Institutio Christianae Religionis/ Învățătura Religiei Creștine, vol. 1

Calvin 1

Jean Calvin, Institutio Christianae Religionis/ Învățătura Religiei Creștine, vol. 1, trad. Elena Jorj și Daniel Tomuleț, cu introd. de Dr. Iosif Țon, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2003, 979 p.

*

Calvin 2

Vol. 1 cuprinde 3 cărți: I, 18 cap.; II, 17 cap. și III, 19 cap.

Introducerea lui Țon, p. 13-44.

A fost editată la Basel, în 1536, p. 13.

Calvin e „cel mai prolific” dintre „reformatori”, p. 14.

Joannes Calvinus s-a născut pe 10 iulie 1509, în orașul Noyon din Franța, p. 14.

De la 12 ani studiază la Paris, p. 15.

La 17 ani devine Master, p. 15.

În 14 februarie 1532, Calvin obține licența în Drept, p. 16.

La 22 de ani începe primul său comentariu la Seneca, p. 16.

Prima variantă a cărții de față a început-o în 1535 și a tipărit-o în 1536, p. 19.

Și Țon ne dă în p. 45 o bibliografie…în loc să ne indice, punctual, toate datele emise despre Calvin. Așa că nu știi care sunt bune și care nu.

Cartea propriu-zisă începe în p. 133. Și sunt la recitirea ei. Cred că am citit-o prima dată prin 2004-2005. Ambele volume…

Și prima carte se ocupă cu cunoașterea lui Dumnezeu, p. 133.

„religia pură și adevărată: credința unită cu o frică de Dumnezeu atât de mare, încât această teamă să îmbrățișeze și ea reverența [evlavia] dezinteresată și să poarte cu sine o închinare la fel de legitimă ca și cea prescrisă în Lege”, p. 141.

„scopul final al vieții binecuvântate constă în cunoașterea lui Dumnezeu [cf. Ioan 17:3]”, p. 150.

Au tradus cu glorie în loc de slavă, p. 167.

În p. 206, Calvin susține că Sfintele Icoane sunt „un semn al infaturării și al erorii” umane. Iar în p. 207 vorbește despre „nebunia imaginilor…stupiditatea și absurdul invenției” iconografiei Bisericii.

De parcă iconografia ar fi fost de un secol și nu de 16 secole în Biserică.

În p. 215-216 neagă Sinodul 7 Ecumenic.

Din p. 222 începe triadologia.

Îl citează pe Sfântul Grigorie de Nazianz în p. 244 cu un text celebru din PG 36, col. 418.

În p. 258 îl citează pe Sfântul Irineu de Lyon.

Din p. 263 începe discuția despre crearea lumii.

În p. 268 îl neagă pe Sfântul Dionisie Areopagitul. Nota marginală e de la prima citire a cărții…

Calvin 3

„Satan nu poate să facă nimic decât dacă Dumnezeu dorește și îi permite”, p. 279.

Calvin consideră că chipul lui Dumnezeu în om este „un bun al sufletului”, p. 295.

„providența lui Dumnezeu…se opune sorții și evenimentelor întâmplătoare”, p. 303.

„nimic nu se petrece la întâmplare”, p. 308.

Cartea a doua începe în p. 345 și se ocupă de răscumpărarea noastră.

În p. 353, Calvin vorbește despre consecințele păcatului Sfântului Adam și găsește, în mod utopic, că „chipul ceresc a fost șters din ființa lui” în urma păcatului.

În p. 357, în discuția despre păcatul strămoșesc, Calvin spune că „vinovăția aparține naturii, iar sfințirea vine prin harul supranatural”.

Însă vinovăția e o consecință a acceptării, de către suflet, a păcatului și nu o dobândire a ei prin naștere. Astfel păcatul ar fi legat de procreație și nu ar fi consecința mișcării libere spre păcat a sufletului.

În p. 447, Calvin îi dă dreptate Sfântului Augustin atunci când acesta spune: „harul nu nimicește voința [omului], ci mai degrabă o restaurează”.

„pentru că Dumnezeu iubește modestia [simplitatea] și puritatea [curăția], orice necurăție trebuie îndepărtată de [la] noi”, p. 521.

Autorul acceptă coborârea Domnului la Iad, p. 631.

Cartea a 3-a începe din p. 657 și se ocupă de modul cum „primim harul lui Cristos”, p. 657.

Împotriva anabaptiștilor, p. 729.

În p. 768, Sfânta Spovedanie este pentru Calvin: „un lucru atât de pestilențial și în atâtea feluri păgubitor pentru Biserică”.

