Cartea bună de furat

Dan-Horia-Mazilu-Lege-si-faradelege-in-lumea-romaneasca-veche

„Sunt semne că, în Ţările Române, furtul cărţilor a apărut în veacul al XVI-lea. Briganzii, străini sau autohtoni, includeau cărţile între celelalte obiecte ale raptului, evident insensibili la valoarea lor spirituală şi atenţi doar la preţul afişat de materialele scumpe pe care ele le încorporau.

N-avem de ce să-i bănuim de pasiuni bibliofile pe cazacii lui Timuş Hmelniţki, care au jefuit bisericile şi mănăstirile din Iaşi şi din împrejurimi, iar despre seimenii răsculaţi în timpul lui Constantin Şerban, cronicarul ne spune limpede că, devalizând lăcaşurile de rugăciune, vindea cărţile bisericii la târg [înseamnă că era cine să le cumpere! – n.n.].

Am putea afla însă, în această sustragere a cărţilor – a celor manuscrise întâi şi apoi a celor tipărite – o dovadă a interesului (care depăşea riscurile făgăduite de sacrilegiu, căci volumele, cele mai multe, erau depozitate în biserici [şi deci erau furate din biserici – n.n.]) pe care acest obiect cultural începea să-l stârnească în spaţiul românesc. Acest interes va spori pe măsură ce mijloacele de multiplicare vor evolua, iar volumele ce slujeau Biserici, edificării spirituale ori delectării vor deveni alcătuiri înconjurate de stimă.

Această consideraţie – care semnala, în fond, funcţia importantă a cărţii în societatea românească – nu slăbeşte (dimpotrivă!) atunci când limba în care erau scrise aceste cărţi devine vernaculară […].

Românul medieval era convins că scrisul putea eterniza, putea nemuri, era trainic, putea forţa veşnicia. Cei ce fac însemnări pe cărţi n-au nicio îndoială în această privinţă: Scris-am eu, Dimitrie Bumbacilă cu mâna de ţărână. Şi mâna va putrezi dară scrisoarea în veac să va pomeni sau Această scrisoare am scris eu, Nicolae Dobrovoi […] scris-am cu mâna de ţărână, mâna aceasta va putrezi iară cuvintele acestea n-or mai putrăzi…”

Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Ed. Polirom, 2006, p. 131-132.

Ruben Dario: avangarda genială a poeziei moderne

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QkSAi3zAUPg]

Poem de Ruben Dario:

Ama tu ritmo…

Ama tu ritmo y ritma tus acciones
bajo su ley, así como tus versos;
eres un universo de universos
y tu alma una fuente de canciones.

La celeste unidad que presupones
hará brotar en ti mundos diversos,
y al resonar tus números dispersos
pitagoriza en tus constelaciones

Escucha la retórica divina
del pájaro del aire y la nocturna
irradiación geométrica adivina;
mata la indiferencia taciturna.

y engarza perla y perla cristalina
en donde la verdad vuelca su urna.

*

Iubeşte-ţi ritmul…

Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strânge-ţi universul,
iar pieptul tău izvor de cântec fie.

Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.

Ascultă-n vânt retorica divină
a păsării ce zboară, şi nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;

montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

Traducere de Ştefan Aug. Doinaş

*

Ascultaţi în vânt zborul păsării, adică retorica / omilia lui Dumnezeu pe care El a înscris-o în toată făptura Sa.

După Fer. Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), arta porneşte de la sfinţenie şi nevinovăţie, pentru că, zice Părintele nostru, Îi place lui Hristos să Se facă cunoscut copiilor şi poeţilor.

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [III]

sf-mahrama.jpeg

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643. (Cf. Varlaam, Cazania, 1643, ediţie îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei, 1966). Cartea are două prefeţe. Prima este formulată de către voievodul Moldovei, Vasile Lupu şi în ea se precizează că această carte este dăruită cătră toată semenţia românească şi că este, în acelaşi timp, dar limbii româneşti.

Ca o altă dovadă a conştiinţei unităţii etnice şi religioase a românilor, Vasile Lupu vorbeşte despre toată semenţia românească, pretutindere ce se află pravoslavnici [dreptcredincioşi, ortodocşi] într-această limbă, căreia îi este dedicată această Cazanie, adică tuturor românilor, din cele trei ţări româneşti. În acelaşi sens, numeşte această carte şi dar limbii româneşti, carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici, pentru că a fost dintru început scrisă într-o limbă românească literară, pentru a fi înţeleasă de românii de pretutindeni.

