Etichetă: literatură română

Despre Imnul Acatist al Rugului Aprins

2 comments

Imnul Acatist al Rugului Aprins, scris de Părintele Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, închinat Maicii Domnului – simbolizată profetic de rugul aprins – este un imn isihast, în care Preasfânta Fecioară apare ca cea mai mare apărătoare a celor care se nevoiesc cu rugăciunea inimii, atât a celor lucrători , cât și a celor văzători (a celor contemplativi, văzători ai luminii dumnezeiești).

Imnul, ca tehnică poetică, este un melanj între tradițional și modern.

Pe de-o parte, Fer. Daniil a făcut un Acatist versificat, în pură tradiție bizantină, așa cum este, în greaca bizantină, primul Imn Acatist, introdus în cult în secolul al VII-lea, în Constantinopol, de Patriarhul Serghie. Pe de altă parte însă, recurge la mai multe tipuri de versficație, atât în ce privește rima, cât și – mai ales – picioarele metrice, procedeu la care apela odinioară și Sf. Dosoftei, în metrificarea Psaltirei. În acest fel, alternează metrul așa-zis popular, de 6-7 silabe, profund melodic și părut accesibil, cu cel lung, cezurat, mai complex atât din punct de vedere tehnic, cât și al imaginilor simbolic-poetice pe care le presupune.

Un alt nivel în care se remarcă o simbioză între stilul tradițional și poetica modernă este cel lingvistic, unde termeni vechi ca simboale, polata (cămara), voroavă (vorbă) și alții stau alături de neologisme – fără ca autorul să facă abuz de ele – în contextul unei limbi destul de acurat moderne și accesibile unui lector contemporan obișnuit. Balanța înclină puțin spre arhaisme și spre înțelesuri vechi ale cuvintelor, dar este echilibrată în schimb de utilizarea acestora cu valențe metaforice în interiorul unei simbolistici confundabile (intenționat) cu cea care este proprie poeticii moderniste.

Și aici am ajuns la cel de-al treilea nivel de sinteză poetică a Imnului, și care este și cel mai subtil, între expresia și simbolistica mistică veche și metafora simbolică modernă. Pentru noi este absolut esențial de remarcat că s-a putut concepe această simbioză, de către un ieroschimonah fost literat, care n-a resimțit aceasta ca pe o erezie, fapt care ne determină să credem că am avut dreptate când am interpretat poezia modernă așa cum am făcut-o în articolele noastre.

Și mai este și un al patrulea nivel al Acatistului: pe lângă chintesența mistic-duhovnicească, prin care se recapitulează, în mod tradițional, istoria sfântă și simbolurile profetice și care constituie subiectul dogmatic al Imnului, Fer. Daniil a încercat – și reușit – o sinteză cultă a poeziei românești, de la Dosoftei până la Eminescu și la poezia modernă interbelică, reprezentată de Arghezi, Barbu, Blaga sau Voiculescu care sunt inserați, ca sonuri poetice, în versurile Imnului, alături de exprimări tipice pentru acest gen liturgic.

Cu alte cuvinte, Acatistul Rugului Aprins este o experiență poetică dificilă, cultă, și care nu poate fi gustat ca atare în necunoștință de cauză. Autorul lui recondiționează liturgic-eclesial simbolurile și limbajul fracturat al poeziei moderne, refăcând în sens invers drumul parcurs de la mistică la poezie de poeții moderni, ca Arghezi, sau Barbu, care într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, au avut tangențe cu teologia și literatura religioasă.

De exemplu, vedem mozaicuri din Sf. Dosoftei, Cantemir, Eminescu, Arghezi (din destul), Barbu, Voiculescu, Blaga, Pillat și alții:

Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn,
biruind blestemul firii, greul vieții noastre domn,
prin puterea curăției, pentru care pururea
Celui ce ni Te-a dat să-I rostim înflăcărat: Aliluia!
(Condacul II)

Aprinsă floare a necovârșitei Văpăi,
De Dumnezeu Născătoare,
Tu chip al păcii văzut în foc, într-un ocol de răcoare,
apleacă-te, acum, Preabună peste noi,
și sub blânda ta îndurare
darnic ne dă să putem afla,
darul cel rar, al Sfântului Fior,
răsuflul cel larg al odihnitului zbor
din pieptul Porumbiței de argint,
pe care și împăratul prooroc o vedea
pe culmile Vasanului plutind. /…/

Și ne pune pe buzele noastre întinate
măsura pâlpâirii celei curate
ca să putem învăpăiați a-ți cânta: /…/

Bucură-te, zare arcuită cu heruvice aripe;
Bucură-te, vecie oprită în încăperea unei clipe;
Bucură-te, vâslă uriașă întru suișul cel ales;
Bucură-te, sorbire a cerului, cu subțiatic înțeles;
Bucură-te, fântână acoperită cu unduiri de Apă Vie;
Bucură-te, căldură iscusită crescută din Filocalie;…
(Icos IV)

Ea [viața] e a Minții de dincolo de gând și de loc,
de dincolo de șirul clipelor dăinuirii.
Este vădirea unui cer lăuntric de foc,
peste fântânile inimii și-nfăptuirii.
(Condac VI)

Fecioară și Maica nosatră Preacurată
Tu ești într-adevăr trezia,
voința frunții, în mir adunată,
ochiul cel din lăuntru deschis
în rotundul zărilor toate,
inima cu centrul învins,
de străvezimea stărilor curate. /…/

Bucură-te, cruce a înflăcărării și agerimii alesului;
Bucură-te, osia cerului, cu luceafărul înțelesului;
Bucură-te, spargerea gândurilor cu al lor zadarnic stup;
Bucură-te, oglindirea cea nevăzută, de dincolo de trup; /…/
Bucur-te, psaltirion al inimii, sub arcuș de gând;
Bucură-te, strigăt de cinci strune, tot una zicând;…
(Icos VI)

