Etichetă: Jurnalul Naţional

Amintiri cu şi despre PFP Teoctist al României

Leave a comment

Astăzi, 30 iulie 2008, se împlineşte un an de cînd cel de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Teoctist, a plecat la Domnul. Despre el am putea spune multe lucruri, dar vom încerca să-i facem un portret din amintirile a doi dintre oamenii care l-au cunoscut de aproape.

Prezenţa luminoasă a bătrînului Patriarh Teoctist este evocată de preoţii Bogdan Dedu de la Biserica Schitul Măgureanu şi de Bogdan Teleanu de la Biserica Foişor din Capitală. Primul i-a fost consilier, al doilea l-a cunoscut din postura de angajat al Biroului de Presă al Patriarhiei.

TELEFONUL. Preotul Bogdan Dedu a fost consilier patriarhal în ultimele şase luni de viaţă ale Părintelui Teoctist, mai concret, şef de cabinet, deşi el crede că ar fi prea mult să spună astfel. Pe atunci era doar proaspăt doctor în teologie şi secretar de redacţie la revista Studii Teologice. Avusese ocazia să-l cunoască personal pe patriarh, pentru că la apariţia unui nou număr al publicaţiei amintite avea datoria să i-o prezinte. „În ianuarie 2007 m-am pomenit cu un telefon de la Patriarhie, la telefon era chiar Patriarhul Teoctist, care mi-a cerut să merg pînă la el!”, povesteşte pr. Bogdan. „M-a invitat în cabinet şi mi-a spus că ar vrea să mă angajeze pe postul de consilier patriarhal. Sigur, pentru mine a fost o surpriză mare… L-am rugat să-mi lase puţin timp de gîndire, pentru că este o hotărîre importantă, şi peste vreo săptămînă m-am dus din nou la el. «Preafericirea Voastră, primesc cu bucurie!». «Atunci, şi eu te îmbrăţişez cu bucurie», şi chiar m-a îmbrăţişat… Aşa am devenit consilier patriarhal…”

SONERIA. Părintele Bogdan Dedu avea biroul chiar lîngă cel al patriarhului. „Ştiam cînd intra în cabinet, pentru că avea o sonerie acolo şi suna. Eu şi colegul meu, părintele Iordache, mergeam la dumnealui şi îi prezentam problemele zilei, discutam ce este de făcut în ziua respectivă.” Fostul consilier patriarhal povesteşte: „Patriarhul Teoctist era o prezenţă luminoasă, dar, dacă mă gîndesc mai bine, cred că era un om foarte generos. Dăruia cu multă lejeritate, oricine venea la el – rare erau excepţiile – primea ceva: o carte cu dedicaţie sau o iconiţă ori altceva… Am avut şansa de a sta la masă cu el de cîteva ori. În vreme ce el mînca foarte puţin, pe ceilalţi meseni îi îmbia mereu să mai ia. M-a uimit şi marea lui grijă faţă de cei angajaţi la Patriarhie, faţă de familiile lor. Dacă aveai o problemă, nici nu se punea în discuţie să nu te ajute, să nu te lase să rezolvi. Apoi a fost o surpriză pentru mine să văd că la ziua lui, din multele flori pe care le primea dăruia angajaţilor. La sfîrşitul programului, toţi plecau cu buchete pentru soţii. Ştia să preţuiască familia colaboratorului său. Chiar dacă certa sau mustra vreodată, el făcea asta părinteşte. Mi s-a întîmplat odată să uit să îi prezint o lucrare la timp. Mă gîndeam că pot s-o fac fără să-i atrag atenţia că era mai veche, dar m-am gîndit că este firesc să îi spun. «Preafericirea Voastră, uitaţi lucrarea aceasta, dar să ştiţi că am uitat de ea, a apărut mai de mult». Nu m-a certat, mi-a spus doar să am grijă să fac lucrurile la timp.”

SURPRIZE. Aflăm că Patriarhului Teoctist îi plăceau surprizele. Mai bine zis, îi plăcea să facă surprize plăcute. „Înainte de Paşti, cînd noi pregăteam pentru expediere plicurile cu pastoralele lui tipărite, venea şi verifica dacă există cutare sau cutare nume acolo. La un moment dat vede plicul către o rudă de-a lui mai săracă din satul natal. Scoate o sută de lei noi şi o introduce înăuntru. Pe urmă în alt plic, pentru o rudă şi mai săracă, îl văd că pune două sute de lei noi, pune una în pastorală şi una în afara ei. Eu, crezînd că a greşit, am vrut să îl ajut să le pună la un loc, dar el mi-a zis: «Nu, lasă aşa, că întîi descoperă una şi se bucură, apoi, cînd o descoperă şi pe cealaltă, se bucură şi mai mult».”

Părintele Dedu îşi aminteşte că îi plăcea foarte mult să stea lîngă el cînd acesta lucra. Intra în cabinet şi nu îndrăznea să îl deranjeze. „Stăteam în spatele lui în tăcere, îl vedeam aplecat acolo, mă bucura mult să stau lîngă el. Inspira o anume pace prezenţa lui şi n-aş fi plecat de lîngă el. Uneori, şi n-am fost singurul care a constatat aceasta, aveam impresia că îţi citeşte gîndurile, parcă ştia ce gîndeşti.” Părintele Bogdan Dedu se simte privilegiat că a avut un astfel de şef de la care a învăţat multe şi şi-ar fi dorit ca el să mai fie încă în viaţă, pentru a-i fi în preajmă.

ÎN MULŢIME. Un alt om care îl vedea des pe patriarhul care ne-a părăsit vara trecută este preotul Teleanu. Prin natura postului său de la Biroul de Presă al Patriarhiei îl vedea în ultima perioadă aproape zilnic. Uitîndu-se în urmă, preotul Bogdan Teleanu spune că abia acum îşi dă seama că, în ultimele luni de viaţă, patriarhul suferea fizic. „Muncea, deşi suferea în tăcere în ultima perioadă, dar respecta acelaşi program pe care şi l-a impus de-a lungul anilor. Cred că strîngea din dinţi şi încerca să ducă la capăt ceea ce şi-a propus.” Dacă ar fi să îl definească în puţine cuvinte, l-ar numi „patriarhul unităţii şi continuităţii”.

Înaltul ierarh avea un respect deosebit pentru familie, iar preotul Bogdan Teleanu avea să constate acest adevăr: „Cînd mi-am susţinut doctoratul a venit şi mama la Bucureşti. Şi, aflînd părintele Patriarh că este prezentă mama mea alături, în Biroul de Presă, ne-a invitat la el pe amîndoi. I-a acordat mamei mele, o persoană modestă, venită de la ţară, aceeaşi consideraţie pe care o acorda diplomaţilor sau ambasadorilor. Lucrul acesta m-a uimit şi
m-a marcat profund”.

Pentru că l-a cunoscut şi prin prisma relaţiei pe care o avea cu presa, preotul Teleanu a văzut în părintele Teoctist „un patriarh care trăia în mijlocul mulţimii. Îi sfătuia şi pe ierarhii tineri să nu treacă repede printre oameni, ci să stea de vorbă cu ei, să le strîngă mîinile, să le simtă pulsul. Nu fugea de presă, dar puţini oameni de presă au reuşit să dialogheze cu el aşa cum şi-ar fi dorit”. Crede că Patriarhul Teoctist a fost un om „deasupra timpului său”.

Ceea ce i se pare azi uimitor este că părintele Teoctist a ştiut să fie şi apropiat şi distant în acelaşi timp. „Fiecare credea că este omul patriarhului, dar de fapt nu era nici unul”, spune preotul Bogdan Teleanu. Încă nu s-a obişnuit cu lipsa bătrînului îmbrăcat în straie albe: „De cîte ori îi văd chipul în cîte un tablou prin reşedinţa patriarhală vărs o lacrimă pentru el… Pentru mine încă e prezent. Ori el e prezent, ori eu am rămas în trecut, nu-mi dau seama…”.