Asta după ce și el se spovedise până la un moment dat, la aceiași romano-catolici pe care acum îi blamează…și „ștergând cu buretele” 16 secole de eclesialitate. Cât demonism și câtă iresponsabilitate în „reformatorii” secolului al 16-lea!

În p. 795, Calvin neagă pe drept „indulgențele” papale.

În p. 922, „școlile din Sorbona” sunt „mamele tuturor erorilor” teologice.

Scrisul lui Calvin e tot la fel de plictisitor ca și tratatele teologice ale lui Toma de Aquino. Dacă Toma e plin de filosofie, Calvin e plin de versete ideologizate, înțelese subiectiv.

Calvin 4

Istoria începe de oriunde o privești [40]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a.

***

În Post-Reformation Digital Library[1], care ne oferă, în mod gratuit, operele teologilor protestanți, Jean Calvin (1509-1564) apare cu 349 titluri și 767 de volume la surse primare, 18 surse secundare și 4 saituri[2].

Și din ediția 1857 a A Book of Public Prayer[3] [Carte de rugăciune publică], editată la New York, aflăm că în anul 1559 Calvin a editat și Formele rugăciunilor Bisericii și ale administrării Sacramentelor[4], după cum e titlul ei în limba engleză. Adică și-a scris rugăciuni pentru noua sa „biserică”.

În pagina următoare se vorbește despre „the Liturgy of Calvin”[5] și sperăm să o găsim în cartea de față, care are 360 de pagini.

Și, cu adevărat, după o rugăciune a lui Calvin din p. 28, de la p. 29 începe: The Order of Divine Service on the Morning of the Lord’s Day [Rânduiala slujbei dumnezeiești din dimineața zilei Domnului (adică de duminică dimineața)].

The minister/ slujitorul, corelativul preotului nostru, începe cu o rugăciune brodată pe textul Ps. 120[6]. După care se citește Decalogul (Ieș. 20, 1-17)[7] și se subliniază că împlinirea Legii se rezumă la iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru (Mt. 22, 37-40)[8].

Și congregația/ credincioșii din biserică se aud pentru prima dată, ei spunând sau cântând cuvintele: „Doamne, Dumnezeul nostru, fi cu noi! Nu ne lăsa pe noi și nici nu ne părăsi pe noi. Căci către Tine ne plecăm [incline] inimile noastre, ca să mergem întru toate căile Tale și să ținem poruncile Tale”[9].

Slujitorul îi îndeamnă la „umilință și la pocăința inimii” [10] pe credincioși.  După care rostește o rugăciune către Dumnezeu Tatăl pentru păcatele lor[11], după modelul celei existente în Liturghia romano-catolică.

Conținutul rugăciunii de pocăință:

„Dumnezeule [cel] atotputernic și veșnic, noi cunoaștem și mărturisim, înaintea sfintei slavei Tale,  că suntem săraci, păcătoși netrebnici, zămisliți și născuți în fărădelegi, înclinați spre rău, neputincioși de a face ceva bun. Și că prin continua călcare a sfintelor Tale porunci merităm dreapta Ta hotărâre de condamnare și moartea.

Dar, o, Doamne, vrem să ne pocăim și ne pare rău pentru ofensele/ păcatele noastre. [Căci] ne condamnăm pe noi înșine și fărădelegile noastre, cu adevărată pocăință, cerându-Ți Ție, prin harul Tău, ajutor [întru] neputințele noastre.

[De aceea], miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, Părinte al milostivirilor! Pentru dragostea iubitului Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Șterge păcatele noastre! Iartă-ne toate căderile noastre! Și sporește zilnic în noi darurile Sfântului Tău Duh.

Și până la sfârșit acestea [făcând] noi, cunoscând din toată inima noastră nedreptățile noastre, să fim atinși de o durere vie [pentru ele]. Și fiind morți pentru păcat, să putem să scoatem acele roduri ale dreptății și sfințeniei, care Îți sunt bineplăcute Ție, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Congregația răspunde cu: Amin! la această rugăciune de pocăință a slujitorului. Rugăciune care, în comparație cu ritualul romano-catolic actual inclus în Liturghie, e mult mai bogată în conținut și apropiată de limbajul teologic al Scripturii și al Ortodoxiei.

După care slujitorul amintește In. 3, 16, pentru că „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși”[12]. Și încheie cu: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți!”, la care se răspunde prin „Amin!”[13].

Urmează o citire scripturală din Psalmi, o pericopă din Noul sau Vechiul Testament, un imn sau o rugăciune de mulțumire[14]. O paletă largă de alegeri.

