20].

După anul 1800 apar tâlhari în București: ai lui Pasvantoglu, Cârjalii, Manafii lui Ibrahim Pașa, Rușii[21].

Bucureștiul a luat foc în martie 1847[22].

*

Panihida din 1948[23] are 134 de pagini cu Cuprinsul, scris cu litere mari, viniete și ilustrații, și comitetul de redacție a fost format din PS Athanasie Bârlădeanul, delegatul Sfântului Sinod, membrii: Prof. I. D. Ștefănescu, Arhim. Dr. Vasile Vasilachi, Pr. Dr. Dimitrie Fecioru, Asist. Univ. Iorgu D. Ivan, plus administratorul Institutului biblic Diac. Atanasie Preda[24].

 Comitetul își cere iertare pentru „greșelile rămase”, la nivel textual, în cartea editată de el[25].

„Deslegat” (p. 2), „mântuească” (p. 2), „greșala” (p. 2), „Carele” (p. 3) în loc de Care.

„Nu este om care să viețuiască și să nu greșească” (p. 3).

Vozglas în loc de ecfonis[26]. Însă în p. 4 se vorbește despre otpust. Iar otpustul e cel de sâmbătă[27], din el lipsind referința la Sfântul Lazăr, cel a patra zi înviat din morți.

Din p. 5 aflăm că, la Biserică, cel mort e pus în pridvor și nu în mijlocul naosului, ca acum.

„Miluească” (p. 4), „locuești” (p. 5), „pentrucă” (p. 8) și de la p. 15 încep Binecuvântările Înmormântării și se termină în p. 17.

„Junghiați” și „deadinsul” în p. 15. „Ranele păcatelor” în p. 16. „Pe dânsul” și „greșalele” în p. 17.  „Omul, făptură amestecată între smerenie și între mărire” (p. 19). „Carele ai înălțat crucea [nu fruntea, ca acum] credincioșilor Tăi”[28].

„Deșărtăciune” (p. 20), și Îngerii cât și Sfinții sunt scrise cu literă mică, „dumnezeească” (p. 22), „pesna 6” (p. 23), „strig Ție” (p. 23) pe când azi: „strig către Tine”, „făcând tânguirea cea deasupra gropii [cu] cântarea” (p. 25), „într’o clipeală” (p. 28), „lăcrămează” (p. 29), „desmierdarea” (p. 29), „proorocul” (p. 30).

„Începătură și stat” (p. 30), „însuflarea” (p. 30), „laturea celor vii” (p. 30), „zavistia diavolului” (p. 31), „mormânturi” (p. 31), „întunerec” (p. 33), „că cu foc va să lămurească toate” (p. 33), Duhul Sfânt „strălucește împreună cu Tatăl și cu Fiul” (p. 33).

Așa arată vinieta p. 35. Vinieta de la Evanghelie. (imagine)

„A trecut din moarte în viață” (p. 35), „dela” (p. 35), „proestosul” (p. 35), „l-ai închipuit întru podoabă și frumusețe” (p. 36), „să nu treci zidirea Ta [ca nu cumva] să fie înghițită de piericiune” (p. 37), „lacătuit” (p. 37), o eroare de redactare, în loc de „alcătuit”, „așijderea” (p. 38), „pricină oarecare” (p. 38) și în p. 39: „sărutarea cea mai de pe urmă”.

„Ne despărțim” (p. 39), „ne tragem din Adam” (p. 41), „rudenile” (p. 41), „slobodul” (p. 41), „Maica Soarelui celui neapus” (p. 42), „moștean” (p. 42), „unde nu este fățărie” (p. 43),.

Nici în otpustul de la p. 44 nu este amintit Sfântul Lazăr. În Molitfelnic, ed. BOR 2002, apare următoarea formulă: „ale sfântului și dreptului Lazăr cel înviat a patra zi din morți” (p. 240). Ea lipsește în ediția 1948 a Panihidei.

Tot din p. 44 a Panihidei aflăm că, după otpust, se spunea de 3 ori: „Veșnica pomenire ție, vrednice de fericire și pururea pomenite frate al nostru”. Noi cântăm azi numai „Veșnica pomenire” întreit.

