Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Iulian Apostatul

Politica anticreștină a lui Iulian Apostatul

Însemnări din martie 1999.

***

E vorba de cartea: Ioan G. Coman, Cauzele generale ale politicii anticreștine a împăratului Iulian după mărturii patristice, Ed. Institutul Român de Bizantinologie, București, 1938, 41 pagini.

*

P.[agina] 4:

„dificultățile interne [ale imperiului roman n.n.] proveneau, îndeosebi, din creșterea exuberantă a vieții și a culturii creștine, care, semănate și răsărite pe același sol al imperiului roman, tindeau, în chip firesc, să înlocuiască păgânismul cu toate formele și manifestările sale”.

Iulian este unul dintre puținii împărați romani care au vrut să se împotrivească ritmului normal al istoriei.

„Politica sa anticreștină pleacă din două serii principale de cauze: 1 psihologie personală: formația din copilărie și tinerețe, precum și mediul în care a trăit sau prin care a trecut i-au inspirat aversiune față de creștinism; 2. rațiuni de stat: Iulian identificând interesele statului cu acelea ale păgânismului, vedea în creștinismul anti-păgân un element subversiv față de stat”.

Iulian reprezintă „ultima încordare a spiritului prometheic antic, în epoca de destrămare a păgânismului greco-latin”.

El „a putut părea unora un geniu, altora un temperament exaltat, a legiferat unele lucruri și a întreprins unele realizări care, pe de o parte, prin ciudățenia lor, pe de alta, prin imensitatea perspectivelor, făceau să se întrevadă un om excepțional și un împărat cum nu mai văzuseră Roma și Constantinopolul”.

*

P. 6:

Proiectul său de exterminare a creștinilor din imperiul roman e unic în analele istoriei universale, prin aceea că, în dorința sa de a elimina creștinismul pentru a restaura păgânismul, el era gata să extermine aproape o jumătate din populația imperiului pe care îl conducea.

*

P. 8:

Ură. Nu este altul termenul care să definească mai exact atitudinea împăratului apostat față de creștinism”.

Iulian refuza să se oprească în cetățile creștine ale imperiului.

El cere cetăților Nisibe, Constanței din Palestina, Gazei, Antiohiei, Cezareii Capadociei, Edesei să treacă la elinism.

Considera cetățile creștine drept „impure”.

Confisca bunurile Bisericii și le dăruia templelor sale.

Pe data de 17 iunie 362 a aprobat legea învățământului.

*

P. 10:

Spunea el: „socot absurd ca acei ce comentează operele acestora să nu bage în seamă pe zeii cinstiți de ei”, de autorii antici.

Cerea profesorilor din imperiu „să-și sprijine lecțiile întâi cu fapta”, adică cu exemplul personal.

*
P. 11:

Îl exilează pe Sfântul Atanasie cel Mare.

Păgânii dărâmau Bisericile creștine, pângăreau Martirioanele (locurile unde erau Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici), incendiau ținuturile și casele creștinilor, furau, îi chinuiau pe creștini, îi ucideau cu o barbarie rar întâlnită.

Au loc revolte păgâne în Alexandria Egiptului, la Heliopolis, în Gaza și Arethusa.

*

P. 14:

„Obiceiul vremii impunând tinerilor o dublă educație, una creștină și alta clasică, păgână, aceeași metodă a fost întrebuințată și pentru Iulian”.

*

P. 15:

După părintele Coman, Eusebiu de Nicomidia, nu putea să-i inspire lui Iulian decât indiferență și dispreț atunci când a fost educator al său. Era un eretic orgolios.

*

P. 16:

Pe la 14-15 ani a ajuns Iulian lector în Biserică.

*

P. 17:

Iulian dispunea în cultura sa de „elemente intelectuale și o bună cunoaștere a Bibliei”.

Educația pe care a dobândit-o „mai mult a strecurat dușmănie decât a semănat dragoste pentru creștinism”.

*

P. 18:

Alături de dascălul său personal, eunucul scit Mardonius, Iulian l-a avut profesor de gramatică pe Nicocles și profesor de retorică pe Ekebolios. La Constantinopol.

*

P. 19:

„elementele creștine în cultura lui Mardonius i-ar fi îndepărtat simpatia nedesmințită a elevului”.

„Cât despre cei doi retori (Nicocles și Ekebolios n.n.), creștinismul lor era, pe vremea copilăriei lui Iulian, numai o haină la modă și comodă în legăturile cu curtea” imperială.

Secolul al IV-lea a fost, totodată, „renașterea tumultuoasă a clasicismului”, prin Iamblichus, Libanius, Themistius, Himerius, Sallustius.

*

P. 23:

„Elinismul este casa nobilă de întâlnire a tuturor elitelor”.

Pe când creștinii erau considerați „drojdia societății”, fiind puși alături de sclavi, străini, anonimi.

*

P. 24:

Iulian afirma despre creștini că „sunt de o ignoranță feroce”.

Despre cărțile noastre sfinte spunea: „Biblia și celelalte cărți ale lor sunt de o rusticitate înfiorătoare”.

Despre creștinii mai învățați: „Atunci când se întâmplă să scrie mai frumos, o fac imitând sau inspirându-se din operele Elinilor”.

Istoricul Sozomen, V, 18, în PG LXVII, col. 1269: „Îi făceau rău, peste măsură, lui Iulian [Apostatul n.n.] un Apollinarie Sirianul, pregătit în orice fel de știință și filosofie, Capadocienii Vasile  [cel Mare n.n.]și Grigorie [de Nazianz n.n.], superiori tuturor retorilor vremii și mulți alți bărbați foarte învățați [ai Bisericii n.n.], dintre care unii urmau hotărilor de la Niceea, iar alții îmbrățișau erezia lui Arie”.

