Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-l găsească pe Dumnezeu prin înţelepciunea sa, renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană e neputincioasă. Ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om. Bănuim că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic duhovnicesc, aşa cum foarte probabil cunoştea din lectura a numeroase cărţi patristice şi duhovniceşti parcurse de el.
Acestea sunt concluziile poemului Memento mori, un poem publicat postum al lui Mihai Eminescu şi care lămureşte multe necunoscute din lirica lui antumă.
Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga şi Arghezi (primul, fiu de preot şi absolvent de seminar teologic, celălalt, ieromonah la Cernica timp de cinci ani). Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă duhovnicească nu numai posibilă, dar şi cerută de la cei credincioşi, numai în Ortodoxie, căci pentru catolici şi protestanţi, Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (ca în Antichitatea păgână) şi nu mai are nicio legătură cu oamenii.
Mai înainte de a demonstra cele afirmate mai sus, prin evocarea versurilor eminesciene, trebuie să facem cunoscute cele pe care le crede şi le mărturiseşte Ortodoxia, prin Sfânta sa Tradiţie şi Teologie. Astfel, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu, de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Aceasta o spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care ne-a iubit mai înainte de a ne aduce întru fiinţă.
Fericitul Părintele nostru Dumitru Stăniloae, în secolul XX, recapitula aceeaşi gândire patristică milenară, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu. Mai precis: „Cuvântul personal [Hristos Dumnezeu – n.n.] a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare” (cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 9).
Iată, deci, şi ce scrie Eminescu, în finalul poemului amintit, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ. Comentariile noastre vor puncta pe alocuri versurile sale, însă considerăm că ele sunt aproape de prisos unei lecturi atente, după cele ce am precizat anterior:
Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.
Primul vers, în care se spune că Dumnezeu seamănă, sădeşte stelele în câmpiile cosmice, numite şi câmpii de haos, (haos fiind un cuvânt care sugerează mărimea necuprinzibilă cu mintea, incomensurabilă a cosmosului creat, iar nu nefiinţa sau nimicul), nu este altceva decât o poetizare a afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron (comentarii la cele şase zile ale facerii lumii), anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Această afirmaţie a Sfântului Vasile i-a inspirat foarte multe versuri lui Eminescu, nu numai pe acesta, de care vorbim acum.
Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), este tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale în Ortodoxie, şi care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, adică, ar pieri îndată.
Concluzia acestor versuri este că Singurul Care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa. Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.
Aşadar, să mergem mai departe:
Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?
Adică: chiar Te-ai întrupat, chiar Te-ai asemănat omului prin întrupare? Şi spune aceasta Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea deloc să creadă în Sfânta Întrupare a Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Şi această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva, ci tocmai dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, precum Eminescu, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.
Versul „Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime” vorbeşte despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea, slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. A îngropat poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (ultima sintagmă fiind eminamente teologică şi ortodoxă).
Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la Înviere şi la Înălţarea Sa (sau cu alte ocazii). Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în nişte desene animate cunoscute de noi, ci este o încredinţare personală, prin care „De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”. Iar această încredinţare personală se numeşte în Ortodoxie extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de Învierea Sa din morţi, alături de toată Binevestirea Evangheliei. (A se vedea, pentru cine doreşte, şi cartea Fericitului Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Însă şi orice altă lectură, din Sfinţii Teologi şi văzători de Dumnezeu ai Bisericii, din orice veac, este edificatoare în acest sens).
Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.
Dumnezeu, Cel ce a gândit lumea şi istoria ei, este Cel ce a pus în om nemargini de gândire, cum spune acelaşi poet şi în altă parte (în poemul Povestea magului călător în stele). Cred că e evidentă impregnarea profundă a lui Eminescu de teologia ortodoxă, încât premisa călinesciană a filosofiei indice impersonaliste, care ar sta la temelia concepţiei cosmogonice eminesciene, se năruieşte de la sine, numai citind aceste versuri.
Temeiul fiinţării lumii este un Dumnezeu care este Persoană, Treime de Persoane, şi care creează persoane după chipul Său, înzestrate cu raţiune şi, zice Eminescu, cu puterea de a zămisli lumi ale gândirii: Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa Lui cerească [viaţa Lui cerească = harul dumnezeiesc] / Lumi, stele, timp şi spaţ[iu] ş-atomul nezărit, / Cum toate-s El [gândul Lui sau harul Lui] şi Dânsul în toate e cuprins [Dumnezeu este în toate cele create prin harul Său, spun Sfinţii Părinţi], / Astfel tu [omul] vei fi mare ca gândul tău întins. (Aceste versuri fac parte din poemul Povestea magului călător în stele.) Eminescu greşeşte însă când valorifică suprem omul numai la nivelul gândirii sau poate că făcea o oarecare confuzie între viaţa duhovnicească şi ceea ce el numea nemărginire de gând ce-i pusă-n tine şi care o lume e în lume şi o vecie ţine. Vom mai cugeta asupra acestui aspect.
Însă înţelepciunea omului e firavă, vedem, când acesta se bazează numai pe raţiunea sa umană goală, fără har:
În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie…
…………………………………………………..
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse [gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.
Aceste versuri sunt o reiterare a căderii din Sărmanul Dionis (care face aluzie la căderea Sfântului Adam, la căderea omului din dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu), dar sunt şi o variantă mai sinceră a Luceafărului. (O altă poezie se numeşte chiar O,-nţelepciune [umană], ai aripi de ceară!). Ele denotă şi obsesia supremă a lui Eminescu, adevărul, care este în contradicţie cu obsesia artei moderne: metafora poetică, simplă, goală, stilistică.
Gândurile sale au zidit însă un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:
Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.
Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.
„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi îngerilor. Aceasta este dogma ortodoxă. Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus, pe care le-a inventat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini ale lui Dumnezeu care nu sunt reale, sunt idei şterse ale măreţiei Sale.
Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească, filosofiile şi religiile inventate de om încep să se epuizeze: E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. (Şi aşa integrează Eminescu formula ateistă a gândirii nietzsche-ene într-o cugetare creştină.) Despre tabloul apocaliptic şi inspiraţia sa din Evanghelie am mai vorbit anterior. Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Mântuitorul, Se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iar cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic.
Ultimul vers al poemului, Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis, tot nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, au vorbit despre viaţa ca vis, referinţă pe care o regăsim foarte adesea la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, căci Zlatoust este traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.
Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane [în acelaşi poem, Memento mori], care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.
Prin urmare, nu ar fi putut avea preeminență pentru sine oricare dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filozofia germană sau cea vedică), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul de vis şi de iluzie.
Psa. Drd. Gianina Picioruş.