Și în drum spre înmormântare se cânta: „Sfinte Dumnezeule…și celelalte[29]. Care „celelalte”? Rugăciunile începătoare? Alte cântări bine precizate?

Preotul arunca pământ cu lopata, în mod cruciș, peste tronul celui adormit, după ce el fusese coborât în groapă[30]. Și, după pământ, se „varsă peste trup candela [Care? De unde?], sau cenușă de cădelniță sau vinul zis paus[31]…când azi se stropește cu vin și ulei trupul mortului, pe marginea gropii, înainte ca să i se pună capacul.

Preotul nu pleca odată cu coborârea mortului în groapă! Pentru că din p. 44-45 aflăm că: „și așa acopere după datină groapa zicând încă troparele: Cu duhurile drepților…și celelalte…și otpustul: Slavă lui Dumnezeu, Carele așa a binevoit”. Asta până ce se punea tot pământul peste tron…

Ultima notă la Înmormântarea mirenilor (p. 45): (imagine text).

Din p. 46 începe „Slujba înmormântării pruncilor”. În p. 49: (imagine text).

Iar următoarea cântare spune: dacă l-ai lipsit, Doamne, pe pruncul acesta „de desfătările pământești” atunci „învrednicește-l pe dânsul de bunătățile cele cerești”[32].

Despre tristețea imensă a părinților care își îngroapă pruncul[33].

„Svetilna” (p. 58), Apostolul este I Cor. 15, 39-45 (p. 60), Evanghelia: In. 6, 35-39 (p. 61) iar după Sfânta Evanghelie, în p. 61-62, avem următoarea rugăciune a preotului: (imagine text).

Ea e în locul celor 3 de la Înmormântarea mirenilor. După care primește sărutarea cea mai de pe urmă (p. 62). În p. 63: (imagine text).

Și această rânduială a pruncilor…se face pentru copiii care mor până în vârsta de 7 ani[34].

De la p. 65 începe „Slujba Înmormântării de Sfintele Paști și de peste toată Săptămâna Luminată”.

După binecuvântarea mică avem troparul Învierii de 3 ori[35]. Pe drum, spre Biserică, se cântă Canonul Învierii[36]. Însă la Biserică odată ajunși se începe Canonul Învierii de la capăt[37].

Apostolul este cel al zilei, pe când Evanghelia este Mt. 28, 16-20[38]. Și ele sunt situate după cântarea a 6-a a Canonului Învierii.

După svetilna/ luminânda Învierii avem Binecuvântările Învierii (p. 78-79). Otpustul Învierii și, în drum spre groapă, se cântă Hristos a înviat…[39].

Rânduiala Parastasului începe odată cu p. 83.

Și în p. 84 se spune că parastasul se face „vineri seara după sfârșitul vecerniei, îmbrăcându-se preotul în felon [lucru care presupune și epitrahilul], iar diaconul în stihar [și cu orarul], și luând cădelniță și tămâie, se duc în pridvor” și acolo îl slujesc.

Dar ca să faci parastase în pridvor…trebuie să ai pridvor mare, larg. Însă pentru că nu prea avem așa ceva în Bisericile noastre recente…facem parastasele în naos. Și acum nu se mai fac vineri seara…ci sâmbătă dimineața.

Parastas cu catisma a 17-a cântată pe glasul al 2-lea[40]. Nu am văzut niciodată acest lucru…pus în practică!

În p. 94: „răposaților”. Și Parastasul de aici e aproape toată slujba Înmormântării…

Și tocmai în apolisul Parastasului e pomenit și Sfântul Lazăr[41]. Veșnica pomenire de 3 ori[42], ca acum. Iar în p. 110-111 avem o ectenie aparte, care se spune „La Sâmbăta Moșilor”[43].

În p. 112 găsim „Molitfa ce se citește la hainele ce se împarte de pomană după încetarea din viață a fiecărui om”: (imagine text).

De la p. 113 începe Litia Mică pentru morți. Ea se face „seara după apolisul vecerniei sau dimineața după apolisul utreniei”[44].

