Dumnezeu, la Care nu ne uităm

cat-mai-avem-timp

Adeseori ne ferim să păcătuim ca să nu fim pedepsiţi, pe loc, sau ca să nu ajungem în Iad, după moarte. Însă nu ne gândim la Dumnezeu ca la o Persoană sau ca la o Treime de Persoane, ca la Cineva pe Care Îl îndurerăm cu faptele noastre.

Ne ferim să ne îndurerăm rudele, familia, prietenii, cunoscuţii, pentru că, la un moment dat, i-am văzut suferind din cauza nepăsării, a egoismului, a răutăţii sau a viciilor noastre. Acestea i-au rănit şi noi ne-am repliat când am înţeles că le facem un rău şi că ne facem şi nouă un mare rău, ucigând iubirea dintre ei şi noi şi creând un mare gol în jurul nostru. Un gol care nu se mai umple cu nimic altceva.

Dar la Dumnezeu nu ne gândim decât cu grija să împlinim un ritual, să aprindem o lumânare, să dăm ceva de pomană, să facem o rugăciune, sau cu grija să nu Îi călcăm poruncile, ca să nu Se mânie. Am început să auzim la jurnalele tv numai despre Dumnezeu care S-a mâniat şi i-a pedepsit pe oameni cu inundaţiile sau cu alte pedepse, dar niciodată despre oameni care s-au trezit la conştiinţa adevărată sau care Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că i-a lovit ca să-şi vină în fire.

Cel mai mare satanism este să-L vedem insensibil tocmai pe Dumnezeul care S-a făcut om şi S-a răstignit pentru noi! Legalismul catolic şi protestant a început să se infiltreze în sufletele noastre ca igrasia. Ne uităm la Dumnezeu cu ochi răi, satanici, ca la Cineva care nu vrea să ne ierte, care nu suferă pentru noi. Nu mai suntem în stare să ne despărţim de păcatele noastre pentru că nu Îl percepem pe Domnul nostru ca un Dumnezeu înţelegător şi care vine în ajutorul neputinţelor noastre.

Pentru că nu mai vedem că importante nu sunt păcatele, numărul sau gravitatea lor, ci relaţia noastră cu Dumnezeu, cu Cel care ne aude, ne vede, ne simte, ne crede, este aproape şi este îndurerat de greşelile pe care le facem şi cu care ne murdărim sufletul.

Vedem adesea oameni care spun ca au rănunţat la băutură, la fumat, la curvie, la păcate mai mari sau mai mici, pentru ca să nu-şi mai îndurereze mama, soţia sau soţul, fratele, sora, ba chiar un prieten iubit. Şi suntem foarte mişcaţi de acest gest, emoţionaţi şi îl aplaudăm din toată inima. Dar vedem şi oameni care fac păcate şi pe unele dintre ele – cum ar fi homosexualitatea – le susţin în mod ideologic. Şi ni se spune că religia nu poate interzice omului să fie fericit. Dar şi un fumător era fericit când fuma, şi un desfrânat când îşi înşela partenerul de viaţă. Şi cu toate acestea, aplaudăm renunţarea la aceste vicii şi împăcarea cu cei de aproape.

Dar ceea ce nu vrem deloc să vedem este păcatul care Îl răneşte pe Hristos. Pe Dumnezeu nu-L vedem suferind, deşi suferă cel mai mult, mai mult decât toţi din jurul nostru, mai mult decât familia noastră, mai mult decât toţi oamenii. El suferă şi Se îndurerează pentru noi mai mult decât toţi cei pe care îi ştim noi că ne iubesc. Şi în adâncul conştiinţei noastre, în străfundurile ei, noi ştim acest adevăr, îl simţim.

Noi ştim că Dumnezeul nostru este îndurerat pentru ceea ce facem. Dar credem că poate să ducă durerile noastre, pentru că este Dumnezeu. Nu ne pasă de El. Credem că poate să suporte. De aceea suntem atât de insolenţi şi păcătuim cu foarte mare uşurinţă împotriva iubirii Lui.

Însă greşeala noastră de calcul se măsoară cu îndepărtarea noastră de harul Lui, cu întunecarea şi orbirea noastră din ce în ce mai mult, până când rătăcim calea de întoarcere înapoi prin pocăinţă şi devenim brute insuportabile şi pentru cei de lângă noi.