Românii credincioşi sunt îndemnaţi să primească Cazania lui Varlaam nu ca un lucru pământesc, ci ca un odor ceresc.

Însă începutul acestei dedicaţii este profund dogmatic, iar voievodul Vasile Lupu face teologie precizând care este adevărata învăţătură ortodoxă despre adevărata închinare la Dumnezeu, pentru a stabili, încă din preliminariile cărţii, importanţa sa deosebită pentru Biserica Română din toate cele trei ţări. Astfel, se numeşte pe sine credincios întru Părintele nenăscut şi întru Fiiul de la Părintele născut ‘mainte de toţi vecii şi întru Duhul Svănt [Sfânt] de la Părintele purcezătoriu şi pre Fiiul odihnitoriu, Svănta Troiţă [Sfânta Treime], Unul adevărat Dumnedzeu, Ziditoriu şi Făcătoriu tuturor vădzutelor şi nevădzutelor…

În cea de-a doua prefaţă, scrisă de Varlaam, acesta discută din punct de vedere dogmatic şi moral despre folosul cărţii întocmite de el. El spune că toate lucrurile din cer şi de pe pământ îşi au raţiunea lor, stabilită de Dumnezeu şi că toate fac voia Lui şi se îndreaptă către ţelul care le-a fost destinat. Numai omul, care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, s-a îndepărtat, întunecându-se la minte, de adevărata sa raţionalitate şi de voia Creatorului său. Din această cauză are nevoie de Sfintele Scripturi pentru ca să îl călăuzească şi să îl lumineze, şi încă de dreapta, adevărata şi lămurita lor înţelegere, ca să nu se înşele.

Varlaam indică faptul că s-a folosit de comentariile Sfinţilor Părinţi: Adunat-am din toţi tâlcovnicii [tâlcuitorii] Sventei Evanghelii, Dascălii Besericii noastre. E bine însă a vedea contextul în întregime (şi pe care îl vom reda într-un limbaj remaniat puţin, pentru a fi pe îenţelesul tuturor):

„Pentru-aceea, mai întâi au fost bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, unii după alţii şi până acum toţi au ostenit, scriind şi tâlcuind Sfintele Scripturi, de-au învăţat şi-au arătat omului, în toate chipurile, calea care duce acolo, ca să nu greşească nimeni marginea [hotarul] şi săvârşitul [desăvârşirea, scopul] acela spre care-i făcut. Către aceea, şi altă osteneală s-a adăugat [la aceea a] acelor bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, căci mergând de sus în jos [pe scara istoriei] şi împuţinându-se între oameni înţelesul Sfintelor Scripturi, ei au căutat a pogorî [a explica] şi Sfânta Scriptură tot mai pe înţelesul oamenilor; până au început a scoate toţi [carte] pe limba lor, pentru ca să înţeleagă fiecare, să se înveţe şi să mărturisească minunatele lucruri ale lui Dumnezeu; şi cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pe limba sa, cu anevoie este a îneţelege cartea altei limbi. Şi încă pentru lipsa Dacălilor şi a învăţăturii. Mai demult erau mulţi care învăţau, dar acum nimeni nu mai învaţă”.

La sfârşit, autorul aminteşte şi de faptul că tipografia a fost trimisă de Sfântul Petru Movilă, la solicitarea lui Vasile Lupu.

În carte însă i-am aflat citaţi numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Dacă autorul, Varlaam, a folosit o colecţie omiletică mai recentă, aparţinând Sfântului Calist Patriarhul, sau traduceri din aceasta, cu prelucrări multiple şi adăugiri, aşa după cum a stabilit exegeza literară, el este totuşi îndreptăţit să afrirme că a a adunat din toţi tâlcovnicii, Dascălii Besericii, pentru că şi această colecţie, la rândul său, a actualizat o amplă mărturie patristică anterioară, într-o curgere firească a tradiţiei.

Drd. Gianina Picioruş

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [II]

apus-in-unde.jpg

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643 (cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 341-355). Sfântul Varlaam este un traducător care intervine în text şi îl adaptează – de exemplu, traducerile sale la Vieţile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi a Sfintei Paraschiva.