*

P. 32:

Istoricul Socrate III, 1, în PG LXVII, col. 380 spunea despre Iulian: „veghind până noaptea târziu, compunea discursuri pe care, apoi, ieșind din palat, le citea în fața Senatului; era singurul dintre monarhi, de la Iulius Cezar până astăzi, care [își]  recita discursurile în fața senatorilor…Fiind chinuit peste măsură de ghimpele gloriei goale [a vanității n.n. ], a ridiculizat pe toți împărații dinaintea lui, într-un discurs pe care l-a intitulat Caesarii. Împins de același mobil, el compune discursuri și împotriva creștinilor”.

*

P. 33:

Cărțile sale: Misopogon, Caesarii, Contra Galileenilor. Pe ultima a scris-o înainte de expediția contra perșilor, în care avea să moară.

*

P. 34:

Despre „zeul Galileean”, adică despre Hristos Dumnezeu, Iulian afirma că nu a fost decât un simplu om din Palestina iar creștinismul ar fi o invenție omenească, o mașinațiune a unor impostori.

El îl acuza pe Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că acesta L-ar fi divinizat pe Iisus.

Minunile Mântuitorului le socotea ridicole și absurde și găsea peste tot în Scriptură „contradicții uluitoare”.

*

P. 35:

Considera întreaga creație și teologie a creștinilor doar lamentabili avortoni pe lângă „splendidele creațiuni ale civilizației greco-latine”.

*

P. 38:

Părintele Coman vorbește aici despre „caracterul lui rău și plin de contradicții”; al lui Iulian Apostatul.

Iulian confiscă bunurile sectei valentinienilor de la arienii din Edesa, spunând: „pentru că o foarte minunată lege (creștină) le prescrie să renunțe la bunurile prezente, ca să meargă mai ușor pe drumul care duce la împărăția cerurilor; pentru acest lucru ne asociem și noi străduințele noastre acelora de sfințire a lor”.

Legiferează faptul, ca creștinii să se numească galileeni, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 76, în PG XXXV, 1, col. 601.

A dispus rezidirea templului de la Ierusalim pentru ca să infirme profeția Domnului.

*

P. 40:

Părintele Coman concluzionează faptul, că „cursul istoriei nu se schimbă prin legi și capricii, fie ele chiar ale unui împărat de geniu”.

„Cu toată ingeniozitatea rețetelor medicale și cu tot caracterul ireproșabil al cataplasmelor, elinismul bolnav și bătrân murea. Prin hotărârea lui Dumnezeu și mersul istoriei, creștinismul victorios îi lua locul”.

Dorința lui Iulian: „să ne întoarcem la tradiția strămoșilor” păgâni, e considerată de către autor drept un romantism istoric.

„Istoria se repetă dintr-un anumit punct de vedere, nu însă din cel preconizat de Iulian Apostatul, care își făcea iluzii, ca [și] Octavian Augustus, cu 350 de ani înaintea lui”.

(finalul cărții)

Însemnări din teza doctorală a Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman

Ioan G. Coman, Sf.  Grigorie de Nazianz despre împăratul lulian. Încercare asupra Discursurilor IV şi V, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1938, 164 p.

Însemnările noastre sunt făcute în data de 10 martie 1999.

***

P.[agina] 4:

Iulian Apostatul era „ghemul inextricabil de contradicții aproape ireductibile”.

Era „îndoctrinat până la fanatism cu ideea unei lumi ce nu mai era”, adică lumea păgână.

„Creștinii veacului al patrulea au văzut în Iulian un apostat și o întrupare a lui Satan însuși”.

*

P: 5.

Despre Sfântul Grigorie de Nazianz, autorul nostru spune: „Sfântul nostru nu e un cercetător care încearcă să reconstituie pe cale intelectuală anumite evenimente și să le aprecieze de la mari distanțe cronologice. Istoria eroului său este, pe plan răsturnat, istoria propriilor sale tribulațiuni”.

*

P: 17:

Autorul nostru consideră că Sfântul Grigorie de Nazianz nu a fost imparțial în ceea ce privește caracterizările lui Iulian Apostatul și, de aceea, el este de părere că ne redă „o fizionomie incompletă”. Eu nu am însă această impresie, ci consider că Sfântul Grigorie a redat lucrurile despre Iulian din propria sa perspectivă, nu din una rece, distantă.

*

P. 20:

La acea dată „sectele amenințau serios existența creștinismului (sec. IV d. Hr. n.n.)…încât ar fi compromis, poate iremediabil, creștinismul fără intervenția sinoadelor și chiar a autorității imperiale”.

*

P. 21:

„Focul credinței în general, puterea și convingerea irezistibilă a misionarilor, persistența neînfrântă în fața oricăror obstacole, au început să încălzească și să deschidă, încetul cu încetul, inima acestor plictisiți”, ai lumii păgâne. Erau plictisiți de religie pentru că aveau o diversitate religioasă uluitoare și nu își mai puneau problema religiei reale.

*

P. 22:

„Cultul închinat lui Christos și martirilor se impunea prin sinceritatea, simplitatea și naturalețea lui”.

„Dragostea creștină…era uriașa putere de cucerire a lumii”.

*

P. 23:

Dragostea creștină era „dragostea fără interes, dragostea pentru dragoste”, care ne lipsește nouă astăzi, când dragostea a devenit foarte profitoare.

*

P. 27:

Episcopii acelei vremi erau „șoimii spirituali ai creștinismului”.

*

P. 34:

Grecii nu aveau ideea de schimbări radicale, inițiative absolute, descoperiri adevărate, cf. Emile Bréhier, Historie de la philosophie, L’Antiquite et le Moyen-Age, tome I, Paris, 1928, p. 489.

*

P. 36:

„Succesul gândirii creștine a fost impus de seriozitatea și adâncimea fondului și a formei elegante de expunere”.