Eminescu şi Ortodoxia. „Rugăciunea unui dac” [XIII]

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntrteb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lâng-aceasta cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai cruntă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Cine este dacul? Dacul e însuşi Eminescu. De ce dac? Pentru că, precum Blaga, Haşdeu, Pârvan, Iorga, Eminescu credea în faptul că elementul constitutiv esenţial, definitoriu, al neamului românesc este cel traco-geto-dac şi nu cel roman.

Aşadar, este rugăciunea unui dac. Rugăciune pentru ce? Vom vedea. Nu înainte însă de a preciza că această poezie a fost caracterizată fie drept cea mai budistă poezie din opera lui Eminescu (Cezar Papacostea), fie drept o ironie la adresa lui Dumnezeu sau un blestem, pentru că n-ar fi, de fapt, vorba de nicio rugăciune.

Suspiciunea budistă vine din două direcţii: din primele versuri inspirate din Rig-Veda (Imnul Zeului necunoscut) – şi se reeditează situaţia din Scrisoarea I (pentru care a folosit Imnul Creațiunii) – dar, mai ales, din ultimul vers, în care e vorba de dispariţie în stingerea eternă.

Noi am vorbit şi cu ocazia altor articole sau precizări, publicate sau nu pe net, despre versurile incipiente ale poemului al căror punct de plecare este vedicul Imn al Creaţiunii şi ne-am exprimat opinia că versurile respective arată o gândire arhaică monoteistă, care precizează că lumea a fost creată de un singur Dumnezeu, care este din veşnicie ( Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată /Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, /Pe-atunci erai Tu singur) şi în Care oamenii au crezut mai înainte de a fi inventaţi zeii religiilor politeiste (El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii) şi că această creaţie a lui Dumnezeu nu este veşnică, ci are un început. Versurile pe care le-a preluat Eminescu nu contravin viziunii creştine şi ortodoxe asupra lumii şi ele sunt o detaliere a acelui La început / În început biblic, al Sfântului Moise: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1, 1).

Credem că acum este momentul să facem o precizare absolut esenţială şi anume: Eminescu nu a scris prea multe poezii de autodefinire a sa însuşi, în care el însuşi să fie în prim-plan, ca personalitate preocupată de sensul vieţii şi al morţii sale, în mod neechivoc. Mai avem unele versuri fragmentare şi în alte poeme, dar nu o poezie întreagă îndreptată cu toată atenţia numai spre sine.

Poezia aceasta este unică şi este o piatră de poticnire pentru mulţi. Dintre poemele sale publicate – pentru că nu am ajuns încă să cercetăm manuscrisele – acest poem este unicul în care Eminescu vorbeşte, la persoana I, despre el însuşi, despre relaţia sa cu Dumnezeu şi despre cum vrea să moară. Anticipăm, dar este, credem, foarte semnificativ că a murit exact cum a cerut aici. Şi credem că Dumnezeu i-a împlinit această rugăciune şi că acest lucru este cea mai mare dovadă cu putinţă a faptului că această poezie este o rugăciune, o rugăciune fierbinte şi nu o ironie. Personal, nu mai cunoaştem sau nu ne vine în minte acum un alt exemplu de scriitor a cărui rugăciune exprimată într-o operă literară să fi fost împlinită de Dumnezeu.

Poezia este o rugăciune. O ironie sau o blasfemie la adresa lui Dumnezeu nu s-ar fi deranjat să caute să-L înţeleagă pe Dumnezeu Atotstăpânitorul, în versuri atât de sublime cum sunt cele din primele trei strofe.

Aşadar Eminescu scrie un poem definitoriu pentru sine însuşi şi acest poem este o rugăciune. Atunci definitorie pentru el este relaţia sa cu Dumnezeu, cu Acest Dumnezeu Căruia I se roagă, în faţa Căruia se prosternă (Zeul cărui plecăm a noastre inemi) şi pentru prima şi unica dată (din ceea ce cunoaştem noi) ne vorbeşte despre evoluţia acestei relaţii sinergice, divino-umane, de-a lungul biografiei sale.