Apoi o rugăciune de cerere și mulțumire [supplication and thanksgiving], cu următorul cuprins:

„Dumnezeule prea milostive [și] Tatăl nostru cel ceresc, în Care singur locuiește toată plinătatea luminii și a înțelepciunii, ne rugăm Ție, luminează mințile noastre, prin Duhul Tău cel Sfânt, în adevărata înțelegere a Cuvântului Tău!

Dă-ne nouă harul de a o primi pe aceasta[15] cu reverență și neprefăcută umilință [humility unfeigned].

Du-ne pe noi să ne punem toată încrederea/ nădejdea numai în Tine.

Și astfel să Îți slujim și să Te cinstim pe Tine, că ne-ai dat să slăvim numele Tău și să zidim pe aproapele nostru prin pilda evlaviei noastre.

Și astfel să ne numeri pe noi în poporul Tău, [cel] în stare și pregătit să Îți plătească Ție cu dragoste și recunoștința care se cuvine nouă, ca fii ai Tatălui nostru și ca slujitori ai Domnului nostru” [16].

Urmează o altă rugăciune de mulțumire, tot către Dumnezeu Tatăl[17]. Aici găsim expresia „Preamilostive Părinte” și ideea de a sluji și de a sfinți „sfânt numele Tău”[18].

Slujitorul și poporul zic împreună rugăciunea Tatăl nostru[19]. Se cântă un imn și se predică[20].

După predică urmează 7 rugăciuni spuse de către slujitor[21]. Prima e tot către Tatăl. La fel și a doua. În această a doua rugăciune, Hristos Domnul fiind numit „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”[22].

A treia rugăciune, și prima de la începutul slujbei, e către Fiul, numit: „Mântuitor atotputernic”[23].

A patra e iarăși către Tatăl, numit din nou „Părinte al milostivirilor”[24].

A cincea e către Dumnezeu Duhul Sfânt unde El este numit „Mângâietorul a toate”[25].

A șasea e către Fiul iar a 7-a către Tatăl.

După rugăciuni întreaga biserică rostește Crezul[26]. Care are următorul conținut:

„Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului și al pământului;

și în Iisus Hristos, singurul/ unicul Său Fiu, Domnul nostru; Care a fost conceput/ zămislit de la Duhul Sfânt [și] născut de Fecioara Maria; [Care] a suferit sub Ponțiu Pilat, a fost răstignit, a murit și a fost îngropat, S-a pogorât în Iad, a înviat a treia zi dintre cei morți, S-a înălțat întru cer și șade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, [și] de acolo El va veni ca să judece viii și morții.

Eu cred [și] în Duhul Sfânt, [în] Sfânta Biserică Catolică, [în] comuniunea Sfinților, [în] iertarea păcatelor, [în] învierea trupului și [în] viața veșnică. Amin”.

Se mai cântă un imn, și dacă nu se administrează „Cina Domnului”, se spune aici, se fac 3 binecuvântări finale, ultima dintre ele fiind: „Harul Domnului Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu, și comuniunea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!”[27].

Cu alte cuvinte am aflat conținutul „întregii Liturghii” a lui Calvin dar nu știm cum se împărtășea.

Urmează în carte: „alte forme” ale slujbei de duminică. Care încep cu Fericirile (Mt. 5, 3-11)[28]. Se citează apoi din Mt. 5, 20; Lc. 6, 36; Mt. 5, 44, 6, 3-4, 6, 18, 19, 25, 32-33; 7, 1, 7, 12.

Variante de rugăciune.

Și la p. 56-59 găsim o lungă rugăciune către „Preasfânta, Binecuvântata și Slăvita Treime”[29].

Cuprinde expresia „Trei Persoane și un singur Dumnezeu”[30] dar și cererea: „Fă ca împărățiile lumii să devină împărățiile Domnului și ale Hristosului Său. Fă ca ateii, idolatrii, mahomedanii, evreii și toți oamenii neevlavioși să se convertească[31].

Și rugăciunea următoare amintește despre „orbirea păgânilor, a mahomedanilor, și a tuturor necredincioșilor”[32].

Rugăciunile acestea sunt mai mari decât primele.

Urmează slujba de seară din duminici[33] dar nu și Cina Domnului. Unde avem din nou Tatăl nostru[34] și predică[35].

Și slujba de seară are variante textuale. Care încep cu p. 73.

Cina Domnului e regăsibilă de la p. 89. Și, în prefața ei, se spune că ea trebuie celebrată frecvent, că neștiutorii și cei de rușine nu trebuie primiți să se împărtășească și că ea trebuie anunțată anterior[36].