Pandele Olteanu considera că Varlaam a tălmăcit şi a prelucrat în româneşte o versiune grecească la cuvântările lui Damaschin Studitul, care a tipărit la Veneţia, între 1557-1558, o carte de omilii intitulată Comoara (Thesauros). D. H. Mazilu consideră însă că Varlaam a lucrat pe o versiune slavonă, şi anume o traducere făcută înainte de 1568.

Comoara lui Damaschin Studitul cuprinde 36 de cuvântări, care i-au pus la dispoziţie Sfântului Varlaam texte pentru câteva omilii la Duminici din Postul Mare, la praznice împărăteşti şi la sărbătorile Sfinţilor: Duminica tuturor Sfinţilor, Naşterea Preacuratei, Bunavestire, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Adormirea Maicii Domnului, Întâmpinarea Domnului, Schimbarea la Faţă, Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Teodor Tiron.

Versiunea slavă a cuvântărilor lui Damaschin Studitul i-ar fi parvenit Sfântului Varlaam prin intermediul unui manuscris est-slav (ucrainian), care compila versiunea originală cu prelucrări ulterioare. Se poate ca  Varlaam să fi luat în seamă şi ediţiile moscovite ale Evangheliei cu învăţătură, apărută în 1629 şi apoi în 1633.

Multe din omiliile lui Varlaam au o structură diferită de textele tipărite la noi în secolele XVI şi XVII, şi anume: o introducere de câteva rânduri, lectura din Evanghelia zilei şi cazania împărţită în 2 învăţături, cu 2 titluri diferite. Astfel sunt Învăţătură la Dumeneca întâia a Sfântului Post cel Mare şi omiliile de la Dumeneca a doua după Cincizecime până la sfârşitul acestui ciclu de cuvântări duminicale. Această structură poate fi întâlnită în Evanghelia învăţătoare publicată în 1619 la Rohmaniv, de către ucrainianul Trankvilion Stavroveţki.

Nu s-a cercetat încă foarte profund cât de mare este dependenţa acestor colecţii de omilii, cât şi a altora, manuscrise sau tipărituri, faţă de omiliile Sfântului Calist Patriarhul, care a cunoscut o mare circulaţie în acele secole, fiind indicat adesea drept autor al cazaniilor şi cuvântărilor respective. Foarte semnificativ este faptul că şi Cazania a II-a a lui Coresi, din 1581 (cea ortodoxă, pentru că prima avea puternice interferenţe calviniste), are ca surse omiliile Sfântului Calist Patriarhul, alături şi de alţi Sfinţi Patriarhi: Sfântul Ioan din Calcedon, Sfântul Ioan Caleca şi Sfântul Filotei, cu mare circulaţie la slavii de sud.

Varlaam a scris „programatic pentru întreaga semenţie românească, proclamând globalismul al cărţii sale de omilii”. […] El redactează [omiliile] într-o limbă românească limpede, vădit performantă” (p. 350). Ca scriitor, Varlaam „se simte în largul său, turnând în texte harul pe care îl avea de la Dumnezeu şi din veacurile ce sublimaseră însemnate experienţe româneşti ale oralităţii” (p. 354) şi poate că nu numai ale oralităţii, deşi documentele noastre sunt sărace în această privinţă.

Drd. Gianina Picioruş

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [I]

Caracteristicile profund religioase ale culturii româneşti până în secolul al XVIII-lea, cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1996, p.202-203:

„Literatura noastră veche a evoluat în condiţii cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident. În occident, traducerea Bibliei şi a cărţilor sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care perioadă a înflorit literatura profană în limba naţională.

Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jonglerilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în Scripturile Sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după apariţia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise.

Literatura religioasă – canonică şi apocrifă – a format astfel, în primele veacuri, singura hrană intelectuală a întregii societăţi [fiind apreciată şi îmbrăţişată ca spiritualitate şi cultură care îi era propice şi îi aparţinea – n.n.]. Ea a creat o mentalitate religioasă care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale şi politice.

Clerul […] ocupă în structura societăţii un loc de frunte. Am arătat la p. 44-45 că mănăstirile au fost cele dintâi focare de cultură ale noastre. […] De la aceste focare s-au aprins, cu vremea, luminile pe lângă scaunele eparhiale şi pe lângă bisericile de oraşe şi chiar de sate – pretutindeni unde s-au găsit vlădici ori preoţi cărturari şi inimoşi. Astfel clerul a ajuns să fie aproape singura clasă cultă”.