Cine este Acest Dumnezeu? Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? Întrebarea poetului e una retorică, nu filosofică, pentru că dacă ar fi o interogaţie filosofică, nu ar urma răspunsul.

Dar acum, răspunsul urmează. Şi aflăm că Dumnezeul lui Eminescu, Zeul dacului – unde dacul este cea mai puţin echivocă deghizare a lui Eminescu, dintre toate – este Dumnezeu Creatorul a toate, Dumnezeu omenirii nainte de-a fi zeii, Cel care a dat apelor putere să zămislească viaţă din ele (din noian de ape puteri au dat scânteii), Dumnezeu Care este-al omenimei isvor de mântuire, Care, El este moartea morţii şi învierea vieţii.

Nu credem că poate fi confundat Zeul Acesta cu niciun alt zeu de pe pământ, pentru că Unul Singur dintre toţi zeii popoarelor S-a întrupat, a suferit pentru noi, a omorât moartea, a înviat în noi viaţa veşnică şi a devenit astfel al omenimei isvor de mântuire. Niciun alt zeu al niciunui popor, niciun zeu al poporului indic care a scris Vedele nu a făcut aceste lucruri, nici vreun altul în istoria lumii, după cum spunea şi Hermes Trismegistrul, că niciodată cineva dintre cei de sus, dintre zei, nu se va coborî pe pământ. Ştia oare Hermes Trismegistul ceva despre profeţia mesianică şi se grăbea să o contrazică, din perspectiva teologiei sale idolatre? Tot ce e posibil.

Important pentru noi este faptul că dumnezeul niciunui popor n-a intenţionat vreodată să mântuiască lumea. În afară de poporul lui Israel şi de Dumnezeul Treimic, Care din veşnicie a hotărât ca Fiul şi Cuvântul Tatălui să Se întrupeze, să sufere şi să moară pentru toţi oamenii şi din El să curgă apa vieţii, isvor de mântuire neîncetat, pentru tot omul care vrea să se mântuiască. În faţa lui Hristos, Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, după cum spune cântarea liturgică şi utrenia pascală.

În strofa a treia avem mărturia poetică extraordinară a felului în care Eminescu L-a cunoscut pe Dumnezeu, în care a început relaţia de iubire dintre el şi Dumnezeu. El, Cel ce a creat lumea, îmi dete ochii să văd lumina zilei – o exprimare sublimă şi care denotă multă smerenie în faţa lui Dumnezeu. Pentru că El este Lumina şi dătătorul luminii, Cel care luminează ochii sufletului şi ai trupului şi nu în mod aleatoriu începe poetul cu această expresie. Este şi influenţa unei exprimări omiletice frecvente, din cazania ortodoxă, care specifică faptul că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem, urechi să auzim, mâni şi picioare să ne folosim de ele, suflet şi trup ca să existăm.

Mai întâi omul deschide ochii trupului şi vede lumina zilei. De aceea, magnific începe Eminescu vorbirea sa despre cum ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu. Şi nu ajungi la aceasta la adolescenţă, la maturitate sau la adânci bătrâneţi, ci imediat după ce te naşti, imediat ce începi să fii puţin conştient. Ceea ce dovedeşte că poetul era şi foarte familiar cu dogmele Bisericii sale strămoşeşti, dar nu numai la nivel teoretic, ci le şi experimentase practic şi duhovniceşte.

După ce cu lumina ochilor vede lumina zilei, cu harul lui Hristos Dumnezeu şi Cuvântul, Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume (Ioan 1, 9) urmează cunoaşterea intimă a lui Dumnezeu: inima împlut-au cu farmecele milei. Iarăşi, nu există niciun alt zeu, în afară de Hristos, Care să ne farmece cu mila Sa! Da, Dumnezeu e fermecător pentru noi prin mila Sa negrăită, mila Sa care se traduce prin tot ce a arătat până aici Eminescu, prin toată frumuseţea creaţiei pe care a zidit-o Dumnezeu la început şi din nimic şi prin faptul că ne-a zidit şi pe noi ca fiinţe raţionale care să deschidem ochii şi să vedem lumina zilei. Ce mare milă a lui Dumnezeu, că ne-a dat ochi să vedem lumina zilei! Puţini din cei ce văd lumina zilei în fiecare zi se mai întorc să mulţumească Ziditorului pentru aceasta, dar poetul s-a întors.

