Impersonalismul lui Rebreanu

S-a vorbit foarte mult, în cărțile de critică și de istorie literară, despre impersonalismul lui Liviu Rebreanu, despre atingerea, în sfârșit, în opera sa, a calității de narator complet obiectiv, neimplicat în narațiunea sa. Anul 1920, când a apărut Ion a fost considerat unul de referință, când romanul românesc și-ar fi câștigat desăvârșita obiectivitate (salutat astfel de Lovinescu și de mulți alții după el).

Eu cred altceva: că Rebreanu a reușit să ofere impresia de desăvârșită obiectivitate, aparența de impersonalism și de neimplicare. Pe pe care Slavici sau Duiliu Zamfirescu, anterior, intervenind în text prin semnalarea propriilor opinii sau adăugând o amprentă morală personală sesizabilă, nu reușiseră să le ofere, spre nemulțumirea criticilor de la noi, cărora, dintotdeauna, le-a displăcut morala.

Impresia de obiectivitate perfectă nu înseamnă însă neimplicare sau distanțare morală până la impersonalism sau indiferentism. Am mai discutat despre acest subiect, acum doi ani[1], și am exprimat atunci opinia că numeroasele semne premonitorii care apar în Ion (dar și în Pădurea spânzuraților și Răscoala) reprezintă o dovadă irefutabilă a faptului că autorul-narator nu este impersonal sau indiferent.

Nicolae Balotă a expus, mai demult, aceeași părere cu privire la așa-zisa obiectivitate perfectă a lui Rebreanu, dar fără să ofere argumente, nedezvoltând subiectul. Referindu-se la Ion, Balotă a afirmat: „Tehnica, aparent, este a observatorului realist, obiectiv, a naratorului care nu se amestecă în narațiunea sa, ci stă ascuns, ca și inexistent”[2]. Însă, cum am spus, nu ne-a explicat de ce tehnica este numai în mod „aparent” a naratorului care nu se implică în propria ficțiune realistă.

Rebreanu însuși a susținut, într-o conferință cu caracter programatic, un punct de vedere contrar celui care i se atribuie:

„Literatura, sub orice formă s-ar înfățișa, înseamnă nu numai o zugrăvire, ci și o interpretare și, deci, într-un fel, o critică, mai mult sau mai puțin directă, a lumii și a societății în care trăiește scriitorul. […]

De fapt, toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață, mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anume moment”[3].

Rebreanu considera „că literatura nu înseamnă numai o reflectare mimetică și pasivă a realului, ci, mai curând, o selectare și interpretare a datelor realității din unghiul personalității creatoare. […] Predilecția lui Rebreanu pentru relatarea cu caracter obiectiv e mărturisită, explicată, argumentată în numeroase scrieri cu aspect programatic. Se consideră astfel că pulsația vieții, ritmul debordant al realității nu pot fi surprinse decât dacă scriitorul pune între paranteze propria lui subiectivitate, neintervenind în curgerea evenimentelor, asumându-și așadar o postură echidistantă, nu însă și pasivă, de un contemplativism absolut distant”[4].

Autorul însuși declara: „Modestia [de a nara la persoana a treia, pentru a evita hiperbolizarea romantică a sinelui] nu este și dezinteres”[5] față de morala pe care o exprimă opera sa.

Dacă Rebreanu ar fi fost perfect pasiv în raport cu ficțiunea realistă construită de el, fără îndoială că finalul ar fi putut fi oricare altul, construcția simetrică a romanelor n-ar mai fi existat, după cum n-ar mai fi existat nici semnele cu valoare premonitorie, care, după cum spuneam data trecută, se subînțeleg ca făcând parte din viață, ele fiind avertismentele lui Dumnezeu dăruite făpturilor Sale raționale, într-un dialog niciodată întrerupt cu oamenii al Creatorului lor.

Un scriitor preocupat în mod deosebit de irumperea sacrului în lumea profană a epocii moderne  care încearcă să-L claustreze pe Dumnezeu într-un iluzoriu cer necomunicativ cu pământul, Mircea Eliade, vorbește despre semne atât în nuvelele fantastice (protagonistul din În curte la Dionis are în permanență conștiința că „mi se fac semne” și că „așa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis”[6]), dar și în romanele realiste. Astfel, Andrei Mavrodin se gândește că „poate mi s-a făcut cândva vreun semn, poate că mi s-a indicat ceva…Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are niciun sens…”[7].

Ar fi înspăimântător, numai că noi am avut și avem critici care nu se înspăimântă de nimic absurd. S-au imunizat, printr-un exercițiu intens de mulți ani, la povești metafizice „băbești”…


[1] A se vedea articolul meu de aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/02/ion-si-semnele-1/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/04/ion-si-semnele-2/.

Acesta a intrat ulterior în cartea mea, Studii literare, vol. 4, Teologie pentru azi, București, 2018, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/.

[2] Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Ed. Eminescu, București, 1974, p. 14.

[3] Liviu Rebreanu, Literatura și iubirea, apud Iulian Boldea, Teme și variațiuni, Ed. EuroPress Group, București, 2008, p. 48.

[4] Ibidem. [5] Apud ibidem.

[6] Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. 2, ediție și postfață de Eugen Simion, Ed. Moldova, Iași, 1994, p. 198.

[7] Mircea Eliade, Nuntă în cer, Ed. Tana, București, 2007, p. 8.

