Pe mulţi dintre cei care au comentat articolul i-a enervat: „când oameni ca noi acceptă”…Dorinţa de a parveni, de dincolo de cuvinte şi de abilităţi, a enervat pe omul simplu sau cu măsură. Şi pe drept motiv…
Autopropunerea însă e latura nesimţită a CV-ului de angajare postmodern. Dacă nu îngroşi /subliniezi ceea ce poţi să faci, în faţa angajatorului, şi dacă nu te supralicitezi, nu eşti angajat.
Iar, pe de altă parte, ca să fii angajat trebuie să concuri cu altul şi celălalt să piardă…pentru ca tu să câştigi. Ambele lucruri, adică atât CV-ul bombastic cât şi concurenţa sunt…necreştine dar fără ele mori de foame. Dacă vorbim la modul ideal…gestul domnului GL este unul înfumurat şi parvenitist…
Intelectualii, pe de altă parte, suferă de boala privitului de sus, a privitului în capul celor neistruiţi. Oamenii simpli ştiu asta şi îi doare. Şi, în afirmaţia d-lui GL, care nu a fost plăcută de către comentatori, se resimte acest privit de deasupra, care s-ar traduce cam aşa: De ce să ajungă deputat, senator, ministru un terchea-berchea şi noi, care suntem cu două capete peste ei să nu ajungem.
Din acest motiv, poziţia d-lui GL are o faţă nobilă, pentru că, mergând pe ideea: omul capabil din punct de vedere valoric trebuie să conducă cere, ca şi cei neinstruiţi, post de conducere pe măsura sa sau a celor ca dumnealui. Iar, din punct de vedere logic, domnia sa ar avea întâietate în faţa altora, pentru că are un nume cu rezonanţă.
Însă comentatorii i-au evaluat cuvintele numai din punctul de vedere al moralităţii lor. Şi poate că au dreptate, pentru că d-l Liiceanu a bătut de mai multe ori moneda moralităţii în viaţa socială. Iar dacă acum ne spune că ar fi dorit să fie omul de nădejde al preşedintelui Iliescu, cum doreşte să fie al preşedintelui Băsescu, atunci oportunismul şi parvenitismul nu au morala pe care dumnealui a revendicat-o de mai multe ori la scenă deschisă.
Ce facem aşadar, cum ne comportăm, între adâncul moralei creştine şi viaţa fără culoare morală a postmodernităţii? Se pare că suntem constrânşi să mergem în viaţa publică pe porţiuni de viaţă morală şi nu pe o morală integrală, atâta timp cât postmodernitatea e plurimorală pentru a fi indiferentă din punct de vedere moral.
Astfel, într-o societate tradiţională ortodoxă nu ar avea rost să te autopropui pentru că oamenii te revendică imediat, dacă calităţile tale sunt extraordinare. Însă, în spaţiul postmodernităţii trebuie să te autopropui, chiar dacă te caracterizează sau nu acest lucru, pentru că aici nu se merge pe adevărul personal, care e luat în sine şi e respectat şi iubit omul, ci pe coordonate sociale independente de tine, ca studii, distincţii, titluri etc.
De aceea ajungem să nu mai vedem omul din spatele funcţiei sau să vedem funcţia în locul omului. Posterele electorale sunt, în mic, exprimarea a ceea ce înseamnă omul postmodern care doreşte o funcţie publică. El nu este evaluat după criterii de sfinţenie, moralitate, verticalitate umană…ci după ralierea lui la o ideologie, studii, elogii particulare, distincţii.
Omul de stat sau din aparatul legislativ este un om abţibild, un afiş, despre care ştii lucruri colaterale…dar niciodată nu îi cunoşti adâncul existenţei sale. Tocmai de aceea el nu acţionează pe criterii de moralitate, conştiinţă, verticalitate cel mai adesea sau deloc, ci pe reflexe de conjunctură şi de alianţe circumstanţiale.
În concluzie, dacă judecăm ce a spus Gabriel Liiceanu din punct de vedere al moralităţii ortodoxe atunci găsim că e un om arogant şi încrezut. Dar, dacă judecăm spusele sale la modul practic, la ce se întâmplă cu noi zi de zi, atunci cererea sa e una foarte pozitivă, pentru că vrea să primeze valoarea şi eficienţa umană. Iar statul nu e interesat de conştiinţa mea şi de sensibilităţile mele, ci de cum mă pot integra eu, ca o mică rotiţă, în maşinăria lui depersonalizantă.
Pr. Dorin