Rugăciunea ca un ornic al gândului și al cerului
curge la lăuntrul Tău,
și se-ngeamănă cu limpedea
ectenie a misterului
lângă dragostea lui Dumnezeu.
(Condac VIII)

Către tine venim rușinați și scăzuți
cu sufletul apus și genunchii frânți.
Că de atâta pacoste de păcat,
inima ni s-a învârtoșat
cum este steiul cremenii albastre,
mohorâtă nespus. /…/
Ne atârnă prin pâclă gândul răpus…
(Icos VIII)

Către Tine [Doamne] mă aplec cu fruntea
și mâna mi-o pun ca Toma în locul cel sfânt.
Strâns, adunat în mine, așezat fără cuvânt
aștept ca orbul puntea
„Luminii din adânc, cea fără de înserare
și care-i pusă-n om, ca un lăuntric soare
să lumineze întreagă, în încăperea ființei”.
Cum nu te văd de noaptea grosimii de păcate,
Te pipăi cu sfială,
cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,
cu deget de bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială.
Și neajuns aș pune încă și cealaltă mână;
dar inima străpunsă de fulger de arsură,
îndurerat de dulce, cu răsuflarea-ngână
chemarea Ta întreagă și fără voia mea
bătaia rugăciunii aleragă spre lumină într-un: Aliluia!
(Condac IX)

Primejdia și ispita sunt doară spre încercare,
și prin chemările cele fără de încetare
ale prea-luminosului Nume de putere,
simțurile și voia inimii mele
au intrat în praguri de tăcere.
Slobod de ele
[de tirania simțurilor și a voii pătimașe]
aștept să mă năpădească
auzul, văzul și graiul cel dumnezeiesc.
În mine de-acum doar acestea să se rostească.
Și Iubitul meu Însuși, Iisusul ceresc
să vadă, să vorbească și să înțeleagă
prin chiar văzul, auzul și voia mea întreagă.
Hristos să viețuiască așa
prin toată vlaga mea.
(Condac XI)

Despre cărturari și cărturărie

Leave a comment

În România de azi sunt două feluri de intelectuali: unii care studiază și scriu ca să afle adevărul și alții care fac aceleași pentru bani și/sau glorie nepieritoare. S-ar părea că ultimilor nu le-a ajuns deloc la urechi vechiul principiu după care se călăuzeau cărturarii noștri mai înainte vreme: vanitas vanitatum, omnia vanitas. Gloria nepieritoare nu e decât în capul celor care, dacă se văd elogiați și luminați de reflectoare la rampă, cred că posteritatea și mileniile care vor urma vor conserva această atitudine ca pe musca din chihlimbar.

Adevărata experiență istorică este însă amară pentru aceste iluzii: cine nu adună cu adevărul risipește. Cei care s-au luptat pentru el se poate să fi fost batjocoriți în viață, insultați, renegați, criticați, desconsiderați, predestinați, de contemporanii lor, uitării în negura istoriei. Numai că Dumnezeu face să cadă în uitare și în renegare pe cei care și-au lustruit scrisul și cărțile, care s-au crezut invincibili în fața timpului și a erodării lor raționale și nemitarnice, și descoperă după decenii, secole sau milenii cărți și scriitori pe care alții i-au îngropat de vii sub dărâmăturile insensibilității și orbiei lor.

Despre scrisul ca jertfă, vedeți mai departe o pildă de la Dimitrie Cantemir, o rugăciune în capul cărții, cu care începe Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor:

„Lui Dumnădzău unuia, în Troiță /Treime/ închinatului și slăvitului, Λατρεíαν /Slavă/, în veci!

Lucrurile vechi și a annilor bătrânețe, altuia nu așe cu cuviință să cad, fără numai Unuia carile iaste Παλαιòς τῶν ἡμερῶν /Vechi de zile/. Adeverința cuvântului, nu alt mai gata scutitoriu sau mai înțelept otcârmuitoriu a afla poate, fără numai pre cel vecinic Cuvânt, carile singur iaste adevărul, cu Părintele născătoriul Său de o ființă.

Dragostea cătră cel de aproape nu să poate plini, fără numai în temeliia și izvorul dragostii Duhului, carile ne învață toată adeverința și toată dreptatea, carile de la Părintele vecinicește purcede și pre Fiiul mai denainte și după toată vremea să odihnește.

Pentru aceasta dară Ție, cerescule Părinte, căruiia anii nu să scad, Ție a anarhului /neîmbătrânitului/ Părinte Fiiu, a căruia naștere iaste mai denainte și preste toți vecii, și Ție, Svântule Duh, a căruia purcedere covârșește toate vremile trecute și viitoare, și încă Ție unuia, Svântului și marelui Dumnedzău, sudorile ostenințelor mele <cartea, adică> în loc de jirtvă /jertfă/ de laudă aduc și închin.

Supt scutul nebiruitelor Tale puteri, slabe și lâncede osirdiile mele aciuedz și să le scutesc alerg. Pre Tine, bunule Doamne, pricina cea dintăi și pricinuitoriul a tuturor bunătăților credzind și cunoscând, în binele fratelui și în folosul aproapelui (pentru care tare poruncindu-ne, după Tine, în dragostea lui, toată legea și prorociia să cuprinde și voia Ta a să împle, arăți), lucrușorul acesta cu Tine l-am început și, cu nenumărate și nemăsurate milostivirile Tale, iată că l-am și săvârșit.

Pentru carea Ție, α și ω, începutului și sfârșitului, cu umilit suflet și cu inimă înfrântă, plecându-l și supplecându-l, rogu-mă nu-l lepăda, nu-l trece, ce ca un bun și milostiv ce ești, de ochiul zavistnic și de limba simceloasă /ascuțită/ păzindu-l și ocrotindu-l, Ție unuia să cuvine toată slava și închinăciunea, mărire dă, de acmu și pănă în veci, amin”.

