Etichetă: Lecturi diverse

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643. (Cf. Varlaam, Cazania, 1643, ediţie îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei, 1966). Cartea are două prefeţe. Prima este formulată de către voievodul Moldovei, Vasile Lupu şi în ea se precizează că această carte este dăruită cătră toată semenţia românească şi că este, în acelaşi timp, dar limbii româneşti.

Ca o altă dovadă a conştiinţei unităţii etnice şi religioase a românilor, Vasile Lupu vorbeşte despre toată semenţia românească, pretutindere ce se află pravoslavnici [dreptcredincioşi, ortodocşi] într-această limbă, căreia îi este dedicată această Cazanie, adică tuturor românilor, din cele trei ţări româneşti. În acelaşi sens, numeşte această carte şi dar limbii româneşti, carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici, pentru că a fost dintru început scrisă într-o limbă românească literară, pentru a fi înţeleasă de românii de pretutindeni.

Românii credincioşi sunt îndemnaţi să primească Cazania lui Varlaam nu ca un lucru pământesc, ci ca un odor ceresc.

Însă începutul acestei dedicaţii este profund dogmatic, iar voievodul Vasile Lupu face teologie precizând care este adevărata învăţătură ortodoxă despre adevărata închinare la Dumnezeu, pentru a stabili, încă din preliminariile cărţii, importanţa sa deosebită pentru Biserica Română din toate cele trei ţări. Astfel, se numeşte pe sine credincios întru Părintele nenăscut şi întru Fiiul de la Părintele născut ‘mainte de toţi vecii şi întru Duhul Svănt [Sfânt] de la Părintele purcezătoriu şi pre Fiiul odihnitoriu, Svănta Troiţă [Sfânta Treime], Unul adevărat Dumnedzeu, Ziditoriu şi Făcătoriu tuturor vădzutelor şi nevădzutelor…

În cea de-a doua prefaţă, scrisă de Varlaam, acesta discută din punct de vedere dogmatic şi moral despre folosul cărţii întocmite de el. El spune că toate lucrurile din cer şi de pe pământ îşi au raţiunea lor, stabilită de Dumnezeu şi că toate fac voia Lui şi se îndreaptă către ţelul care le-a fost destinat. Numai omul, care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, s-a îndepărtat, întunecându-se la minte, de adevărata sa raţionalitate şi de voia Creatorului său. Din această cauză are nevoie de Sfintele Scripturi pentru ca să îl călăuzească şi să îl lumineze, şi încă de dreapta, adevărata şi lămurita lor înţelegere, ca să nu se înşele.

Varlaam indică faptul că s-a folosit de comentariile Sfinţilor Părinţi: Adunat-am din toţi tâlcovnicii [tâlcuitorii] Sventei Evanghelii, Dascălii Besericii noastre. E bine însă a vedea contextul în întregime (şi pe care îl vom reda într-un limbaj remaniat puţin, pentru a fi pe îenţelesul tuturor):

„Pentru-aceea, mai întâi au fost bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, unii după alţii şi până acum toţi au ostenit, scriind şi tâlcuind Sfintele Scripturi, de-au învăţat şi-au arătat omului, în toate chipurile, calea care duce acolo, ca să nu greşească nimeni marginea [hotarul] şi săvârşitul [desăvârşirea, scopul] acela spre care-i făcut. Către aceea, şi altă osteneală s-a adăugat [la aceea a] acelor bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, căci mergând de sus în jos [pe scara istoriei] şi împuţinându-se între oameni înţelesul Sfintelor Scripturi, ei au căutat a pogorî [a explica] şi Sfânta Scriptură tot mai pe înţelesul oamenilor; până au început a scoate toţi [carte] pe limba lor, pentru ca să înţeleagă fiecare, să se înveţe şi să mărturisească minunatele lucruri ale lui Dumnezeu; şi cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pe limba sa, cu anevoie este a îneţelege cartea altei limbi. Şi încă pentru lipsa Dacălilor şi a învăţăturii. Mai demult erau mulţi care învăţau, dar acum nimeni nu mai învaţă”.

La sfârşit, autorul aminteşte şi de faptul că tipografia a fost trimisă de Sfântul Petru Movilă, la solicitarea lui Vasile Lupu.

În carte însă i-am aflat citaţi numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Dacă autorul, Varlaam, a folosit o colecţie omiletică mai recentă, aparţinând Sfântului Calist Patriarhul, sau traduceri din aceasta, cu prelucrări multiple şi adăugiri, aşa după cum a stabilit exegeza literară, el este totuşi îndreptăţit să afrirme că a a adunat din toţi tâlcovnicii, Dascălii Besericii, pentru că şi această colecţie, la rândul său, a actualizat o amplă mărturie patristică anterioară, într-o curgere firească a tradiţiei.