Limba folosită în Biserică şi în administraţie era slava veche sau paleoslava. Aceasta până în secolul XVI, când diaconul Coresi deschide seria tălmăcirilor şi a tipăriturilor în limba română, deşi oratorie în limba românească şi traduceri sporadice au existat şi anterior:

„Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Varlaam, şi astfel de la Varlaam la Simeon Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban [1688] şi până la Antim Ivireanu, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi timp înţeles în toate ţinuturile româneşti…

Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină, acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară.

Cu această muncă de tălmăciri s-a pregătit şi drumul limbii naţionale spre altar. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei în Moldova şi mai târziu mitropolitul Antim Ivireanu în Muntenia se pun în fruntea marii reforme de a introduce graiul românesc în altar, traducând amândoi cărţile necesare ritualului creştin [folosindu-se şi de traduceri anterioare şi ţinând enorm de mult cont de tradiţia transmisă până la ei. Ei mai mult au dat o formă literară şi o curgere preafrumoasă limbii – n.n.]. A fost acesta un mare câştig pentru cultura religioasă a poporului nostru, fiindcă popoarele catolice nici azi nu ascultă slujba religioasă în limba naţională”.

Cartojan scria acestea în prima jumătate a secolului XX. Deşi el însuşi nu era credincios, recunoaşte că aceeaşi gândire religioasă era foarte familiară şi cronicarilor (p. 205-206). Concluzia sa este:

„Prin munca necontenită şi plină de trudă a clerului s-a ajuns ca ţările noastre să devină, în pragul veacului al XVIII-lea, focarele din care radia lumina culturii în tot Răsăritul Ortodox, oprimat sub stăpânire turcească. […] A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristicile din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie”.

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643, cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, , 1998, p. 341-355.

Varlaam, născut Vasile Moţoc, într-o familie de răzeşi, a intrat în monahism la Mănăstirea Secu şi a fost ucenic al lui Anastasie Crimca. A avut o strânsă relaţie de prietenie cu Sf. Petru Movilă, care participă la înscăunarea ca Mitropolit a Sf. Varlaam, după cum şi acesta a fost prezent la cea a Sf. Petru Movilă, ca Mitropolit al Kievului. Sf. Petru Movilă îl citează în Jurnalul său pe ieromonahul Varlaam, care i-a povestit o minune a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din 1610, când acesta a salvat cetatea de atacul cazacilor zaporojeni.

Varlaam a ajuns din arhimandrit direct mitropolit al Moldovei, datorită virtuţilor sale. La intronizarea sa a predicat vestitul teolog constantinopolitan Meletie Syrigos. În 1639 a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul de Patriarh al Constantinopolului. În 1645 a scris Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, text adoptat de către al doilea Sinod ortodox de la Iaşi şi transmis românilor transilvăneni. Tipărită în 1643, Cazania a fost „veritabila carte proteguitoare a cugetării ortodoxe româneşti” (p. 342).

Ea a avut o circulaţie extraordinară în toate cele trei ţări româneşti, fiind retipărită la Alba Iulia în 1699, sub titlul Chiriacodromion (în traducere liberă: calea domnească), de către Mihail Ştefan, ucenicul Sfântului Antim Ivireanul, în încercarea de a împiedica Uniaţia.

Cartea românească de învăţătură coboară din omiletica bizantină (pagina de titlu este semnificativ vegheată de cei trei Sfinţi Ierarhi, Ioan Chrisostom, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, marii Părinţi ai elocinţei de amvon) şi participă, laolaltă cu Evangheliile cu învăţătură munteneşti (Govora – 1642, Mănăstirea Dealu – 1644) şi cu cea de-a doua Cazanie coresiană [1581], reeditată de popa Dobre la Bălgrad [Alba Iulia], în anii 1640-1641, la acel splendid banchet al prozei oratorice româneşti de la jumătatea secolului al XVII-lea.” (ibidem.)

Cazania apare cu cheltuiala lui Vasile Lupu, în tiparniţa trimisă de Sf. Petru Movilă [dacă nu cumva era mai veche] şi instalată la Mănăstirea Trei Ierarhi. Este „o carte de teologie ortodoxă” dar şi „o scriere cu accente polemice” (ibidem). A dominat proza oratorică românească a secolului al XVII-lea şi se împrumută masiv din ea în Evanghelia cu învăţătură de la Mănăstirea Dealu.

Încă din 1637, Varlaam îi scria într-o scrisoare adresată ţarului Mihail Feodorovici despre „dorinţa de a traduce pe limba românească cartea Sfântului Calist, Cuvântări la Sfânta Evanghelie„.