Biografie

Teoctist (Toader) Arăpaşu, născut la Tocileni, judeţul Botoşani, la 7 februarie 1915, a murit la 30 iulie 2007 la Bucureşti şi a fost patriarhul României între 1986 şi 2007. A fost al zecelea din cei 11 copii ai lui Dumitru şi ai Marghioalei Arăpaşu. A intrat în monahism la 13 ani la Schitul Sihăstria Voronei, a făcut studii teologice la seminarele mănăstirilor Neamţ şi Cernica, iar mai tîrziu la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În 1950 a fost ales Episcop Vicar Patriarhal. A fost pe rînd episcop al Aradului, al Oradiei, dar şi Mitropolit al Olteniei, locţiitor al Mitropolitului Ardealului şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Arnica montană sau „muşeţelul” nostru unic

Leave a comment

O plantă medicinală din munţii Apuseni, „anonimă” în România, este studiată cu interes de zecile de cercetători străini care vin aici.


Arnica Montana este o plantă medicinală înrudită cu muşeţelul şi este încă necunoscută în România. Atît de oamenii de rînd, cît şi de cercetători. Asemănătoare florii-soarelui, arnica creşte în cîteva zone din ţară, însă în Apuseni ea a devenit obiectul mai multor proiecte internaţionale.

Comuna Gîrda de Sus din Alba se află pe drumul dintre Albac şi Ştei, fiind vestită prin faptul că pe teritoriul ei se află Peştera Gheţarul Scărişoara, monument al naturii. Cătunele Gîrdei sînt împrăştiate pe platourile montane pînă spre judeţele Cluj şi Bihor. Lăsînd la o parte gheţarul, puţină lume ştie însă ce comoară ascunde această zonă. În comparaţie cu gheţarul, Arnica Montana este necunoscută. Dispărută de mult din aproape toate ţările Europei Occidentale, ea a fost ignorată pînă de curînd de români, oameni simpli sau cercetători, şi este favorita zecilor de oameni de ştiinţă străini care au trecut prin Apuseni şi nu le venea să creadă ce avere avem aici.

DESCOPERIRE. Între 2000 şi 2003, un proiect de amploare al Universităţii Freiburg din Germania a vizat un studiu al cătunului Gheţar, sat care ţine administrativ de Gîrda de Sus. Gheţar îşi trage numele tocmai de la cel mai cunoscut „localnic”: Gheţarul de la Scărişoara. 84 de cercetători nemţi cu diferite specializări au venit timp de trei ani aici, fiind interesaţi de tot ce înseamnă natură, etnografie, economie, practic de toate aspectele vieţii moţilor din această zonă. Cei 84 nu au venit întîmplător în acest cătun.

Prezenţa lor aici s-a datorat recomandării biologului farmaceut Barbara Michler, care fusese cu cîţiva ani înainte în zonă şi a rămas extaziată cînd a văzut poieni întregi pline-ochi cu arnica. Aici sînt cele mai întinse pajişti din România unde această plantă creşte. Dacă în Munţii Pădurea Neagră din Germania ea a existat cîndva, în Apuseni arnica este destul de multă, însă, aşa cum au observat şi nemţii, recoltarea ei se face ineficient. Numai în România şi în Spania se recoltează această plantă, în restul Europei arnica fiind ocrotită şi este interzisă prin lege culegerea ei.

Moţii adunau florile, însă pînă la fabricarea produsului final – ulei sau tincturi – lanţul economic era lung. Existau diferite firme private care adunau florile culese de săteni şi îi plăteau derizoriu pe kilogramul de arnica, numai 10.000 de lei vechi, profitul întreprinzătorilor privaţi fiind enorm. Mai mult, ei nu cereau calitate, materialul cules fiind de calitate slabă. La aceasta se adăuga şi transportul florilor, care se făcea după ureche, astfel încît, pînă ajungea la procesator, aproape că nu era mare lucru de făcut cu florile. Tocmai de aceea a apărut „Proiectul Apuseni”, în urma căruia arnica a început să fie valorificată aşa cum trebuie. Fondurile pentru finanţare au fost găsite de Evelyn Rujdia, o săsoaică plecată din România, care organiza excursii de cercetare încă din 1995 la Gheţar, şi de Albert Reif, un alt cercetător neamţ.

AVANTAJ LOCALNICII. După „Proiectul Apuseni”, Barbara Michler a demarat împreună cu World Wild Fund – WWF din Marea Britanie un nou proiect, între 2004 şi 2007, care viza floarea Apusenilor: „Conservarea plantelor medicinale din Europa de Est – Arnica Montana în România”. Finanţarea a fost asigurată de Darwin Initiative, tot din Regatul Unit. Coordonatorul local al acestui nou proiect este dr Florin Păcurar, şef de lucrări la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj, care a primit ajutor şi din partea Primăriei Gîrda.

Scopul acestui de-al doilea proiect a fost dezvoltarea unui sistem de exploatare a speciei Arnica Montana în folosul biodiversităţii şi a populaţiei locale şi a avut mai multe componente: cercetarea ecologiei speciei, metodele de uscare, pentru că prin transportul materialului verde floarea îşi pierdea din calitate, şi reducerea lanţului economic, care era mult prea lung, astfel că pînă ajungea la procesare, recolta de arnica trecea pe la trei sau patru firme. În cadrul proiectului s-a construit un uscător, iar transportul se face acum direct, astfel că şi moţii de aici nu mai primesc doar 10.000 de lei vechi pe kilogram, ci 40.000. În celelalte zone din ţară unde se mai recoltează arnica, oamenii continuă să primească tot 10.000. Eliminarea diferitelor firme private a făcut ca moţii din Gîrda să fie tot mai interesaţi de această afacere, care în limbaj instituţional se numeşte „durabilă”.

Anul acesta s-au cules aproape 4.700 kg, însă în urma procesului de uscare, din şase kilograme de floare proaspăt culeasă rămîne un kilogram de arnica uscată. Copiii localnicilor au fost foarte deschişi cînd au auzit de acest proiect, mai ales că recoltarea se face în vacanţă şi au ajuns chiar să-şi înveţe părinţii şi bunicii cum să culeagă bine planta. Unii ar zice că se profită de pe urma acestor copii, însă nu este deloc aşa, mai ales că mulţi dintre ei vor rămîne pe aceste meleaguri, învăţînd de mici cum să protejeze natura. Cei interesaţi de cules sînt femeile şi copiii, pentru că bărbaţii merg la cîmp sau la lemne.

Un kilogram de arnica se culege de pe circa 20-30 de metri pătraţi, în aproximativ o oră, însă culegătorii experimentaţi pot face acest lucru în 20 de minute, astfel că se poate ajunge şi la 1.000.000 de lei vechi cîştigaţi într-o zi. În fiecare zi, la ora 5:30, o maşină de la centrul de cercetare ia calea cătunelor pentru a aduna sacii cu flori. Ca parte a proiectului, localnicii şi-au făcut propria firmă, dar dr Florin Păcurar spune că încet, încet ei vor trebui să înveţe să se descurce singuri, deoarece momentan el, în calitate de coordonator al proiectului, le mai dă sfaturi şi îi ajută, pentru că, dacă nu se exploatează durabil, afacerea pică. După cules, florile sînt uscate într-o clădire special amenajată unde au fost montate sobe de saună aduse din Germania. După uscare, sînt ambalate în cutii de carton, etichetate şi trimise cu tirul la Weleda Naturals din Germania, firma care produce şi vinde produsul final obţinut din florile de aici.