Între medievalitate și romantism

Leave a comment

Urmărim mai jos o parte din topoii medievali care determină temele și motivele literaturii române moderne. În critica noastră literară, Mihai Moraru susține o relație mult mai profundă decât s-a bănuit între literatura medievală și cea romantică, remarcând orientarea filo-latină și filo-italiană a cărturarilor noștri înainte de epoca pașoptistă – Miron Costin fiind cel care plasează Italia în dricul [centrul] pământului, ca o rodie, numită, pentru frumusețe, și raiul pământului, – dar și germenii dacismului la Dimitrie Cantemir.

E necesar să discernem între ce a fost abjecție comunistă în epoca ceaușistă, care asimila naționalismul ideologiei sale, și ce reprezintă cu adevărat tradiția istorică, literară și culturală a românilor.

Trecem în revistă câteva idei, care altfel pot cunoaște dezvoltări vaste. O mare parte din ideologia literaturii romantice românești (sau preromantice) își află sursele în textele de mai jos și în altele asemenea.

Grigore Ureche:

După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu […] mai apoi, după multă vreme, cum spune mai sus, cându păstorii din munţi ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi sub munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare[1].

Miron Costin:

Vânătoarea lui Dragoș:

…de pe coama munţilor înalţi privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind pînă la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului.

Nistrul cel măreţ îşi are izvoarele în ţările coroanei polone, şi chiar acolo unde desparte în două Podolia, curge pintre stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om; e mai frumos ca Nilul, deşi e slăvit Nilul, ce curge încunjurat de trestii. Nistrul întrece chiar Dunărea, a cărei ape sunt nesupuse albiei. Valurile Nistrului, în umbră, udă maluri cu pereţi strimţi, şi fluviul poartă război cu Phoebus, ca să prindă din razele lui, căci stâncile aplecate îi ascund cerul.

Ţânţarul, duşmanul somnului oamenilor, nu se află aci. Şi, când se arată totuşi maluri joase la vaduri, ele sînt asemenea labirintelor de grădini pe ape, sau asemenea sprâncenelor sublime de pe fruntea veselă a regelui slăvit, cu fruntea senină ca cerul! Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aci din Olimpul lor. Peste tot, câmpii mănoase, păşuni întinse; care alte pămînturi în lume se pot asemăna cu acestea?

Şi Prutul iese din acest regat, râu bogat, şerpuind pe şesuri întinse cu câmpii mănoase pe maluri. Aci zadarnic te mai lauzi, Egiptule, că acolo în ţara ta întreci Prutul în bogăţie. Aci o jumătate de copeică produce şapte măsuri de grâu, ceea ce cu greu s-ar vedea între graniţele tale nisipoase. În anii roditori, ovăzul, secara, grâul dau unsprezece măsuri, iar meiul peste douăsprezece.

Tu ce poţi avea mai mult, de te lauzi cu protecţia Cererei, decât că în ţările tale creşte zahărul? Aci iapa adesea fată doi mînzi şi oaia trei miei deodată, iar vaca tânără de trei ani fată un viţel. Şi pe tine, Bârlade, râu roditor, nu pot să nu te amintesc: e greu de uitat cum curgi în bogăţie îmbelşugată, ducând cu unda ta miere şi lapte, desfătări ca în Rai. Mai departe, ei văd şi păduri, şi pe unde curg râurile, şesuri întinse, şi, când aplecară ochii, văzură o ţară, cum ar fi o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi.

Privind spre răsărit, se minunară de aşa ţară cu câmpii pline de flori, asemenea Raiului. Acum nădejdea în prinderea pradei bogate se schimbă, altă dorinţă le umple sufletul. Privesc locurile şi apoi pornesc mai departe de-a lungul rîului, şi acum, ieşind din ceaţa munţilor, dau de câmpiile curate. […]

Capul zimbrului îl aşezară pe un stâlp, ca un semn aducător de bine, şi Boureni a fost întâiul sat după această ispravă, căci zimbrul se numeşte pe moldoveneşte bour. De aci şi ţara are drept pecetie un cap de zimbru, şi pe acel loc ei întemeiară cel dintâi sat şi-i dau numele Boureni de la bour.

Căţeaua, obosită sau rănită în desiş de către fiara slăbită de puteri, după atâta muncă alergă încălzită la apă, dar după ce bău, crăpă acolo istovită. Dându-se acestui râu pe vecie numele de Moldova, de la Molda, el a păstrat şi azi numele dintâi. Izvoreşte din apropierea Maramureşului, tot din Munţii Carpaţi, şi se varsă în Siret lîngă Roman. Râul Moldova a dat un nume veşnic şi ţării, şi poporului: de la Moldova este şi moldoveanul[2].

Despre Italia:

Țara Italiei, [privind] de aicea de la noi, iaste drept spre apusul soarelui, nu așa depărtată de țara noastră […]. [Este] Italia în dricul pământului… […]. Grecii zic Italiei cu altu nume: Hesperia, din Hesper, steaua ceea căriia îi zicem noi luceafărul cel de noapte, că acel luceafăr drept preste Italia apune. […] Iaste țara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie, de cetăți și orașă iscusite, mulțime și desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bișugurile. Pentru mare iscusăniia și frumsățări a pământului aceluia, i-au zis raiul pământului, Italia, a căruia pământ, orașăle, grădinile, tocmelele la casăle lor, cu mare desfătăciune traiului omenesc, n-are toată lumea, supt ceri blându, voios și sănătos: nici călduri prea mari, nici erni prea grele. De grâu sațiu, vinuri dulci și ușoare, unt-de-lemn, mare bișug și de poame de tot feliul: chitre [citrice], năramză [portocale], alămâi, și zahăr. Oamenii iscusiți preste toate neamurile, stătători la cuvânt, neamăgei, blânzi, cu oamenii streini nemeriți dintr-alte țări îndată tovarăși […]. Aceea țară iaste amu scaunul și cuibul a toată dăscăliia și învățătura: cum era Athina într-o vreme la greci, amu iaste Padova în Italia – și de alte iscusite și trufașă meșterșuguri[3].