Cazania este o traducere. Atanasie Popa consideră că Varlaam a publicat o traducere prealabilă şi că traducătorul ar fi fost preotul Urs din Cotiglet (interpretând o informaţie dintr-un codice scris în 1680, în care se vorbeşte despre o „păucenie dintru păuceniia lui io Alexandru Vodă din ţara Moldovei”). Dan Horia Mazilu consideră însă că traducătorul este, fără îndoială, Varlaam.

Drd. Gianina Picioruş

Templu, tâmplă, tâmplar, întâmplare

rezistenta.jpg

Ultimele trei cuvinte sunt derivări româneşti din latinescul templum, însemnând templu. Explicaţiile şi argumentele Fericitului Dumitru Stăniloae ni s-au părut absolut geniale, asupra felului în care poporul român a păstrat un termen cu sens eminamente păgân în cultura antică şi l-a transformat într-un cuvânt creştin, tâmplă, care denumeşte catapeteasma Bisericii, formând apoi alte cuvinte derivate, esenţiale pentru arealul său de vieţuire.

A se vedea în acest sens: Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232:

O mare probabilitate că românii au folosit în parte până la un timp, deci poate până la încreştinarea maghiarilor, acest cuvânt (templum) pentru lăcaşul de cult, este dată de faptul că au păstrat un cuvânt ce derivă de la templu, pentru o parte a Bisericii şi anume pentru iconostas, până azi. E cuvântul tâmplă.

Am avea aceeaşi lege că un cuvânt ieşit, pentru marea lui vechime, din uzul pentru un obiect sau pentru o acţiune în întregul ei, rămâne în uz pentru o parte a obiectului sau a acţiunii respective.

E legea care a operat în cazul colivei şi a paosului, care la început a însemnat s-a odihnit (epause), apoi, când acest cuvânt a fost înlocuit cu slavonul odihnire, a rămas în uz pentru [a denumi] vinul ce se toarnă peste trupul celui răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Poate că importanţa construirii unei Biserici sau a unei tâmple a dat calificarea generală de tâmplar meşterului lemnar, iar însăşi faptei cu caracter de sfinţenie săvârşită în Biserică, importanţa unei întâmplări deosebite în viaţa satului (Botez, Cununie, etc.).

Acest argument lingvistic absolut valid şi absolut fundamental şi genial pentru înţelegerea vieţii şi a caracterului neamului nostru de-a lungul secolelor, arată fără posibilitate de tăgadă, rolul central şi ultracentral al Bisericii în viaţa poporului, atât în urbea, cât şi în satul românesc.

Aceste vestigii lingvistice, la fel de trainice ca şi cele arheologice şi deloc abstracte sau interpretabile, atunci când arată evidenţe imposibil de negat, ca în cazul de faţă, sunt din nefericire adesea ignorate şi zac necercetate şi nescoase la lumină, până la venirea unor înţelepţi ca Fericitul Dumitru, care lucrează nu numai cu uneltele ştiinţei lingvistice, dar şi cu clar-vederea duhovniciei sale şi cu înţelegerea holistică a istoriei şi a spiritualităţii româneşti. Spune, aşadar, sfinţia sa mai departe:

Iar poate că numele de tâmplă pentru oasele de deasupra ochilor arată şi el vechime creştinismului la poporul nostru, dintr-o vreme când Apostolul Pavel spunea creştinilor că trupurile lor sunt biserici ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 15; I Cor. 6, 19), iar ceva mai târziu Părinţii Bisericii spuneau că mintea (închisă în cutia craniană) e altarul acestei biserici. Oasele frontale apăreau ca o catapeteasmă a acestui altar, care îşi revărsa lumina prin ochi.

Tâmpla capului este astfel, în concepţia poporului, învăţată de la Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă din predania isihastă, un fel de catapeteasmă înlăuntrul căreia mintea curată liturghiseşte, aduce slujbă lui Dumnezeu, prin rugăciunea neîncetată. Iar pe această catapeteasmă strălucesc ochii, care sunt „luminătorii trupului” (cf. Mt. 6, 22; Lc. 11, 34), aşa cum strălucesc Sfinţii, luminătorii lumii, pe catapeteasma Bisericii.