*

P. 43:

Iulian avea 6-7 ani când vede „odiosul și celebrul masacru al aproape întregii familii a tatălui său”. E scăpat de la moarte de Marcus, viitorul episcop de Arethusa.

*

P. 46:

Iulian avea de mic o „atenție excesivă”.

Nu avea voie să aibă convorbiri libere cu cineva.

*

P. 49:

„prea învățații educatori creștini ai lui Iulian erau aproape arieni, iubitori de interminabile discuții, mai mult șlefuitori de formule dogmatice decât trăitori sinceri de intensă viață religioasă, dușmani ireductibili ai partizanilor Simbolului de la Niceea, bârfitori, seci, cu purtări regretabile”.

*

P. 53:

„Iulian era un suflet prea sensibil pentru a nu fi putut fi modelat în sensul dragostei și pietății creștine” și, cu toate astea, nu a avut cine să o facă.

Iulian a început să memoreze pasaje din Homer, Socrate, Platon, Aristotel, Theophrast.

Mardonius, educatorul său, era un eunuc de origine scită.

De la Mardonius Iulian învață să fie modest, să meargă cu ochii plecați la pământ și să nu participe la curse de cai, la reprezentațiile mimilor și la alte distracții ale epocii.

*

P. 55:

Iulian se conducea după preceptul: „Să fii mai bun, nu decât vreunul dintre ceilalți oameni, ci decât tine însuți”, cf. Scrisoarea către Antiohieni, col. 353 B.

Amintește, peste timp, cu recunoștință de educatorul său, Mardonius.

Iulian considera că „zeii ne-au mântuit prin filosofi”.

*

P. 58:

Iulian pleacă de la Milan la Atena și aici îi întâlnește pe Priscus, pe Sophronius (viitor prefect al Constantinopolului), pe Candidus (viitor guvernator al Capadociei), pe Iulian (șeful repartițiilor impozitelor), pe Celsus (viitor guvernator al Ciliciei). Celsus, în 355, îi face cunoștință cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nazianz.

Participă la cursurile lui Prohaeresius și Himerius și aici scrie lucrări personale despre poeți, istorici, oratori, filosofi.

*

P. 59:

A vizitat Sparta și Peloponezul.

*

P. 60:

Sfântul Grigorie de Nazianz spune, că „păgânismul lui Iulian a fost, la început, numai literar”, cf. Discursul IV, 30, 31, în PG 35, 1, col. 556-557.

Portretul lui Iulian făcut de către Sfântul Grigorie Teologul, pe care l-am redat aici (p. 51), a fost făcut în anul 365 d. Hr.

*

P. 63:

Sfântul Grigorie de Nazianz l-a caracterizat drept un om paranoic pe Iulian.

Antiohienii (unde Iulian a stat 6 luni) îl porecleau pe Iulian Cercops, pentru că „era mic de statură, cu barbă de țap, cu umerii bombați și făcea niște pași mari de parcă era fratele giganților Otos și Ephialte”, cf. Ammianus Marcellinus, Res Gestae, XXII, 14, 3.

*

P. 69:

Când era celibatar, lucra și citea mult, scria mult, nu mergea la teatru și nu se distra, potrivit propriilor sale afirmații din Misopogon 339 C și 340 AB. Însă Sfântul Grigorie de Nazianz spunea despre el că era desfrânat și că bea în public cu curtezanele făcându-și urări reciproce.

Se căsătorește cu Elena, sora lui Constantinus. Aceasta va muri curând și după mortea ei nu s-a recăsătorit și nici nu a avut copii.

*

P. 70:

Iulian ținea foarte mult la prietenie și era un mare patriot. Când era să lupte, mergea în fruntea armatelor sale, pe jos, mânca hrana simplă și frugală a soldaților și îi plăcea să organizeze tot războiul până în cele mai mici amănunte.

*

P. 71:

Înainte să plece la război împotriva perșilor, el aduce jertfe zeilor și le promite demonilor ca victime pe Hristos și pe toți creștinii, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul V, 6, 26, în PG XXXV, 1, col. 676 și 697.

*

P. 72.

Fiind rănit în luptă, Iulian a vrut ca să se sinucidă aruncându-se în fluviu, pentru că era obsedat de glorie și se temea de o moarte infamă. E oprit însă de eunucii imperiali. Corpul lui a fost pus într-un templu din orașul Tarsus, convoiul mortuar fiind înconjurat de mimi, histrioni și de oameni de nimic și, de peste tot, i se reproșau apostazia, înfrângerea în război și sfârșitul rușinos.

*

P. 78:

Iulian da soldaților lui aur și aceștia trebuiau să îl tămâieze și să îi sărute mâna. Cei care nu doreau să facă asta și preferau să fie martirizați erau exilați de către el.

*

P. 80:

Armele sale erau defectele sale de caracter: viclenia, lașitatea, persuasiunea.

*

P. 82:

Iulian îi instigă pe evrei împotriva creștinilor. A dorit să rezidească templul de la Ierusalim însă construcțiile lui Iulian au fost distruse de  către Dumnezeu cu cutremur și flăcări de foc.

Atunci s-a petrecut o minune imensă: „apariția pe cer a unei lumini înconjurând o cruce, chipul apariției și numele care mai înainte erau disprețuite de către cei fără Dumnezeu, acum se arată tuturor deopotrivă, pe cer și sunt un trofeu al victoriei lui Dumnezeu împotriva nelegiuiților, trofeu mai înalt decât orice trofeu”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul al V-lea, 4, în PG 35, 1, col. 668.

*

P. 85:

Iulian a desființat drapelul creștin și creștinii au devenit, prin lege, galileeni.

*

P. 86:

Iulian îi considera pe creștini imbecili și vulgari. Le refuza dreptul de a contracta angajamente, de a apărea în adunări, în for, înaintea tribunalelor, afară numai dacă aduceau tămâieri înaintea idolilor.