Și această slujbă se face „în tinda”[45] Bisericii, adică în pridvor, ca și parastasul.

De la p. 119 încep Evangheliile care se citesc la Stâlpi. Prima Evanghelie: Mt. 28, 16-20, a doua: Mc. 16, 1-8; a treia: Mc. 16, 9-20; a 4-a: Lc. 24, 1-12; a 5-a: Lc. 24, 12-35; a 6-a: Lc. 24, 36-53; a 7-a: In. 20, 1-10; a 8-a: In. 20, 11-18; a 9-a: In. 20, 19-31; a 10-a: In. 21, 1-14; a 11-a: In. 21, 15-25…și a 11-a Evanghelie se termină la p. 133, aceasta fiind ultima filă a cărții. Cuprinsul e la p. 134.


[1] G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucuresci, Ed. Stabilimentul grafic I. C. Socecŭ, 1899, p. 73.

[2] Idem, p. 74.

[3] Idem, p. 75.

[4] Idem, p. 76.

[5] Idem, p. 77.

[6] Idem, p. 78.

[7] Idem, p. 79.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 80.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 80-81.

[13] Idem, p. 82.

[14] Idem, p. 83.

[15] Idem, p. 84.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 86.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 92.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Adică: *** Panihida, cuprinzând Sfintele slujbe de Înmormântare și pomenire, tipârită în vremea păstoriei Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. IBMBOR, București, 1948.

[24] Idem, pagina de titlu.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 3.

[27] Idem, p. 4.

[28] Idem, p. 19.

[29] Idem, p. 44.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 49.

[33] Idem, p. 53.

[34] Idem, p. 64.

[35] Idem, p. 66.

[36] Idem, p. 67.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 73.

[39] Idem, p. 82.

[40] Idem, p. 88.

[41] Idem, p. 109.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 110.

[44] Idem, p. 113.

[45] Idem, p. 114.

Istoria începe de oriunde o privești [50]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a.

***

La 1605 e atestată sărăcia cumplită care domnea în București și în țară. Și pentru că nu mai aveau ce mânca țăranii se vindeau boierilor împreună cu toate ale lor[1].

De la anul 1609 Bucureștiul începe să se extindă. Apare mahalaua săpunarilor și aceea a scaunelor de carne[2].

Radu Vodă Mihnea zidește Mănăstirea Radu Vodă „pe ruinele bisericeĭ buniculuĭ sěŭ” Alexandru Vodă Mircea[3]. Și ctitorul mănăstirii îi lasă fiului său, Alexandru, un milion de galbeni pentru a termina podoabele Mănăstirii Radu Vodă[4].

Biserica Sfânta Ecaterina de azi, din București, a fost Mănăstirea lui Pană[5].

Iar în p. 58 avem stipulat faptul că Biserica Sfintei Treimi, despre care am mai discutat, e Biserica de dinainte de Mănăstirea Radu Vodă.

În 1640, un episcop catolic, spunea că sunt 12.000 de case în București și circa 100.000 de locuitori[6]. Și tot el da mărturia că existau o sută de Biserici și Mănăstiri în București dar nu exista și o reședință de episcop ortodox[7].

Autorul spune că datele acestea, pe care ni le dă episcopul catolic Pietro Bogdan Baksici sunt „esagerate” dar admite faptul că Bucureștiul a cunoscut o situație înfloritoare în timpul celor 8 ani de domnie ai lui Matei Vodă[8].

Între 1654-1655 domnitorul Constandin Vodă ridică catedrala mitropolitană, actuala reședință patriarhală[9].

Paul din Aleppo vorbea însă numai de 40 de Biserici și Mănăstiri în București și despre gârla Dâmbovița care îl traversează[10].

Din p. 60 a cărții aflăm că tatăl Sfântului Constantin Vodă Brâncoveanu se numea Papa. Din p. 61 aflăm că Papa era postelnic. Adică marele boer care îngrijea de camera de dormit a domnitorului și care îi organiza audiențele.

În iunie 1660 erau în București turci și tătari, dimpreună cu foamete și ciumă[11].