Afinitățile pașoptiștilor pentru Italia și pentru țărmurile mediteraneene mi se par a fi substanțial susținute de asemenea fragmente. De asemena, peisajele naționale au putut influența descrierile romantice din poezia și proza de mai târziu. Amănunte asemănătoare regăsim și în jurnale străine – vezi mai jos.

Paul de Alep:

În drumul de la Vaslui la Scânteia (o localitate),

pădurea prin care treceam era nesfârșită și înfricoșătoare[4].

Obsesia pădurilor apare mai ales la Eminescu și Mircea Eliade.

Cât despre legume, ca sfecla, pătrunjelul, ceapa albă și usturoiul, <acestea> nu cresc decât după Paște, căci în tot timpul Postului [Mare] ninge mereu ziua și noaptea, iar dimineața pământul este tare ca piatra; mai ales râurile sunt înghețate”[5].

Despre iernile grele pomenesc sau fac aluzie mulți autori medievali, ca Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul. De la Ovidiu până la Vasile Alecsandri și după, avem destule confirmări ale acestei realități.

„Iar prunii ziși inimă de porumbel <sunt atât de mulți> încât seamănă cu o mare care se revarsă; <prunele> sunt de culori și de soiuri variate: albe, galbene, roșii, ruginii și sunt foarte gustoase; cireșii <cu fructe> roșii sunt atât de mulți încât par ca niște păduri; sunt și soiuri minunate de pere[6].

…o câmpie de grâu…, în această țară [Moldova] întrece de obicei în înălțime statura unui om[7].

Țara [Românească] este populată și îmbelșugată și fiecare sat este mare cât un târg[8].

Matei Basarab cu alaiul său

au plecat la vânătoare, căci în toate aceste țări, până la cazaci și moscoviți [Paul de Alep subliniază foarte des unitatea de tradiții și obiceiuri care există în țările ortodoxe], în fiecare casă de episcop sau de boier sunt întotdeauna urși și alte animale, pentru petrecerea lor. Căci este un obicei străvechi <al domnilor> să dea cu prilejul ajunului Crăciunului și al sâmbetei luminate un ospăț domnesc din vânatul lor, în a doua zi de sărbătoare. […] Seara s-au întors cu mare pompă. În spatele trăsurii domnești veneau care încărcate cu vânat: mistreți, iepuri, vulpi și urși pentru petrecere, apoi păsări sălbatice, <cum ar fi>: cocori, găini sălbatice, porumbei și altele[9]. Etc.

De la Dimitrie Cantemir selectăm iarăși doar câteva fragmente:

Câmpiile Moldovei, des pomenite pentru rodnicia lor în operele scriitorilor vechi și mai noi, întrec cu mult bogățiile pe care le aduc munții […], încât în anii buni grâul dă plugarului de douăzeci și patru de ori mai multă sămânță semănată, alacul de treizeci de ori, orzul de șaizeci, meiul, ceea ce cu greu ar crede cineva care n-a văzut, de trei sute de ori. […] În Moldova de jos meiul crește cum nu se poate mai frumos, din care pricină la ai noștri s-a născut proverbul că meiul în Moldova de jos și mărul în partea de sus a Moldovei nu au coajă. După ce-l zdrobesc, îl pisează și-l coc ca pe o pâine și mulți îl mănâncă cu unt, cât timp este cald încă.

Vei găsi nu livezi, ci păduri de pomi fructiferi. La munte fructele cresc de la sine, la șes însă trebuie să fie cultivate prin grija omului, dar tocmai de aceea sunt și mai gustoase. […] Dar pe toate celelalte daruri ale pământului le întrec cu mult viile minunate care se întind pe o mare lungime între Cotnar și Dunăre, atât de roditoare încât un singur pogon […] dă cele mai deseori 400 până la 500 măsuri de 40 de livre de vin. Cel mai nobil vin se face la Cotnari […], dar eu aș îndrăzni să afirm că este mai de soi și mai nobil decât toate vinurile din Europa…[10].

[1] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 12.

[2] Miron Costin, Poema polonă, în Opere, vol. I, EPL, București, 1965, p. 256-259.

[3] Idem, De neamul moldovenilor, în Opere, vol. II, EPL, București, 1965, p. 14-16.

[4] *** Călători străini despre Țările Române, vol IV, (partea I: Paul de Alep), Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 30.

[5] Idem, p. 59.

[6] Idem, p. 90.

[7] Idem, p. 93.

[8] Idem, p. 106.

[9] Idem, p. 108.

[10] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei RSR, București, 1973, p. 109

***

Eugen Negrici observase[1] că, în Letopisețul lui Grigore Ureche, descrierea Ardealului are „meritul de a sugera, înaintea lui Bălcescu, grandoarea lui geologică:

Ardealul sau Țara Ungurească de gios să cheamă țara peste munte, carea cuprinde o parte de Dațiia și peste munte. Derept aceia îi zic Țara peste munte, căci iaste încungiurată de toate părțile cu munți și cu păduri, cum ar fi îngrădită[2].

[…] Ardealul este, în acele rânduri, un tărâm fabulos convențional, un Canaan transcarpatin:

Iaste Țara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuie vieții omenești, că pâine peste seamă rodește multă, de nimenea nu o cumpără, ci tuturoru prisosește; vin – pretutinderea, nimărui nu lipsește; miiare multă și bună, de care fac mied, așa de bun, cât să potrivește cu marmaziul[3].