El şi-a amintit de Cel ce i-a dat ochi şi lumina ochilor ca să vadă lumina zilei şi a lumii întregi, pentru că această lume este zidită ca o lumină şi pentru ca să fie zi de mântuire celor din ea, iar nu noapte de pierzare. Şi ştia că Cel ce i-a dăruit lumina ochilor e Acelaşi care dăruie şi lumina inimii care este mila. Căci dacă lumea şi universul se văd cu ochii şi nu se îmbrăţişează cu toată iubirea milei, atunci nimic din frumuseţea lor nu ajunge cu adevărat la inima noastră, ci inima noastră e rece şi ochiul ei e mort.

Mila! Această stare de a fi, duhovnicească şi esenţială pentru ortodocşi. Aceasta este pe care Dumnezeu o predă ca pe cea dintâi şi cea mai scumpă învăţătură în inima fiecărui om care se naşte pe pământ. Mila care farmecă! Nu mai există altceva care să farmece omul şi să-l facă, da, să-l facă a toate cunoscător, ca mila! Mila, inclusiv, după Eminescu, atrage ştiinţa, cunoştinţa, înţelegerea, înţelepciunea. E cel mai bun pedagog şi un mare contemplativ. Pentru Nietzsche era motiv de bătaie de joc la adresa lui Hristos şi a creştinilor, calificaţi ca oameni slabi, dacă au milă. La fel şi pentru sataniştii zilelor noastre. Dar pentru Eminescu, Dumnezeu farmecă inima omului cu mila Sa, învăţându-l alfabetul milostivirii, pentru ca el să poată privi şi înţelege lumea. Omul, iconomul acestei lumi, trebuie să aibă milă ca să poată iubi natura, făpturile, cosmosul. Aceasta este uşa înţelegerii marii iubiri pe care a avut-o Eminescu pentru natură.

Şi iubind cu milă toate acestea, şi Dumnezeu îl iubeşte pe el, pentru că El însuşi este Iubire şi Milă negrăită şi îi dă să-L simtă în creaţia Sa: În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers, mersul lui Dumnezeu, adică, în vuiet de vânturi. S-ar putea ca Eminescu să fi dorit să ne spună că a simţit puternic şi adânc harul lui Dumnezeu, pentru că expresia sa seamănă foarte mult cu ceea ce ne relatează Sfânta Scriptură la Fapt. 2, 2: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei, adică Sfinţii Apostoli, în ziua Cincizecimii, când S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei.

Nu este prima dată când întâlnim la Eminescu asemenea „coincidenţe” marcante cu referatul biblic, dar nu ne putem extinde acum la alte exemple. Un lucru e sigur şi anume acela că Eminescu iubea exprimările extatice, chiar şi în contexte care nu se refereau la extaze duhovniceşti (am susţinut aceasta, cu exemplificări, şi în alte articole ale noastre, pe care le puteţi regăsi publicate pe blogurile noastre), ceea ce denotă intimitatea sa cu vasta literatură isihastă care a circulat atâta timp în Ţările Române.

Ultimul vers la care ne referim astăzi este încă şi mai enigmatic: Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers. Nu ne dăm seama în acest moment dacă este vorba tot de un loc scriptural din care să se fi inspirat Eminescu în conceperea acestui vers. Ce ne transmite Eminescu? Că a simţit, a auzit glasul sau viersul duios al lui Dumnezeu în glas purtat de cântec. Remarcăm faptul că duios este corelativul milei din versul anterior. Dumnezeu este duios cu oamenii pe care îi umple de farmecele milei.

Uneori, în vederile extatice ale Sfinţilor, apar glasuri care cântă. Sau putem înţelege prin glas purtat de cântec, glasul mamei sau al preotului sau al corului mănăstiresc, în care el să fi simţit glasul lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu pentru sine şi pentru toţi oamenii. Dacă vom înţelege pe viitor mai multe sau vom avea date mai concrete, vom reveni cu precizări.