Drd. Gianina Picioruş

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643 (cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 341-355). Sfântul Varlaam este un traducător care intervine în text şi îl adaptează – de exemplu, traducerile sale la Vieţile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi a Sfintei Paraschiva.

Pandele Olteanu considera că Varlaam a tălmăcit şi a prelucrat în româneşte o versiune grecească la cuvântările lui Damaschin Studitul, care a tipărit la Veneţia, între 1557-1558, o carte de omilii intitulată Comoara (Thesauros). D. H. Mazilu consideră însă că Varlaam a lucrat pe o versiune slavonă, şi anume o traducere făcută înainte de 1568.

Comoara lui Damaschin Studitul cuprinde 36 de cuvântări, care i-au pus la dispoziţie Sfântului Varlaam texte pentru câteva omilii la Duminici din Postul Mare, la praznice împărăteşti şi la sărbătorile Sfinţilor: Duminica tuturor Sfinţilor, Naşterea Preacuratei, Bunavestire, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Adormirea Maicii Domnului, Întâmpinarea Domnului, Schimbarea la Faţă, Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Teodor Tiron.

Versiunea slavă a cuvântărilor lui Damaschin Studitul i-ar fi parvenit Sfântului Varlaam prin intermediul unui manuscris est-slav (ucrainian), care compila versiunea originală cu prelucrări ulterioare. Se poate ca  Varlaam să fi luat în seamă şi ediţiile moscovite ale Evangheliei cu învăţătură, apărută în 1629 şi apoi în 1633.

Multe din omiliile lui Varlaam au o structură diferită de textele tipărite la noi în secolele XVI şi XVII, şi anume: o introducere de câteva rânduri, lectura din Evanghelia zilei şi cazania împărţită în 2 învăţături, cu 2 titluri diferite. Astfel sunt Învăţătură la Dumeneca întâia a Sfântului Post cel Mare şi omiliile de la Dumeneca a doua după Cincizecime până la sfârşitul acestui ciclu de cuvântări duminicale. Această structură poate fi întâlnită în Evanghelia învăţătoare publicată în 1619 la Rohmaniv, de către ucrainianul Trankvilion Stavroveţki.

Nu s-a cercetat încă foarte profund cât de mare este dependenţa acestor colecţii de omilii, cât şi a altora, manuscrise sau tipărituri, faţă de omiliile Sfântului Calist Patriarhul, care a cunoscut o mare circulaţie în acele secole, fiind indicat adesea drept autor al cazaniilor şi cuvântărilor respective. Foarte semnificativ este faptul că şi Cazania a II-a a lui Coresi, din 1581 (cea ortodoxă, pentru că prima avea puternice interferenţe calviniste), are ca surse omiliile Sfântului Calist Patriarhul, alături şi de alţi Sfinţi Patriarhi: Sfântul Ioan din Calcedon, Sfântul Ioan Caleca şi Sfântul Filotei, cu mare circulaţie la slavii de sud.

Varlaam a scris „programatic pentru întreaga semenţie românească, proclamând globalismul al cărţii sale de omilii”. […] El redactează [omiliile] într-o limbă românească limpede, vădit performantă” (p. 350). Ca scriitor, Varlaam „se simte în largul său, turnând în texte harul pe care îl avea de la Dumnezeu şi din veacurile ce sublimaseră însemnate experienţe româneşti ale oralităţii” (p. 354) şi poate că nu numai ale oralităţii, deşi documentele noastre sunt sărace în această privinţă.

Drd. Gianina Picioruş

Caracteristicile profund religioase ale culturii româneşti până în secolul al XVIII-lea, cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1996, p.202-203:

„Literatura noastră veche a evoluat în condiţii cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident. În occident, traducerea Bibliei şi a cărţilor sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care perioadă a înflorit literatura profană în limba naţională.

Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jonglerilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în Scripturile Sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după apariţia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise.

Literatura religioasă – canonică şi apocrifă – a format astfel, în primele veacuri, singura hrană intelectuală a întregii societăţi [fiind apreciată şi îmbrăţişată ca spiritualitate şi cultură care îi era propice şi îi aparţinea – n.n.]. Ea a creat o mentalitate religioasă care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale şi politice.

Clerul […] ocupă în structura societăţii un loc de frunte. Am arătat la p. 44-45 că mănăstirile au fost cele dintâi focare de cultură ale noastre. […] De la aceste focare s-au aprins, cu vremea, luminile pe lângă scaunele eparhiale şi pe lângă bisericile de oraşe şi chiar de sate – pretutindeni unde s-au găsit vlădici ori preoţi cărturari şi inimoşi. Astfel clerul a ajuns să fie aproape singura clasă cultă”.