[1] Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 157-158.

[2] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Științifică, București, 1967, p. 130.

[3] Idem, p. 132.

Paturile de odihnă ale Sfinților și pustia preafrumoasă

2 comments

În Cazania la Duminica Paștilor a Sfântului Varlaam al Moldovei (de la 1643), avem o descriere a Raiului (poate mă voi ocupa mai pe larg altădată de aceste descrieri în textele românești), în care se spune, printre altele:

Acolo este viață fără de moarte și cununi gătate celor ce biruiesc poftele și păcatele, și celor ce se trudesc pentru Dumnezeu. Sunt paturi de odihnă veșnică cu lumină așternute. Acolo nu sunt suspini, nici lacrămi, că va șterge Dumnezeu toate lacrămile din ochii lor și-i va umple de blagoslovenie și de veselie, și de tot belșugul.

Mi-au atras atenția paturile cu lumină așternute de la prima lectură. Ele există în mai multe texte și pot să fie și exprimări simbolice, dar și sunt urmarea unor vederi extatice. Se pot depista și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, pe care tradiția i-o atribuie Sfântului Ioan Damaschin (eu am citit-o în întregime în varianta prelucrată de Sadoveanu și am pus-o pe Trilulilu, dar Trilulilu ne-a pierdut din fișiere – acolo scrie că, în niște livezi frumoase

se vedeau și paturi de aur așternute cu covoare în felurite culori

sau în apocriful numit Apocalipsul Apostolului Pavel, unde se spune că sufletul celui drept, răposând și venind înaintea lui Hristos la Judecată, e trimis mai întâi să vadă Iadul. Și

după ce a văzut Iadul, îl duc iar [îngerii] înaintea lui Hristos de-l blagoslovește și-l trimete în Rai, unde sunt multe feluri de pomi și sub toți pomii sunt paturi; deci îi dau și lui un pat de se odihnește … (Cf. M. Gaster, Literatura populară română).

De la Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf s-a plecat în conceperea unui cântec de stea intitulat Cântecul pustiei (amintind de hotărârea Sfântului Ioasaf de a părăsi palaturile împărătești pentru a viețui în pustie), interesant pentru că a fost găsit într-un manuscris moldovenesc de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1784), dar și în altele de secol XIX, ceea ce denotă că subiectul isihiei și al sihăstriei n-a fost lăsat în umbra uitării odată cu intrarea în secolul modernității:

O, preafrumoasă pustia!
Priimește-mă întru a ta desâme,
O, prea frumoasă pustia!
Ca pre pruncul la maică,
Când la țâță îl apleacă,
O, prea frumoasă pustia!
Pre la miez de miază-noapti,
Nu mă înfricoșa cu moarti,
O, prea frumoasă pustia!
Nici cu a ta îngrozire
Ca să nu fiea prefuiri,
O, prea frumoasă pustia!
Ti-am iubit preste polate [cămări],
Ce sunt cu aur suflate,
O, prea frumoasă pustia!
Ti-am iubit preste visteria
Ce-este plină de-avuția,
O, prea frumoasă pustia!
Merge-voi pi dumbrăvi odrăslite,
Ca pre niște vii rodite,
O, prea frumoasă pustia!
Fi-voi sălbatică fiară,
Lăsând lumea cea amară,
O, prea frumoasă pustia!
Și păzând a ta rădăcină
Ca să stau fără pricină,
O, prea frumoasă pustia!
Ramurile tale îmi plac
Ca ruga să mi să triacă [la Dumnezeu],
O, prea frumoasă pustia!
Și le placă cât de gios
Ca să dobândesc folos,
O, prea frumoasă pustia!
Și le placă cât de multe,
Ca ruga să mi să-asculte,
O, prea frumoasă pustia!
Că lume am părăsât
Și la tine-am năzuit,
O, prea frumoasă pustia!
Că doresc di al meu prietin [Sf. Varlaam]
Și aduc lacrămi fierbinte,
O, prea frumoasă pustia!
Carele m-au îndemnat
De înșelăciuni m-am lăsat,
O, prea frumoasă pustia!
Cumitrenie lui Hristos
De la care am folos,
O, prea frumoasă pustia!
Care m-au răscumpărat
De strămoșescul păcat,
O, prea frumoasă pustia!
Carele S-au pironit pre Cruce
Și și-au vărsat sfântul sânge,
O, prea frumoasă pustia!

*

O, prea frumoasă pustie,
Primește-mă într-a ta desie, of!
Ca pre pruncul a sa maică
Când la țâță îl apleacă, of!
Și în leagăn îl odihnește,
De tot răul îl ferește, of!
Păzește-mă fără frică,
Să nu mă tem de nimică, of!
Pe la miez de miazănoapte,
Nu mă înfricoșa de moarte,
Nice căuta îngrozire
Să nu mă faci fără de fire;
Te-am iubit peste polată,
Tot cu aur fericată;
Te-am iubit pre visterie
Ce sunt plină de avere;
Împărățâia am părăsit
Și la pustiire am venit;
Fiind sălbatică fiară
Părăsind lumea cia amară;
Cât în lume am trăit,
Multe valuri am pățit.
Voi să scap fără vină
Și prin a tale verzi lamuri
Voi să trăiesc fără valuri;
Ramurile tale îț pleacă
Ca ruga să mi se treacă;
Și le pleacă cât de jos,
Ca să dobândesc folos;
Că doresc de-al meu părinte
Plângând cu lacrăm fierbinte:
De părintele Varlaam
Care povățuitori eram,
Carile m-au îndemnat
De eu lumea am lăsat,
Și în cale am povățuit,
La pustie am venit,
Ca să urmez lui Hristos
Care-i lumii de folos,
Care și-au vărsat sfântul sânge,
Pironindu-Să pe Cruce,
Care m-au răscumpărat
De strămoșescul meu păcat.
Oh! Hristoase împărate!
Mă rog să-mi faci și mie parte
Cu îngerii să mă odihnesc,
În veci să mă veselesc,
O, prea frumoasă pustie!