Postelnicul Constantin Cantacuzino scapă Țara Românească de situația dramatică de a fi transformată în pașalâc turcesc. E ales domnitor Grigorie Ghica[12].

În p. 65 e amintită Mănăstirea Snagov.

De la Zlătari la Sărindar (adică pe actuala Calea Victoriei) apar case și grădini boierești[13].

Grecii Pavel și Balasake erau „odioșĭ Bucurescenilor”[14]. Mănăstirea lui Pană era închinată Muntelui Sinai[15].

În 1676 Bucureștiul rămâne pustiu din cauza ciumii. Oamenii pleacă în alte părți…

În 1677, la Bobotează, ciuma încetează…iar Duca Vodă repară și mărește Curtea domnească[16].

Apare Podul lui Șerban Vodă, care se va numi mai apoi Podul Beilicului[17]. Mahalaua Scorțarului, Hanul lui Șerban Vodă, Podul Mogoșoaiei…și în 1689 ne atacă nemții pentru prima oară, care se arată mai răi decât turcii și tătarii cu tot creștinismul lor[18].

Iar nemții, la București, îi târau cu funia de gât pe boieri, pe arhimandriți și pe mai marii negustori ai orașului[19]. Motivul? „Pentru că nu dedeseră făină și carne din destul”[20]. Veniseră cu foamea-n gât, se pare… Tot în p. 69: (imagine text).

În p. 70 apare Biserica Lucaci și ulița Blejoianchii. În aceeași pagină: (imagine).


[1] G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucuresci, Ed. Stabilimentul grafic I. C. Socecŭ, 1899, p. 54.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 55.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 56.

[6] Idem, p. 58.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 60.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 65.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 66.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 67.

[17] Idem, p. 68.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 69.

[20] Ibidem.

Istoria începe de oriunde o privești [49]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

Hașdeu oferă informația cum că de la cumani avem cuvântul Deli-Orman, care a devenit Teleorman, și care înseamnă păduri nebune[1].

Iar tot el spune că Dâmbovița, în slavona veche (sec. V-VIII d. Hr.), înseamnă foaie de stejar[2], Ilfov înseamnă anin/ arin iar Bărăgan înseamnă „stérpă[3].

În timpul romanilor, orașul Rușii de Vede/ Roșiorii de Vede se numea  Sornum, Pitum se numea orașul Pitești, Jusidava era lângă Slobozia Ialomiței, Nentidava era Oltenița[4].

Hunii au poposit în munții Buzăului[5], vizigoții au trecut și prin București, slavii au numit râul Dâmbovița, la anul 1.000 d. Hr. cumanii erau la București[6].

În sec. 13 au venit în pământurile românești tătarii, numiți jidovi, căpcăuni sau uriași[7]. La Jilava, în județul Ilfov, există o movilă făcută de tătari. Se enumeră mai multe aici, în p. 13 a cărții.

Mamaia Floarea Picioruș îmi vorbea despre movila de pământ făcută de „uriași”, aflată în apropierea satului ei, Putineiu (județul Teleorman). Adică istoria a devenit basm pentru români…

Din 1315 Bucureștiul devine cetate a Basarabilor, ca și Câmpulung, Curtea de Argeș, Piteștiul și Târgoviștea[8].

Negru Vodă a fondat românește Bucureștiul, după ce fusese ocupat, pe rând, de goți, slavi, cumani și tătari[9].

Despre Biserica Sărindar[10].

Bucur a fondat satul București din județul Tecuci[11]. Însă mai e un sat București și în județul Vâlcea, despre care scrie un hrisov din anul 1392. Există un București și pe râul Vedea, în județul Teleorman, despre care aflăm dintr-un document din sec. al 17-lea, care, pe atunci, era moșia vel-comisului Bunea Grădișteanu.

Există un București și în județul Râmnicul Sărat, altul în Brăila, altul în județul Fălciu[12].

În p. 19-20: ipoteze despre fondatorul orașului București.

Înainte de anul 1.400 existau mai multe Mănăstiri în jurul Bucureștiului[13]. Autorul consideră că Mănăstirea Snagov e anterioară anului 1400[14].