Iată cum centralitatea Bisericii în viaţa poporului îi creează acestuia vocabularul fundamental, aşa încât, pornind de la o parte a Bisericii (iconostasul sau catapeteasma), el îşi denumeşte aidoma sau asemănător o parte a bisericii trupului său (tâmpla capului), o îndeletnicire esenţială (tâmplar) pentru un neam cu mulţi codri şi păduri, şi chiar ritmul secvenţial al existenţei sale, format din întâmplări, adică din perioade de sfinţenie şi de sfinţire a fiinţei sale, pregătite astfel pentru a trece în Împărăţia cea veşnică.

Să nu uităm că un creştinism iniţial e foarte fierbinte şi vede totul într-o lumină de sfinţenie. În acest sens e semnificativ că poporul nostru dă apelativul de sfinte tuturor zilelor: Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, într-o zi sfântă de luni, etc. Pe el nu-l împiedică o practică veche a uzului păgân al lui Venus, să-i spună acestei zile sfântă, cum îi împiedică pe romanii din Occident.

Aşa s-a putut produce foarte de timpuriu în basmele poporului nostru personificarea Sfintei Vineri. Şi e semnificativ pentru vechimea acestei personificări că ea există şi la aromâni, deci datează dinainte de începutul sec. IV. Dar cât trebuie să fi trecut de la socotirea zilei de sfântă până la personificarea ei?

Dar şi faptul că poporul nostru a adoptat poate chiar înainte de biserică, cuvântul templum, care la romani era folosit pentru locaşul de cult al zeilor, arată poate că noi am putut primi acest cuvânt pentru cultul creştin, pentru că nu-l aveam pătat de înţelesul de templu păgân.

Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri nu se speriau foarte mult de cuvântul templu, şi că pentru ei mai păstra o urmă însemnată a unei idei înalte de divinitate, nefiind deci un termen desfigurat de referenţialitatea practicilor inumane care formau contextul antic al păgânismului greco-latin.

Psa. Gianina.

Scrisoarea Patriarhului Dosithei al Ierusalimului către episcopul Atanasie, care a semnat „unirea” cu Roma

ploaie-de-raze.jpg

Patriarhul Dosithei îi scria în toamna lui 1701 lui Atanasie Anghel, după apostazia acestuia de la credinţă şi înfiinţarea aşa-zisei Biserici Unite. Pentru cei care nu ştiu, Patriarhul Dosithei era un fel de Hipermitropolit al Sfântului Constantin Brâncoveanu (după expresia lui Iorga), care a stat mult timp la Bucureşti şi a concertat de aici contraofensiva tipăriturilor ortodoxe destinate credincioşilor care erau asupriţi de regimuri ostile: fie turc-musulman, fie catolic, fie protestant.

Conţinutul scrisorii este interesant pentru că ne aduce înaintea ochilor amănunte referitoare la acele momente dramatice din istoria Bisericii noastre, dar şi despre caracterul lui Atanasie, pe care gramata sinodală de caterisire îl numeşte Satanasie şi despre care Sf. Constantin Brâncoveanu spunea că îşi va lua plata de la Dreptul Judecător, într-o altă scrisoare către românii din Şcheii Braşovului supuşi la presiuni de intimidare pentru a-şi părăsi Biserica strămoşească.

Aşadar, în această scrisoare (am mai intervenit în traducere, în sensul actualizării şi clarificării ei), Dosithei încerca să-l convingă pe Atanasie să revină asupra deciziei sale de unire cu Roma, însă cuvintele sale nu vor mai avea ecou:

„Domnia-ta, Kirie Atanasie, îţi aminteşti că ai venit în Valahia şi ai căutat să te faci Mitropolit în aceste părţi. Îţi aminteşti că te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă către Dumnezeu. Şi a trecut destul timp şi ai umblat cu rugăciuni şi în urmă cu făgăduinţi de ale tale şi cu jurăminte înfricoşate ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-am ales arhiereu. Şi în sfârşit te-ai hirotonit cu cinste şi ai fost îmbrăţişat de către toţi, mai mult decât ţi se cuvenea.

Ai mărturisit înaintea îngerilor şi arhanghelilor şi Însuşi a lui Dumnezeu, Celui ce este peste toate, că vei păzi credinţa în Sfinţii Părinţi şi în Sfânta Biserică Sobornicească a lui Hristos.

Mai în urmă ai scris către Preasfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei [al Ţării Româneşti], cel ce te-a hirotonit, şi ai cerut permisiune să mănânci carne, iar nouă ne-ai scris şi ai cerut voie ca la o Liturghie să hirotoneşti mai mulţi preoţi şi mai mulţi diaconi.