Ion și semnele [2]

Ion ar fi avut și alte căi, decât cea aleasă de el, pentru a se îmbogăți și chiar pentru a-și depăși condiția. Ni se spune că era cel mai deștept flăcău din sat. Învățătorul Zaharia Herdelea îl considerase cel mai bun elev al său și s-a zbătut să-l înscrie la școala cea mare din Armadia (pe care o urmase el însuși, care era tot fiu de țărani și nu fusese deloc privilegiat în comparație cu Ion).

Ar fi putut ajunge domn, dar Ion renunță la școală după două luni. De ce? Pentru că el nu vrea să vadă lucrurile decât în limita patimilor sale, nu dorește să facă niciun efort mai departe. Nu vrea decât să-și împlinească patimile – și aici Rebreanu observă foarte bine ratarea celor care au aptitudini intelectuale, dar nu-i lasă ca să se împlinească spiritual râvna pentru avuție. Mai târziu are momente de regret, dar care nu țin mult.

De ce ar fi fost Ion predestinat? Nici datele genetice, nici situația istorică și socială nu erau chiar atât de restrictive încât să îl limiteze sever numai la anumite opțiuni. Tatăl său avea o fire de artist, cânta din trișcă[1] ca dintr-un clarinet (de unde numele Glanetașu) și nu avea nicio aplecare spre munca fizică: ar fi putut și Ion să moștenească aceste date genetice. Însă el era mai degrabă o fire practică, e adevărat, dar îi plăcea și să citească: cărți și reviste. Autorul ne spune că moștenise hărnicia și firea practică de la mama sa, Zenobia. Cu toate acestea, suntem foarte departe de a putea trage o concluzie categorică în sensul predestinării lui Ion.

Ion ar fi putut opta și pentru alte soluții ca să scape de sărăcie, după cum am spus mai devreme (și autorul introduce cu multă pătrundere psihologică aceste amănunte în roman), însă iubirea lui avară pentru pământ nu are nimic de-a face cu predestinarea, ci numai cu patima sa, pe care nu și-o poate învinge.

Singura lui dorință era să posede cât mai mult pământ. Ceea ce nu e o dovadă a predestinării, întrucât Ion nu era limitat la această opțiune nici prin datele genetice și nici prin condiția socială. Rebreanu ne lămurește cât se poate de bine în această privință. Personajul său alege foarte conștient ce să facă și ce să devină.

O dovadă împotriva tezei predestinării e și faptul că – ne spune autorul – Ion era un fel de copie a lui Vasile Baciu, a ceea ce fusese acela în tinerețe. Numai că Vasile Baciu se căsătorise cu fată urâtă, pentru zestrea ei, și…o iubise toată viața, până când aceea murise la nașterea unui copil. O iubise tocmai pentru că îi adusese averea pe care și-o dorise. Ar fi putut și Ion să facă la fel cu Ana…

Și în ceea ce privește iubirea pentru pământ, autorul ne oferă toate datele pentru a înțelege ce fel de sentiment era acesta în sufletul lui Ion. Pentru că cineva l-ar putea considera o trăire nobilă și îndreptățită, a țăranului care își iubește moșia. S-ar putea crede că Ion are motivații profunde, dacă cineva nu e atent la detalii. Însă, tocmai de aceea Rebreanu introduce acel fragment poetic în care surprinde reacția lui Ion aflat la cosit când se crapă de ziuă:

„Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștele, holdele de grâu și ovăs, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, șușoteau, fâșăiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:
– Cât pământ, Doamne!…”[2].

Ion pare sincer și profund emoționat în fața pământului, în zorii zilei. Rebreanu descrie frumusețea răsăritului de soare, deșteptarea naturii, felul în care elementele naturii convorbesc (eminescian!) între ele și impresionează sufletul omului. Descrierea lui Rebreanu, deși scurtă, demonstrează însușirea unei atitudini poetice frecvente la Eminescu și în tradiția poetică românească (romancierul era atent la poeți).

Însă Ion nu simte ca un Sfânt sau ca un poet fiorul în fața naturii. După un scurt moment de aplecare spre smerenie, i se îndreaptă spinarea și se vădește adevărata lui simțire și adevăratul sens al exclamației: „Cât pământ, Doamne!”. Pentru că în el se redresează rapid mândria și egoismul posesiunii:

„În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.

Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar  el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…[3].

Ion nu simte să se smerească în fața lui Dumnezeu, Creatorul acestei întregi frumuseți cosmice, care convorbește în fața lui. Se simte mic și slab și ca un vierme, dar pentru foarte scurt timp. El nu prelungește contemplația și nu ajunge la a înțelege că Dumnezeu este Cel ce a zidit toate și că El este Atotputernic și Atotînțelept. Poezia lui Eminescu o înțelege numai Rebreanu, nu și Ion (nu mă refer la faptul că Ion l-ar fi putut citi pe Eminescu, ci la înțelesurile și sensibilitatea pe care splendoarea cosmică le poate naște în om, prin harul lui Dumnezeu).

Dimpotrivă, inima lui primește simțirea contrară smereniei pe care ar fi trebuit să o cultive. Inima lui e umplută de „o mândrie de stăpân. […] Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. […] Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”.  Ion nu simte că natura cântă și se închină lui Dumnezeu, Care a creat-o, ci simte că acest cosmos ar trebui să se închine lui, ca unui stăpân. E un mic Lucifer, un mic Satan.

Ceea ce altora le provoacă un simțământ de adâncă umilință și le îndreaptă mintea spre Dumnezeu, lui Ion îi produce exaltare demonică. De ce? Ne spune tot Rebreanu: pentru că „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”[4].

În locul lui a contempla și a te bucura, Ion pune pe a poseda tot ce vezi și îți place. E, de fapt, definiția demonismului și a păcatului. Rebreanu ne arată, într-un mod destul de elocvent, că iubirea lui Ion pentru pământ era, de fapt, adorație de sine, că nu era iubirea firească de moșie a omului de la țară. Dragostea lui pentru pământ nu e aceeași cu a țăranilor din Lucșa, care sunt stâlciți în bătaie de jandarmi, dar rezistă, pentru ca o bucată de pământ să nu fie înstrăinată: „ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sașilor, dar imașul tot al nostru a rămas”[5].

Nicolae Balotă a remarcat, de asemenea, diferența enormă dintre sensul îngenuncherii și al sărutării pământului de către Alioșa Karamazov și cel al gesturilor aidoma împlinite de Ion: în timp ce Alioșa plânge și pentru stelele de pe cer, lui Ion nu-i curge „nicio lacrimă, căci Ion nu plânge de fericire pentru toate câte sunt, ci savurează toate câte are”.

Și, de altfel, dorința ulterioară a lui Ion de a o avea pe Florica, după ce renunțase la ea, provine din aceeași credință lăuntrică a țăranului care se autoidolatrizează.

Așadar, Ion nu simte niciun fior mistic, niciun fior poetic în fața frumuseții creației. „Cât pământ, Doamne!”, pentru el, nu înseamnă Doamne, ce mare ești! sau Cât de mare și înfricoșător ești Tu, Doamne! sau Câtă slavă și frumusețe ai Tu, Doamne, Care ai zidit un univers atât de măreț! Ci, pentru Ion, înseamnă: îmi trebuie mai multe hectare ca să mă simt bine ca stăpân de pământ!

De revelația aceasta se bucură, în schimb, învățătorul Zaharia Herdelea:

„În răcoarea dimineții nemărginirea firii se înfățișa mai copleșitoare și pătrundea adânc în sufletul învățătorului. În fața lumii mari ce se întindea în ochii lui, se simți atât de mic că-l cuprinse o neliniște dureroasă. Ce înseamnă el, cu temerile și speranțele lui, cu toată viața lui, în vârtejul amețitor al vieții celei mari? Nici cât un fir de nisip pe care întâmplarea îl aruncă ici-colo. «Dumnezeu are grije și de păsările cerului și de nisipul mării, se gândi dânsul vrând să-și mângâie tulburarea și căutând din ochi, în noianul de case din vale, clădirea tribunalului. Acolo se hotărăște soarta viermilor!» oftă apoi”…[6].

E încă o dovadă că Ion nu e forțat de nicio fatalitate biologică să simtă și să aleagă într-un anumit fel…

Sigur că Rebreanu ar fi putut să creeze un alt personaj, ar fi putut să creeze un Dmitri Karamazov, care se pocăiește – sunt numeroase elemente, în roman, care indică o conștiință religioasă puternică a autorului (un pocăit este însă învățătorul Zaharia Herdelea, chiar dacă păcatele sale nu sunt dintre cele pe care de obicei le numim mari și, ca atare, nici pocăința lui nu este peste măsură).

Rebreanu ar fi putut să-i dea o altă direcție de dezvoltare, o altă evoluție acestui personaj al său. Însă autorul nu face acest lucru și motivul cred că este acela că a dorit să reprezinte un personaj tipic. Așa cum mulți scriitori realiști ai noștri au dorit să înfățișeze personaje tipice, în conformitate cu o teză a realismului: înfățișarea unor personaje tipice. Autorii noștri au ținut să o respecte și să o urmeze.

Comportamentul lui Ion este tipic pentru omul/ țăranul avar –  ceea ce are Ion, în plus, față de alții, poate, este mai multă iscusință în viclenie, mai multă determinare și cruzime.

Și remarc faptul că sunt destul de mulți avari în proza noastră realistă tânără: Alexandru Lăpușneanu (însetat de putere), Dinu Păturică, Ghiță din nuvela lui Slavici, Stavrache din nuvela lui Caragiale, Mara etc. Așa încât, iată că scriitorii români consideră avariția o patimă tipică. Sfințenia nu e tipică, din păcate, sfințenia e rară. Iar Rebreanu nu simte, cel puțin în acest roman, tentația de a înfățișa un om pocăit sau un Sfânt. Sfântul nu e un personaj tipic, este un personaj atipic, excepțional.

Și prin aceasta avem aici o dovadă că, ceea ce se spune, în critica noastră literară și nu numai, în legătură cu Viețile Sfinților, că înfățișează niște situații tipice sau care se repetă sau că hagiografiile sunt niște povestiri tipice, nu este adevărat. Pentru că, dacă Sfântul ar fi un personaj tipic și nu atipic în societatea umană, fără îndoială că scriitorii realiști ar fi mizat pe un asemenea personaj.

În afară de cazul celebru al lui Dostoievski, care a aprofundat astfel de situații, nu avem prea mulți scriitori tentați de a surprinde personaje de acest gen, poate și pentru că ei se inspiră în primul rând din viață și viața nu prea le oferă un astfel de material. Și nici ei nu au capacitatea de a pătrunde în adevărata complexitate a personalității Sfântului, pentru care e nevoie totuși și de experiență personală. Experiența patimilor o avem cu toții, pe când cea a sfințeniei rămâne de neînțeles pentru cei mai mulți oameni.

Dar să revenim la Ion. În mod evident, Rebreanu nu a simțit tentația să îi ofere personajului său o altă direcție în viață. Acest lucru se va întâmpla în alt roman, Pădurea spânzuraților, unde Apostol Bologa trece prin transformări sufletești și duhovnicești radicale. Nu e și cazul lui Ion. Ceea ce înseamnă că Rebreanu nu a ignorat posibilitatea aceasta, dar a dorit să descrie evoluția unor patimi grele, precum iubirea de sine și avariția, în sufletul unui personaj, cât și consecințele lor.

Însă autorul era conștient că ar fi putut să îi ofere lui Ion o altă viață. Ar fi putut să-i schimbe profilul psihologic, la un moment dat, în roman. Dar Rebreanu a dorit să urmărească și să prezinte cazul unei evoluții liniare, să-i zicem (deși termenul nu e cel mai potrivit), a unui pătimaș care n-are niciodată de gând să-și înfrunte patimile sau să renunțe la ele și, care, dimpotrivă, le iubește și le prețuiește foarte mult și, în consecință, le cultivă avid în sufletul său. Până când realitatea îi dovedește că nu e atotputernic și nici nemuritor.

Toate acestea mie nu-mi arată că Ion ar fi un personaj predestinat, ci contrariul. Dar chiar dacă Rebreanu ar fi schimbat conflictul sau deznodământul, Manolescu tot predestinat l-ar fi considerat pe Ion, pentru că nu vrea să creadă în libertatea de alegere a oamenilor și nu vrea să accepte culpa personală.

Tot timpul, Ion are și alte opțiuni și o mare libertate de a alege. Chiar în momentele cruciale, nu e pus la zid, nu e obligat să accepte un anumit deznodământ. Când îi moare copilul, Petrișor, și Herdelea îl sfătuiește să cheme doctorul, Ion refuză, pentru că simte că…acolo e voia lui Dumnezeu, pentru păcatele lui, și că doctorul nu poate face nimic în fața voii lui Dumnezeu: „Ce să facă doftorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? Oftă Ion uitându-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea”[7]

Aici nu e niciun fel de fatalitate, ci o conștiință vinovată care e mai puternică, în om, decât omul și voința lui pătimașă. Doctorul putea fi chemat, dar el știe că e zadarnic. La fel, când e omorât, Ion putea să fugă pe unde venise (mai ales că lăsase poarta deschisă) sau să se apere, dar „își dădu seama deodată că i-a sosit ceasul”[8]. Un individ plin de viață, cinic și viclean ca Ion nu e doborât de fatalitate, ci e conștient că pedeapsa lui vine de la Cel care face dreptate și că nu I se poate opune.

Fatalitate ar fi fost dacă nu ar avut niciodată nicio ieșire. Dar Ion a avut întotdeauna opțiuni multiple. Și autorul romanului a avut foarte multă grijă să le menționeze întotdeauna.

Ion e un caz tipic de posedat de o anumită patimă. În cazul de față: patima dobândirii pământului. E cazul – cum spune critica – unui suflet primitiv. Pentru că patimile sunt primitive (asta n-o mai spune critica). În mod special, patimile lui Ion sunt cât se poate de primitive, de grosiere, și le întâlnim la mulți oameni, chiar dacă nu e vorba de o atmosferă rurală și de o situație similară cu a lui Ion.

În situația lui Bologa, evoluția sa nu mai e previzibilă. Acolo e vorba de transformări sufletești de adâncime, de evoluție sinuoasă a personajului. Cu toate acestea, niciunul dintre personaje nu este condiționat de mediul său pentru a acționa într-un anumit fel. Personajele Lui Rebreanu – și Ion, și țăranii din Răscoala, și Apostol Bologa, și Puiu Faranga – acționează în deplină libertate a conștiinței.

Semnele există peste tot, ele avertizează, dar nu predestinează pe nimeni.

Existența semnelor în romane oglindește o situație reală, o realitate a vieții, în care Dumnezeu, adeseori, presară drumul vieții noastre cu semne, cu avertizări, pentru ca să înțelegem să ne ferim de anumite lucruri rele, să ne pocăim, să alegem un anumit drum șamd. E o situație existențială, concretă, reală, pe care scriitorii realiști dau dovadă că o cunosc. Și acest lucru pledează pentru credincioșia lor.

Chiar dacă proza/ romanele lor nu dezbat sau nu întotdeauna, în mod evident, problema credinței, a religiozității, chiar dacă personajele sunt construite în așa fel încât pot să lase impresia că pe scriitor nu l-a interesat în mod deosebit problematica religioasă, sau chiar dacă personajele par mai adesea niște ființe pătimașe, înclinate spre păcat (dar realitatea lumii nu este alta!), faptul că aceste creații literare sunt pline de semne prevestitoare dovedesc că autorii sunt totuși niște oameni credincioși, că ei au (re)cunoscut în viață această realitate, în existența și experiența umană. Ei recunosc implicit că această realitate este de la Dumnezeu și o transpun în proza lor realistă, care înfățișează, cum s-a spus, oglinzi ale vieții sau fâșii de existență.

Ion ar fi putut avea o astfel de traiectorie în roman, ar fi putut deveni un om credincios, cu conștiință religioasă, dacă ar fi dorit să meargă pe această cale. Zenobia își făcea rugăciunile cu regularitate dimineața (dar făcea și descântece), Ion se închina, mergea la Biserică…

Înfiorarea lui în fața măreției cosmice l-ar fi putut îndrepta spre o asemenea opțiune. Ceea ce nu se întâmplă pentru că…nu se întâmplă cu foarte mulți oameni. Sau ar fi putut să fie înduplecat spre milă/ compătimire profundă în multe momente, de care el însă nu se lasă niciodată copleșit.

Am văzut caracterul poeziei române, faptul că, de la Dosoftei până la Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, foarte mulți poeți au trăit, au receptat și au înscris în poezia lor acest sentiment mistic, această înfiorare profundă în fața universului ca și creație a unui Dumnezeu minunat și atotputernic. Lui Ion nu i se întâmplă o asemenea revelație, pentru că Rebreanu a vrut un personaj…tipic, opus atitudinii pe care o au Sfinții și  poeții.

Însă, și urmărirea acestei tipologii este pilduitoare…În definitiv, și romanul Ion este, dintr-o anumită perspectivă, despre: unde duc patimile, unde duce sângele ațâțat (sintagma reapare aproape de final, când George decide să îl omoare pe Ion pentru Florica[9]).

Chiar dacă oamenii își fac mai mult voile lor decât voia lui Dumnezeu, pe Crucea de la marginea satului „Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor”[10]. Mut, dar prezent și răsplătitor…

După ce Ion e coborât „în pământul care i-a fost prea drag”[11] și i se confirmă o cugetare anterioară („Unde-s pământurile?…În pământ se duc toate pământurile…”[12]), romanul se termină cu sfințirea Bisericii noi a satului și petrecerea care are loc în cinstea acestui eveniment.

Hristos și Biserica Lui, care păreau a nu fi băgați în seamă la începutul romanului, chiar dacă era zi de duminică, Se întorc în centrul atenției satului.

Experiențele personajelor le îmblânzesc, le înțelepțesc și le maturizează: învățătorul Herdelea, Preotul Ion Belciug, Titu Herdelea, tatăl Anei, părinții lui Ion…

Și experiențele lor îi conduc spre El, măcar și numai prin potolirea patimilor deșarte…


[1] Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. Fluier scurt (de paltin, de trestie sau de soc) având, la capătul prin care se suflă, numai o mică deschizătură lunguiață. Fluier, tilincă. Cf. https://dexonline.ro/definitie/trișcă.

[2] Liviu Rebreanu, Ion, op. cit., p. 47. [3] Idem, p. 48. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 332. [6] Idem, p. 300-301. [7] Idem, p. 375. [8] Idem, p. 426. [9] Idem, p. 399. [10] Idem, p. 407. [11] Idem, p. 433. [12] Idem, p. 359.

Ion și semnele [1]

Romanul începe cu descrierea drumului, care înscrie ficțiunea în viață, așa cum s-a spus. Drumul acesta face din romanul lui Rebreanu o porțiune de existență.

Facem cunoștință cu satul Pripas, cu casele și apoi cu locuitorii satului.

La marginea satului e o Troiță care pare mai degrabă neîngrijită și nebăgată în seamă de oameni: „o cruce  strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare”[1] etc.

E un prim semn premonitoriu. Puțina credință a oamenilor e un semn prevestitor al evenimentelor rele care vor avea loc.

„Satul parcă e mort”[2] din cauza zăpușelii, ne spune naratorul, care e realist și obiectiv. Dar notația aceasta vine imediat după descrierea Crucii de la marginea satului.

Satul e mort din cauza vipiei sau din cauza arșiței păcatelor? Rămâne să vedem.

Casele satului sunt o imagine a oamenilor care le locuiesc. „Casa învățătorului [Zaharia Herdelea] este cea dintâi [stabilind ierarhia satului, în care învățătorul e un personaj de frunte] […] cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare”[3]: casa dă mărturie asupra rolului pe care îl are sau ar trebui să îl aibă învățătorul în sat. Dar, totodată, privirea dojenitoare prin ochii ferestrelor e o altă premoniție. „Inima satului” merita o privire „cercetătoare și dojenitoare”.

La casa lui Alexandru Pop-Glanetașu, „ușa e închisă cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur”[4]: încă o prevestire. Casa are ceva rece, neprimitor și sumbru în aspectul ei.

„Casele privesc sfioase din dosul gardurilor”[5]: către o lume care le excede așteptările sau înțelegerea.

Satul, până acum copleșit de zăpușeală, se animă brusc la cârciumă: „de-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește”[6].

Dacă Troița este părăsită, iar viața Bisericii nu se face simțită în mod fundamental în existența oamenilor, sau, cu alte cuvinte, dacă Biserica nu mai reprezintă centrul existenței oamenilor, acesta se mută la cârciumă: locul de distracție și de relaxare al sătenilor.

Axul vieții nu îl mai reprezintă Crucea, viața creștină, ascetică, ci interesele sunt polarizate în altă parte.

Din nou cârciuma, ca și în Moara cu noroc, nuvela lui Slavici, devine un simbol esențial pentru depărtarea de tradiție și schimbarea mentalităților. Dar nu numai ea…

Romanul lui Rebreanu erodează ideea că satul este păstrător al tradițiilor. Satul, în sine, e o lume deschisă la nou, ca și orașul (poate doar într-un ritm mai lent). De altfel, Moromeții lui Marin Preda nici nu afirmă altceva. Cu un singur Moromete nu se face primăvară…

Satul se animă, așadar, la cârciumă, de la care se aprovizionează cu rachiu sătenii adunați la horă, în apropiere. În zi de duminică.

Nu ni se spune nimic despre Biserică. Ci doar: „Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos”…[7].

Ne amintim de predica virulentă a Sfântului Antim Ivireanul împotriva horelor, de cuvântul lui, acela că oamenii preferă hora în locul participării la Slujba Bisericii. Deci era o realitate mai veche. Sfântul Antim o critica în Valahia începutului de secol XVIII, Rebreanu o constată în Ardeal, în primul sfert al secolului al XX-lea.

Numai că hora „e pe Ulița din dos”, la propriu, dar și la figurat. La horă cântă țiganii lăutari (Briceag, Holbea și Găvan), oamenii beau și se aprind spre joc.

„Locul geme de oameni”[8], în ciuda caniculei. Pare că aici zăpușeala are efect contrar. Mai devreme, satul părea mort tocmai din cauza ei și autorul nota: „zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. […] Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă”[9].

Părea, deci, că singurul efect al vipiei era acela de a strangula dorința de viață a oamenilor, de a-i moleși și a-i reduce la tăcere.

În mod surprinzător, însă, la horă, unde „locul geme de oameni”, unde se bea și se dansează în plină arșiță, aici, zăpușeala are alte urmări.

Aici, „zăduful ațâță sângele lumii”[10]. Aici, căldura verii nu mai țese nicio tăcere, dimpotrivă.

Rebreanu se dovedește maestru în a spune prin sugestii. De fapt, „sângele lumii” e cel care se lasă ațâțat de patimi. Nu zăpușeala e de vină, ea devine un factor excitant pentru că oamenii vor, fiindcă, tot la fel de bine, ea putea să fie un factor de liniște, un generator de calm și de tăcere.

Ne dăm seama acum că impresia de sat părăsit nu era din cauza căldurii. Autorul a descris ce a văzut, noi am tras o concluzie falsă. Pentru că aparențele erau înșelătoare.

Oamenii acționează împotriva naturii. Starea naturii ar fi îndemnat mai degrabă la calm și la odihnă, la liniște și moderație, la…țesătura tăcerii, contemplativă. (La fel se petrec lucrurile și în zilele noastre…)

Însă patimile oamenilor hotărăsc altfel:

„De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune [patimă], că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire.

Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc, ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite…

Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți…Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri, o sfârșește într-un [ch]iuit aspru, istovit.

Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns de după mijlocul fetelor…Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul flăcăilor, turburându-le ochii și inima. Nu schimbă nicio vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare.

Învârtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcei în degete, a încercat să se oprească și, de amândouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlând desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:

– Zi, țigane! Mai zi, cioară!…”[11].

Hora e și loc de inițiere în taine sexuale a băieților care învață să privească pe sub fuste, în timpul jocului…

După ce hora se sparge, petrecăreții se vor muta la cârciumă, unde

„Mirosul de rachiu se frământa cu fumul greu de tutun și cu zăpușala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună, pe lăutari sau pe Avrum, sau pe Dumnezeu însuși”[12].

Acesta e centrul satului, într-o zi de duminică…

Aceasta este, așadar, introducerea în viața satului și în acțiunea romanului. Și dacă, așa cum s-a spus, romanul lui Rebreanu este unul monografic, ce introducere mai bună se putea face, decât…la horă?

Însă, mai mult decât atât, hora e o introduce semnificativă/ simbolică la ceea ce urmează să se întâmple. Pentru că locul unde se „ațâță sângele lumii” are el însuși valoare de simbol, de semn premonitoriu. Pentru că cele ce se vor întâmpla, se petrec tocmai din această cauză, a sângelui ațâțat.

Mai demult, Nicolae Manolescu scria:

„Revenind la romanele realiste și naturaliste, ele sunt desigur mai degrabă imagini ale destinului decât ale vieții. Naratorul omniscient este divinitatea centrală  a unui sistem teocentric. În raport însă cu personajele, se află pe o poziție îndepărtată și excentrică, în sensul în care centrul vieții umane nu coincide niciodată cu centrul destinului uman. Își are sediul în acesta din urmă. Citește în cartea destinelor. Eroii lor sunt predestinați. Și aproape nimic nu există în sine, ci în vederea unui scop știut de autor.

Semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului, în biografia, în faptele sau în trăsăturile lui. El nu e liber, e manipulat. I se interzic hazardul, accidentalul, excepția, în fond singularitatea: căci împlinirea destinului îi impune legea, necesitatea, generalitatea și în fond media. E o victimă a fatalității. În acest roman, nimic nefiind întâmplător, totul devine necesar: este o tiranie a semnificativului. Totul anticipează, avertizează. Nu e o lume a oamenilor, ci una a semnelor. Fiecărui erou (dar și cititorului) i se fac semne.

Romanul este această lume răsturnată: cea mai familiară și cea mai stranie dintre lumi. Absurdă prin inumana ei coerență: infernul nu e în definitiv o lume a cauzelor transcendente și a scopurilor imanente? Bucuria cea mai mare a diavolului nu e de a zugrăvi, nici de a inventa, ci de a construi. El e marele constructor de lagăre concentraționare. Decât cu Dumnezeu, romancierul epocii dorice seamănă mult mai bine cu diavolul”[13].

Trecând peste obsesiile lui Manolescu legate de teologie și demonologie, cred că aici se potrivește cel mai bine vorba lui Caragiale: „A dracului fatalitate!”…

Însă, ar fi fatalitate, cu adevărat, dacă, spre exemplu, țăranii ar fi fost înmormântați în case de căldură. Pentru că instinctele lor nu le cereau să scapere foc din potcoavele cizmelor pe vipie…

Numai o parte din instincte (și nu unele de autoconservare) îi trimit acolo  unde altele nu i-ar direcționa niciodată. Mai bine zis, pe cele dintâi nici nu ar trebui să le numim instincte, pentru că acelea sunt firești, pe când patimile nu sunt firești

Autorul (Rebreanu sau romancierul realist-omniscient, în general) nu face semne din cauză că personajele lui ar fi predestinate. El face semne pentru că semnele există în viața oamenilor, fără a fi „dovada” predestinării. Dumnezeu le îngăduie pentru ca să-i avertizeze pe oameni, fără ca să-i predestineze în vreun fel.

Tocmai semnele aceste sunt dovada absenței predestinării! Dacă oamenii ar fi predestinați, de ce li s-ar mai face semne ca să evite „destinul”?!

Nu, Dumnezeu vorbește oamenilor prin anumite semne, după înțelegerea fiecăruia, tocmai pentru ca ei să cunoască faptul că au un Interlocutor ceresc, Care nu e departe și nu e neparticipant la viața lor. Însă oamenii, cel mai adesea, ori nu văd aceste semne, ori le ignoră.

Ei aleg de unii singuri. Inclusiv în nuvela lui Slavici și în romanele lui Rebreanu, semnele există, adesea…degeaba, pentru că personajele fac ce vor ele. Când un personaj, precum Apostol Bologa, începe să fie atent și să înțeleagă rostul lor, lucrurile se schimbă în viața lui.

Diavolul face și el semne, dar false, pentru că de la început a fost un plagiator ordinar și, în afară de a plagia, altceva nu știe să mai facă. El Îl plagiază pe Dumnezeu tocmai pentru ca să încurce judecata oamenilor.

În ce privește afirmația că autorul seamănă mai degrabă cu diavolul decât cu Dumnezeu din cauza…coerenței romanului, a multitudinii de semne prevestitoare, cred că mai degrabă aici este o logică întoarsă și inumană, absurdă.

Dar semne fac autorii care…nu mai pot să mai vorbească. Care se restrâng la a fi receptacule ale vieții așa cum e ea, prin faptul că sunt naratori realiști-obiectivi, și care se abțin de la comentarii. Comentarii care, altfel, ar trebui să fie…predici. Iar predicile deja s-au scris și s-au rostit. Sfântul Antim Ivireanul era cu două secole mai devreme virulent împotriva horelor (și, în mod cert, nu era singurul predicator). Ce ar mai fi putut adăuga Rebreanu, decât…o descriere realistă?

Cârciuma e animată în centrul lumii, iar Troița tremură spălăcită la marginea satului.

Cine e de vină că timpul nu a mai avut răbdare cu oamenii satului românesc?! A avut cel puțin două secole și jumătate…


[1] Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 9.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 10. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 11. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 9-10. [10] Idem, p. 11. [11] Idem, p. 11-12. [12] Idem, p. 32.

[13] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Ed. Gramar, București, 2007, p. 143-144.

„Pădurea spânzuraților” – o lucrare cu amprentă mistică

copaci-spre-cer.jpg

Preocupat în operele sale în mod profund de taina vieţii şi a morţii şi de taina iubirii dumnezeieşti pe care omul o poartă ascunsă în inima sa, Liviu Rebreanu ne-a dăruit, în literatura română, prin romanul „Pădurea spânzuraţilor”, o lucrare mistică, în genul romanelor dostoievskiene, în care sensul în Dumnezeu al vieţii omeneşti se dezvăluie ca o revelaţie mai presus de toate tainele, adâncul cel mai adânc al sufletului uman, unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi îşi află împlinirea, mântuirea, fericirea fără rest şi veşnică.

Eroul acestui roman, Apostol Bologa, este un suflet chinuit care caută cu însetare certitudinea credinţei. Om plin de caracter şi de virtuţi, crescut într-o adâncă evlavie de mama sa, Apostol nu se împiedică în viaţa sa de ceea ce noi numim păcate mari sau vicii, ci obstacolele pe care le are el de trecut sunt iubirile mai mici, care îl împlinesc o vreme, însă nu pe deplin: sentimentul datoriei faţă de stat şi dragostea pentru Marta, pe care, pe amândouă, le idealizează iniţial până la refuz în mintea sa. El însă nu vrea să trăiască nimic în mod superficial, ci este, după cum constata el însuşi, dintre acei oameni care trec foarte repede prin experienţele cele mai grele, ajungând la împlinirea duhovnicească la o vârstă încă tânără.

Viaţa lui Apostol Bologa, „apostol al iubirii” – cum îl numeşte prietenul său ceh, căpitanul Klapka – se desfăşoară între două momente decisive: extazul trăit în copilărie când, după rugăciunea Tatăl nostru rostită cu înflăcărare la Biserică, la Sfânta Liturghie, pentru o clipă a văzut cerurile deschizându-se şi chipul lui Dumnezeu în lumina dumnezeiască, „nemărginit de dulce” şi a fost cuprins de o fericire nepământească şi momentul reîntoarcerii la credinţă, când a fost din nou inundat de har şi a trăit din nou certitudinea prezenţei lui Dumnzeu în viaţa sa, după mulţi ani de tulburare.

Sau putem spune că viaţa sa se desfăşoară între acel „am pierdut pe Dumnezeu”, rostit după moartea tatălui său, şi cugetarea „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu”, în momentul când harul dumnezeiesc a revenit în sufletul său însoţit de belşug de lacrimi, scoţând afară înşelarea demonică a aşa-zisei izbăviri prin ură.

Dragostea exclusiv numai pentru neamul său, însoţită de sentimentul de ură faţă de toţi ceilalţi şi mai ales faţă de unguri, precum şi dragostea oarecum egoistă şi umbrită de prejudecăţi sociale şi de orgolii juvenile pentru domnişoara Marta, au fost pentru Apostol nişte trepte în drumul devenirii lui, al desăvârşirii sale ca fiinţă creată de Dumnezeu spre asemănarea cu Sine şi care înseta cu mare dor după iubirea absolută, care să nu cunoască umbrele urii şi ale nimicniciei patimilor umane.

Clarificările sufletului său au fost sprijinte de întâlnirea pe front cu Cervenco, un căpitan ucrainian (rutean), nebun pentru Hristos, care propovăduia iubirea absolută a lui Dumnezeu şi mergea în bătălie numai cu un băţ în mână, ferindu-se pentru a nu ucide pe cineva şi care va muri după câteva săptămâni de suferinţă, rănit de un glonţ în plămâni, având însă ochii învăpăiaţi de iubirea dumnezeiască.

Esenţiale au fost însă şi întâlnirile şi convorbirile cu Otto Klapka, întruchipând iubirea pentru viaţă, pentru familia şi copiii săi care îl aşteptau acasă (şi care îl va apăra la proces pe Apostol, încercând să-i salveze viaţa), dar şi cu locotenentul evreu Gross, reprezentantul ideilor revoluţionare socialiste, nihiliste şi anarhiste şi al filosofiei urii, un fel de Ivan Karamazov al romanului rebrenian. În sfârşit, într-un final credinţa sa este întărită şi susţinută de credinţa, iubirea şi experienţa preotului Constantin Boteanu, prietenul său încă din copilărie.

Romanul se desfăşoară, la rândul său, între evenimentul spânzurării sublocotenentului ceh Svoboda, la apusul soarelui, acuzat de trădare şi dezertare la inamic, Apostol făcând parte dintre cei care l-au condamnat, în convingerea sa că îşi face datoria de conştiinţă faţă de stat şi de comunitate, şi momentul final al condamnării şi executării prin spânzurare a lui Apostol însuşi, pentru aceeaşi vină.

Apostol văzuse lumina în ochii lui Svoboda în momentul execuţiei, ochii lui însetaţi de lumina infinită a lui Dumnezeu şi va căuta mereu cu înfrigurare să pătrundă taina luminii, pe care o soarbe fie din reflectorul rusesc de pe font, fie din stelele cerului, din crucea însorită a Bisericii din Parva, precum şi din luceafărul care îl luminează în momentul execuţiei sale, vestind răsăritul.

În iubirea pentru Dumnezeu Apostol înţelege că se regăseşte iubirea pentru toţi oamenii – de aceea se împacă el cu toţi şi le cere iertare – dar şi iubirea lui pentru o fată simplă, Ilona, fiica unui ţăran gropar ungur, cu care se logodeşte înainte de moarte. Logodna sa este însă şi un simbol mistic al unirii sale cu Hristos, întrucât şi înainte de a pleca pentru ultima oară pe front, o vede pe mama sa învăluită de florile albe ale unui măr, ca într-o haină de mireasă.

Apostol Bologa era urmaşul unui ţăran tras pe roată după răscoala lui Horea şi fiul unui memorandist care făcuse închisoare pentru drepturile românilor din Ardeal, având în însăşi firea sa pornirea către mucenicie. Logodna cu Ilona o face sâmbătă, în ajunul Paştelui, iar spânzurarea sa se petrece în a treia zi de Paşte sau în ziua următoare a săptămânii luminate. Moartea vine ca o izbăvire, ca o săturare a foamei şi a setei de absolut şi de lumină care l-a chinuit toată viaţa şi ca o îmbrăţişare în Dumnezeu a tuturor oamenilor şi a universului întreg.

„Apostol al iubirii”, cum ne sugerează însuşi autorul, Apostol Bologa reface oarecum drumul Damascului, trecând printr-o convertire profundă, transfigurându-se din omul care condamnă şi veghează uciderea unui nevinovat în omul ars de dorinţa de a muri el însuşi muceniceşte pentru Dumnezeu şi pentru a întâlni Iubirea cea fără de sfârşit.

Drd. Gianina Picioruş