*

P. 88:

El i-a exclus pe creștini din garda pretoriană, din armată, de la guvernarea provinciilor, din funcțiile judecătorești.

*

P. 100:

În cartea sa Contra galileenilor, Iulian va scrie că întregul creștinism este o „mașinațiune a galieenilor”, „o invenție pusă la cale de răutatea oamenilor”, în Cata Galileon, I, col. 39B.

*

P. 108:

Sfântul Marcu Al Arethusei, care l-a scăpat de la moarte în copilărie, la bătrânețe, din porunca lui Iulian, e aruncat în gropi cu murdărie și târât de păr. Îi zdrobesc carnea pe picioare până la oase.

*

P. 109:

Sfântului Marcu al Arethusei, cu fir de in subțire, i-au tăiat urechile. E stropit apoi cu miere și cu saramură, e pus într-un coș, și viespile și albinele l-au înțepat la miezul zilei.

*

P. 12o:

Iulian scrie teologie și slujbe pentru închinarea la idoli. Statuile și chipurile idolilor trebuia să se bucure de multă devoțiune.

*

P. 121:

Iulian i-a pus pe preoții idolatrii să învețe pe de rost imnele închinate zeilor. Preoții idolatrii nu aveau voie să bea în cârciumi, să facă lucruri rușinoase, să meargă la teatru sau la spectacole. Nu trebuiau să aibă prieteni histrioni, conducători de care, dansatori, mimi și nici să nu le frecventeze aceștia casa. Ei trebuiau să se păzească de necurăție, de fapte rușinoase, de vorbe indecente, de glume necuviincioase, de conversații obscene.

*

P. 122:

El scrie un Pravorum index librorum, arătând preoților idolatrii ce cărți trebuie să citească. Nu trebuiau să îi citească pe Archiloch, Hipponax, pe autorii de comedii, nici tratatele lui Epicur și Pyrrhon, nici ficțiuni istorice și nici povești de dragoste. Însă puteau citi pe Pitagora, Platon, Aristotel, Chrysipp, Zenon.

*

P. 123:

Pentru că dorea să concureze creștinismul, Iulian înființează cămine de găzduire, azile, mănăstiri, instituții monahale pentru fecioare, case de reculegere și de meditație.

*

P. 124:

Pe măsură ce îi imita, Iulian îi acuză pe creștini că imită lucrurile pe care el le face pentru religia sa păgână.

*

P. 125:

Dorea să ridice școli în fiecare cetate, amvoane, catedre mari și mici, ca păgânii să știe înțelesurile profunde ale scrierilor lor.

*

P. 141:

În urma luptei cu perșii, văzând că nu cucerește Ctesifonul, Iulian își incendiază flota pe fluviul Tigru.

Despre Iulian Apostatul (4)

Prima, a doua și a treia parte…

***

P. 47:

Unul dintre cei mai bătrâni ucenici ai lui Iamblicus, Aedesius, locuia la Pergam și era „obligat de nefericirea timpurilor să practice tăcerea misterelor și discreția ierofanților”, cf. Eunapius, Vitae Sophistarum, 461, 48, ed. Boissonade.

El îl admite pe Iulian între auditorii săi și îl recomandă discipolilor săi cei mai însemnați: Maxim de Efes, Eusebiu, Chrysantus și Priscus, cf. Idem, 474.

Iulian îl preferă pe Maxim de Efes, care îmbina comentariile lui Iamblichus cu teosofia lui Iulian Caldeeanul, el declarând mai târziu că e îndrăgostit de învățătura omonimului său, cf. Viața împăratului Iulian, p. 71.

Iulian a fost inițiat în păgânism la Efes. Despre acel moment va scrie în mod criptic: „Voci și zgomote, chemări, muzică tulburătoare, parfumuri amețitoare, porți deschizându-se de la sine, fântâni luminoase, umbre mișcătoare, ceață, parfumuri și vapori cu funingine, statui care parcă se însuflețesc și îndreaptă asupra prințului o privire rând pe rând mângâietoare și amenințătoare, apoi surâzându-i și, la sfârșit, strălucind, înconjurându-se de raze; tunete, fulgere, cutremure de pământ anunțând prezența zeului suprem, Focul inexprimabil”…, cf. Idem, p. 79.

*

P. 48:

Însă, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, în momentul inițierii sale în păgânism, Iulian „recurge la cruce, vechiul remediu, și-și face semnul, pentru a îndepărta obiectul fricii sale. Semnul este salvatorul persecutatului său. Urmarea este mai îngrozitoare: semnul crucii exercită puterea ei; demonii dau înapoi. Neliniștea se risipește. Criminalul respiră, se încurajă din nou; din nou înaintează. Dar îndată îngrozirile se înnoiesc.

Din nou face semnul crucii; din nou tăcerea demonilor, din nou mistul ezită. Dar inițiatorul său, în apropierea lui, tălmăcește în felul său realitatea: <Le-am făcut doar scârbă>, zice el,<și nu frică; răul a învins>. Prin aceste cuvinte îl convinge pe discipolul său și astfel îl atrage în abisul pierzării.

Ce-a zis el apoi, ce-a făcut el, în ce fel a fost el păcălit înainte de a ieși, numai aceia o știu, care inițiară și sunt inițiați în acest fel. În tot cazul, numai din ziua când a comis această scelerată murdărie, demonii l-au luat în deplină stăpânire”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 55, în PG 34, col. 577C și col. 580A.

S-a inițiat în misterele lui Mithra, un zeul solar, de origine persană, reprezentantul soarelui pe pământ.

*

P. 49:

În anul 351 d. Hr., la vârsta de 20 de ani, Iulian a abjurat creștinismul într-o criptă mitriacă, purificându-se în sângele unui taur simbolic.

