Cei care Îl iubesc pe El
Cap. 5, 2-31 de la Judecători este o cântare, un imn de laudă, în care Debbora (singura prorociţă a lui Israel, care conduce efectiv, de una singură, pe Israel) şi Barac laudă pe Domnul, pentru că El l-a ajutat pe Israel ca să îşi distrugă vrăjmaşii.
E un capitol cu câteva elemente teologice importante [5, 2-3 (cântarea adusă Domnului) ; 5, 4-5 (prezenţa Domnului în creaţie sau cum Se manifestă El în lume)], însă în titlul articolului de faţă avem Jud. 5, 31, unde există următoarea rugăciune:
„Aşa să piară toţi vrăjmaşii Tăi, Doamne, şi cei care Îl iubesc pe El [să fie] ca ieşirea soarelui întru puterea sa„, cf. LXX.
Cei care Îl iubesc pe Domnul să fie strălucitori, plini de har, de lumină dumnezeiască, după cum e soarele la amiază, în plină putere.
Expresia „ca ieşirea soarelui”, ataşată, bineînţeles, celor Sfinţi sau iubitori de Dumnezeu e unică în Scriptura Vechiului Testament şi are o frumuseţe plină de concreteţe soteriologică.
Sfinţii sunt umpluţi, pe fiecare zi, încă de aici, de şi mai multă lumină dumnezeiască, de o tot mai mare bogăţie de har, de cunoaştere şi de dragoste dumnezeiască. De aceea, în mod realist, ei sunt lumini din lumina Treimii, care se întăresc, în mod progresiv, în slava Sa.
Iar iubirea dumnezeiască, ca desăvârşire a tuturor darurilor dumnezeieşti este, cu adevărat, o răsărire a Soarelui dreptăţii în fiinţa noastră, pentru că e ajungere la maturitatea, întotdeauna avidă de şi mai multă maturizare în sfinţenie.