Cf. p. 22, n. 6, Mănăstirea Căscioarele a fost zidită la 1431.

În p. 30: (imagine).

Despre vitregiile continue pe care le-au trăit orașele-cetate românești[15].

De la anul 1500 încep să se taie pădurile în București pentru ca să se poată zidi case[16].

Mihnea cel Rău, fratele lui Radu cel Mare, stăpânea moșia Mănesci/ Mănești, adică Buftea de azi[17]. Pe aceasta, nepotul său, Alexandru II, care era fiul lui Mircea Vodă Ciobanul, o dă Mănăstirii Sfânta Treime prin hrisovul semnat de el pe data de 15 mai 1577[18].

În p. 40, despre doamna Kiajna[19], soția lui Mircea Vodă (lucru afirmat în p. 39), autorul spune că e „faimósa Mircióia [Mircioaia]”. O femeie a istoriei noastre care îmi suscită de mai mult timp interesul

În pagina anterioară, aceasta e catalogată drept „deșteaptă și voinică”.

Iar dacă Mănăstirea, acum în refacere, de lângă linia de tren dintre Chiajna și București, e Mănăstirea Sfânta Treime despre care se vorbește aici, în p. 40-41, atunci aceasta a fost „una din cele maĭ frumóse și, maĭ cu sémă, una din cele maĭ bogate bisericĭ ale Bucurescilor și chiar ale țěrilor române”[20].

A fost construită de Alexandru Vodă, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Kiajna și a fost împodobită de fiul său, Mihnea Vodă și de fiul acestuia, Radu Vodă[21].

În p. 41 se vorbește despre domnitorul Vintilă al Țării Românești care a domnit doar…4 zile…

Ulița Mare la 1588 și prăvăliile lui Jipa Portarul[22].

Însă din pagina 42 rezultă faptul că Mănăstirea Sfânta Treime, despre care am presupus că e cea de lângă linia ferată actuală, era construită în București, pentru că era situată lângă viitoarea Mănăstire Radu Vodă, existentă și astăzi.

Ba, mai mult, aflăm tot de aici, că Alexandru Vodă a zidit Mănăstirea Sfânta Treime din București cu gândul ca ea să fie catedrală mitropolitană și că ea era construită pe o colină[23].

În data de 13 noiembrie 1593, Mihai Viteazul îi învinge pe turci la București[24].

Case încăpătoare, boierești, existau la anul 1600 pe locurile de azi ale străzilor Calea Călărașilor, Mina, Stelea și Domnița[25].

După ce Mihai Viteazul a câștigat lupta de la Călugăreni s-a retras, în zi de Sfânta Maria (nu se spune dacă mare sau mică, adică în august sau în septembrie), pe dealurile Văcăreștilor, pentru că „orașul era aprópe pustiŭ[26].

Mihai stă 3 zile la Văcărești[27]. Și dintre cele 150 de cămile cu care Sinan Pașa a venit la București, 100 sunt capturate de către Mihai[28].

Și fugărindu-i Mihai pe turci spre Giurgiu, autorul spune că „drumul de la Târgoviște la Bucurescĭ și de la Bucurescĭ la Giurgiŭ era plin de cadavre[29]. Ale turcilor…

Însă când se întorc Mihai și Sigismund de la Giurgiu…nu au mai găsit niciun bucureștean în București. În cuvintele autorului: „nu maĭ era nicĭ puĭ de Bucurescén”[30].

Pentru că Bucureștiul nu mai era locuibil, Mihai Viteazul face iarna lui 1595 și primăvara lui 1596 la Târgoviște[31].

O acalmie scurtă…pentru că în anii 1596 și 1597 vin tătarii, care pradă Brăila, Buzăul și Bucureștiul[32]. Tătarii robesc 30.000 de români din Țara Românească[33]. Casele, Bisericile și Mănăstirile bucureștene sunt dărâmate de tătari[34].


[1] G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucuresci, Ed. Stabilimentul grafic I. C. Socecŭ, 1899, p. 8.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 10.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 11.

[7] Idem, p. 13.

[8] Idem, p. 15.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 18.

[12] Idem, p. 19.