Care e slujba? Se cântă un imn apoi se rostește rugăciunea de invocare[37]. Conținutul acestei rugăciuni e următorul:

„Dumnezeule Atotputernice, [Cel] al Cărui Preaiubit Fiu Și-a dat o singură dată trupul și sângele Său pe Cruce spre iertarea păcatelor noastre, și acum le-a învrednicit pe ele spre mâncarea și băutura noastră spre viața veșnică, dă-ne nouă harul, cu inimi curate și dorințe aprinse, ca să primim această mare binecuvântare a mâinilor Tale!

Dă-ne nouă, cu credință vie, să ne împărtășim de trupul și sângele Său, da, ale Lui, [ale Celui care este] Dumnezeu adevărat și om [adevărat], adică numai [cu] Pâinea din cer, care dă viață sufletelor noastre.

Căci nu mai suportăm să trăim în noi înșine după înclinațiile/ aplecările firii noastre corupte/ căzute și păcătoase ci [vrem ca] El să trăiască în noi și să ne ducă pe noi la viață, adică la cea sfântă, binecuvântată și neschimbată în veci.

Ca astfel să putem fi părtași noului și veșnicului Testament/ Legământ, care este Legământul harului.

Și astfel să ne încredințezi pe noi de bunăvoința Ta veșnică [aceea] de a fi preamilostivul nostru Părinte.

[Ca să] nu ne impuți nouă păcatele noastre ci ca fii și moștenitori iubiți ai Tăi [să ne ai], dăruindu-ne nouă, [împreună] cu toate lucrurile folositoare spre binele nostru, ca prin faptele și cuvintele noastre să mărim numele Tău.

[Și] dăruie-ne nouă, Părinte ceresc, la acest ceas ca să slujim binecuvântata pomenire a iubitului Tău Fiu.

Întărește-ne pe noi întru bine ca să contemplăm iubirea Lui și să arătăm binefacerile morții Sale, ca primind nouă întărire a tăriei în credința Ta și în toate faptele bune, să putem cu [și] mai mare încredere să Te chemăm pe Tine, Părintele nostru, și întotdeauna să ne veselim întru Tine, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Amin”.

Urmează  Crezul[38], același ca mai înainte, după care slujitorul e sfătuit pe cine să primească la Cină și pe cine nu[39].

Urmează cuvintele de instituire. Dar nu din Evanghelii ci de la I Cor. 11, 23-29[40].

După care, odată cu p. 93, începe Îndemnul [The Exhortation]. Până la p. 96. În acesta, credincioșii sunt învățați că cei care nu sunt credincioși nu trebuie să se apropie de „this feast” [acest ospăț][41].

Și slujitorul îi avertizează că sunt neaveniți următorii: „toți idolatrii, blasfemiatorii, disprețuitorii lui Dumnezeu, ereticii (sic!), toți cei care sunt răzvrătiți (sic!), neastâmpărați, gâlcevitori, injurioși și toți care au vieți corupte și rele”[42].

Și în p. 93 cât și în p. 94, Cina e Masă. În p. 94, pentru prima dată, apare sintagma: „acest sfânt Sacrament” cu privire la Cină.

În josul p. 94 ni se spune că trebuie să privim „acest Sacrament ca pe un medicament”. Iar Calvin mărturisește că la Cină se primește trupul și sângele lui Hristos, încât „El trăiește în noi și noi în El”[43].

Din p. 96 aflăm că masa pe care sunt puse „elementele” Cinei trebuie să fie „decently covered” [acoperită în mod decent]. Cu cuviință. Și că pâinea trebuie pusă în vase iar vinul în cupe/ potire[44].

Slujitorul rostește „rugăciunea de consacrare”[45]: „Doamne, Dumnezeule, Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Tu care ai infinită bunătate și iubire desăvârșită, aducem Ție jertfa rugăciunii noastre și [Îți] dăruim [Ție] darul mulțumirilor noastre, pentru inestimabilul/ neprețuitul Tău dar de a-L trimite pe Fiul Tău în lume, pentru a ne scăpa de moarte pe noi toți, și pentru a ne chema pe noi să participăm la roadele Îndreptării/ Ispășirii Sale, la Masa acestui sfânt ospăț.

Doamne, cine suntem noi, ca să primim astfel de daruri fără de preț din mâna Ta?  Sau cum ne vom învrednici să arătăm mulțumirea noastră [în fața] Ta?

[Iar] cerurile și pământul, Doamne, sunt pline de mărturiile bunătății Tale. Căci, mai mult decât atât, Tu Ți-ai arătat iubirea Ta încă pe când noi eram păcătoși, Hristos murind pentru noi.

Primește, Doamne, Dumnezeul nostru, mulțumirea poporului care Te adoră pe Tine! Și dă-ne nouă ca, împărtășindu-ne de acest sfânt Sacrament, la care noi am fost chemați de harul Tău, să ne unim acum prin legăturile [the bonds] credinței vii și ale adevăratei sfințenii de Mântuitorul nostru.

Ca astfel nu numai să avem viață întru noi înșine, ci ca El să poată trăi în noi și să ne ducă pe noi la acea fericită viață, care nu se va sfârși.

Părinte al milostivirilor, Care nu numai că nu L-ai cruțat pe singurul-născut Fiu al Tău ci L-ai dat pe El morții pentru noi toți, și ne-ai adus pe noi întru comuniune cu El, ca noi să putem dobândi viața veșnică, noi, slujitorii Tăi, cu înțelegere/ simțire vie a scumpului Tău dar, fă să ne sfințim noi înșine, în întregime, întru Tine.

[Căci] noi Îți dăruim Ție trupurile noastre, și sufletele noastre, ca o jertfă vie și sfântă. Și astfel Tu, Cel care ne-ai iubit pe noi atât de mult, [ne-ai dat să] cunoaștem că suntem îndemnați să ne iubim unul pe altul.

[De aceea], întipărește inimile noastre, Dumnezeule, cu aceste sfinte înclinații, ca astfel să celebrăm/ să slujim pomenirea iubitului Tău Fiu, ca credința noastră să crească puternic, mila noastră să sporească, sfințirea noastră să crească și să fim făcuți desăvârșiți, până când vom fi în stare de moștenirea sfinților Tăi în lumina veșnică.

Auzi-ne pe noi, Părinte al milostivirilor, [căci] cerem toate în numele Preaiubitului Tău Fiu, Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tine și cu Sfântul Duh, unuia Dumnezeu, fie cinstea, lauda și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[46].

Slujitorul rupe pâinea în ochii celor credincioși și spune Lc. 22, 19[47]. Luând cupa spune Lc. 22, 20[48]. Se împărtășește slujitorul. După care, probabil în timp ce se împărtășesc credincioșii, slujitorul rostește niște „sentences”/ maxime[49].

După care urmează rugăciunea de mulțumire (p. 102), după care alte maxime în timpul colectei[50].

Iar în rugăciunea de mulțumire împărtășirea este numită „hrană spre viața veșnică”[51].

Se cântă un psalm sau un imn sau ceva din Evanghelii[52] și „binecuvântarea” finală e aceasta: „Acum, Dumnezeul păcii, care ne-a introdus din nou în moartea Domnului nostru Iisus Hristos, Care e marele Păstor al oilor, prin sângele legământului cel veșnic, să ne facă desăvârșiți în fiecare lucru bun făcut după voia Sa, lucrând în voi prin Cel care este prea plăcut în ochii Săi, prin Iisus Hristos, Căruia fie-I slava în veci de veci. Amin!”[53].

Și Cina Domnului are variante textuale.  Începând cu p. 105 în această ediție.


[2] Ibidem.

[4] *** A Book of Public Prayer, compiled from the authorized formularies of worship, of the Presbyterian Church, as prepared by the reformers Calvin, Knox, Bucher, and others, with supplimentary forms, Ed. by Charles Scribner, New York, 1857, p. XI.

[5] Idem, p. XII.

[6] Idem, p. 29.

[7] Idem, p. 30-31.

[8] Idem, p. 31-32.

[9] Idem, p. 32.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 32-33.

[12] Idem, p. 34.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Se referă la luminarea minții.

[16] *** A Book of Public Prayer, ed. cit., p. 34-35.

[17] Idem, p. 35-36.

[18] Idem, p. 36.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 37-41.

[22] Idem, p. 38.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 39.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 41-42.

[27] Idem, p. 42.

[28] Idem, p. 42-43.

[29] Idem, p. 56.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 57.

[32] Idem, p. 60.

[33] Idem, p. 64 ș.u.

[34] Idem, p. 66.

[35] Idem, p. 71.

[36] Idem, p. 89.

[37] Idem, p. 89-90.

[38] Idem, p. 91.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 92.

[41] Idem, p. 93.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 95.

[44] Idem, p. 96.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 96-98.

[47] Idem, p. 98.

[48] Idem, p. 99.

[49] Idem, p. 101.

[50] Idem, p. 102-104.

[51] Idem, p. 102.

[52] Idem, p. 104.

[53] Ibidem.