Poeții păgâni l-au numit pe Mithra în multe feluri: Apollon, Phaethon, Hyperion, Prometheu, Serapis, Dionysos, toate  fiind multiple manifestări ale Ființei supreme.

Mitraismul avea 80 de grade de inițiere. Inițierea se făcea prin trecerea prin fața diferitelor zeități, care îi închipuia pe demoni, alături de spectre de foc și de alte elemente, cf. PG 36, col. 989.

De la scriitorul creștin Prudentius, din lucrarea sa Peristefanon (Cununile Mucenicilor) 10, 1011 avem următoarea descriere a inițierii păgâne: Inițiatul era stropit cu sângele taurului. „El oferă corpul său atingerii acestui val de sânge, carte îi murdărește haina și tot corpul său. El atinge fața, obrajii, urechile, buzele, nările, ochii și chiar limba sa, până ce s-a muiat în întregime cu acest sânge. Odată victima moartă, se ridică deschizătura.

Pontifexul iese de acolo, oribil la vedere; el arată cu orgoliu capul său umed, barba sa îngreuiată de sânge, fâșiile sale dezgustătoare, veșmintele sale stropite, hainele sale udate de sânge. Toți îl salută și-l adoră de aproape”.

După aceea fruntea i se încingea cu fâșii, i se punea pe cap coroană de aur și era îmbrăcat în robă de mătase.

La Troia, Iulian îl întâlnește pe episcopul creștin Pegasius, care, în secret, era adorator al soarelui. Acesta îl conduce pe Iulian în templele zeilor, unde cenușa altarelor era încă fierbinte, cf. Împăratul Iulian, Epistola 79, ed. J. Bidez, p. 85-87.

Mai apoi, pe acest Pegasius, Iulian îl va face mare pontif păgân într-o provincie din Asia Mică.

*

P. 50:

În vara anului 355, Iulian va fi la Atena și aici e primit în casa lui Celsus, un tânăr patrician din Antiohia, prieten bun cu Libanius. Celsus îi face cunoștință lui Iulian cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nazianz.

Însă Iulian, fiind însetat de dorul de izbăvire, se inițiază rând pe rând în aproape toate misterele păgâne ale timpului său. El se inițiază în misterele eleusinice, în templele zeițelor Demetra și Proserpina. L-a văzut pe șarpe, pe prietenul lui Triptolem, a băut ciceonul (lapte de capră amestecat cu vin), a participat la tot felul de reprezentații de inițiere…

P. 51:

Despre Iulian de atunci, de la Atena, Sfântul Grigorie de Nazianz va scrie: „Dezordinea caracterului și ieșirile excesive ale temperamentului lui mă făceau profet; într-adevăr, acel profet e desăvârșit care știe să facă reprezentări exacte. Mi se păreau a nu fi de bun augur gâtul său clătinător, umerii săi mereu săltați și ridicați, ochii săi agitați și rătăcitori și privirea lor exaltată și picioarele sale nesigure și nelalocul lor, nasul respirând obrăznicie și dispreț, mișcările ridicole ale feței, care manifestau aceeași obrăznicie și dispreț, râsul său nereținut, gâlgâitor, aprobările și dezaprobările sale fără rost, vorbirea sa ezitantă și întreruptă ca de o grea respirație, întrebările sale dezordonate și lipsite de sens, răspunsurile de același fel, năvălind unele peste altele, nesigure și încurcate, ca la un om lipsit de cultură”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul al V-lea, 32, PG 35, col. 692AB.

Când ajunge împărat la 11 decembrie 361, Iulian construiește în curtea palatului său din Constantinopol un Mithraeum, pentru a nu fi silit să meargă ca să se roage la templele din alte orașe. Devine marele maestru al mitraismului, cf. Libanius, Oratio 18, 127, ed. R. Förster, t. II, p. 296.

Pentru că, pe atunci, în Biserica noastră, credincioșii primeau Sfântul Trup al Domnului în palmă, Iulian își curăța mâinile cu miere, pentru că ele fuseseră pătate cândva de Sfântul Trup al Domnului. Ungerea cu miere te admitea în gradul leului.

Iulian se ruga zeiței Cybele, mama zeilor, ca să îl șteargă de pata ateismului, adică de creștinism, care era acum considerat de către el drept „pata universului”, cf. Împăratul Iulian, Oratio VII, 180, ed. F. C. Hertlein.

El asocia cultul lui Mihtra, zeul soarelui, cu cel al Cybelei, magna mater, mama zeilor din Pessinonte, din Galatia.

*

P. 52:

Era inițiat și în misterele dionisiace, ale Hecatei și ale zeiței Isis. Însă pentru istoricul roman Ammianus Marcellinus, Iulian era „mai mult superstițios, decât un observator corect al celor sacre”, cf. Ammianus Marcellinus, Res Gestae, XXII, 14, 3, ed. C.V. Clark, t. I, p. 370.

În timpul jertfelor împăratul îi ajuta pe preoți la sacrificii. După mărturia lui Marecellinus: „Bucuria strălucea pe fața lui, când, însoțit de o ceată de femei, purta el însuși cu ostentație vasele sfinte care trebuiau să servească oficierii”, cf. Idem, XXV, 4, 17, ed. Clark, t. I, p. 282.

Sacrificiile pe care le făcea erau imense: o sută de tauri, berbeci, oi, iezi în cantități nenumărate și multe păsări cu pene, prinse pe mare și pe uscat, cf. Idem, XXII, 12, 6, ed. Clark, t. I, p. 282.

Sărbătorile lui Mithra se celebrau din 4 în 4 ani, cu jocuri în onoarea soarelui. Helios, soarele, era după el, cel care l-a condus „departe de sânge, de zgomot, de strigăte și de morți”, cf. Împăratul Iulian, Oratio V, col. 228B și 270CB, ed. Hertlein.