Până aici, poezia s-a ocupat cu naşterea lumii, cu naşterea poetului şi cu felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu, Creatorul lumii, mai precis, cu intensitatea cu care el L-a simţit pe Dumnezeu în inima sa, în creaţie şi în toate cele ce-l înconjurau. De aici înainte, poemul se ocupă cu moartea sa şi este pentru mulţi o piatră de poticnire imensă, chiar mai mare decât tot ce am dezbătut până în acest moment.

Continuarea aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Două poeme ortodoxe ale lui Blaga

copil-pakistanez.jpeg

În nişte articole anterioare ale noastre, am făcut o analiză destul de amănunţită asupra primelor patru volume din opera poetică blagiană. Astăzi vă supunem atenţiei două poeme care transcriu, în întregime, cu destul de multă fidelitate atmosfera cugetării ortodoxe. Şi nu sunt multe de acest fel în opera sa, din cauza interpunerii în viziunea sa a unei filozofii personale, a unui sistem de gândire elaborat de el din orgoliul de a fi un pionier al filozofiei sistematice româneşti.

Orgoliul acesta l-a măcinat şi pe Camil Petrescu şi, în opinia noastră, nu a dat rezultatele scontate, dar a reuşit să-l îndepărteze pe Blaga de izvorul autentic al cugetării româneşti tradiționale, care este gândirea ortodoxă şi pe care el a avut-o ca punct de plecare în dezvoltarea sa, mai ales ca poet.

Prima poezie la care ne referim se numeşte Suflete, prund de păcate, din volumul Corăbii cu cenuşă:

Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară.
Căile-s în tine însuţi.
Iată cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Poezia exprimă optica credinciosului smerit, care se vede pe sine prund de păcate, care îşi cunoaşte necuviinţa şi adâncul păcătoşeniei înaintea lui Dumnezeu. Omul este creat în cumpăna celor două lumi, cea spirituală şi cea materială, având suflet duhovnicesc şi trup material, şi poate înclina înspre care doreşte în conformitate cu voinţa sa liberă.

Poate înclina spre cer şi spre îndumnezeire, spre corul celor care laudă pe Dumnezeu, simbolizat aici prin roata stelelor, având imprimat în sine chipul lui Dumnezeu, dar se poate apleca şi spre dobitocia patimilor celor josnice, care îl apropie de lumea celor necuvântătoare. Prin înmulţirea patimilor în sine, sufletul omului, în loc să se lumineze, devine purtător al unei lumi de jivine. După cum spune Sfântul Duh prin glasul Psalmistului: Omul în cinste fiind [în cinstea de chip şi de fiu al lui Dumnezeu] n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Ps. 48, 12, 21).

Omul adună în sine trecutul şi viitorul: este trecutul său în măsura în care faptele sale l-au modelat într-un fel sau altul şi este viitorul său, din perspectiva soartei veşnice (pământuri viitoare) pe care el însuşi şi-o pregăteşte încă de pe acum. Însă omul nu se îndreaptă spre lumi necunoscute şi nici spre orizonturi geografice, materiale, ci spre Împărăţia lui Dumnezeu care este în el însuşi: Drumul tău nu e-n afară. / Căile-s în tine însuţi.

Iar această Împărăţie cerească se naşte în noi înşine prin plâns şi pocăinţă: Iată cerul tău se naşte / ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Al doilea poem este Psalm, din volumul Cântecul focului:

Iubind – ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,
oricât de-adâncă noapte-ar fi,
suntem în zi,
suntem în tine, Elohim.

Sub lumile de aur ale serii
tu vezi-ne – cutreierând livezile.
Umblăm prin marea săptămână
gând cu gând şi mână-n mână.

Şi cum am vrea să te slăvim
pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!
Dar numai rană a tăcerii
e cuvântul ce-l rostim.

Ca şi în cazul poeziei lui Arghezi, ne poticnim adesea şi în lirica lui Blaga de metafore poetice care ascund realităţi scripturale şi teologico-ascetice ortodoxe şi care, cel mai adesea, rămân total necunoscute criticii literare, care le imprimă sensuri destul de îndepărtate sau cu totul false.

Prima strofă pune în antiteză noaptea păcatului cu ziua harului dumnezeiesc. Blaga susţine cu dreptate că iubirea atrage harul lui Dumnezeu şi că noaptea păcatelor noastre nu ne poate copleşi desăvârşit dacă iubim şi dacă rămânem prin iubire în Dumnezeu.

Strofa a doua revine la un tablou cu nuanţe primordiale şi acest parcurs este unul foarte familiar rugăciunilor ortodoxe, în care credinciosul Îl roagă pe Dumnezeu să-Şi aducă aminte de milele Sale cele de demult şi de slăbiciunea şi neputinţa umană care este în noi toţi şi care a dus la căderea din Rai a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva. Primele două versuri sunt o parafrază a referatului biblic ce vorbeşte tocmai despre această cădere, la ceasul înserării, şi a versetului de la Fac. 3, 8: Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.

Adică oamenii moştenesc din neam în neam urmarea acelei căderi, iar Blaga roagă pe Dumnezeu spre milă şi îndurare faţă de neamul omenesc: vezi-ne – cutreierând livezile. Următoarele două versuri fac aluzie la cele 7 veacuri ale acestei lumi, marea săptămână, în care oamenii rătăcesc încă mulţi departe de Dumnezeu (sunt semnificative verbele: a umbla şi a cutreiera), până la venirea Zilei neînserate a veacului al 8-lea. În viziunea lui Blaga, oamenii umblă ca nişte copii neştiutori, gând cu gând şi mână-n mână.

Ultima strofă mărturiseşte, ca de multe ori în alte poeme, durerea poetului pentru faptul că nu simte un răspuns al luminării dumnezeieşti în viaţa sa, iar cuvântul rugăciunii sale – pentru că nu este rostit cu adevărat din toată inima şi smerit – îl resimte ca pe o rană a tăcerii.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Eminescu şi Ortodoxia. Gândul lui Dumnezeu [V]

fereastra-la-stavropoleos.jpg

Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-l găsească pe Dumnezeu prin înţelepciunea sa, renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană e neputincioasă. Ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om. Bănuim că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic duhovnicesc, aşa cum foarte probabil cunoştea din lectura a numeroase cărţi patristice şi duhovniceşti parcurse de el.

Acestea sunt concluziile poemului Memento mori, un poem publicat postum al lui Mihai Eminescu şi care lămureşte multe necunoscute din lirica lui antumă.

Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga şi Arghezi (primul, fiu de preot şi absolvent de seminar teologic, celălalt, ieromonah la Cernica timp de cinci ani). Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă duhovnicească nu numai posibilă, dar şi cerută de la cei credincioşi, numai în Ortodoxie, căci pentru catolici şi protestanţi, Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (ca în Antichitatea păgână) şi nu mai are nicio legătură cu oamenii.

Mai înainte de a demonstra cele afirmate mai sus, prin evocarea versurilor eminesciene, trebuie să facem cunoscute cele pe care le crede şi le mărturiseşte Ortodoxia, prin Sfânta sa Tradiţie şi Teologie. Astfel, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu, de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Aceasta o spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care ne-a iubit mai înainte de a ne aduce întru fiinţă.

Fericitul Părintele nostru Dumitru Stăniloae, în secolul XX, recapitula aceeaşi gândire patristică milenară, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu. Mai precis: „Cuvântul personal [Hristos Dumnezeu – n.n.] a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare” (cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 9).

Iată, deci, şi ce scrie Eminescu, în finalul poemului amintit, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ. Comentariile noastre vor puncta pe alocuri versurile sale, însă considerăm că ele sunt aproape de prisos unei lecturi atente, după cele ce am precizat anterior:

Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.

Primul vers, în care se spune că Dumnezeu seamănă, sădeşte stelele în câmpiile cosmice, numite şi câmpii de haos, (haos fiind un cuvânt care sugerează mărimea necuprinzibilă cu mintea, incomensurabilă a cosmosului creat, iar nu nefiinţa sau nimicul), nu este altceva decât o poetizare a afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron (comentarii la cele şase zile ale facerii lumii), anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Această afirmaţie a Sfântului Vasile i-a inspirat foarte multe versuri lui Eminescu, nu numai pe acesta, de care vorbim acum.

Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), este tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale în Ortodoxie, şi care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, adică, ar pieri îndată.

Concluzia acestor versuri este că Singurul Care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa. Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.

Aşadar, să mergem mai departe:

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?

Adică: chiar Te-ai întrupat, chiar Te-ai asemănat omului prin întrupare? Şi spune aceasta Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea deloc să creadă în Sfânta Întrupare a Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Şi această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva, ci tocmai dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, precum Eminescu, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.

Versul „Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime” vorbeşte despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea, slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. A îngropat poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (ultima sintagmă fiind eminamente teologică şi ortodoxă).

Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la Înviere şi la Înălţarea Sa (sau cu alte ocazii). Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în nişte desene animate cunoscute de noi, ci este o încredinţare personală, prin care „De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”. Iar această încredinţare personală se numeşte în Ortodoxie extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de Învierea Sa din morţi, alături de toată Binevestirea Evangheliei. (A se vedea, pentru cine doreşte, şi cartea Fericitului Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Însă şi orice altă lectură, din Sfinţii Teologi şi văzători de Dumnezeu ai Bisericii, din orice veac, este edificatoare în acest sens).

Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Dumnezeu, Cel ce a gândit lumea şi istoria ei, este Cel ce a pus în om nemargini de gândire, cum spune acelaşi poet şi în altă parte (în poemul Povestea magului călător în stele). Cred că e evidentă impregnarea profundă a lui Eminescu de teologia ortodoxă, încât premisa călinesciană a filosofiei indice impersonaliste, care ar sta la temelia concepţiei cosmogonice eminesciene, se năruieşte de la sine, numai citind aceste versuri.

Temeiul fiinţării lumii este un Dumnezeu care este Persoană, Treime de Persoane, şi care creează persoane după chipul Său, înzestrate cu raţiune şi, zice Eminescu, cu puterea de a zămisli lumi ale gândirii: Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa Lui cerească [viaţa Lui cerească = harul dumnezeiesc] / Lumi, stele, timp şi spaţ[iu] ş-atomul nezărit, / Cum toate-s El [gândul Lui sau harul Lui] şi Dânsul în toate e cuprins [Dumnezeu este în toate cele create prin harul Său, spun Sfinţii Părinţi], / Astfel tu [omul] vei fi mare ca gândul tău întins. (Aceste versuri fac parte din poemul Povestea magului călător în stele.) Eminescu greşeşte însă când valorifică suprem omul numai la nivelul gândirii sau poate că făcea o oarecare confuzie între viaţa duhovnicească şi ceea ce el numea nemărginire de gând ce-i pusă-n tine şi care o lume e în lume şi o vecie ţine. Vom mai cugeta asupra acestui aspect.

Însă înţelepciunea omului e firavă, vedem, când acesta se bazează numai pe raţiunea sa umană goală, fără har:

În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie…
…………………………………………………..
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite
[mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse
[gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Aceste versuri sunt o reiterare a căderii din Sărmanul Dionis (care face aluzie la căderea Sfântului Adam, la căderea omului din dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu), dar sunt şi o variantă mai sinceră a Luceafărului. (O altă poezie se numeşte chiar O,-nţelepciune [umană], ai aripi de ceară!). Ele denotă şi obsesia supremă a lui Eminescu, adevărul, care este în contradicţie cu obsesia artei moderne: metafora poetică, simplă, goală, stilistică.

Gândurile sale au zidit însă un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială
[a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;

Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.

„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi îngerilor. Aceasta este dogma ortodoxă. Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus, pe care le-a inventat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini ale lui Dumnezeu care nu sunt reale, sunt idei şterse ale măreţiei Sale.

Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească, filosofiile şi religiile inventate de om încep să se epuizeze: E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. (Şi aşa integrează Eminescu formula ateistă a gândirii nietzsche-ene într-o cugetare creştină.) Despre tabloul apocaliptic şi inspiraţia sa din Evanghelie am mai vorbit anterior. Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Mântuitorul, Se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iar cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic.

Ultimul vers al poemului, Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis, tot nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, au vorbit despre viaţa ca vis, referinţă pe care o regăsim foarte adesea la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, căci Zlatoust este traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.

Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane [în acelaşi poem, Memento mori], care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.

Prin urmare, nu ar fi putut avea preeminență pentru sine oricare dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filozofia germană sau cea vedică), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul de vis şi de iluzie.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.