Limba folosită în Biserică şi în administraţie era slava veche sau paleoslava. Aceasta până în secolul XVI, când diaconul Coresi deschide seria tălmăcirilor şi a tipăriturilor în limba română, deşi oratorie în limba românească şi traduceri sporadice au existat şi anterior:

„Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Varlaam, şi astfel de la Varlaam la Simeon Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban [1688] şi până la Antim Ivireanu, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi timp înţeles în toate ţinuturile româneşti…

Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină, acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară.

Cu această muncă de tălmăciri s-a pregătit şi drumul limbii naţionale spre altar. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei în Moldova şi mai târziu mitropolitul Antim Ivireanu în Muntenia se pun în fruntea marii reforme de a introduce graiul românesc în altar, traducând amândoi cărţile necesare ritualului creştin [folosindu-se şi de traduceri anterioare şi ţinând enorm de mult cont de tradiţia transmisă până la ei. Ei mai mult au dat o formă literară şi o curgere preafrumoasă limbii – n.n.]. A fost acesta un mare câştig pentru cultura religioasă a poporului nostru, fiindcă popoarele catolice nici azi nu ascultă slujba religioasă în limba naţională”.

Cartojan scria acestea în prima jumătate a secolului XX. Deşi el însuşi nu era credincios, recunoaşte că aceeaşi gândire religioasă era foarte familiară şi cronicarilor (p. 205-206). Concluzia sa este:

„Prin munca necontenită şi plină de trudă a clerului s-a ajuns ca ţările noastre să devină, în pragul veacului al XVIII-lea, focarele din care radia lumina culturii în tot Răsăritul Ortodox, oprimat sub stăpânire turcească. […] A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristicile din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie”.

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643, cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, , 1998, p. 341-355.

Varlaam, născut Vasile Moţoc, într-o familie de răzeşi, a intrat în monahism la Mănăstirea Secu şi a fost ucenic al lui Anastasie Crimca. A avut o strânsă relaţie de prietenie cu Sf. Petru Movilă, care participă la înscăunarea ca Mitropolit a Sf. Varlaam, după cum şi acesta a fost prezent la cea a Sf. Petru Movilă, ca Mitropolit al Kievului. Sf. Petru Movilă îl citează în Jurnalul său pe ieromonahul Varlaam, care i-a povestit o minune a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din 1610, când acesta a salvat cetatea de atacul cazacilor zaporojeni.

Varlaam a ajuns din arhimandrit direct mitropolit al Moldovei, datorită virtuţilor sale. La intronizarea sa a predicat vestitul teolog constantinopolitan Meletie Syrigos. În 1639 a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul de Patriarh al Constantinopolului. În 1645 a scris Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, text adoptat de către al doilea Sinod ortodox de la Iaşi şi transmis românilor transilvăneni. Tipărită în 1643, Cazania a fost „veritabila carte proteguitoare a cugetării ortodoxe româneşti” (p. 342).

Ea a avut o circulaţie extraordinară în toate cele trei ţări româneşti, fiind retipărită la Alba Iulia în 1699, sub titlul Chiriacodromion (în traducere liberă: calea domnească), de către Mihail Ştefan, ucenicul Sfântului Antim Ivireanul, în încercarea de a împiedica Uniaţia.

„Cartea românească de învăţătură coboară din omiletica bizantină (pagina de titlu este semnificativ vegheată de cei trei Sfinţi Ierarhi, Ioan Chrisostom, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, marii Părinţi ai elocinţei de amvon) şi participă, laolaltă cu Evangheliile cu învăţătură munteneşti (Govora – 1642, Mănăstirea Dealu – 1644) şi cu cea de-a doua Cazanie coresiană [1581], reeditată de popa Dobre la Bălgrad [Alba Iulia], în anii 1640-1641, la acel splendid banchet al prozei oratorice româneşti de la jumătatea secolului al XVII-lea.” (ibidem.)

Cazania apare cu cheltuiala lui Vasile Lupu, în tiparniţa trimisă de Sf. Petru Movilă [dacă nu cumva era mai veche] şi instalată la Mănăstirea Trei Ierarhi. Este „o carte de teologie ortodoxă” dar şi „o scriere cu accente polemice” (ibidem). A dominat proza oratorică românească a secolului al XVII-lea şi se împrumută masiv din ea în Evanghelia cu învăţătură de la Mănăstirea Dealu.

Încă din 1637, Varlaam îi scria într-o scrisoare adresată ţarului Mihail Feodorovici despre „dorinţa de a traduce pe limba românească cartea Sfântului Calist, Cuvântări la Sfânta Evanghelie„.

Cazania este o traducere. Atanasie Popa consideră că Varlaam a publicat o traducere prealabilă şi că traducătorul ar fi fost preotul Urs din Cotiglet (interpretând o informaţie dintr-un codice scris în 1680, în care se vorbeşte despre o „păucenie dintru păuceniia lui io Alexandru Vodă din ţara Moldovei”). Dan Horia Mazilu consideră însă că traducătorul este, fără îndoială, Varlaam.

Drd. Gianina Picioruş