*

P. 53:

La 28 iunie 363 un oracol i-a prezis lui Iulian urcarea la cer într-un car de foc.

Despre adorarea soarelui, Iulian va spune: „Soarele este acela dintre toți zeii pe care l-am adorat cel dintâi”, în Epistola 13, 382 b.

Zeul suprem era pentru el Tatăl și Regele tuturor iar el a dat zeilor puterea lor. Credea în providențierea lumii de către Jupiter.

*

P. 54:

Pentru Iulian lumea era eternă și nu creată, de aceea materia era divină prin propria ei esență. Dumnezeul Suprem creează zeii, le dă nemurirea și aceștia îi creează pe oameni, la început fiind mai multe perechi de oameni, cf. Împăratul Iulian, Epistola 80, col. 292CD.

*

P. 56:

În concluzie, religia propovăduită de către el era un panteism emanaționist, cu oarecare adaptări.

Iulian nu se considera un filosof.

Vorbea despre trei lumi: lumea inteligibilă, lumea rațională și lumea sensibilă, care se subordonează ierarhic, însă deosebirile dintre ele erau confuze pentru el.

Considera că gândirea și inima omului nu pot urca până la Cel Bun, care era Soarele, rațional și intelectual, cu atributele: frumusețe, perfecțiune, unitate și putere. Asklepios era considerat trimisul soarelui pe pământ. Heracles era și el văzut ca o manifestare a zeului solar, care merge cu picioarele goale pe mare, aluzie evidentă la Domnul Hristos.

El o adora și pe zeița Athena, mama tuturor zeilor, care era un fel de Sfânta Fecioară Maria pentru sine. Însă nu o recunoștea pe Prea Sfânta Fecioară Maria drept Născătoare de Dumnezeu.

Iulian credea în nemurirea sufletului.

Pe patul de moarte a izbucnit în lacrimi, spunând că este momentul să se bucure în loc să plângă, pentru că moartea nu e decât despărțirea elementului superior de cel inferior, A. Marcellinus, Res Gestae, XXV, 3, 22-23, ed. Clark, t. I, p. 366. Credea, de asemenea, în răsplata celor drepți și în condamnarea celor păcătoși.

*

P. 60:

Pentru el, după apostazie, creștinii/galileeni erau bolnavi, contagioși, nebuni, sălbatici, ignoranți, obscurantiști, neinstruiți, atei, oameni fără religie, odioși, blestemați, obiectele mâniei zeilor, avari, iubitori de arginți, falsificatori și acaparatori de moșteniri, răzbunători, înșelători și ipocriți în pretinsa lor caritate, cf. J. Viteau, Julien l’Apostat în Dictionnaire de Théologie Catholique, t. VIII, Paris, 1925, col. 1963.

Iulian s-a comparat de multe ori cu împăratul Marcus Aurelius.

(finalul articolului părintelui Ioan Rămureanu).

Despre Iulian Apostatul (3)

Prima și a doua parte

*
P. 43:

Tot preotului păgân Theodoros împăratul Iulian îi spunea: „Căci, în fine, cine a sărăcit vreodată dăruind aproapelui său? Din partea mea, am făcut adesea daruri celor lipsiți și, totdeauna, cu toate că sunt un econom strâns, am fost răsplătit însutit. Niciodată nu m-am căit de această dărnicie. Nu vorbesc de timpul prezent, ar fi irațional a voi să compar darurile particulare cu munificența imperială. Dar când eram încă simplu particular, am făcut adesea această experiență”, cf. Împăratul Iulian, Epistola 896, col. 290, ed. J. Bidez, p. 158.

La Marcellum, el observă darurile pe care preoții și episcopii le făceau săracilor. Aici îi vede și pe apoctactiți (cf. J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, p. 251 și p. 396. ), adică pe cei care renunțau la toate și deveneau călugări cerșetori, care cereau pomană și se rugau neîncetat în Biserici.

La Constantinopol, Iulian îi are printre profesorii săi pe creștinul Hekebolios, cf. Socrate, Istoria bisericească, III, 1, PG LXVII, col. 369B.

Asistând la procesiunile care ieșeau din marea Biserică a Sfinților Apostoli, a avut plăcerea să audă sunetele unei orgi pneumatice, care însoțea cortegiul. Va scrie despre ea în: Împăratul Iulian, Fragmentul 166, Despre o orgă, în Lettres et fragments, ed. J. Bidez, p. 215.

Însă atunci când și-a încredințat sufletul lui Helios, adică Soarelui, divinizat de către el, a dorit să uite toată viața sa creștină de mai înainte. Însă nu a putut să își renege, cu totul, din suflet, viața sa de creștin.

El va lupta cu arme creștine împotriva creștinismului pentru a restaura păgânismul în imperiu.

Chiar și după apostazie, multă vreme, nu o va rupe definitiv cu viața creștină. De aceea, în 356 d. Hr., el va da un decret prin care acorda privilegii creștinilor și erau condamnați păgânii, cf. J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, p. 141.

Chiar și în anul 361, la Vienna, la 6 ianuarie, Iulian a intrat în Biserică și și-a făcut rugăciunea în public, cf. Amm. Marcellinus, Res Geste, XXI, 2, 4-5, ed. C.V. Clark, t. 1, p. 220.

Însă în același an, la Naissus, în marșul său către Constantinopol, auzind de moartea împăratului Constanțiu, Iulian aduce sacrificii zeilor în mod public.

*

P. 44:

Educația creștină, subliniază părintele Ioan Rămureanu, autorul articolului de față, nu i-a afectat și emotivitatea, pentru ca să-l lege pe Iulian în mod definitv de Evanghelie și Biserică.

Educația păgână elenă îl face scriitor pe Iulian, acesta simțind o atracție deosebită pentru cultura greco-romană, care îl încântase din prima copilărie.