[13] Idem, p. 21.

[14] Idem, p. 22.

[15] Idem, p. 34.

[16] Idem, p. 36.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[20] G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, op. cit., p. 41.

[21] Idem, p. 40-41.

[22] Idem, p. 41.

[23] Idem, p. 42.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 42, 44.

[26] Idem, p. 46.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 48.

[29] Idem, p. 49.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 50.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

Istoria începe de oriunde o privești [48]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Sfântul Ștefan cel Mare, subliniază autorul, „nu lua prizonieri turci în ciuda nenumăratelor lupte împotriva lor”[1]. Iar „robii erau domnești, boerești și mănăstirești[2].

În timpul domnitorului nostru, în Moldova, circula „rubla de argint genoveză și conținea 20 florini de argint” iar „un florin se schimba cu 100 de dinari[3]. Tot genovezi erau și zloții, zlotul fiind o monedă de aur egală cu lira de argint[4]. În Transilvania circulau „ducați, galbeni, florini, ughi”[5].

Sfântul Ștefan a încurajat schimburile comerciale făcute în orașe[6]. Și pentru a mări numărul populației i-a primit pe „emigranții religioși și nu scăpa prilejul să aducă robi prin incursiuni în țările vecine”[7].

Așezarea bulgarilor în Moldova și a husiților[8]. Tătarii și polonezii luați robi[9]. Populează locurile pustii din țară[10].

Din Polonia se importa piperul și postavul[11], Marea Neagră era pe atunci „lac turcesc”[12] și se cunosc din registre un număr de „94 de negustori moldoveni”[13].

Cuțite de Știria, vinul moldovenesc era exportat în țările rusești[14] și despre unde aveau străinii locuri comerciale[15].

Distincția militară de „viteaz” era acordată boierilor dar și neboierilor, „care au luptat pe câmpul de luptă”[16].  Iar neboierul distins cu titlul de viteaz era făcut și boier[17].

După victoria din 1475 împotriva turcilor, Sfântul Ștefan zidește Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Vaslui.

În 1481 zidește Biserica Sfântul Procopie din Suceava. După 1485 zidește Biserica Sfântul Nicolae din Iași, în 1487 Biserica domnească de la târgul Hârlăului și în 1497 Biserica Sfântul Dimitrie din Suceava[18].

Mănăstirea Voroneț o zidește în 1488, după 1467 ridică o Biserică la Baia, la Piatra între 1497-1498 și Mănăstirea de la Războieni[19].

De la cronicarul Grigore Ureche aflăm că Sfântul Ștefan cel Mare a zidit 44 de Biserici[20].

În p. 339 a cărții, autorul se raportează la cele „patru sinteze ale domniei lui Ștefan cel Mare” realizate de „A. D. Xenopol, N. Iorga, I. Ursu și C. C. Giurescu”[21].

Vizavi de Xenopol[22], autorul spune că are mai „multe considerații greșite” în prezentarea istoriei Sfântului Ștefan[23].  La fel îl taxează și pe Iorga[24].

Note critice și vizavi de Ursu[25], însă la Giurescu începe cu faptul că sinteza lui „se distinge prin multe calități pozitive[26].

În p. 352, autorul vorbește despre prima soție a Sfântului Ștefan: „în izvoarele istorice i se spune Mărușca sau Mărica. Legătura lui Ștefan cu Mărușca cade între anii 1457-1463. Din această legătură a resultat [grafia autorului n.n.] primul fiu al domnului – Alexandru[27].

„Alexandru a fost căsătorit cu fiica lui Bartholomeu Dregfyy de Belthewn, voievod al Ardealului, pe care cronicile române îl poreclise[ră] Birtoc[28]. El trebuia să fie fie domnitor al Moldovei…Însă moare la 26 iunie 1496 și a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița[29].

Tot cu Mărușca, spune autorul, se prea poate să o fi avut și pe fiica lui, Ana, pentru că aceasta e înmormântată, ca și Alexandru, la Bistrița și nu la Putna ca ceilalți membri ai familiei sale[30].

Despre Mărușca însă autorul afirmă: „nu se știe dacă prima soție…a fost legitimă[31]. Dar despre a doua, despre Evdochia/ Avdotia afirmă că i-a fost soție legitimă și se trăgea „din neamul princiar al Olelkovicilor din Kiev”[32].

Cu soția sa Evdochia, Sfântul Ștefan s-a căsătorit pe data de 5 iunie 1463[33]. Însă aceasta moare după 4 ani de zile, pe data de 25 noiembrie 1467, cu ea având-o pe Elena/ Olena și pe Petru/ Petrașcu. Petru a murit pe la 13-14 ani, pe 21 noiembrie 1480[34].

Între 1467-1472, adică timp de 5 ani de zile, Sfântul Ștefan a fost necăsătorit. Însă pe 14 septembrie 1472 se căsătorește cu Maria de Mangup. Și ea, ca și Evdochia, moare foarte repede, adică pe 19 decembrie 1477. Cu Maria l-a născut pe Ilie, care a trăit aproape două luni de zile[35].

„A treia și ultima soție legitimă a domnului a fost Maria-Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, domn al Țării Românești”[36]. Căsătoria lor, spune autorul, „a avut loc, probabil, în 1478”[37].

Cu aceasta, Sfântul Ștefan l-a avut pe Bogdan-Vlad și alte două fiice frumoase, una dintre ele fiind, „probabil, Maria-Cneajna”[38]. Și ultima sa soție a murit în 1511[39].

Și tot aici, la p. 355:

(fotografie text)

*

Istoria Bucurescilor, de G. I. Ionnescu-Gion[40], are 818 pagini[41] și primele 4 capitole ale cărții duc istoria Bucureștiului de la 1500 până la 1800. E vorba de primele 92 de pagini…

Dacă Roma e zidită lângă Tibru, Londra între bălți, Parisul între ape, Bucureștiul e pe Dâmbovița[42]. Și enumerând mai multe coline, gârle, bălți și păduri din București, autorul trage concluzia că orașul nostru „aŭ fost uă stațiune preistorică”[43].

Colinele vechi ale Bucureștiului: Gorganul, colina Mitropoliei, a lui Radu Vodă, cea de la Curtea Veche și cea de la Mănăstirea Mihai Vodă[44].

Pădurile Daciei, „sělbatice și nepětrunse”, pe care le-au cunoscut romanii[45]. De unde pădurile Cotroceni, Grozăvești, Lupești, Văcărești, Brosceni, Vlăsia, Cocioc etc.[46].

Pădurea de la Sfântul Elefterie era foarte mare[47]. În martie 1632, Paul Strassburgh, trimisul regelui Suediei la București, vorbea despre pădurile din apropierea Bucureștiului[48].

În 1595, Mihai Viteazul și Sigismund au făcut două zile de la București la Giurgiu, urmărindu-l pe Sinan Pașa spre Dunăre, tocmai datorită pădurilor vaste[49].


[1] Alexandru V. Boldur, Ștefan cel Mare, Voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică, Ed. „Carpații” Traian Popescu, Madrid, 1970, p. 80.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 85.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 91.

[7] Idem, p. 92.

[8] Idem, p. 93.

[9] Idem, p. 94.

[10] Idem, p. 95.

[11] Idem, p. 96.

[12] Idem, p. 97.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 98.

[15] Idem, p. 99.

[16] Idem, p. 122.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 154.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 339.

[23] Alexandru V. Boldur, Ștefan cel Mare, Voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică, op. cit., p. 339.

[24] Idem, p. 342-344.

[25] Idem, p. 345-346.

[26] Idem, p. 346.

[27] Idem, p. 352.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 353.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 354.

[36] Idem, p. 355.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[41] Vom cita: G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucuresci, Ed. Stabilimentul grafic I. C. Socecŭ, 1899. Editura se afla pe Strada Berzei, nr. 59…și e dedicată „Maiestăței Séle Regelui Carol I-”. Primele două pagini sunt cu litere chirilice.

[42] Idem, p. 3-4.

[43] Idem, p. 5.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 6.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 7.

[49] Ibidem.

Page 1 of 8

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén