Etichetă: iubirea în poezie

Legat de cele ce afirmam în articolele noastre anterioare, despre idealul feminin şi despre lupta cu patima concupiscenţei, confruntare duhovnicească care se pare că nu i-a fost necunoscută, conform mărturiilor poetice pe care ni le-a lăsat, am mai avea de spus câteva cuvinte şi despre ceea ce credem noi că a fost pentru marele nostru poet idealul sfinţeniei sau idealul ascetic.

Din poeziile sale am înţeles că, în vremea primei tinereţi, poetul a basculat între căile dintre care avea de ales în viaţă. S-a dedicat întâi studiului, cunoaşterii, pentru ca înţelepciunea să-i întraripeze zborul cugetării. A ales şcoala cunoaşterii, după cum se vede din Scrisoarea II, şcoala unde lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă, în locul a ceea ce unii dintre noi numesc astăzi şcoala vieţii iar el numea şcoala femeii – în acelaşi poem: Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, / Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială; / La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri [Venera, numele latin al Afroditei – n.n.] / Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, / Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, / Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

Între cele două şcoli, Eminescu alege, în cunoştinţă de cauză, calea cunoaşterii şi a înţelepciunii, lepădându-se de academia Afroditei. Dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin asemănătoare, dilema alegerii între amor şi înţelepciune este pusă în discuţie şi în mult comentata poezie Floare albastră.

Însă, voit sau nevoit, iubirea pătrunde în viaţa poetului. O primă mare iubire a sa, din perioada Ipoteştiului, moare foarte tânără şi poetul se va întoarce mereu cu gândul fie la ea (a se vedea poemul O, dulce înger blând…), fie la simbolul ei, pentru a susţine că femeia sau iubirea care i-a fost menită din cer a murit mai înainte de vreme – precum în poemul Din lira spartă:

Din lira spartă a mea cântare
Zboar-amorţită, un glas de vânt,
Să se oprească tânguitoare
Pe un mormânt!

Oare femeia pe care mie
Dumnezeu Sântul o-a destinat
În patu-acela de cununie
S-a-nfăşurat?

O caut, gându-mi şi-o-nchipuieşte,
Dar n-am văzut-o de când eu sunt…
Oare amorul ce îmi zâmbeşte
E în mormânt?

Odată ce s-a despărţit de idealul său ascetic principial, Eminescu a căutat apoi toată viaţa acel ideal de femeie, care să fie un înger întrupat, să vină în calea sa ca un înger dintre oameni (Atât de fragedă), să fie umbra frumuseţii cei eterne pe pământ (Scrisoarea V) sau care să aibă ca prototip al curăţiei, nevinovăţiei şi sfinţeniei pe Maica Domnului: să-mi răsai ca o icoană / A pururi Verginei Marii, / Pe fruntea ta purtând coroană… (Atât de fragedă).

Însă adeseori a fost sfâşiat între idealul său angelic, de la care aştepta ca să fie capabil să-i redea seninătatea, să împace demonul din el însuşi, un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine [ale îngerului-femeie], şi realitatea dură, în care ea devine pozitivă (Scrisoarea V), adică o femeie materialistă, care gândeşte practic, pozitivist. Această realitate din urmă, Eminescu o numeşte adeseori, pe drept cuvânt, demonică (vezi, spre exemplu, Venere şi Madonă), infernală, ucigaşă în raport cu fericirea şi serenitatea sufletului la care el aspira să ajungă alături de femeia iubită.

Aşadar, calea pe care şi-o alesese mai întâi poetul era una a înţelepciunii ascetice, din care erau rejectate ispitele senzualiste. Ca urmare, în poemele eminesciene apare destul de des ideea că intrarea iubitei în viaţa sa a făcut să dispară îngerul său de pază, al cărui loc poetul ar fi dorit apoi să fie luat de îngerul-femeie, de icoana femeii, care să fie o icoană de lumină (Singurătate) în viaţa sa:

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbră şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!…O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale –
Căci tu… tu eşti el.

În acelaşi sens, în alt poem, S-a dus amorul…, Eminescu afla o explicaţie pentru neîmplinirea visului său de iubire în faptul că Prea am uitat de Dumnezeu, / Precum uitarăm toate.

Poetul nu a primit, aşadar, iubirea pentru o femeie ca ideal al vieţii sale până în momentul în care nu s-a născut în fiinţa sa convingerea că iubita poate fi un alt înger de pază al său, o icoană tutelară a fericirii sale, o fiinţă care să-i ofere linişte, fericire şi echilibru sufletesc, în mod desăvârşit.

De asemenea, altfel putem privi şi înţelege, prin prisma celor afirmate, acele poeme în care Eminescu se confesează în legătură cu direcţiile pe care putea să le urmeze viaţa sa şi cu motivaţiile şi consecinţele deciziei finale.

Însă, chiar şi motivele pentru această din urmă alegere sunt tot de ordin religios, deşi vorbim despre o substituţie, a îngerului-păzitor cu femeia. Întrucât caracteristicile acestei femei, care era destinată de Dumnezeu să-l împlinească pe pământ, fac parte din paradigma, uşor de recunoscut, a sfinţeniei.

Mergând înapoi pe acest fir şi legându-l de ceea ce numeam a fi fost la început un adevărat ideal ascetic şi studios-contemplativ al foarte tânărului Eminescu, descoperim o mărturisire despre idealul monastic ca posibilă cale de împlinire a vocaţiei sale, alături de cea eroică şi de cea erotică – ultima din ele, din perspectiva pe care am evidenţiat-o deja – după cum se vede şi din poemul Care-o fi în lume…:

– Care-o fi în lume şi al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.

Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte şi îngălbenite,

Va fi vitejia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,

Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?

L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?

Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i v-o fantasm-a sufletului meu?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,

Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu,
Să-i închin viaţa sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune?
– Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Faţa ei e-o mască ce-ascunde un infern
Şi inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

Şi-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere,
Haina strălucită pusă pe durere.

Dar dacă e astfel unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?

– N-a fost niciodată. De-a fost vreodată
Atunci în mormântul cel rece o cată.

De n-a fost – imagină-ţi singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,

Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Şi care-nainte de-al întâlni tu
În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu.

Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor
Şi plânge-l cu jale şi plânge-l cu dor;

Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adesea cu gânduri uimite;

Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt
Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Şi cântă la capu-i şi cântă mereu;
Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!

Deşi în Scrisoarea V, spre exemplu, avem portretul femeii corupte, al femeii-Dalilă, Eminescu va rămâne mai degrabă la convingerea că tu eşti sfântă prin iubire (Venere şi Madonă). Însă pe această femeie ideală, care să întrupeze virtuţile curăţiei şi sfinţeniei dorite de el, Eminescu nu a aflat-o şi de aceea, pentru a nu susţine că ea n-ar putea să existe – ceea ce ar fi fost fals, din perspectiva istoriei creştinismului, cel puţin -, spunea adesea că ea a murit înainte ca el s-o cunoască.

Se observă că femeia, pentru Eminescu, corespundea idealului feminin creştin ortodox, opus imaginii păgâne a femeii viciate de corupţie morală şi libertinaj, care pentru el reprezenta o adevărată desfigurare a feminităţii. Idealul feminităţii angelice nu este pentru poetul nostru unul edulcorat, ca în creştinismul apusean catolic (aşa cum apare în picturile Renaşterii), ci o pretenţie foarte pertinentă şi foarte conformă cu tradiţia ortodoxă, conform căreia sfinţenia reprezintă desăvârşirea umanului, iar femeia trebuie să fie o cale de salvare, de mântuire pentru bărbat, ca şi bărbatul pentru femeie. Într-o vorbire care trebuie înţeleasă ortodox, ea trebuie să fie îngerul lui păzitor, după cum şi el trebuie să fie îngerul ei păzitor. Şi unul altuia să-şi fie întărire în fericire şi sfinţenie.

Acest ideal feminin eminescian presupune, în mod evident, asceza şi nevoinţa sfinţeniei, chiar dacă nu în interiorul unei mănăstiri, ci în sânul familiei, pentru că iubirea cunoaşte la Eminescu împlinirea şi ascensiunea infinită numai în cadrul căsătoriei şi niciodată printr-o relaţie pasageră, pe care poetul o respingea:

Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?
Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;
Viaţa adoratei şi gingaşei copile
Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună
Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna?

(Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!)

Cu totul dimpotrivă, iubirea pe care o dorea Eminescu era una care să se perpetueze nu doar în întreagă viaţa aceasta, ci care să fie eternă, să dureze întreaga veşnicie: Chiar de murim, ajungem limanul fericirii (Sarmis). Tocmai de aceea avem în poezia de dragoste eminesciană nenumărate sugestii onirice, hipnotice şi tanatice, despre care exegeza literară a vorbit din destul, şi care demonstrează dorul poetului de înveşnicire a iubirii sale.

De altfel, Biserica, Mănăstirea sau călugărul sihastru sunt prezenţe extrem de frecvente în lirica eminesciană, după cum este şi dorul după o iubire sfântă, desăvârşită în căsătorie. Şi chiar din acest motiv, atunci când eroii poemelor sale sunt dezamăgiţi în iubire, ei sfârşesc prin a deveni călugări, prin a se întoarce la asceza minţii şi a inimii, la lupta cu gândurile şi cu patimile.

Psa. Drd. Gianina Picioruş