Bunica din partea mamei îi dăruie o vilă frumoasă și un domeniu compus din 4 țarini pe tărâmul estic al Propontidei (Marea Marmara), unde Iulian și-a petrecut zilele de vară. Aici și-a dat frâu liber visării și imaginației.

La 6 noiembrie 355 devine caesar al Galliei, la vârsta de 24 de ani.

Vila de la bunica lui i-o dăruie retorului Evagrius.

Vorbindu-i despre viața pe care Evagrius o va avea la vilă, Iulian îi scria acestuia: „Vei găsi o liniște profundă, de vrei să te culci acolo, răsfoind o carte; apoi, pentru a-ți odihni ochii, nimic mai plăcut decât spectacolul mării și al vaselor. Când eram copil, această vacanță de vară îmi părea o desfătare; vila are o apă excelentă, o baie fermecătoare, o grădină și arbori. Devenit matur, am rămas îndrăgostit de acest vechi adăpost al trecutului”, cf. Împăratul Iulian, Epistola a 4-a, Către retorul Evagrius, ed. J. Bidez, Lettres et Fragments, p. 12.

Și Nicomidia îi suscită imaginația în copilărie. Era capitala imperiului, aleasă de împăratul Dioclețian (un alt persecutor feroce al creștinilor) și părăsită de Sfântul Constantin cel Mare.

*

P. 45:

Iulian va numi Nicomidia „una dintre perlele Asiei”.

La Constantinopol, Iulian va fi influențat de către pedagogul său, Mardonius, care fusese și pedagogul mamei sale. Acesta va deștepta în el entuziasmul pentru măreția și splendorile culturii elene.

„Înțelept și docil, gata să facă bine, Iulian ținea ochii cu modestie îndreptați spre jos iar acest copil, care fu uimitor de precoce, lua obiceiul de a pleca spre pământ un cap gânditor și serios”, J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, p. 18.

Citește, datorită pedagogului său, cele mai frumoase și atrăgătoare cărți ale antichității, apreciindu-l mult pe Homer, cf. Libanius, Epistola 33, ed. R. Förster, t. X, p. 29-30.

Dragostea sa pentru Grecia și cultura elenă ajunge un fel de îmbătare în ființa lui Iulian.

În cartea sa Misopogon (Disprețuitorul bărbii), adică a purtării bărbii de către bărbați, Iulian va vorbi despre cum a fost încurajat de către Mardonius ca să îl citească, cu nesaț, pe Homer.  De aceea, pentru Iulian, Homer va fi poetul său prin excelență. Dragostea sa însă pentru cultura păgână grecească nu se acorda interior cu învățătura Domnului, pe care, după apostazie, în derâdere, Iulian Îl numea Galileeanul.

*

P. 46:

În viața sa de păgân, Iulian are o legătură specială cu soarele și cu creația întreagă, după propriile sale cuvinte: „Plimbându-se pe câmpia din jur se lăsa pradă unei sensibilități visătoare, când i se părea că Soarele îl înfășura în razele sale, îl atrăgea către el, și, în strălucirea unei prime iluminări, printr-o elevație mistică, îl făcea să recunoască și să admită atotputernicia sa, sau se oprea mult timp gânditor în mijlocul tăcerii profunde a nopților, când zgomotul agitației omenești se stinge atât de complet, că reauzim vocea lucrurilor, privind cerul și stele”, cf. Împăratul Iulian, Discursul al IV-lea. Discursul către Regele Soare, col. 130C-131A, ed. F.C. Hertlein.

Elenizarea sa completă se face la Constantinopol. Mardonius și Libanius au contribuit în mod decisiv la ea.

În Nicomidia, prin intermediul unor amici ai săi, intră în legătură cu zeii și cercetează prezicerile oracolelor păgâne, cf. Libanius, Oratio XIII, 11, ed. F. Förster, t. II, p. 66-67.

Cunoaște mistica păgână inițiindu-se în secretele teologiei neoplatonice, alături de discipolii filosofului Iamblichus, care murise în urmă cu 20 de ani.

Neoplatonismul își pune o amprentă puternică asupra lui Iulian, nu degeaba acesta îl numea pe Iamblichus: „prea divinul Iamblichus”, „Iamblichus inspiratul”, „ilustrul ierofant”, „Iamblichus, iubitul zeilor” și îl pune în rândul trei, imediat după zeii săi: filosofii Aristotel și Platon.

Despre Iulian Apostatul (2)

Prima parte

*

P. 41:

În semi-închisoarea de la Marcellum, Constanțiu a avut grijă să se continue educația lui Iulian. Sfântul Grigorie de Nazianz ne spune că Gallus și Iulian din Capadocia practicau „fapte foarte plăcute și caracterizate prin multă virtute”. Cei doi prinți se întrețineau cu bărbați destoinici, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 24, PG. 35, col. 553.

Ei îl cunoșteau pe Gheorghe din Capadocia, posesorul unei bogate biblioteci creștine și păgâne, din care Iulian face diverse extrase, ajungând la progrese uimitoare, încât, în curând, „nu mai rămăsese nimic să nu știe”, cf. Eunapius, Vitae Sophistarum, ed. J. F. Boissonade, în Collection des auteurs grecs, Paris, 1878, p. 473.

Iulian primește punerea mâinilor preotului peste el și își făcu semnul crucii pe frunte ca orice catehumen al Bisericii. Învață rugăciunea Tatăl nostru. Patimile Mântuitorului înduioșează inimile celor doi prinți până la lacrimi iar Iulian e primit în rândul aspiranților la iluminarea Sfântului Botez. Învață Simbolul credinței, adoptat în dioceza episcopului său Dianeu, care era semi-arian, cf. J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, ed. cit., p. 29.