EFECTE TERAPEUTICE. Uleiurile şi tincturile obţinute din arnica sînt folosite atît în medicină ca antiinflamator şi antialgic, cît şi în industria cosmeticelor. În medicină se folosesc pentru luxaţii, dureri, înţepături, reumatism, arsuri, vînătăi, medicina sportivă fiind practic cea care ar putea beneficia din plin. În cosmetică, uleiurile se folosesc pentru masaj. Iniţial, tincturile de arnica au fost obţinute experimental în cîteva laboratoare din Cluj, sticluţele de 50 ml fiind vîndute la poarta Gheţarului de la Scărişoara, însă din cauza interesului scăzut al turiştilor a devenit mult mai profitabil să fie vîndute în Occident. O strînsă colaborare există acum cu Weleda Naturals, singurul neajuns este că nemţii, din păcate, nu vînd produsele şi în România. „Pentru cercetătorii străini, această plantă este foarte interesantă, pentru că în ţările de unde ei provin arnica a dispărut. La noi nici nu prea se cunoaşte această plantă. Anul trecut au venit aici 35 de oameni de ştiinţă de la Centrul Naţional de Biodiversitate din Suedia”, a spus dr Florin Păcurar.

CERCETAREA ARNICĂI, LA ÎNCEPUT.

În fiecare an, o echipă de inspecţie formată din patru oameni de la Weleda Naturals din Germania vine să verifice dacă procesul de recoltare şi uscare se face corect, uneori vine şi fără să anunţe.

La începutul lunii iulie 2008, un nou contract de colaborare pe o perioadă de patru ani a fost semnat cu cei de la Weleda, dar certificarea activităţii de recoltare şi uscare se face de o firmă din Cluj. Profesorul dr Viorel Florian de la aceeaşi universitate clujeană este fitopatolog şi este fascinat de felul în care se dezvoltă această plantă. Rădăcina arnicăi este practic învăluită de o ciupercă, micoriza, relaţia de simbioză fiind una foarte ciudată. Micoriza acoperă 20% din rădăcina plantei, care îi dă necesarul de zaharuri pentru a trăi şi oferă arnicăi 80% din mineralele de care floarea are nevoie să existe. Arnica creşte în păşuni care sînt bine cosite, unde nu se păşunează intensiv şi mai ales unde nu intervine omul, mai ales prin tăierile de lemne. S-a dovedit că acolo unde micoriza a dispărut din cauza impactului uman, şi arnica i-a urmat calea.

Profesorul stă într-o cabănuţă de maximum 12 mp, cu etaj, aflată în incinta centrului de cercetare. La parter are microscoapele, iar la mansardă doarme. „Anul trecut, din cauza lipsei condiţiilor climatice pentru dezvoltarea plantei, nu s-au recoltat decît 200 kg. Nu se cunoaşte biologia speciei şi vrem să o aprofundăm. Nu se ştie cum face florile, cînd şi vrem să aflăm. Dacă anotimpurile nu sînt anotimpuri, arnica nu se face”, a spus profesorul Florian. În România, abia acum se încearcă la Cluj obţinerea acestor uleiuri şi tincturi la scară largă.

Neamţul, tot neamţ

Albert Rief, şeful primului proiect legat de arnica, văzuse în peregrinările sale prin Apuseni o casă de moţi cu acoperiş de cetină. A hotărît să găsească meşteri care să poate face acelaşi lucru pentru un mic muzeu etnografic pe care voia să-l înfiinţeze la Gheţar, aproape de intrarea în peşteră, care să funcţioneze şi ca punct de informare turistică. A plătit din propriii bani 5.000 de euro. Mai greu a fost să găsească oamenii care să facă acest tip de acoperiş, mai ales că dispăruse această tradiţie.

Acum, Albert Rief are un nou proiect, acela de a înfiinţa o gospodărie tradiţională de moţi unde turiştii să poată vedea cum au trăit oamenii de aici. Cînd afacerea cu arnica a început să meargă binişor, Florin Păcurar a vrut să returneze banii, însă Rief a refuzat, spunînd că este un cadou de la el pentru această zonă. Poate neamţul a vrut să dea o replică localnicilor care îşi acoperă toate clădirile cu azbociment, importat din Ungaria. Mai mult, ei culeg şi apa de ploaie scursă de pe acest tip de acoperiş şi o folosesc pentru uzul propriu şi pentru animale. Moţii din Gîrda de Sus habar nu au că „azbestul” nu se mai foloseşte în construcţii pentru că este nociv pentru oameni.

Secretele recoltării

Localnicii din cătunele Gîrdei au fost învăţaţi cum să recolteze floarea şi, pentru a-i ajuta şi mai mult, a fost editat de WWF, Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj, Darwin Initiative şi Primăria Gîrda de Sus un manual. Florile nu trebuie culese atunci cînd sînt umede, ci numai dacă sînt zvîntate. Arnica poate fi culeasă începînd cu jumătatea lui iunie pînă la jumătatea lunii iulie, numai între ora zece dimineaţa şi cinci seara, numai pe vreme însorită, nicidecum pe ploaie. Pentru a-şi păstra proprietăţile, florile trebuie adunate numai în saci de tifon, saci pe care studenţii veniţi în practică aici îi dau oamenilor. O arnica are trei flori, dar numai două se pot culege, tocmai pentru a lăsa planta să îşi continue dezvoltarea. Se culeg numai florile tinere şi deschise.

Cf. sursa.

Despre Marin Preda… din mijlocul unei iubiri

Leave a comment

Jurnalul Naţional

27/05/2008

Interviu luat de Sidonia Silian

AMOR. Aurora Cornu povesteşte că Marin Preda îşi vedea nevestele ca pe regine INTERVIU ● Aurora Cornu povesteşte despre perioada în care prozatorul a scris „Moromeţii”


Prima soţie a lui Marin Preda, Aurora Cornu, povesteşte despre ipohondria scriitorului, geneza „Moromeţilor”, despre obişnuinţele lui atunci cînd scria şi cum iubea o femeie. „O megalomană de sat”, după cum se defineşte, care l-a părăsit cînd a început să-l intereseze jocurile de putere.


AMOR. Aurora Cornu povesteşte că Marin Preda îşi vedea nevestele ca pe regine

  • Jurnalul Naţional: De ce aţi povestit în amănunt relaţia dvs. cu Marin Preda?

Aurora Cornu: Am povestit la insistenţele lui Eugen Simion care voia neapărat să-mi ia un interviu pe tema Marin, voia să ştie cît mai multe detalii despre el. El era marele lui exeget. Plus că voiam să scap de scrisori, fiindcă umblam cu ele dintr-o ţară într-alta şi nu era bine, mi-era teamă să nu le pierd.

  • Odată publicate scrisorile de dragoste, aţi schimbat puţin imaginea scriitorului.

N-am vrut eu, a vrut Eugen Simion care, în timpul convorbirilor cu el, m-a împins în toate colţurile… voia să scoată cît mai multe de la mine.

  • Eraţi foarte tînără cînd l-aţi cunoscut….

N-aş vrea să-mi aminteşti de vîrstă (rîde).

  • Iar el ca om era…

…el ca om era fermecător. Iar nevestele lui erau regine pentru el, era atît de atent şi extraordinar, ar fi fost în stare să schimbe şi intensitatea vîntului, dacă asta le-ar fi supărat.

  • Aţi spus că Marin Preda era un fin cunoscător al psihologiei feminine.

Era un fin cunoscător al corpului femeii, asta-i culmea! Nu sunt aşa de sigură de psihologie, dar de corp da. Avea o cunoştinţă, nu ştiu de unde îi venea…

  • V-aţi îndrăgostit la mare. Din povestirile dvs. reiese că pe Marin Preda l-a cam luat valul, eu mi-l imaginam un om calculat pînă şi în dragoste, care testează puţin terenul înainte să se arunce…

Omul e calculat pînă îl pocneşte, dacă te pocneşte o chestie, ai isprăvit-o… în clipa în care intrevine chimia, nimeni nu mai face calcule… ei, şi dacă există chimia aia, din momentul acela începi să te adaptezi cu el, eu, de pildă, n-am fost niciodată ipohondră.

Despre ipohondrie şi angoasă

  • Cum se manifesta ipohondria lui Marin Preda?

Nu-i plăcea boala şi se credea mereu bolnav. Cred că în patru ani, cît am fost împreună, am fost cu el la vreo 30 de de doctori, homeopaţi, alopaţi… Îl supărau zgomotele. De pildă, un prieten mi-a povestit că într-o seară la Mogoşoaia, s-a apucat să caute un greiere în grădină fiindcă îl sîcîia pe Marin. Însă frica lui cea mai mare era să nu moară înainte de a termina o carte.

  • Şi cînd era angoasat?

Doctori, medicamente. Uneori i se părea că-i bătea inima foarte tare şi mă punea să-i iau pulsul. Cerea ajutor. Şi făcea asta atît de şarmant încît nu puteai să nu i-l dai. La început, chiar am crezut că e bolnav, cînd m-am dumirit că de fapt toate astea sunt comediile lui cu el însuşi, am trecut printr-o perioadă destul de neplăcută, deoarece căpătasem toate maniile lui, de pildă, nici eu nu mai suportam să aud zgomotul.

  • El a împrumutat ceva de la dvs.?

Cred că nu, eu eram prea mică…

  • Atunci vă defineaţi…

Din păcate eram născută aşa… E o chestie pe care oamenii n-o înţeleg. Există o megalomanie de sat şi o megalomanie de oraş, iar cea de sat e infinit mai importantă decît ce puteţi voi, cei din oraşe. Megalomania mea este că între mine şi Dumnezeu nu există nimeni, decît eu discutînd cu El, megalomania din satul meu ar fi: dacă eşti bogat, ţi-a dat Dumnezeu, dacă eşti deştept, ţi-a dat Dumnezeu, deci tu nu ai merite personale, toate sunt date de Dumnezeu.

  • Asta poate fi considerată şi o formă de smerenie.

Dacă tu discuţi cu Dumnezeu fără să tolerezi între tine şi El popi, miniştri, directori… Marin avea o teorie care era cam strîmbă: o femeie, ai luat-o dintr-un sat şi poţi s-o pui contesă, la curtea Angliei, se descurcă, un barbat nu. Eu cred că nu orice femeie se descurcă (rîde).

  • Şi megalomania de oraş cum se manifestă?

Ei sunt mai meschini. Colegul meu Nicolae Breban zicea că visul lui era să cucerească Parisul – megalomanie de oraş. Parisul? Eu am spus că vreau să scriu ca să fac războiul de secesiune, coliba lui Moş Toma. Cum adică să cucereşti Parisul? Asta e floare la ureche, Parisul e plin de scriitori mediocri, veniţi din toate colţurile lumii.

  • La cît timp v-aţi căsătorit?

Nu mai reţin la cît timp, însă noi ne-am căsătorit din considerente administrative, ca să putem merge la hotel împreună, să voiajăm, vremurile erau mai stricte atunci, nu puteai să faci asta, dacă relaţia nu era legalizată. Aşa că ne-am dus la primărie şi cum noi nu ştiam nici măcar că avem nevoie de martori, am luat doi oameni care se găseau acolo, pentru alte nunţi.

  • N-a fost o nuntă somptuoasă.

Nu. Şi cu Aurel Cornea, cu care m-am măritat la Londra, a fost tot aşa. Numai la primărie şi în faţa a zece amărîţi, îmbrăcată într-o rochie pe care o găsisem în dulap. Cu el însă m-am măritat şi religios la Paris. El a fost ostatic în Liban pentru legiunea franceză şi mi-am zis că dacă se întoarce, mergem la biserica la care el fusese botezat, fiindcă Aurel s-a născut la Paris.

  • Spuneaţi că Marin Preda a fost un mare meloman. Şi cînd scria asculta muzică?

Nu. Se scula dimineaţa, la şase, se spăla, îşi bea ceaiul, iar apoi lucra pînă la ora 11, timp în care scria o pagină jumătate.

  • De ce era atît de strict în legătură cu numărul de pagini scrise pe zi?

El scria literatură.

  • Şi asta exclude ca astăzi să scrii mai mult, mîine mai puţin?

Romanul are nişte reguli, are o arhitectură, o structură, nu poţi să scrii alandala. E ca la construirea unui avion – degeaba faci şapte tone de material, dacă nu ai grijă să ai şi un motor bun, avionul nu se ridică, nu decolează.

Culisele „Moromeţilor”

  • Aţi povestit culisele romanului „Moromeţii”. Într-o noapte aţi dat de nişte manuscrise în biroul lui, le-aţi citit şi v-au plăcut atît de mult încît l-aţi convins să le introducă într-un roman… Aşa a luat naştere cartea. Cît la sută din ce aţi citit în noaptea aceea se regăseşte în varianta publicată?

Baza. La început erau nişte amintiri din copilărie pe care le răspîndise în alte romane, în perioada în care am fost căsătoriţi a scris romanul, a creat personajele, a descris satul, istoria… Sunt foarte mîndră că „Moromeţii” există graţie mie, eu am făcut un cadou românilor – „Moromeţii”.

  • Ce se găsea pe biroul lui atunci cînd scria?

Nimic. Masa era curată. Se găseau cîteva stilouri bune, un top de hîrtie şi ce scrisese pînă atunci.

  • Nu avea un aşa-zis atelier de lucru?

Nu.

  • În momentul în care scria, simţea nevoia sa fie singur, să nu-i pătrundă nimeni în spaţiul intim?

Avea un birou. Însă asta nu-l împiedica să vină la mine, în timp ce eu dormeam, şi să mă consulte… eu sculată brusc din somn… iar el începea să-mi citească ce scrisese. Comentam cînd ceva nu-mi suna bine, era ceva într-o frază care nu-mi plăcea, iar el, cu răbdare, căuta cuvîntul care nu-mi plăcea… Eram destul de deşteaptă (rîde) pe vremea aceea, ca să mă ia el în serios, să-i comentez frazele. El era un scriitor consacrat, publicase deja „Întîlnirea din pămînturi”, n-avea probleme de scris. Săgetătorii, zodia mea, sunt deseori prococe, se prostesc mai pe urmă.

  • Să înţeleg că dvs. îi stilizaţi textele?

Nu, Doamne fereşte! Să-i fac eu munca lui, eu sunt o puturoasă. Sunt deşteaptă să urlu la oameni, nu să ajut cu salahoria. A fost o perioadă de exaltare absolut extraordinară, eram îndrăgostită de literatura lui şi de el, trăiam 24 de ore din 24 unul peste altul şi, după cum mi-am dat seama mai tîrziu, învîrtindu-mă în jurul literaturii lui… de unde am şi realizat că eu nu mi-am făcut meseria timp de 4 ani. Repet, Marin avea un obicei şarmant să-ţi facă toată viaţa să se învîrte în jurul cărţilor lui. Unul dintre motivele pentru care l-am lăsat a fost că mi-am zis «eu n-am venit pe lume ca să fiu nevasta lui Marin Preda»… am spus aberaţia asta. Or, s-a întîmplat că poemele cele mai bune ale mele sunt din perioada cînd eram cu el, asta am constatat ani de zile după aia, l-am nedreptăţit degeaba atunci.

  • La început v-a plăcut să vă implice în cărţile lui…

Sigur, m-a flatat. Plus că nivelul discuţiilor cu Marin Preda nu era unul normal.

  • De asta şi dormeaţi mult? Vă extenuau discuţiile cu el?

Mă storcea ca pe o lămîie.

Nu se pricepea la poezie

  • Eraţi un copil totuşi..

Lucram totuşi la „Viaţa românească”, eram şefa secţiei de poezie acolo… Uneori îi întindeam curse. Aveam bănuiala că nu se pricepe la poezie şi nu se pricepea. Odată, am venit de la „Viaţa românească” cu un grup de poezii nu chiar bune şi i le-am citit. Şi el zice: «Da, da, frumos!». La care eu: «Nu-i aşa că sunt mai bune decît Suita Lirică?», care era a mea. El răspunde: «Da, da, sigur!». Bineînţeles că i-am spus: «Mersi, Marine, am înţeles. Hai sictir! Ieşi afară!».

  • Dar citea poezie?

Nu se pricepea. Cititorii de poezie sunt foarte puţini, de regulă, poeţii se citesc între ei.

  • Era o fire mai pragmatică.

Nu e vorba de pragmatism, e o opţiune între poezie şi proză. Eu, ca să pot să scriu proză, a trebuit să renunţ la poezie vreo 20 de ani. Eugen Simion, în timpul convorbirilor cu el, a încercat să mă facă să cred că eu eram un nimeni şi că eu sunt nimeni, lucru cu care eu nu eram de acord (rîde) şi m-am războit pe tot reportajul lui cu el.

  • Discuţiile cu Eugen Simion mi-au lăsat impresia că între dvs. şi Marin Preda a fost o relaţie de la egal la egal.

Asta e o iluzie pe care Marin o dădea tuturor femeilor lui… dacă el, atunci cînd eu urlam la el pentru o frază în care ceva nu era bine, el răspundea «da, stai, arată-mi unde!», cum să nu cred eu ca sînt a şaptea minune a lumii? Bănuiesc că aşa îşi arăta profundul respect pe care îl avea pentru femeie. El era foarte tuşat de orice formă de iubire la adresa lui, cred că fiind fiu de ţăran, părinţii n-au avut timp să-l răsfeţe prea mult… era atît de doritor de orice formă de amor că Nadia Strungaru, cu care a trăit cînd avea 18 ani, cînd s-au desparţit – ea avea un suflet rusesc – şi-a băgat mîinile prin două geamuri ca să-l facă să nu renunţe la ea. Apoi a continuat s-o vadă mulţi ani. Supărarea mea e că eu eram prea mică şi proastă, ca să nu favorizez o relaţie care devenise amicală între timp.

  • V-aţi opus?

Nu m-am opus, însă lui Marin îi era aşa de frică să n-o întind… a înteles ce iute debarasam eu locul. Cred că îi intrase o spaimă de fuga mea posibilă şi nu-şi permitea nici un fel de imprudenţă.

  • Şi totuşi, l-aţi părăsit…

Unul dintre motivele pentru care ne-am despărţit era că eu aveam alte visuri… Ştii, am vorbit la New-York cu o fată care mi-a luat un interviu şi mi-au picat capul în gură cînd am văzut titlul pe net: „M-am căsătorit cu Marin Preda ca să-l fac să scrie «Moromeţii»”. Eu nu m-am exprimat chiar aşa, am fost foarte fericită că am fost şi eu pe acolo, că am avut un rol în direcţionarea romanului, dar nu aveam intenţia să mă consacru lui Marin Preda pentru tot restul vieţii – megalomanie de sat – culmea!, numai Marin m-a înţeles de ce plec. Eu i-am şi zis cînd ne-am intîlnit: „Marine, eu dacă vreau să plec, să mă laşi să plec!”.

Căsnicie eşuată

  • Cînd a început să scîrţîie căsnicia?

După apariţia „Moromeţilor”, Marin a avut o perioadă în care s-a ocupat de promovarea carţii, după care a început să scrie „Risipitorii”, o carte care era interesantă, dar pentru mine nu cine ştie ce. Şi în plus erau certuri cu Zaharia Stancu, care era preşedintele Uniunii Scriitorilor, cu Petru Dumitriu, care nu publicase încă „Cronica de familie”. Petru Dumitriu a pretins că se certaseră din cauza mea, aiurea!, s-au certat şi din cauza mea dar ei aveau alte probleme literare împreună…pe mine nu mă distrau deloc toate astea, eu aveam iluzii spirituale, nu eram de acord cu intenţiile lui, care în loc să se ocupe de literatura lui şi să-mi irosească timpul meu foarte preţios de megalomana sătească, se ocupa cu jocuri de putere.

  • Atunci aţi spus că un scriitor are nevoie de şocuri emoţionale ca să scrie mai bine şi de aia l-aţi părăsit. Mai credeţi în teoria asta?

E o poveste cu o nemţoiacă din romantismul german, nu mai ştiu cum o cheamă, care s-a sinucis ca să-şi împingă bărbatul, un mediocru, spre geniu. Marin credea că şi eu am făcut la fel, ca să-l împing… Tinereţea e plină de entuziasme pe care cu vîrsta le pierzi.

  • Preda îşi descrie stările în jurnal, în timp ce era în spital, adică perioada în care i-aţi spus că vreţi să vă despărţiţi. Să credem că suferea din dragoste sau a mai şi literaturizat puţin?

Repet, el era un ipohondru. S-a băgat în spital, iar eu am luat-o ca pe o formă de şantaj sentimental. Deci n-am marşat deloc la chestia asta. Pe de altă parte se obrăznicise puţin. În perioada aceea o cunoscuse pe Eta (nr.red. – a doua soţie a lui Preda), iar ea stătea cu el în spital. Deci el scria cu ea lîngă el, ea îi citea jurnalul. Or el nu putea să scrie… începea cu o obrăznicie… „Trebuia să mă despart de Aurora mai înainte”, ca după cîteva pagini, să scrie „Aurora a zis că în septembrie se termină totul”… era prea onest ca să nu scrie ce simte.

Izvorul minunat din satul Nicolae Bălcescu, judeţul Tulcea

Leave a comment

Stăvinerea luminată

05/05/2008

Jurnalul Naţional

de Paul Rogojinaru

NERĂBDARE. Date din mînă în mînă, sticlele ajung la cei mai grăbiţi dintre enoriaşi

NERĂBDARE. Date din mînă în mînă, sticlele ajung la cei mai grăbiţi dintre enoriaşi

MIRACULOASA APĂ ● În satul Nicolae Bălcescu este un izvor ce curge o zi pe an


Dacă-i întrebi pe locuitorii satului, toţi îţi vor spune că de sute de ani, pe coama dealului de aici, numai într-o zi anume, din pămînt, izvorăşte prelingîndu-se un firicel de apă. În nici o altă zi a anului înainte şi în nici o alta după acest soroc.

Minunea se întîmplă numai în Stăvinerea luminată, cum îi spun ei, adică de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii.

Pînă acum cîţiva zeci de ani, satul Nicolae Bălcescu, judeţul Tulcea purta numele de Başchioi. În turceşte başchioi înseamnă frunte, cap, adică localitatea nu era, aşa, un cătunaş prizărit prin cîmpiile întinse ale Dobrogei, ci o aşezare fruntaşă, prosperă. Legenda spune că pe vremea turcilor aici locuia un turcalete bogat care avea o turmă mare de oi.

Avea şi-o fată surdomută, pe care o trimitea în fiecare zi să pască mioarele. Ajungînd pe dealul cu pricina, la capătul unei zile de alergătură, fata se opreşte mirată lîngă un firicel de apă pe care nu-l mai văzuse pînă atunci ţîşnind din pămînt, chiar dacă mereu îşi purta turma pe dealul înverzit. Îşi potoleşte setea cu apa lui, îşi răcoreşte faţa asudată şi se întinde pe iarbă să se odihnească puţin. Aţipeşte.

După o vreme, cînd se trezeşte, oile nicăieri. Îşi pune mîinile în cap şi, minune!, începe să strige. De atunci a început să vorbească şi să audă. A doua zi, chiar dacă a mai căutat izvorul cu sătenii, n-a găsit decît pămînt uscat.

REÎNTÎLNIREA ARMÎNILOR. În seara de dinaintea sărbătorii am stat, ca la „Cina cea de taină”, de vorbă cu doamna Zoe Carabaş, cu primarul Marin Chişcop, cu Iani Hanici şi cu preotul din comuna Greci. S-au întrecut în a încerca să ne explice în ce constă procesiunea de la izvor şi sărbătoarea lor armînească. „Sărbătoarea cade, de obicei, în prima vinere de după Paşte”, începe doamna Zoe Carabaş. „În limba noastră armînească îi spune Stăvinerea. Joi seara se strîng fiii satului şi fac o procesiune la acest izvor.