Apoi a venit aicea un oarecare tânăr şi ne-a spus că te-a văzut în Viena şi că ai liturghisit împreună cu Cardinalul şi cu alţi papistaşi şi că de două ori în aceeaşi liturghie papistăşească ai abjurat Biserica Răsăritului, fapt care înseamnă: că ai abjurat Sfânta Biserică sobornicească şi apostolească a lui Hristos şi ai mărturisit Biserica Romană, adică cea particulară şi papistăşească, schismatică şi eretică.

Am auzit că te-ai întors în Transilvania şi te-ai pus într-o trăsură cu şase cai şi înaintea ta aprindeau lumini [lumânări], ai adunat pe preoţi şi le-ai făcut libertate (iertare) de dări, şi alte lucruri lumeşti, numai să se facă uniţi, care este totuna cu a se face deosebiţi de Dumnezeu şi uniţi cu antihristul Papa, şi aşa te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile le iei din staulul lui Hristos şi le arunci în gura diavolului.

Pe când trebuia, la vreme de nevoie, să te arăţi cu bărbăţie, apărător al sfintei credinţe şi să încurajezi turma cu cuvântul şi cu fapta, ca în tot chipul să fugă de papistaşii vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos, te-ai făcut începătorul răutăţii, conducătorul pierzării, vrăjmaş al Sfinţilor Părinţi şi străin şi apostat pe faţă al Sfintei Biserici a lui Hristos.

Acestea înţelegându-le noi, te plângem şi te jelim cum au plâns Sfântul Pavel pe galateni şi dumnezeiescul Gură de Aur pe prietenul său, Teodor. Nădăjduind însă şi dorind întoarcerea ta către bine, îţi scriem cuvintele pe care le-a scris Sfântul Pavel către galateni: Fiilor, pe care iarăşi vă plâng, până ce Hristos va lua chip în voi. Iar eu îţi zic: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng, până când Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în sine, nu te teme de jurămintele ce le-ai făcut la Viena, ci te înfricoşează de acelea pe care le-ai făcut când te-ai hirotonit arhiereu; nu te teme să laşi minciuna, ci te înspăimântă să nu mori în afară de adevăr. Nu eşti copil mic. Cugetă că cele [dogmele] ale Latinilor sunt noi [care nu se află în Tradiţia Bisericii Una], sunt schismatice, sunt false, sunt înşelătoare, sunt străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi.

Vezi scrisoarea obştească ce am scris-o celor de acolo şi înţelege din ea că papistaşii sunt străini de Biserica lui Hristos, şi cu toate că vorbesc multe plăcute, posibile, cu puterea înţelepciunii lumii acesteia, dar dacă cugeţi bine, afli că toate sunt inovaţii, şi toate diferite de credinţa apostolică şi patristică şi opuse Bisericii Universale a lui Hristos. Nu te teme de necinste, pentru ca să fii cinstit în Împărăţia Cerului. Nu te înspăimânta de suferinţe lumeşti şi nici chiar de moarte, pentru ca să fii fericit în Împărăţia lui Hristos.

Sfântul Dionisie, Patriarhul Alexandriei, a scris către Novat, care s-a făcut începătorul ereziei, ca să se întoarcă de unde a ieşit, adică de la Biserica Ortodoxă, şi să-i înveţe şi pe aceia pe care i-a înşelat să se întoarcă şi aceia la Biserica Ortodoxă. Scrie-le şi tu aceasta [celor pe care i-ai tras după tine], şi dacă nu te vor asculta cei înşelaţi, ca să se întoarcă la Biserica Ortodoxă, tu caută şi-ţi mântuieşte sufletul tău.

Şi noi îţi spunem ţie, Kirie Atanasie, că dacă vei întoarce la Biserica Ortodoxă pe aceia ce s-au înşelat din cauza ta, este foarte bine. Iar de nu, caută şi-ţi mântuieşte sufletul tău. Şi dacă voiesc aceia să rămâie în credinţa papei, ei vor vedea. Tu îngrijeşte-te să vii în starea ta de mai înainte şi să fii episcop ortodox şi adevărat episcop şi să te îngrijeşti de aceia ce sunt în Ortodoxie, ca să rămână în ea netulburaţi.”

(Noiembrie 1701, cf. „Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892), p. 692-694.)

Psa. Gianina.