*

Acel fiu de-mpărat mare,
O, prea frumoasă pustie!
Domnul dându-i luminare,
O, prea frumoasă pustie!
A lăsat împărăție
Și a plecat în pustie
Cu dor și cu multă jale,
Cântând în astfel pre cale:
O, prea frumoasă pustie!

Mă rog din inimă ție,
Primește-mă pre mine
Ca să viețuiesc în tine;
A ta desime să-mi fie
Schiptrul de împărăție;
Pre tine te voi d-acuma
Ca să-mi fii tata și muma;
Ș-ale tale rămurele
A-mi fi surorile mele;
Și din tine brăzișorii
Voi să-mi fie frățiorii;
Și toate lemnele crude
Să-mi fie în loc de rude;
Ș-ale tale floricele
Ca nepoți și nepoțele.
Mă rog iar, pustie, ție,
Milă de mine să-ți fie,
Și să mă ferești de toate
Păzindu-mă-n zi și noapte
De năluciri, de ispite,
Și de fiarele cumplite.
Și să mă-ntărești în răbdare,
Dându-mi bună cugetare;
Să sufăr vara căldura
Și iarna degerătura;
De mă-i vedea-n vro durere,
Să-mi dai a ta mângâiere,
Stând doftor boalelor grele
Și balsam ranelor mele,
Ca din lume când m-oi duce,
Să-mi poci da sufletul dulce
Întru Aceluia mână
Ce m-a zidit din țărână.

„Noi despre ceilalți” sau despre erotismul femeii germane

Leave a comment

Despre cum i-au văzut românii din epoca veche pe străini s-a ocupat Dan Horia Mazilu (Noi despre ceilalți), pe care v-o recomand s-o citiți, deși stocul s-a epuizat în librării. Mai ocupându-mă și eu cu recitirea, mi-a atras atenția impresia pe care i-au lăsat-o lui Nicolae Filimon (cântăreț la strană dar și ziarist, polemist și scriitor)… femeile germane. Vă las să vă delectați:

„Mulți dintre călătorii ce au vizitat Germania spun că femeile din acea țară sunt foarte frumoase și, printr-un curs liber ce dau acei călători iluziunei lor poetice, ajung de multe ori a numi pe germane angeli, silfide etc.

Am vizitat și eu o mare parte din Germania, și încă state locuite de adevărați germani; atestez dar că până la un punct oarecare mă unesc cu părerea acelor călători. Este adevărat că prea anevoie ar găsi cineva în alte țări ale Europei atâtea nuanțe de frumusețe la femei, precum le poate găsi acestea în Germania. O statură de amazoană, o talie cât se poate de fină, mâni frumoase, ochi și sprâncene încântătoare, buză ce provoacă coralul și carmenul cel mai fin, dinți mai albi decât avoriul. Iată pentru ceea ce privește frumusețea fizică.

Venind și la partea morală, cată să mărturisim că femeia germană, poate din cauza climei temperată a Nordului sau din alte împrejurări, posedă niște calități morale de mare preț. Unde s-ar putea găsi un caracter mai solid și o educațiune mai perfectă, dacă nu la o femeie germană? Unde s-ar putea găsi iarăși atât de multă modestie și așa de puțină vanitate, dacă nu la o germană? Care pot fi femeile acelea ce ar avea mai mult orgoliu când e vorba de a comite o crimă și o mai mare statornicie în amor decât aceste zâne ale Nordului?

Schiller, în poema sa dedicată damelor, și Schubert, dulcele bard al Germaniei, în celebra sa romanță muzicală intitulată Der Schwanengesang, după părerea mea n-a făcut alt decât a descri fără părtinire caracterul acelor lebede sau nimfe ale Rinului.

Este însă un proverb care zice: Toată floarea își are ghimpele ei; au și femeile germane ghimpii sau defectele lor, și încă foarte mari.

Acestor femei, deși nu le lipsește nimic din nuanțele ce compun frumusețea femeii, le lipsește însă acel nu știu ce care atrage pe om către femeie. În amor ele sunt foarte pedante și ajung de multe ori la niște pretențiuni ridicole. Dacă din nefericire ți-au căzut la inimă vreo germană, alt mijloc ca să reeși lângă dânsa nu e decât să te arăți cât îți va sta prin putință trist, gânditor și din când în când să oftezi, de vei putea.

Când te vei afla conversând cu dânsa, să te silești a te arăta că cunoști literatura germană cu profunditate și să-i recitezi, cu o manieră cât se va putea mai afectată sau ultradramatică, poezii amoroase și corespondențe de ale lui Werther cu Charlotta; în fine, să te pui în genunche și să te târăști înaintea ei, întocmai ca un condamnat înaintea judelui său neplacabil, căci altfel nu vei putea reeși a deștepta amorul în acele inimi de gheață.

Afară de asta, unele germane au o mare pasiune pentru un fel de aventure amoroase cu totul particolare stravagantei lor fantezii. Ce fac dară? Întreprind călătorii pe strada ferată sau pe vapoarele dupe Rin și Elba, iau un aer mândru și pasionat, deschid pe Faust de Goethe sau vreo broșură de poezii de ale lui Schiller și se dau cu totul la o lectură îtreruptă adesea de niște oftări pe care le lasă să semene mai mult cu surprinderile inimii decât cu prefăcătoria.

Dacă li se adresează vro întrebare, mai întâi privesc pe interlocutori ca să vază de lucește pe fruntea lor vreun semn de contie sau baronie, apoi răspund cu o manieră foarte puțin naturală, prin care mai totdeauna și într-un mod singular și indirect fac un panegiric frumuseților și virtuților ce în adevăr nu prea le posed”.

Cam asta e imaginea femeii germane din secolul al XIX-lea, văzută prin ochii unui român… cârcotaș. Nu cred însă că pe nedrept. Observațiile lui cu privire la mutațiile pe care le suferă caracterul feminin în secolul modern (un rechizitoriu dur la adresa femeilor se găsește și într-un capitol din Ciocoii vechi și noi) seamănă foarte mult cu amarele constatări ale lui Eminescu. Filimon zice:

„De multe ori inima mea s-a deschis la amor precum se deschide roza la razele soarelui de primăvară; dar vai! Femeia pe care o credeam creată de Dumnezeu spre a mă face fericit, femeia căreia dezvelisem cele mai intime cugetări ale inimei mele, m-a trădat cu lașetate! Ca și tine, amicul meu, am plâns de durere, dar după ce am făcut observațiuni serioase asupra prozaismului în care au căzut acești demoni în formă de angeli, când m-am convins că femeile din clasa de jos iubesc și vând pe amanții lor pentru aur, că burghezele se inamoră de numele și pozițiunea socială a amantului lor, iar femeile din clasa aristocratică sunt atât de sceptice și epicuriane, încât schimbă amanții mai des decât crinolinele și scufiile, atunci, amice, mi-am uscat lacrimile și, făcând să tacă în inima mea simțământul amorului, mi-am zis: de acum femeia pentru mine nu va mai fi decât un obiect de comerciu, pe care îl voi cumpăra cu prețul aurului sau prin vorbe de spirit dobândite din romanțele cele pline de arsenic ale domnului Paul de Kock!… Rezbel, dar, rezbel neplacabil în contra acestor vampiri ai sexului nostru!”

(Nicolae Filimon, cap. Femei vagabonde în Germania, din vol. Escursiuni în Germania meridională)

Reacția este dură. Nu toți sunt Eminescu, să spună: de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire / Și iubesc pe acest demon… (Venere și Madonă).

Etapele creației barbiene?

Leave a comment

E sub semnul întrebării, pentru că, în ciuda faptului că sunt amintite în mai toate manualele și cărțile de comentarii, tot nu reușesc să le recunosc ca atare.

Să vă spun povestea mai pe scurt, pentru cine n-o știe: Felix Aderca identifica, în lirica lui Ion Barbu, patru etape de creație: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și „șaradistă” (ghilimelele îi aparțin). În mai sus pomenitele manuale și cărți de comentarii pentru elevi, se spune foarte limpede că Ion Barbu a fost de acord cu aceste delimitări teoretice ale programului său liric.

Nedumerirea mea majoră stă în aceea că nu știu de unde au putut să tragă această concluzie. În interviul cu Felix Aderca, Ion Barbu nu face decât să le conteste. Nicăieri în critica literară nu am găsit o referință la ele ca și cum ar fi fost bătute în cuie, confirmate de Ion Barbu.

Dimpotrivă, poetul spune: „Deosebești patru momente în evoluția acestor zece ani literari ai mei /…/ Dă-mi voie să întâmpin cu câte o obiecție fiecare din aceste epitete”. Barbu respinge integrarea lui în parnasianism și expresionism, în timp ce epitetul „șaradist” îl consideră neinspirat sau răutăcios.

Cel ce își considera epoca „un secol cefal și apter” (raționalist și fără aripi, nonideal), se definea, paradoxal, ca tradiționalist. Sunt multe de adăugat, dar lăsăm pe altădată.

Nu știu, așadar, cum au reușit să vadă mulți o confirmare în ceea ce este o infirmare și o respingere. Asta îmi amintește de manualele de biologie: știința a descoperit că omul a evoluat din maimuță… .

Țiganiada – germenii romanului românesc?

Leave a comment

intre doua lumi

Mai zilele trecute am găsit un referat, cu titlul acesta, pe care l-am scris în anul I de facultate, pentru seminarul de literatură veche. Îl transcriu, în parte, mai jos:

Aristotel denumea epopeea ca fiind un gen al „narativului superior”. Spre deosebire de „dramaticul inferior”, căruia – după el – îi aparține comedia, Poetica nu menționează cu precizie un gen care să corespundă „narativului inferior”, dar îl ilustrează prin „parodia”, printre exemple numărându-se și Batrahomiomahia lui Homer, amintită și de Ion Budai-Deleanu în debutul epopeei sale „eroi-comico-satirice”.

„Narațiunea comică pare să fi fost la origini în mod esențial ilustrată prin parodii de epopei”, afirmă Gerard Genette, în Introducere la arhitext. Vom încerca să arătăm, însă, în continuare, de ce concepția privind descendența romanului din epopei, susținută prin continuitatea istorică a „narativului superior”, conform unei tradiții care s-a înrădăcinat în apusul Europei, nu se verifică, cel puțin nu în cazul literaturii române.

Omul este singura ființă care râde. Iar râsul său stă la temelia oricărei zidiri umane, fiindcă orice zidire umană stă sub semnul efemerității. Câteodată numai râsul îi mai îndeamnă pe ziditori să sfârșească lucrul și îi asigură subzistența. Într-o lume care îngheață sub raza morții, creația omenească se salvează neluându-se în serios, la modul absolut.

Dacă vrea să fie luată în considerare, arta trebuie să se declare învinsă de secoli și se istorie, fiindcă, așa cum observa și Nicolae Steinhardt, un infern asumat e un infern epuizat. Gratuitatea artei nu înseamnă că procesul creației în sine este un act ludic, ci ea rezidă în planul consecințelor ulterioare, în felul în care artistul nu-și venerează creația ca pe un idol și nu o propune astfel nici altora.

O creație serioasă care nu știe să se persifleze niciodată, care n-are subtilitatea greșelii și a relaxărilor umoristice, cade sub incidența istoriei și a finititudinii. „Sufletul umoristului este însetat de o substanțialitate mai autentică decât cea pe care i-o poate oferi viața” (Georg Lukács).

Ortega y Gasset susținea că „arta se petrece în suflet” (Meditații despre Don Quijote și gânduri despre roman), iar Dali ajunsese la concluzia că întreaga sa opară este mediocră și că numai el, ca artist, este genial, în timp ce Unamuno își cerea scuze cititorilor pentru că „am născocit cândva personaje de roman și le-am făcut să spună în glumă ceea ce pentru mine este cât se poate de serios”.

Bulgakov spunea că în om este ceva creat și ceva necreat. În consecință, în arta umană transpare ceva din acel necreat, adică din harul divin dăruit omului. Putem spune că există o artă apriorică – dar nu în sens platonician, ci în sensul în care ea rezidențiază în sufletul uman ca sculpturile lui Michelangelo în piatră, așteptând dalta efortului artistic – și o artă empirică, adică rezultatul, ceea ce se vede.

Altfel spus, o față istorică și o substanță spirituală, pe care opera de artă o reproduce și o transmite numai parțial și infim față de virtualitatea aproape infinită de manifestări artistice pe care o deține interiorul uman și care capătă numai plasticizări secvențiale. Comicul, satira sau farsa, în ciuda statului inferior pe care li-l acordau Stagiritul și antichitatea greacă, au capacitatea de a travesti plastic inexprimabilul – umorul e metaforă și metafora e poezie, după Vladimir Streinu.

Am făcut aceste precizări, încercând să înțeleg preferința lui Ion Budai-Deleanu pentru forma în care și-a îmbrăcat epopeea sa. Țiganiada nu este o parodie a epopeei, în speță (ea este o parodie pe multe paliere, dacă o luăm ca atare, dar nu factura ei satirică ne interesează deocamdată), ci o parodie a actului artisitic ca ideal uman absolut. Nu e o parodie donquijotească (Don Quijote, în intenția lui Cervantes, era o satiră la adresa romanelor cavalerești), și nu are urmași romanești.

Dacă filosof este cel care își râde de filosofie (Pascal), artist e cel care poate râde de artă și nu își imprimă pururea pe față grimasele respectabilității de sine. Țiganiada e în același timp o mare operă literară și un autopamflet. Autorul nu își privește propriul demers cu încredere literară.

Nemuritoarea artă pe care adulatorii au înălțat-o pe piedestal ca pe vițelul de aur („un idol plăsmuit dintr-o idee seamănă tot atât de puțin cu Dumnezeu ca oricare altul făcut dintr-un material grosier” – Șestov), este pură complimentare gratuită: „Întreaga operă a spiritului sunt miraje care se produc în lumea materială. Cultura tinde să se constituie ca o lume aparte și suficientă sieși. Aceasta este o iluzie, un miraj, și numai privind-o ca atare putem așeza cultura la locul ei” (Ortega y Gasset).

Este foarte elocvent faptul că românii au gândit alegoric și comic în primele mari opere ale literaturii lor, și mă refer la Istoria ieroglifică și Țiganiada (care nu e niciuna proză sau narațiune, nici nu vizează un scop narativ). Și poate c-ar trebui să privim Istoria ieroglifică drept prima noastră epopee, dar nici pe aceasta nu cred că o putem integra, urmărind riguros definiția, la genul „narativului superior”. De fapt, nu le-aș integra pe niciuna la nicun fel de „narativ”…

„Dialogul presupune o înaltă comunicare între singuratici. Limba solitarului absolut este lirică, monologică; în dialog se manifestă prea puternic incognito-ul sufletului său”, scrie Georg Lukács în Teoria romanului. Dialogul este travestiul solitudinii atât în Istoria ieroglifică cât și în Țiganiada.

Literatura în sine devine o „țiganiadă”, când încearcă să epuizeze teoretic și ideologic un neistovit dialog al textelor, o intertextualitate care este, în esență, seculară și naturală, iar nu programativă și exclusivistă.

Obiectul principal al parodiei, în Țiganiada, este Țiganiada. Nu cred că greșesc prea mult dacă privesc aceasta ca pe o trăsătură etnică și spirituală mai profundă – și îmi vine în minte aprecierea lui Vladimir Streinu despre umorul lui Creangă: Creangă râde de semeni, adică de cei asemenea sieși, în cele din urmă de sine râde cel mai tare.

Și iată cum, ceea ce poate părea un lung și interminabil dialog în epopeea noastră parodică se descoperă ca fiind un monolog însingurat. Monolog e și opera lui Eminescu, și a lui Creangă, și a multor altora…

Între Țiganiada și Ciocoii vechi și noi (primul nostru roman autentic, realist) e destul de clar că nu se poate stabili un raport de descendență. Cu toate că, încercând să descrie ospățurile pe care le organiza Dinu Păturică, Nicolae Filimon se surprindea vizitat de tentații și veleități epopeice, afirmând că ar trebui să scrie o epopee (destul de tragi-comică și aceasta), dar își declină responsabilitatea: „Aș dori să descriu numărul ospeților, împreună cu calitățile morale și fizice ale fiecăruia în parte, dar asta se atinge de epopee și mi-e frică să nu mă trântească Pegas”.

Țiganiada își subminează conștient verosimilitatea și o face în virtutea unei concepții despre literatură care subminează adorația modernă a ei: Și fieș’care poate să crează / Cestor întâmplări adevărate / Ce se vor spune de-acum nainte, / De nu cumva toată cartea minte.

Greu să se nască de aici epigoni.

1 2 3 … 7