A doua zi se face o slujbă cu preoţi. Femeile armînce se duceau cu o turtă şi un prosop pentru fiecare preot. De la izvor orice om lua cîte o sticluţă cu apă, pentru că, spuneau ei, această apă era vindecătoare de boli. Anul acesta, eu cu Iani şi primarul ne-am hotărît să dăm şi o altă semnificaţie acestui eveniment. Ţinînd cont că armînii au trăit aici cam 30 de ani, din anii ’40 de cînd au fost aduşi din Cadrilater (erau 99% armîni şi doar 1% români), ne-am hotărît să strîngem de Stăvineri tot neamul armînesc care a vieţuit în această localitate, într-un fel de revedere pe care ne-am dori-o anuală.”

SLUJBA. A doua zi, nici nu se ridicase bine roua din iarbă, că aproape tot satul se strămutase cu căruţe, cu maşini ori pe jos la poalele dealului. Cîteva cauciucuri de tractor încă mai fumegau stins, semn că peste noapte se stătuse la priveghi. Îmbrăcaţi ca de duminică, oamenii stăteau pîlcuri-pîlcuri de vorbă în jurul izvorului şi al unui cort improvizat cu ustensile de altar, în care trebuia să citească şi să sfinţească preoţii. Izvorul era, în fond, un ochi de apă tulbure în fundul unei gropi cam de 4-5 metri în care se răsfăţau jucăuş razele soarelui.

Cîţiva bănuţi şi hîrtii de 1 leu şi 5 lei erau aruncate pe marginile gropii, pînă spre apă. Lumînările aprinse stăteau culcate într-o rînă, ca să nu le stingă repede vîntul. Atmosfera nu era pioasă, ci, aşa, de primăvară. Numai că spre prînz au sosit preoţii şi murmurul a încetat. Maşinile se întindeau la baza dealului preţ de 1-2 kilometri. Culmea era împînzită de enoriaşi cu sticle în mînă. N-am văzut persoane cu handicap fizic major, deşi cei de aici spuneau că mai în fiecare an fuseseră.

Poate se vindecaseră deja… Începe slujba, se citeşte din Evanghelii şi se cîntă în cor „Hristos a înviat!”. Din găletuşa cu apă sfinţită se stropeşte în dreapta şi-n stînga peste capetele descoperite. Unul dintre preoţi merge la ochiul de apă al izvorului şi-l sfinţeşte. De peste deal, nori negri ameninţă tăcut adunarea. Fulgeră din cînd în cînd, dar prea departe ca să se audă bubuiturile. Uşor panicaţi, oamenii se grămădesc să ia apă. Toţi apucă. De sus, cîţiva stropi mari de ploaie îi purifică şi-i binecuvîntează, zorindu-i spre vatra satului.

HORA. Goniţi de ploaia din deal, locuitorii s-au regrupat în curtea şcolii, unde urma să se ţină reîntîlnirea armînilor. Pe un grătar, ultimii mici încă sfîrîiau înainte de a fi puşi pe platouri şi duşi în sălile de clasă, transformate pentru o zi în bufete suedeze. S-a făcut şi un ultim control la staţia de amplificare.

Prima a luat cuvîntul doamna Zoe Carabaş, adresîndu-se mulţimii în limba armînească. Străin de limbă, din tot ce a vorbit am înţeles numai că la data de 23 mai toţi de aceeaşi etnie trebuie să vină la Parlament ca să serbeze Ziua armînilor. În uralele mulţimii, o formaţie a început să cînte (evident, tot în dialect!) şi să-i invite pe cei prezenţi la horă. Lucrul cel mai frumos a fost că aproape toţi cei de faţă s-au prins de mîini, formînd un cerc uriaş care, pentru a încăpea pe platoul şcolii, a trebuit să se transforme în spirală.

Cîteva ore bune au jucat neîncetat cu o bucurie şi o satisfacţie ce li se citea în mod evident pe chip. Cei care încinseseră un meci pe terenul de fotbal au sfîrşit prin a-şi consuma energia prinzîndu-se, la rîndu-le, în horă. Spre seară, un foc de artificii a încheiat o zi plăcută şi norocoasă. Căci peste tot în jur a plouat cu găleata, numai satul cu izvorul a fost ocolit. Pesemne apa ieşită din pămînt a pactizat cu apa venită din ceruri să păsuiască pentru o vreme fostul Başchioi. În credinţa lor, oamenii de aici poate meritau asta…

Izvorul tămăduirii sau miracolul vindecării

Toţi cei de la masă ştiau că de peste 200 de ani izvorul din deal iese la lumină numai o singură zi pe an. Curioşi, sătenii au săpat de multe ori chiar şi pînă la 30 de metri în acel loc, dar n-au găsit fir de apă. Preotul Jascu Silviu întăreşte: „Nu putem vorbi despre un ciclu regulat al izvorului, pentru că Paştele nu cade în fiecare an în aceeaşi zi. Cu atît mai mare e misterul, pentru că apa nu iese din pămînt la dată fixă, 13 aprilie, să spunem, ci numai în vinerea de după Paşte, indiferent cînd este acesta trecut în calendar.

Eu personal am fost de multe ori acolo să mă conving şi în alte zile din an. Pur şi simplu izvorăşte numai în ziua de Stăvineri. Să nu vă închipuiţi acuma că apa iese şuvoi gîlgîind la vale. Nu. Locul începe să se umezească şi în groapă uşor-uşor începe să se strîngă apă. Şi cum nu este o cantitate mare, se mai pune apă sfinţită atunci, ca să ajungă la toată lumea care vine să ia. Acest fenomen nu se întîmplă numai în Başchioi, ci în mai multe locuri din ţară, la Dervent, de exemplu. În ceea ce priveşte puterea lor miraculoasă, asta ţine numai de credinţa omului. Şi, oricum, nu trebuie să credeţi într-un efect imediat al apei, adică m-am spălat ori am băut aghiazmă şi, gata!, m-am vindecat. Efectul se poate constata în timp.”

Elogiul adus unui om al excelenţei: savantul matematician român Daniel Tătaru

3 comments

Jurnalul Naţional

14/04/2008 de Cristinel C. Popa

GENIAL ● Nu-şi lua notiţe la cursuri şi a făcut doctoratul în doi ani, în loc de patru
Un omagiu adus savantului român necunoscut. Necunoscut în România, pentru că la nivel mondial este celebru. Un portret al celui mai bine cotat tînăr matematician român. Daniel Tătaru, un briliant doctorand la Princeton, a făcut cercetare în laboratoarele unde însuşi Einstein definitiva celebra teorie a relativităţii şi concepea cunoscuta formulă E egal m ori c la pătrat.

O somitate în domeniu, Tătaru, considerat deja matematicianul român al acestui secol, ar putea deveni cel mai de succes matematician român al tuturor timpurilor. Contribuţiile sale în domeniul ecuaţiilor diferenţiale revoluţionează percepţia omenirii cu privire la obiecte, atomi, unde electromagnetice sau „conceptul” vizibil-invizibil.

Se remarcă încă din liceu, la Piatra-Neamţ. Primeşte două premii întîi la olimpiadele naţionale şi alte trei premii întîi la olimpiadele internaţionale, unde întruneşte în premieră punctajul maxim, 40 de puncte. Poate fi comparat, să zicem, cu Nadia Comăneci în domeniul matematicii. Absolvă facultatea cu 10 pe linie, face cercetare încă din perioada studiilor, rezultatele obţinute atunci, la 18 ani, fiind citate şi acum de somităţile în domeniu ale lumii. Teza lui de diplomă are un subiect la fel de dificil ca al uneia de doctorat. După ce pleacă din ţară, în 1990, şi îşi continuă studiile în SUA, devine asistent profesor la 25 de ani. La 32 de ani, primeşte postul de profesor „plin” şi activează doi ani la Nortwestern University, după care trece pe acelaşi post la Berkeley, unde se află şi astăzi. Avea doar 34 de ani. În România ar fi trebuit să mai aştepte încă pe atît să devină profesor. Distins cu Premiul Bocher de American Mathematical Society, împreună cu tînărul matematician Terence Tao, cunoscut drept „Mozart” al matematicii mondiale, Tătaru este de ani buni cercetător la Berkeley University, a patra universitate a lumii. În 2004, alături de alţi patru matematicieni de marcă, a cîştigat un grant în valoare de un milion de euro pentru cercetări în domeniul vibraţiilor. Tătaru şi-a făcut studiile postdoctorale la Princeton, în acelaşi loc unde s-a aflat şi marele Einstein.

„CITAT DE NEWTON”. O incursiune dincolo de necunoscut a unui român aflat în topul savanţilor mondiali. Găuri negre, teoria haosului, teleportare, experimentul Philadelphia. Toate se află sub semnul matematicii şi sînt legate în mod direct de eroul nostru. Tînărul savant român a devenit un reper în matematica mondială, fiind amintit şi de celebrul matematician rus Arnold. „Cînd «Einstein» al matematicii, cum e considerat rusul, face referire la el, e ca şi cum te-ar cita Newton”, spune academicianul Viorel Barbu, cel care i-a îndrumat primii paşi în cercetare încă din perioada studenţiei la Facultatea de Matematică din Iaşi.

PREMIAT BOCHER. Tătaru este un pretendent român la Nobel. Numai că este vorba despre „Nobelul matematicii”, cunoscutul şi prestigiosul Premiu Fields, pentru că distincţia internaţională binecunoscută, Nobel Prize, nu se acordă în acest domeniu. Fields, decernat o dată la patru ani, se atribuie în schimb mult mai greu. Chiar dacă l-a ratat, Tătaru rămîne un candidat serios la recunoaşterea mondială. În 2002 a primit prestigiosul Premiu Bocher, distincţie acordată la fel de greu, o dată la trei ani, în acelaşi timp cu Tao, cel cu care a făcut echipă în cercetare la Princeton între 1995 şi 1997. Mai tînăr, acesta a primit mai tîrziu şi Premiul Fields, ajungînd profesor la numai 24 de ani la renumita universitate americană UCLA. Pentru a sublinia valoarea românului, avînd în vedere grupul restrîns de somităţi din care face parte, trebuie spus că Tao s-a manifestat de timpuriu în domeniu, în adolescenţă el reuşind să termine deja studiile universitare, după ce la 7 ani era deja un as în matematică. „Aşa încît, vă daţi seama, Tătaru se află într-un cerc foarte select”, spune acad. Barbu.

SIMFONIA CIFRELOR. De altfel, la Princeton, unde Tătaru a efectuat studiile postdoctorale, a lucrat începînd din 1993 şi rusul Grigori Perelman, celebru pentru că a refuzat prestigiosul Fields. Premiul Bocher, acordat lui Tătaru de American Mathematical Society, a fost primit anterior şi de celebrii Norbert Weiner şi John von Neumann. Acesta din urmă a lucrat împreună cu Tesla la celebrul „experiment Philadelphia”, cînd în 1943 cercetătorii au făcut să dispară pentru puţin timp o navă de război americană. Cercetările matematicianului român vin în continuarea acestora şi duc mai departe seria descoperirilor revoluţionare în domeniu, avînd legătură cu teoria găurilor negre din Univers şi excentrica teorie a haosului. Rezultatele ecuaţiilor lui fac vizibil invizibilul şi invers. Ecuaţiile diferenţiale Hamilton-Jacobi, pe care el le-a descifrat cum nu se poate mai bine, au făcut ca Tătaru să fie citat de fiecare dată cînd se explică cum forma obiectelor modelează undele electromagnetice. Un articol din The Mercury News avansa ipoteza că descoperirile lui Tătaru vor revoluţiona modul în care se construiesc aparatele de MRI (de investigare radiografică) şi cercetările geofizice. De altfel, Tătaru are lucrări în comun cu un cercetător NASA, A.V. Sweigart, şi cunoscutul cercetător german Herbert Koch. Rezultatele analizelor lui au legătură cu celebra teorie a haosului.

ASCENSIUNE. Recent, el a participat la cîteva sesiuni ştiinţifice de înalt nivel, unde se adună de regulă crema matematicii mondiale şi unde savanţii, de cele mai multe ori, îl privesc cu simpatie. Majoritatea dintre ei, cînd se referă la un anumit capitol al matematicii în care a efectuat cercetări, precizează: „Conform rezultatelor lui Tătaru”, ca o recunoaştere a meritelor sale la nivel mondial. Ecuaţiile pe care le-a dezvoltat s-ar putea numi în curînd ecuaţiile Hamilton-Jacobi-Tătaru. Ar fi ca o încununare a rezultatelor unui matematician de geniu pe care l-a dat România, un tînăr savant român cu o ascensiune fulminantă, care şi-a demonstrat puterile încă din ţară şi care se simte foarte bine la cel mai înalt nivel în mediul academic american.

ÎNCEPUTUL. Născut în 1967, Daniel Tătaru a fost un elev şi apoi un student genial. „A terminat ca şef de promoţie, cu 10 pe linie, şi s-a implicat în cercetare încă din anii studenţiei”, îşi aminteşte academicianul Viorel Barbu. După terminarea facultăţii, a plecat imediat peste hotare şi a făcut un doctorat „rapid” în doi ani, faţă de patru-cinci, cît durează în mod obişnuit. „Rezultatele cercetărilor sale încă din perioada studenţiei au fost prezentate drept o revelaţie de cunoscutul profesor american Michael Crandall”, precizează prof. univ. dr Ovidiu Cîrjă, decanul Facultăţii de Matematică din Iaşi, instituţie unde Tătaru a fost un student eminent. Datorită lui, la un moment dat România era reprezentată indirect de doi cercetători la congresul matematicienilor de la Beijing, lucru cu totul şi cu totul ieşit din comun pentru americanii proveniţi din Europa de Est. „A prezentat timp de 45 de minute o lucrare foarte bine primită, celălalt român fiind Eleny Ionel. De altfel, el a luat şi în ţară Premiul Ţiţeica, iar teza lui de licenţă era de nivelul uneia de doctorat”, îşi aminteşte profesorul Cîrjă, şi el un cercetător de marcă la Universitatea „Al.I. Cuza”.

NU-ŞI LUA NOTIŢE. Daniel Tătaru a făcut parte din una dintre cele mai bune promoţii pe care le-a avut Facultatea de Matematică din Iaşi. Unul dintre colegii săi, astăzi conferenţiar la universitate, îşi aminteşte de perioada cînd Tătaru era student. „Era foarte prietenos, jucam împreună bridge destul de des”, spune conf. dr Mihai Gontineac. De altfel, Tătaru participă şi în SUA la concursuri de bridge, Open Pairs fiind unul dintre acestea – un campionat mondial, de altfel. Daniel nu lua niciodată notiţe la curs, lucru pe care nu îl mai făcea nimeni la acea vreme. „Era un foarte bun coleg, genial la matematică, avea o bază extrem de solidă, şi totul era de la sine pentru el. Era un tip modest, colabora cu noi, venea la petrecerile pe care le organizam în cămin.” Tătaru nu se sustrăgea nici de la obligaţiile pe care le avea un student la acea vreme, aşa că făcea de serviciu la cantină, curăţa cartofi, spăla vase, făcea „şmotru” pe jos, cot la cot cu colegii săi. Cadrele didactice nu îl protejau în nici un fel. „Uneori era un dezavantaj să fii cu el în an, pentru că profesorii încercau să meargă în ritmul lui Daniel de înţelegere. A terminat cu 10 şi a fost singurul dintre noi care nu a luat repartiţie, pentru că ştia că o să plece în străinătate”, completează Gontineac.

SALVATORUL. La seminarii nu scria decît atunci cînd credea de cuviinţă că este prezentat ceva care îl interesează: „În schimb, camera sa de cămin era tapetată cu cărţi”. Tînărul student era foarte atent şi prindea totul din mers. Asta dacă nu le ştia pe toate dinainte. Cînd la seminar o problemă nu putea fi rezolvată de ceilalţi colegi, în ultimă instanţă trebuia să „facă un efort”: ieşea la tablă şi găsea imediat soluţia. Pentru că îşi prezenta foarte repede noţiunile ce trebuiau expuse la examene, şi ca să nu piardă vremea aşteptîndu-i pe ceilalţi, îi ruga pe colegi să îi dea voie să intre primul la examinare. De regulă, la proba orală se intra în ordine alfabetică, dar el voia să se ducă primul, de altfel nici nu consuma foarte mult din timpul celorlalţi, întrucît prezenta noţiunile în viteză. „La cursuri venea regulat, îşi făcuse şi o prietenă. La matematică se aşeza în rîndurile din faţă pentru a vedea bine. La cele de socialism stăteam în spate şi jucam riţi-piţi.”

Dar se descurca la fel de bine şi la astfel de obiecte, pentru că, pe lîngă o inteligenţă ieşită din comun, avea o memorie vizuală excepţională. „Ştia să fotografieze o pagină, ca după aia să ţi-o reproducă repede şi fără greşeală, lucru care îl ajuta să înmagazineze informaţii”, mai spune Gontineac.

FĂRĂ EFORT. Prof. univ. dr Ovidiu Cîrjă a fost în vizită la Tătaru în Statele Unite. „În 1992, am mers la o conferinţă internaţională în Belgia, şi profesorul Crandall a prezentat rezultatele lui care au făcut carieră. L-am vizitat în ’93-’94, cînd eram bursier Fullbright la Los Angeles, am participat la o conferinţă pe care a prezentat-o. Am mers la el, la universitate şi acasă… are simţul umorului, este un om deosebit, primitor. Iar ca student nu era îngîmfat, ci un băiat la locul lui, modest. Era chiar iubit de colegi, un student briliant, asta este cert. La el neîndoielnic e vorba despre talent, avea ceva deosebit. Nu aveai impresia că depune un efort, o muncă extraordinară ca să se ridice deasupra celorlalţi. Să nu ne imaginăm că stătea cu pixul în mînă şi cărţile în faţă, nu!, asta înseamnă ceva înnăscut: talent pentru matematică”, spune Cîrjă.

I „FIELDS” GOOD. Ajuns profesor la Berkeley, nu şi-a pierdut modestia. „Se purta în mod obişnuit, cînd am ajuns la el acasă s-a dus la un moment dat şi a închiriat o casetă cu un film. Era un om normal, sociabil, şi ăsta este un lucru extraordinar pentru cei care au ajuns la un asemenea nivel. Cei care stau toată ziua cu creionul în mînă mie nu prea îmi inspiră încredere. Trebuie să ai ceva pentru matematică, în afara muncii asidue. A ajuns deja departe. Dintre români, el e cel mai aproape de Premiul Fields. România a ieşit cu sportul şi cu matematica în lume, matematicienii au împînzit lumea, ca nişte buni ambasadori ai ţării. Nu este un departament al unei universităţi străine să nu fie unul-doi români acolo”, mai spune Cîrjă.

RAPID. Încă din timpul facultăţii a uimit profesorii cu rezultatele senzaţionale ale cercetărilor sale în domeniul ecuaţiilor diferenţiale. A plecat în străinătate şi, după un doctorat rapid, a obţinut o bursă postdoctorală la faimosul Princeton Institute. „Unii întind doctoratul pînă la cinci ani. Lui întotdeauna lucrurile i-au ieşit mult mai repede”, spune acad. Barbu. Şi i-au fost de ajuns doar doi ani, deja după cîte o lună, două venea cu rezultatele de se minunau profesorii. „Îndrumătorul, colaboratorii, profesorul Trigiani au fost şi ei impresionaţi de calitatea lui. Este unul dintre tinerii matematicieni americani cei mai cunoscuţi în lume. Este în boardul mai multor reviste de specialitate, chiar şi la American National Society.

CLASICUL TĂTARU. Acad. Barbu spune că Tătaru, încă de cînd era student, a făcut o lucrare care şi acum este citată foarte mult, a devenit aproape clasică: „Chipurile, a fost lucrarea lui de diplomă aici, dar foarte puţini pot realiza aşa ceva chiar şi pentru doctorat. A obţinut rezultate care au intrat în patrimoniul mondial. Era excepţional, foarte activ, îi propuneai o problemă complicată, şi el o rezolva imediat. Era genial, cu toate că trebuie să ne ferim de o astfel de titulatură. Relaţiile noastre au fost profesionale, dar sîntem apropiaţi, vorbim des, îmi trimite felicitări cu diferite ocazii, a mai fost pe la facultate de cîteva ori cînd a venit în ţară. Este o imagine a ceea ce producea şcoala românească”. Gabriel Turinici, Eleny Ionel şi Liviu Nicolaescu sînt alte trei nume care fac cinste Facultăţii de Matematică de la Iaşi.

Alţi premiaţi Bocher (teoria haosului)

Norbert Wiener era un copil-minune al epocii sale. La 10 ani scria un eseu filozofic despre Teoria Ignoranţei, în care îşi exprima convingerea că un mecanism atît de imprevizibil precum mintea umană nu ar putea formula o teorie perfectă şi imuabilă. La 18 ani obţinea titlul de doctor, cu o teză privitoare la legătura dintre matematică şi filozofie. Eforturile sale ulterioare au fost îndreptate spre descoperirea legăturilor dintre incertitudine şi probabilitate şi, mai ales, spre ceea ce el numea „cel mai înalt scop al matematicii, descoperirea ordinii în mijlocul dezordinii”. Teoria haosului. Astfel, pune bazele ciberneticii – ştiinţă care menţine ordinea într-un sistem, natural sau artificial. El dă ca exemplu un sistem viu: biologicul. Spune că boala este entropică, este o eroare în sistemul viu, iar vindecarea e cibernetică, prin încercările organismului de restaurare a stării sale originale. Selecţia naturală e şi ea cibernetică, nepermiţînd mutaţiile genetice care deviază de la normă în feluri nedorite. Wiener considera societatea un sistem autoreglator, menţinut în ordine de mecanismul cibernetic al legilor sociale. Promotoare a coerenţei, cibernetica permite schimbarea, dar aceasta trebuie să fie ordonată şi să se supună regulilor interne. Nu contează dacă sistemul este electric, chimic, mecanic, biologic sau economic. Este, deci, un principiu universal al controlului şi poate fi aplicat la toate felurile de organizare, tot aşa cum teoremele lui Shannon se aplică la comunicarea de orice fel.

Ascensiunea

Născut în 1967, a făcut liceul în Piatra-Neamţ şi facultatea la Iaşi. În 1990 pleacă în SUA şi termină doctoratul în 1992 la Virginia University. Între 1995 şi 1997 face studii postdoctorale la Princeton University. Între 1992 şi 1996 este asistent profesor, între 1996 şi 1999, profesor asociat, iar în perioada 1999-2001 – profesor la Northwestern University. Din 2001 este profesor la UC Berkeley. Îi plac fotbalul, drumeţiile montane, ciclismul şi este pasionat de bridge.

Figuri de nisip

Invizibilul, vizibil?! Întrebarea vine din secolul al XIX-lea, cînd un om de ştiinţă german, Ernst Chadni, l-a impresionat pe Napoleon Bonaparte prin abilităţile sale de a face vizibile undele de sunet printr-un experiment care consta în presărarea de nisip şi producerea unor figuri diferite pe plăci metalice prin frecarea marginii cu un arcuş de vioară. În momentul cînd placa oscilează pe unul din modurile sale de vibraţie, nisipul se ordonează în punctele de minim (nodurile vibraţiei), formînd diferite figuri.

Studiu

Fundaţia Naţională de Ştiinţă le-a acordat lui Tătaru şi altor patru savanţi americani o finanţare de un milion de dolari pentru ca în timp de trei ani să dea un răspuns la întrebarea: „Cum influenţează forma unui obiect frecvenţa şi geometria vibraţiilor sale?”, răspuns care ar putea ajuta la studiul cutremurelor.

1 … 3 4 5