De Paști, după ce postise și se rugase îndelung, după ce se spovedise, prințului Iulian, îmbrăcat în haină albă, i se fac exorcismele și apoi e botezat. E îmbrăcat în mantia neofitului, e uns cu Sfântul Mir și întărit cu Sfânta Euharistie, cf. Idem, p. 29 și p. 356, n. 5.

E admis drept lector/citeț într-o biserică din Cezareea Capadociei sau din Nicomidia, având însărcinarea eclesială ca să citească, cu voce clară și ritmată, pasaje din Vechiul și Noul Testament pentru educația morală și religioasă a poporului dreptcredincios, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul  IV, 23 și Discursul  IV, 97, în PG 35, col. 552A și col. 632 AB.

P. 42:

Dobândește bogate cunoștințe scripturale după cum se vede în cartea sa Contra galileenilor, adică a creștinilor.

Istoricul bisericesc Socrate spune că a fost tuns în monahism, cf. Socrate, Istoria bisericească, III, 1 în PG LXVIII, col. 372B și Ioan G. Coman, Cauzele generale ale politicii anticreștine a împăratului Iulian după mărturii patristice, București, 1938, p. 16.

Iulian ridică morminte Sfinților Mucenici și dovedește, „prin tot felul de daruri și alte lucruri, o înaltă înțelepciune și iubire de Hristos”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 21, în PG XXXV, col. 552 B.

Gallus și Iulian încep să ridice o capelă în cinstea Sfântului Mucenic Mamas din Cezareea. Lucrările lui Gallus aveau spor, pe când ale lui Iulian se dărâmau prin cutremure de pământ, ca semne  de la Dumnezeu, „ca și cum n-ar fi vrut să le primească din partea unui om a cărui pietate era rău întemeiată”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 23, în PG XXXV, col. 552A.

Iulian cunoștea instituțiile de caritate, casele de ospitalitate și pentru săraci ale Bisericii, spitalele de bolnavi, închisorile, fiind obișnuit chiar cu ajutoarea săracilor.

Își aducea aminte, ca pontifex maximus, cu plăcere de acest timp: „Trebuia să dăruim”, scrie el marelui preot păgân Theodoros, „o parte din ceea ce aveam tuturor oamenilor, dar mai cu generozitate oamenilor de bine; cât despre cei lipsiți și săraci, noi trebuie să le venim în ajutor la nevoia lor. Spun, între altele (oricât ar părea de curios), că este o faptă pioasă să dăruim chiar dușmanilor  îmbrăcăminte și hrană. Dăm ființei umane și nu personalității”, cf. Împăratul Iulian, Epistola 896, 291A, ed. J. Bidez, Oeuvres complètes. Lettres et fragments, t. I, 2-e partie, Paris, 1924, p. 158.

Despre Iulian Apostatul (1)

E vorba despre împăratul roman Flavius Claudius Iulianus, cunoscut în Biserica noastră ca: Iulian Apostatul, pentru că și-a renegat credința ortodoxă la un moment dat. Însemnările care urmează au fost făcute în anul 1 de facultate, fiind notele mele de cercetare, pentru un articol la Istoria Bizanțului, despre cauzele personale care l-au determinat  pe Iulian ca să abjure credința creștină.

***

L’ empereur Julien.

Rev. Studii Teologie, seria a II-a, XXXIX (1987), nr. 6.

I. Rămureanu, Lupta împăratului Iulian împotriva creștinismului, București, 1942.

Ioan G. Coman, Sfântul Grigorie de Nazianz despre Împăratul Iulian, București, 1938.

Filip Horovitz, Împăratul Iulian Apostatul (Figuri antice), București, 1923.

Fer. Teodoret de Cyr, Istoria Bisericească, III.

Filostorgiu, Istoria Bisericească, VII.

***

Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, în rev. Studii Teologice, XXXIX (1987), nr. 6, p. 38-61. Însemnările care urmează sunt din acest articol.

P.[agina] 38: Viața sa: 6 noiembrie 331 -28 iulie 363, omorât în Frigia, de o săgeată înfiptă în ficat, la vârsta de 32 de ani.

*

P. 39: Mama sa a murit la scurt timp după nașterea lui Iulian.

A dorit să reînvie „vechea religie politeistă greco-romană”.

Când a murit a strigat: Tu ai învins, Galileene!, referindu-se la Hristos Dumnezeu.

Împărat roman: 11 decembrie 361-28 iunie 363.

Cultele orientale aveau o doctrină independentă de rațiunea de stat.

*

P. 40: Despre religia lui Mithra, Ernest Renan a spus: „Dacă creștinismul ar fi fost oprit în creșterea sa de vreo boală mortală, lumea ar fi fost mitriacă”, în Ernest Renan, Marc Aurele ou La fin du monde antique, Paris, sans an, p. 579 [Bineînțeles că e o exagerare.]

La vârsta de 20 de ani, Iulian aderă (e vorba de anul 351 d. Hr.) la religia solară, mitriacă.

20 de ani a fost creștin. După moartea Sfântului împărat romeic Constantin cel Mare, la 22 mai 337, în masacrul care a început atunci, preoții creștini l-au scăpat pe Iulian ascunzându-l în altarul unei Biserici creștine, cf. J. Bidez, La jeunesse de l’ empereur Julien, în Bulletin des Lettres de l’Academie Royale de Belgique, 1921, p. 199.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune că salvarea sa se datorează episcopului Marcu al Arethusei. E încredințat episcopului Eusebiu de Nicomidia, rudă a familiei imperiale, marelui Eusebiu (după expresia lui Filostorgiu), pentru a se îngriji de educația sa creștină. Date cf. Filostorgiu,Istoria bisericească, Fragment V, ed. J. Bidez, p. 180/ J. Bidez, La vie de l’Empereur Julien, p. 9.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno