Dragostea e tot ce contează

Evenimentul drăgăstos e simplu: trei elevi cu „aspirații profesorale” (voi explica sintagma!) s-au culcat cu profesoara lor, Ellen Lindsay Niemic. De 29 de ani, căsătorită, mamă a trei copii.

Un elev venea dimineața pentru sex, altul la amiză iar altul seara…toți cei trei elevi având, la rândul lor, niște familii acasă…foarte „atente” la dezvoltarea școlară și „spirituală” a fiilor lor.

Iar „comunitatea din Carolina de Sud s-a declarat şocată de sinistrul eveniment”, după cum se declară „șocați” vecinii de bloc…că te-ai sinucis azi-noapte. Ei spun, invariabil: „Era un om cumsecade. Nu știu cum de-a fost în stare să facă una ca asta!”. Și știrea TV se încheie aici…odată cu ultima vorbă a vecinei de bloc, care este „șocată” de moartea ta „necumsecade”.

Cum să fie „dragostea” un eveniment „sinistru”?! Aceasta e prima întrebare mirabilă. Poate că membrii comunității din Carolina de Sud nu au proprietatea termenului. Iar eu mă simt oripilat auzind acest lucru. Cum să fie „dragostea” dintre o profesoară și elevii ei ceva…„sinistru”?!!!

Dragostea între doi bărbați, între un bărbat și o vacă, între o femeie și un câine, între o femeie și o sticlă, între un bărbat și un copil, între o mamă și un minor…e „frumoasă”. E „super-frumoasă”.

Iar dacă tinerii elevi…ai glorioasei școli americane…au ajuns de mici să aibă „aspirații profesorale” e „un lucru bun”. Pentru că e semn că profesoara de 29 de ani, cu trei copii acasă, care a putut să facă sex și cu trei minori, în cele trei părți ale zilei…pe lângă cursuri…are multe de „dăruit”.

Cum să închizi o astfel de femeie și să privezi școala americană de dragoste, când dragostea e factorul de unificare al unei societăți? Ce contează în ce fel se transmite dragostea sau cu cine se face, cum, până unde și de ce se face…atâta timp cât „dragostea” unește?

Dacă profesoara de 29 de ani a avut ceva „de dăruit”…e semn că mamele celor trei nu au avut ce dărui. Adică, pe cale de consecință, mamele celor 3 ar trebui să fie decăzute din drepturile parentale, pentru că nu au fost în stare să ofere dragoste fiilor lor.

Pe de altă parte, o profesoară care poate să focuseze atenția asupra ei…e o profesoară ce trebuie avansată în grad. E un lucru rar în sistemul de învățământ de oriunde.

Copiii nu se pot concentra, copiilor nu le place școala, copiilor, în general, nu le plac profesoarele, profesorii, instituționalizarea învățământului, vor să învețe de oriunde, să aibă școala vieții. Și când o femeie, atât de tânără…poate să învețe trei copii și la școală dar și în orele de relaxare…să-i învețe lucruri importante pentru viață…e de admirat.

Din tonul știrii suntem lăsați să presupunem că profesoara…a fost prima femeie din viața celor trei…proaspăt „bărbați”. Și că, pe cale de consecință, ea „le-a distrus” viața.

Dar dacă profesoara…n-a fost prima? Pentru că știrea spune că cei trei…făceau sex cu profesoara…și nu că „învățau” ce e acela act sexual.

De unde știu niște minori…cum se face sex, când ei nu sunt adulți? Pentru că sexul vine de la sine…când ești adult…dar nu și când ești minor. Căci, pe lângă „a vedea” cum se face…e nevoie de apropieri reale între trupuri. Apropierea reală de trupul cuiva e cât o mie de cărți și filme.

De cine se apropiaseră cei trei…înainte de „a fi experți” cu profesoara? De propria lor mamă, soră, vecină, mătușă, verișoară, colegă de clasă? Și dacă cei trei erau „so activi”…părinții lor „n-au mirosit” asta mai înainte? Erau ocupați cu serviciul, cu propriile lor aventuri extramaritale, cu strânsul banilor?

Însă, dacă familiile americane, ca și cele românești, sunt atât de „atente” cu odraslele lor…a fi făcut sex cu profesoara cred că e răul cel mai mic…în comparație cu a fi făcut vreo altă boacănă, în urma căreia să fi ajuns la morgă.

Profesoara le-a oferit tandrețe, împlinire, atenție…fără să oblige pe vreunul să facă sex cu ea. Pentru că, dacă i-ar fi obligat, atunci ar fi fost psihopată. Însă, dacă i-a momit doar…se spune că a fost „inteligentă sexual”. Pentru că nu momești, ca femeie, pe cineva…decât dacă vezi că are „virilitate explozivă” și îi place „să fie amăgit”. Seduci la sigur când seduci…și nu pescuiești în ape tulburi.

Peste ceva timp, o mulțime de oameni aidoma profesoarei, or să îi seducă spre diverse interese meschine. Fie că e vorba să câștige bani cu ei, fie să se destrăbăleze în compania lor. Și dacă și atunci vor fi creduli și „doritori” ca și acum…atunci nu profesoara e de vină că i-a sedus…ci ei că „le-a plăcut”.

Ei și familia lor…și anturajul familiei lor e de vină!

Ei sunt de vină și nu profesoara!

Profesoara are doar vina de a fi sedus niște minori…și doar atât!

Dacă minorii ar fi știut de acasă, din familie, de la biserica lor, din comunitatea lor diferența dintre sex și dragoste…dintre viața împlinită și viața la întâmplare nu s-ar fi dus după profesoara lor.

Pentru că, dacă se duc după profesoară…se pot duce după orice dement care le poate hăcui existența.

Însă un minor needucat și neîmplinit sufletește și emoțional și aspirațional…e un adult care pune botul la tot felul de vrăjeli distrugătoare pentru el și pentru sufletul lui.

Așa că discuția nu e: să aplicăm legea…pentru că „o să se termine” cu sexul la întâmplare! Ci să ne educăm, să ne iubim și să ne respectăm copiii în mod real și profund, să le vorbim despre toate pericolele și tentațiile, despre toată moartea care îi așteaptă la ieșirea din casa lor…pentru ca să știe la ce să se aștepte.

Pentru că nu dracul sau profesoara e de vină…că îl seduce pe copilul nostru, ci copilul nostru alege prost, dacă nu știe diferența între realitate și simulacru.

Profesoara le-a oferit un simulacru de dragoste și de atenție…pentru că copiii așteptau să li se servească această minciună. Ei ar fi privit intenția profesoarei lor de a face sex cu ei drept un afront dacă ar fi avut o educație și o conștiință religioasă.

Însă, în albia postmodernității, unde valoarea și împlinirea reală nu contează, ci doar a parveni, a-ți satisface egoist plăcerile, a te manifesta discreționar, atât profesoara cât și elevii deloc „traumatizați” au primit ce și-au dorit și toate lucrurile sunt „ok”.

Numai noi, „opinia publică”, care facem aceleași lucruri și mai mari decât acestea, vrem să părem mai „angelici”. Pentru că, în esență, nu s-a întâmplat nimic „aparte” ci doar un eveniment banal de mâzgă existențială. Pentru că toți suntem la fel de perverși ca profesoara…și la fel de avizi ca cei trei elevi pornografici.

Totul despre păr

Nu, nu e „femeia cu barbă”! Ci e bărbatul-care-aspiră-să-fie-femeie

Și tot mai mulți bărbați vor să devină „femei”, pentru că genul, în postmodernitate, e o problemă de „alegere”. Poți să îți „alegi” genul după cum îți alegi tatuajul sau felul de mâncare. Dacă femeile mai pun trei numere la sutien printr-o operație estetică, există tot mai mulți bărbați care învață „să creadă” într-o anatomie chirurgicală.

Însă tot mai mulți bărbați „arată” deja…ca femeile. Lucru evident pentru un ochi atent, începând de la efeminarea interioară și până la cea vestimentară. De ce? Pentru că bărbații nu mai vor, nu mai știu, nu mai îi interesează să fie bărbați.

De aceea, nu îmi pot permite „să mă revolt” împotriva câștigătorului Eurovision 2014…pentru că știu definiția postmodernității.

Iar definiția lumii noastre e aceea a vieții ca experiment.

Excesul face parte din experiment.

Excesul este, de fapt, postmodernitatea!

Pentru că bărbatul care vrea să violeze în neștire femei are drept parteneră pe femeia care vrea să fie violată în neștire de bărbați. Iar bărbații care „se simt” femei sau „vor să fie și femei” sunt ca femeile care „vor să fie bărbați” sau „mai bărbați ca bărbații”.

Și mai aproape de titlu!…Dani Daniels s-a născut în 1989. E de-o seamă cu libertatea noastră…și e star porno. De pe blogul ei am înțeles, de un an de zile…că „s-a întors” moda anilor 80: pe lângă blugii rupți…femeile au început „să poarte” părul pubian.

Până acum: totul trebuia ras.

Deodată însă…părul a fost „repus în valoare”.

La scurt timp, Madonna ne-a arătat și…părul ei de la subțioară

Vi se pare întâmplător…faptul?! Mie nu, pentru că sunt specializat în postmodernitate!…Pentru că atunci când începe o astfel de „linie estetică” ea are un scop bine precizat…E o reclamă la ceva…e un miros…pe care trebuie să-l urmezi…dacă vrei să fii în trend.

Azi însă, când am văzut câștigătorul Austriei la Eurovision…mi-am dat seama că trebuie să scriu un articol despre păr…pentru că părul „a început să fie permis” nu numai pe pubis…nu numai la subțioară…ci și pe față

Însă părul…e „permis” pe față nu dacă sunt bărbat, ortodox, preot, monah…nu pentru că îmi crește de la sine, pentru că așa e la bărbați…ci dacă vreau „să-mi schimb” sexul. Adică, mai pe scurt, oricine mă poate privi „dubios” de aici încolo pentru că am barbă. Pentru că asta poate însemna…că sunt „transsexual”.

Dar, pentru ca să îți schimbi sexul…trebuie să ai bani, mulți bani. Ca și pentru mărirea de sâni. Însă, dacă printr-o lege anume…schimbarea de sex ar costa cam cât o sticlă de lapte…nu ar putea să devină schimbarea de gen…o dramă profundă a umanității?

Deja e una profundă! Pentru că profesoara, care pare azi femeie…poate avea, de mâine, sex masculin. Cine se uită sub hainele ei înainte de angajare? Putem avea mâine un președinte transsexual…dacă avem un campion al muzicii transsexual.

Putem avea multe schimbări iremediabile…

Și totul pentru că…părul e „o alegere”.

Iar când estetica nu are nimic de-a face cu normalitatea…poate exista foarte mult păr, peste tot…o mare de păr…pentru că părul e „noua modă”.

Părul nu e „grotesc”….ci o alegere!

Postmodernitatea e o alegere.

Să crucifici creștini, dacă ești musulman, e o alegere.

Să îți schimbi sexual e o alegere.

Să citești o carte proastă e o alegere.

Să plagiezi pe altul, dacă nu te duce capul, e o alegere.

E o alegere cu păr…sau fără păr…

Însă pe noi ne miră „alegerea” în postmodernitate…pentru că nu prea alegem. Nu alegem să facem nimic bine, nimic serios, nimic…răsunător

Iar azi-noapte „comunitatea gay” a ales în cor, dincolo de naționalitate, de crez, de aspirații melodice…„un icon” al lor, după cum votează neoprotestanții noștri, online, subiectele care le convin…sau după cum omoară musulmanii creștini…când le place…

Totul e alegere!

Și manipularea…cât și crima e alegere!

Și intoxicarea cu minciuni e alegere.

Erezia e o alegere. Satanismul e o alegere. Statul degeaba e o alegere.

Ce am ales noi, ortodocșii, în ultimii ani…și ne-a definit la nivel larg?

De ce ne pare rău când alții aleg prost…dacă noi nu alegem deloc?

Nu, nu e vorba despre femeia cu barbă! E vorba despre bărbatul care aspiră la a-și nega unicitatea. E vorba despre femeia care nu mai vrea să fie femeie. E vorba despre a te nega pur și simplu

A critica înseamnă a fi lucid

Apreciez foarte mult munca de cercetare a Prof. Douglas Kellner, care, de vreo 4 decenii, îi ajută pe cititorii săi să vadă dedesubturile ideologice ale postmodernității. Numai și printr-o privire fugară asupra saitului său de prezentare (incomplet de altfel, pentru că nu apar acolo și textele cărților sale, ci doar articole personale) ne dăm seama ce înseamnă dezvrăjire ideologică pentru el.

Monitorizează media, politica actuală, cultura digitală, tot ceea ce înseamnă divertisment ideologic și mod de expansiune a globalismului american în lume.

E documentat, lucid, atent la tot felul de detalii, cu afirmații nuanțate și folosește metoda transdisciplinarității cu o amprentă personală rară.

În articolul de față ne vom opri doar asupra unora dintre afirmațiile sale care vizează conținutul mediatic social.

În The Media and the Crisis of Democracy in the Age of Bush-2 el  dezbate decandența mediei sociale recente și observă că „începând cu anii ’90  și până astăzi, politica editorială a virat spre un jurnalism de tip tabloid și spre dezbateri ideologice liberale sau conservatoare și s-a depărtat de analiză, de accentele critice, de investigație ca atare, care se angaja în cunoașterea problemelor sociale” (p. 6).

Dialogurile televizate nu se mai fac cu poziții pro și contra ci sunt uni-ideologizate, au un singur sens, fapt pentru care discuțiile democratice se diluează în mod constant (p. 7).

Odată cu războiul din Golf, din 1991, observă autorul nostru, emisiunile TV au fost unidirecționate spre  zona de război și prin asta ovaționau administrația prezidențială și armata americană (Ibidem).

Însă nu numai mediatizarea arhiprezentă a războiului a fost periculoasă, ci, în primul rând, cenzurarea informației prezentate la TV, pentru că „guvernul și armata au făcut tot posibilul ca să controleze fluviul de imagini, știri și informații” (Ibidem).

Arhimediatizarea războiului, care, bineînțeles, a pus deoparte problemele sociale, financiare, ecologice și de tot felul, a avut drept consecință proliferarea agasantă a discursului politic (p. 8).

Media se lasă tot mai mult manipulată de zona politicului.

În această situație se constantă declinul documentarelor și a programelor sociale în media (p. 9).

Știrile se tabloidizează continuu (Ibidem).

Media începe să celebreze în anii 2000 noua economie și creșterile economice (p.9), dovedite, în cele din urmă, false.

Alegerile prezidențiale din America, în anul 2000, se focusează asupra prezidențiabililor și nu asupra performanțelor sau a capacităților lor reale de conducere (p. 11), fapt pentru care Bush jr. mai primește un mandat, pentru ca să desăvârșească declinul economic al Americii.

Și ceea ce profesorul Kellner vedea în  America, observăm că s-a împânzit peste tot, prin contagiune. Avem știri tot mai tabloidizate, nu ne interesează problemele reale ale României iar politica de stat e o continuă vendetă și nu un plan de asanare a problemelor actuale.

Merită să fii lucid? Da, atâta timp cât luciditatea înseamnă libertate interioară.

Vă las bucuria să descoperiți singuri problematica sa editorială, care, vă asigur, e una foarte nouă și necesară, cu atât mai mult cu cât un creștin ortodox trebuie să se despartă, pas cu pas, de gândirea căzută a lumii pentru a se îmbrăca, în mod deplin, în lumina Prea Sfintei Treimi.

Povești, adormiri, uitări, însăilări

Privind sfârșitul campaniei electorale mai cu atenție tot înțeleg și iarăși înțeleg, de ce românii adorm în vise: pentru că le plac poveștile. Nu la toți le plac manipulările ordinare, dar multora: da. Și cei mai mulți…sunt cei care votează.

Dacă există unul care să țipe mai tare, să facă scandal, să dea cu pumnul în masă, românul uită televizorul pe acel canal, mai adoarme, mai se trezește, treaba e să vadă ceva, să audă, să se simtă…bine…Și cum gândirea critică nu poate să stea prea mult de vorbă cu minciuna, cel care suportă orice…uită repede. Dacă vine altul și îi zice o poveste și mai cașto decât a celui de dinainte, atunci rămâne la al doilea.

Pe cele mai multe dintre bloguri se însăilează. Adică se leagă gardul cu sârma și nu se bat…cuie… Ceea ce depășește pragul atenției ordinare e prea greu. Și dacă e greu nu te mai citește. Eu credeam, mai înainte de online, că oamenilor le plac lucrurile grele.  Eu doar pe alea le prefer. M-am înșelat însă: celor mai mulți lucrurile grele le provoacă repulsie, pentru că ei nu gândesc…Ei se uită la poze…la culori…

Au rămas la culorile copilăriei. Nu și-au mai dezvoltat creierul spre rațiune, spre atenție, spre detaliu, spre sentimente ordonate, atente…ci au rămas la epiderma, la pielea lucrurilor, la ceea ce pare că este bun și valoros.

Să mai scriem…atunci?

Da! Să scriem continuu!

Nu toți sunt greble. Sau încercăm să subliniem faptul, că greblele nu sunt bune…la bătut la taste!

Dacă oamenii se schimbă…se mai pot schimba!

Tragem nădejde.

Tragem semnale de alarmă.

Facem ceea ce putem.

La nivel online se poate scrie serios, coerent. Se pot scrie cărți de teologie, piese de teatru, romane, scenarii de film cu mult mai bine ca oricând. Avem și vom avea din plin la nivel online tot ceea ce ne trebuie, pentru ca să fim niște creatori de teologie și de cultură redutabili.

Însă însăilările, compromisurile, lucrurile false nu vor avea viitor în era informării în avalanșă.

Dacă minți acum te vor depisa peste 5, 10, 300 de ani. În teologie nu poate rezista la infinit minciuna. Nici în literatură. Nici în știință. Nici în politică…

Nu mai e timp de dormit, ci vremea e de privegheat!

Vremea e să ne trezim și să facem lucruri serioase!

M-a obosit enorm campania electorală care se încheie acum…și asta numai ca privitor…Pătimașii politicii, adică introdușii în online tocmai pentru asta, au ieșit la răzor, în față. E lamentabil. După luni de tăcere sau după ce te dai de imparțial să vedem că ești ultaș politic, rinocer, și că intelectualitatea ta era doar floare de bicarbonat… e dureros. Pentru tine, nu pentru mine!

Asta explică de ce nu scriem serios, ci scriem numai când avem vreo dileală, vreun interes, vreo fobie. Așa, degeaba, nu ne ardem gazul…Și dacă nici intelectualii nu cred în scris, decât ca să mănânce și gura lor, ce să mai cerem de la unul, care nu are nici bani și nici chef de mai mult, pentru că e șofer sau magazioner.

Nu, politica nu face teologie! Nici un șofer de taxi nu e bun de duhovnic! Fiecare trebuie să facem ceea ce știm să facem.

Și toți trebuie să nu mai visăm pe noi, să nu mai adormim când se spun și când se cer lucruri serioase, ci să ne exprimăm opinia prin vot. Votul e dreptul nostru democratic și el trebuie să fie sigur. Însă nu trebuie să uiți ce s-a petrecut cu România în ultimul timp, adică cu noi toți, ca să știi cum să votezi.

Familia noastră va vota, ca de fiecare dată, în mod responsabil.

Noi vom scrie aici în mod responsabil, în ciuda alterării severe a chefului de seriozitate la nivel panglobal.

Vom scrie și…vă vrem aproape, pentru a fi în comuniune, treji pentru rolul nostru în această lume.

Lumea postmodernă și depersonalizarea omului

Lumea postmoderna si depersonalizarea omului

[item image]

Read Online
(3.5 M)PDF
(293.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(709.4 K)Full Text
(3.9 M)DjVu

All Files: HTTP

Justeţea penibilului şi impardonabilul incredibilului

Atunci când oamenii nu mai au ruşine de nimeni încep să apară pe stradă monştri. Tot la fel, „când ţara te vrea prost”, incredibilul atinge cote, care nu se pot scuza. Un articol, care pledează cu încredere, pentru oamenii, care nu vor să fie, până la sfârşit, animalele de povară ale demonilor.

Simţul ruşinii nu este o cicatrice din „timpuri imemoriale”, de care trebuie să ne dispensăm cât mai repede. Nu este nicio pată pe cămaşă, de la o muscă, care şi-a făcut treaba mare pe bunătatea noastră de ţoală şi de care ne ferim să vorbim cu alţii.

Când ne simţim penibili în faţa propriei noastre oglinzi, atunci suntem josnici. Dacă roşim, fără doar şi poate, am făcut lucruri de care ne e teamă să vorbim cu gura până la urechi sau să ne mândrim cu ele.

Dacă ne e ruşine mare, groaznică, de noi înşine, înseamnă că mai e ceva de recuperat din biata noastră fiinţă. Cât mai suntem sensibili, chiar şi pentru dementul nostru egoism, pentru avariţia noastră de mare lux, atunci mai avem o şansă reală pentru a fi oameni.

Şi dacă suntem oameni sau încercăm să ne reabilităm, să devenim din pătimaşi raţionali, cu dreaptă cugetare, atunci incredibilul, monstruosul pe care îl auzim, cu care intrăm în contact, nu ne mai miră.

Monştrii apar atunci când nu mai au ce pierde, pentru că au pierdut tot. Şi nu în a pierde ar sta marea durere, ci în a crede, că nu mai poate fi schimbat nimic din ceea ce s-a făcut, din cine suntem. Monstruozitatea este aberaţia care urmează nihilismului.

După ce ai negat tot ce se poate nega şi nu îţi mai pasă de nimic, poţi să faci orice. Însă această virilitate falsă a puterii absolute e una din fantasmele cu care demonii îi conduc pe oameni, spre momentul dramatic de a-şi pune capăt zilelor.

Ca să te sinucizi trebuie să crezi că nu mai crezi în nimic, că nimănui nu îi pasă de tine. Ca să detonezi o bombă într-un mall imens sau într-un stadion ticsit de oameni, trebuie să crezi că realitatea e o joacă fără urmări cauterizante.

Şi ai simţul irealităţii, când parcurgi, treaptă cu treaptă, sinuciderea de sine, omorârea omului interior. Fiecare păcat de care noi glumim spumos, fiecare idee falsă la care ambalăm toate motoarele fiinţei noastre, fiecare modă care ne mănâncă atâta energie, omoară, lin, ruşinea din noi, adică oferă societăţii monştri pe bandă rulantă.

Discrepanţa dintre omul smerit de la ţară, agramat şi lovit de boli şi neajunsuri de tot felul şi orăşeanul care butonează toate posturile, pentru că nu are cui să ţipe că este şi el om, este evidentă în România.

Ştim foarte bine, că instabilitatea emoţională a intelectualului fără credinţă în Dumnezeu, fără certitudini, ia calea psihologului, a psihanalistului (dacă vrea să recunoască, că lucrurile nu merg prea bine cu el) şi că omul credincios, smerit, de multe ori de condiţie modestă, emană o frumuseţe liniştită, de care ai nevoie, ca de o plimbare prin pădure.

Nu spun acum, că toţi care vin la Biserică sunt deodată Sfinţi şi că niciunul dintre ei nu mai are probleme cu doldora. Dimpotrivă, cei care se aproprie de Dumnezeu au şi mai multe probleme şi dacă sunt puţine, ori oamenii, ori dracii, le inventează cât mai multe, ca omul să se simtă întotdeauna în priză.

Însă omul credincios are o nădejde, are certitudini, are o respiraţie frumoasă, venită dintr-o inimă liniştită. Trebuie să savuraţi un astfel de moment de candoare duhovnicească şi îmi veţi da crezare, mie, preotului care a scris aceste rânduri, că e penibil să nu ai certitudini şi stabilitate în viaţa ta personală.

Dacă ruşinea este un martor imparţial al unor realizări porcoase, atunci incredibilul de a fi nesimţit, de a fi infractor, de a fi indecent până în pânzele albe, nu se iartă uşor, chiar dacă se poate uita repede.

Un om care le face pe toate, care răstoarnă pe gât toată murdăria de care poate fi în stare, e un monstru sau un om care se poate înfiora. Dacă nu crede că nu mai are nicio şansă, atunci se poate înfiora de cât de impardonabilă e viaţa lui. Şi această înfricoşare, simţită faţă în faţă cu un dezastru de viaţă, a fost, pentru mulţi, un preludiu al sfinţeniei.

Sfinţenia poate începe de la o simplă constatare: eu sunt urât ca dracul, prin câte am făcut, dar pot să fiu frumos, ca Dumnezeu, dacă mă pocăiesc pentru toate. Însă trebuie să mai avem ruşine, ca să ne venim în fire şi, mai ales, să mai avem timp, ca să ne vedem la idei, între atâtea idei contrafăcute, care ni se bagă în cap prin toate metodele.

În ceea ce mă priveşte, cred că oamenii sunt creaţi pentru ca să devină dumnezei şi nu nişte simple maimuţe dresate, care ştiu toate filmele, toţi politicienii, toate CD-urile de manele pe de rost, dar nu îşi ştiu Dumnezeul şi nu se cunosc nici cât negru sub unghie.

Cred în oameni şi mă rog pentru oameni cu strângere de inimă şi cu multă dragoste, chiar dacă oamenii nu îşi dau mari şanse. Mă rog pentru monştri cu faţă umană ştearsă, depreciată, pentru că eu cred, că harul lui Dumnezeu e mai puternic decât orice virus mediatic şi decât orice imbecilizare sistematică, dictată de sus. Şi, tocmai de aceea, scriu despre normalitatea de a-ţi recunoaşte ruşinea, dar şi despre impardonabilul oricărei existenţe pângărite de monstruozitate.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Suntem oameni pândiţi non-stop de obsesii şi blasfemii

sangeriu

Nonşalanţa noastră vizavi de pericolele ce ne pândesc la tot pasul, multe dintre ele ipotetice, e proverbială. Trecem cu multă indiferenţă şi oboseală posacă pe lângă dureri şi moarte, chiar pe lângă propria noastră moarte posibilă, purtaţi de o indiferenţă plină de groază. Politica ne crizează numai în domeniul portofelului. Dacă nimeni nu se leagă de banii noştri atunci ne e indiferent sau toţi ne sunt potenţiali prieteni. Totul e potenţial important, atunci când găsim o sursă de venit, undeva, în memoria noastră pusă pe căpătuială.

Însă, dacă munca şi viaţa trăită frumos nu ne mai plac, avem un apetit neostoit pentru blasfemii. Paul Cernat, într-un articol din Dilema Veche, scria de curând: „când literatura încetează să mai producă „blasfemii”, înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze”[1].

Ar trebui să extindem această declaraţie aberantă, dar adevărată în practică, şi în ceea ce priveşte televiziunile, internetul sau cutumele vieţii noastre private, în care ne place să băgăm, din plin, miasma ordinară a luptei cu Dumnezeu.

Care sunt izvoarele, motivaţiile obsesiilor noastre? Dacă blasfemiile vin din beligeranţa noastră faţă de acel Cineva, în care nu vrem să credem sau pe Care, mai bine-zis, nu vrem să Îl acceptăm, nu cumva şi obsesiile noastre, sunt fiicele legitime ale acestei mizerabile şi prosteşti lupte cu Dumnezeu?

Oamenii zilelor noastre sunt insubordonaţi ca şi arta[2]. Oamenii vidaţi de credinţa în Dumnezeu, oamenii „fără rădăcini” (conform titlului unei cărţi a părintelui profesor Dumitru Popescu) sunt aceia care renegă, detestă, se ceartă cu ordinea, cu puterea, cu schimbările de climă, cu viaţa şi cu ei înşişi.

Sunt într-un continuu război interior, care se revarsă în afară. Nu îşi găsesc locul, pentru că ei plutesc pe deasupra solului, pe deasupra unei convingeri, a unei munci asidue într-o direcţie anume.

Parazitismul lor experienţial însă, degajă un miros greu, de altercaţie demonică cu sfinţenia, cu adevărul, cu iubirea de oameni, de patrie, de frumos. Niciun cuvânt, nicio realitate nu le mai spune nimic şi încearcă să împroaşte cu noroi tot ceea ce îi depăşeşte, tot ceea ce ei nu înţeleg sau tot ce e prea frumos, încât să fie stâlcit de mâna unui om chinuit de obsesii.

Obsesia puterii macină pe omul, care nu vrea să se cucerească, ci vrea să domine pe alţii, să îi subjuge. Obsesia puterii mănâncă mulţi bani sau îi toacă pe tot felul de bizarerii puerile[3].

Găselniţele sunt întotdeauna profitabile şi au de-a face cu relaxarea egoului sau cu relaxarea sexuală. Sublimarea sexuală este emoţia intelectualizată egoistic, acea vulcanică dorinţă strânsă abil de gât, care e avidă de „pofte dulci”[4].

Idolul sexual se interpune între tine şi Dumnezeu şi nu mai vezi razele Soarelui din cauza minorului astru căzător, care s-a interpus în faţa Acestuia. De fapt, nici astrul cu ochi îmbătători nu e până la urmă iubirea vieţii tale ci e doar una dintre oglinzile întâmplătoare, în care tu îţi priveşti viaţa închisă în sine, viaţa baricadată în propria-ţi făptură.

Întrebările existenţiale se reduc la foarte puţine. De fapt nici nu sunt rostite prea bine în mintea ta, pentru ca să nu ţi se pară prea mare şi acest efort. Efortul de a te gândi, de a te judeca la rece stârneşte frustrări, depresii, enervare.

Am cunoscut oameni, care preferă să nu gândească prea mult (ce să mai spun despre faptul de a se regândi pe ei înşişi?), pentru ca să nu devină prea serioşi pentru ei şi pentru cei din jurul lor.

În balta anonimatului şi a neputinţei declarate aprioric, fără niciun exerciţiu cât de mic al muncii, concetăţenii timpului meu se simt la cald. Căldura falsei neputinţe şi sloganul fatalităţii fără ieşire a României sunt batistele cu care se şterg la nas cu toţii şi pe care le lasă la vedere, ca să vină şi urmaşii noştri şi să sufere şi ei tot de aceleaşi false obsesii şi incertitudini.

Dar blasfemia e acel banc tupeist, care te face mare în faţa unor lichele de duzină sau înjurătura şi gluma fără perdea, care doreşte aprig, să se răsfeţe cu imaginile crude ale genitalului. În gura omului fără credinţă, aluziile sexuale şi acea necontenită pomenire a dracului, sunt întreaga abordare a realităţii, în cea mai mare parte a timpului.

Dacă tot nu crede în Dumnezeu, de ce ar crede aprigul drăcuitor, că dracul este o entitate benefică pentru el? Şi la ce l-ar putea ajuta şi cum l-ar ajuta, dacă de cele mai multe ori necredinciosul nu prea se simte bine singur şi, mai ales, noaptea, când se sperie foarte repede de tot felul de năluci şi stafii, adică de coloraturi diverse ale diavolilor?

Dacă pornografia este o obsesie îngurgitată mediatic, care descompune din interior fiinţa noastră[5], frica de demoni este o obsesie dobândită, cel mai adesea în copilărie, în cadrul mediului parental, mai mult sau mai puţin credincios.

Obsesia sexuală este obsesia dominării altuia[6]. Obsesia evenimentelor petrecute în întuneric, teama de demoni este obsesia de a nu te lăsa dominat. De la statutul de agresor decazi la cel de agresat. Însă scăparea cu pielea curată nu prea foloseşte la nimic, dacă nu există nicio schimbare în bine în fiinţa ta. De fapt, pentru un necredincios binele nu are amprentă morală, ci financiară, socială, individualistă.

Ce este de făcut? Una dintre căi ar fi plecarea urechii spre bunul simţ, spre o normalitate asumată. Ieşirea din umbrele anonimatului şi ale anarhiei interioare trebuie să se facă printr-un dialog cu faţă umană, în care fiecare să îşi asume părerea celuilalt şi, în acelaşi timp, să îşi declare propria lor experienţă[7].

Atâta timp cât ne înscriem în medii de comunicare online, la care ne logăm ca nişte stafii anonime, purtând diverse porecle, care mai de care mai uluitoare prin stranietatea lor sau nu avem simţul răspunderii, pentru lucrurile pe care le-am greşit, nu putem să ne simţim cu coloană vertebrală.

După o lungă perioadă de declasare interioară, de intrare în sub-existenţă e nevoie de o curăţire interioară, de apropierea de Dumnezeu şi de oameni, de ieşiri în natură, pentru a simţi normalitatea.

Pierdem gustul normalităţii, dacă ne pervertim inima. Normalitatea e o stare de spirit şi nu o idee pedantă sau o banalitate.

Dacă începem să idolatrizăm o idee, o realitate falsificată, noi înşine devenim nişte oameni vandabili, cu un preţ scăzut şi nu nişte persoane.

În limba latină persoană însemna, în primul rând „mască”, dar nu în sensul de grimasă, ci de rolul pe care tu îl ai şi pe care trebuie să îl joci în lume[8].

În limbaj actual, fiecare dintre noi avem un rol, o misiune, ceva de spus în lumea noastră. Dar acest ceva al nostru, trebuie spus bine şi, mai ales, decent. Nu putem să ne scriem toţi visele pe garduri, în graffiti şi nici nu putem crede, că putem face ceva, fără o specializare, fără un stadiu de pregătire.

Specializarea e una dintre coordonatele vieţii postmoderne şi numai cei abili, cei pregătiţi pentru o anume funcţie, pot face faţă, cu brio, aşteptărilor. Dar nu trebuie nici să transformăm specializarea într-o altă luptă de clasă sau într-o închidere în casta noastră, de unde nu ne mai văd, decât cei care ne ştiu parola. Discreditarea celor care sunt neiniţiaţi în domeniul nostru nu este soluţia optimă, pentru a-i face să iubească şi să creadă în ceea ce credem şi iubim noi înşine.

„Reduta ştiinţei” nu este atractivă, dacă nu are cine să-i facă propedeutica. Închiderea între propriile noaste jaluzele creează falsa obsesie a impenetrabilităţii unei profesii, a unei vocaţii.

Personal, nu pot suporta ideea că este intraductibilă, în temeni joşi, o experienţă de viaţă sau profesională, dacă ai realmente cunoştinţă de ea. Putem să transmitem o informaţie oricui doreşte să o afle. Aici ni se observă specializarea reală: când putem să-l facem pe neiniţiat să respire uşurat, că a înţeles, într-un timp record, rezolvarea la problema lui.

Când căutăm oameni duhovniceşti, harismatici, cei mai plăcuţi pentru noi sunt cei care ne dau, într-un timp record, cele mai nebănuite răspunsuri.

Omul nu ştie ce vrea, adeseori nu ştie de ce e bolnav, ce îl interesează şi, în câteva secunde, poate să audă câteva adevăruri despre el, care îi cad drept în moalele capului.

Atunci simte că se face lumină şi pentru el. Oamenii care ştiu să facă lumină şi, mai ales, să facă lumină la secundă, pe nepregătite, aceia ştiu să ne scape de obsesii, învăţându-ne să le citim pe îndelete.

Aşadar: dacă nu avem obsesii, să ne găsim duhovnici, care să ne debusoleze în bine, cu adevărurile mântuitoare ale Bisericii!


[1] Paul Cernat, Blasfemia şi drepturile artei, cf. http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=119/index.htm.

[2] Ibidem.

[3] Acum se transmite pe B1 TV, reality show-ul: „No comment”, unde Monica Gabor şi Irinel Columbeanu îşi despoaie, în mod public, intimitatea, în cel mai prost gust cu putinţa iar banii aceluia sunt fituiţi pe tot felul de gusturi bizare, ale adolescentei Monica, care are doar 18 ani. În gaşca celor care aruncă banii pe orice se înscriu şi maneliştii noştri, numai unul şi unul, în marea lor măsură agramaţi, care se iau la întrecere în a cumpăra, dintr-un snobism grobian, lucrurile cele mai scumpe.

[4] Emil Brumaru, Sonet IX, vol. „Infernala comedie”,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm? current=119/index.htm.

[5] Cristian Bădiliţă, Pisica lui Petrarca si Sfîntul Mitică, în revista Rost (2004), nr. 21-22. Autorul articolului spunea: „Icoana compune, pornografia descompune, adesea iremediabil”, cf. http://www.romfest.org/rost/nov-dec2004/pisica.shtml.

[6]„Iubirea face legea” din Selecta Andei Adam, nu înseamnă numai că ne putem iubi, ci apetitul sexual e cel care conduce totul şi el e „atotputernic” în orice tip de relaţie, pentru că „nimeni nu poate să-i facă faţă”. Ideologizându-se dominaţia banului şi pansexualismul, societatea contemporană nu pare a mai avea nicio racordare la transcendenţă.

[7] Domnul Adrian Lemeni spunea într-un discurs al său: „Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale”, cf. Lect. Dr. Adrian Lemeni, Asumarea identităţii creştine din perspectiva unei conştiinţe a dialogului în contextul contemporan, apud.

http://www.culte.ro/ClientSide/agendasecretar.aspx?ID=375.

[8] Cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Humitas, Bucureşti, p. 984.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş