Facerea, cap. 33, cf. LXX

1. Și a privit Iacov [și] a văzut…Și, iată, Isav, fratele său, [era] venind, iar 400 de oameni [erau] împreună cu el! Și a împărțit Iacov copiii la Lia și [la] Rahil și [la] cele două slujitoare.

2. Și le-a pus pe cele două slujitoare și pe copiii lor în cele dintâi și pe Lia și pe copiii ei după [aceștia] și pe Rahil și pe Iosif [în] cele din urmă,

3. iar el a ieșit înaintea lor și s-a închinat [până] la pământ de 7 ori [καὶ προσεκύνησεν ἐπὶ τὴν γῆν ἑπτάκις], până ce [a fost] să se apropie fratele său.

4. Și a alergat Isav întru întâmpinarea lui și l-a îmbrățișat pe el [și] l-a sărutat. Și a căzut pe gâtul său și au plâns amândoi [καὶ προσέπεσεν ἐπὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ καὶ ἔκλαυσαν ἀμφότεροι].

5. Și a privit [și] a văzut femeile și copiii și i-a zis: „Ce îți este [sunt] ție aceștia?”. Și el i-a zis: „Copiii [cu] care l-a miluit Dumnezeu pe slujitorul tău [τὰ παιδία οἷς ἠλέησεν ὁ Θεὸς τὸν παῖδά σου]!”.

6. Și s-au apropiat slujitoarele și copiii lor și i s-au închinat.

7. Și s-a apropiat Lia și copiii ei și i s-au închinat și după aceia s-a[u] apropiat Rahil și Iosif și i s-au închinat.

8. Și i-a zis: „Ce îți este [sunt] ție acestea, toate taberele acestea [cu] care m-am întâlnit?”. Iar el i-a zis: „Pentru ca să afle slujitorul tău har înaintea ta [ἵνα εὕρῃ ὁ παῖς σου χάριν ἐναντίον σου], doamne [κύριε]!”.

9. Și Isav i-a zis: „Este [Îmi sunt] mie multe [ἔστιν μοι πολλά][1], frate [ἄδελφε]! Să-ți fie ție cele ale tale [ἔστω σοι τὰ σά]!”.

10. Și i-a zis Iacov: „Dacă am aflat har înaintea ta [εἰ εὕρηκα χάριν ἐναντίον σου], primește darurile prin mâinile mele! Pentru aceasta am văzut fața ta ca cineva [care a fost] să vadă[2] fața lui Dumnezeu [ἕνεκεν τούτου εἶδον τὸ πρόσωπόν σου ὡς ἄν τις ἴδοι πρόσωπον Θεοῦ] și bine vei voi [pentru] mine [καὶ εὐδοκήσεις με].

11. Primește binecuvântările mele pe care ți le-am adus ție [λαβὲ τὰς εὐλογίας μου ἃς ἤνεγκά σοι], că m-a miluit pe mine Dumnezeu și îmi este [sunt] mie toate [ὅτι ἠλέησέν με ὁ Θεὸς καὶ ἔστιν μοι πάντα][3]!”. Și îl silea pe el[4] și le-a luat[5].

12. Și a zis[6]: „[Dacă] am plecat [ἀπάραντες], vom merge pe calea cea dreaptă [πορευσόμεθα ἐπ᾽ εὐθεῖαν]”.

13. Și i-a zis lui: „Domnul meu cunoaște că copiii [sunt] mai plăpânzi, iar oile și vacile [caută] să fete la mine. Așadar, dacă am să le gonesc pe ele o zi[7], [atunci] vor muri toate dobitoacele.

14. Să meargă domnul meu înaintea slujitorului [său], iar eu mă voi întări în [pe] cale, după odihna călătoriei de dinaintea mea și după piciorul copilașilor [κατὰ σχολὴν τῆς πορεύσεως τῆς ἐναντίον μου καὶ κατὰ πόδα τῶν παιδαρίων][8], până ce eu am să vin către domnul meu întru Siir!”.

15. Și i-a zis Isav: „Voi lăsa împreună cu tine din poporul cel dimpreună cu mine”. Iar el i-a zis: „Pentru ce aceasta? Destul [este] că am aflat har înaintea ta, doamne”.

16. Și Isav s-a întors în ziua aceea întru calea sa, întru Siir [Σηιρ].

17. Și Iacov pleacă [a plecat] spre Corturi [Σκηνάς] și și-a făcut lui acolo case, iar dobitoacelor sale le-a făcut corturi. Pentru aceasta a chemat numele locului aceluia Corturile [Σκηνάς].

18. Și a venit Iacov întru Salim [Σαλήμ], [în] cetatea Sichimelor[9], care este în pământul lui Hanaan, [atunci] când a venit din Mesopotamia Siriei, și a tăbărât către fața cetății.

19. Și a dobândit partea câmpului – unde a stat acolo cortul său –, de la Emmor [Ἑμμώρ], tatăl lui Sihem [Συχέμ], pe 100 de miei [ἑκατὸν ἀμνῶν]

20. și a pus acolo jertfelnic [καὶ ἔστησεν ἐκεῖ θυσιαστήριον] și l-a chemat [pe el]: Dumnezeul lui Israil [καὶ ἐπεκαλέσατο τὸν Θεὸν Ισραηλ][10].


[1] Am deja multe câte am.

[2] Ca cineva care a văzut fața lui Dumnezeu.

[3] Și am de toate. Am tot ce îmi trebuie.

[4] Îl ruga stăruitor să îi primească darurile.

[5] Și Isav le-a primit, după ce Iacov a stăruit mult.

[6] Isav a zis.

[7] Dacă am să le gonesc pe ele de la spate. Dacă am să le forțez să meargă mai repede.

[8] Eu voi merge după puterea copiilor și a animalelor gestante și mă voi odihni și întări pe cale.

[9] De la forma de N. Σικιμα. În text e forma de G. pl. Σικιμων.

[10] Jertfelnicul s-a numit „Dumnezeul lui Israil”. Cu sensul că pe el se jertfește pentru Dumnezeul lui Israil.

Facerea, cap. 32, 14-33, cf. LXX

14. Și a fost dormind acolo [în] noaptea aceea. Și a luat [din cele] pe care le aducea daruri [καὶ ἔλαβεν ὧν ἔφερεν δῶρα] și le-a trimis lui Isav, fratelui său:

15. 200 de capre, 20 de țapi, 200 de oi, 20 de berbeci,

16. 30 de cămile alăptând și feții lor, 40 de boi, 10 tauri, 20 de măgari și 10 mânji.

17. Și le-a dat, prin mâna slujitorilor săi, turmă singură, și le-a zis slujitorilor săi: „Mergeți înainte, înaintea mea și faceți distanță [διάστημα] între turmă și turmă!”[1].

18. Și i-a poruncit celui dintâi, zicându-i: „Dacă ție [pe tine] are să te întâlnească Isav, fratele meu, și are să te întrebe pe tine, zicându-ți: «Cine ești și unde mergi și ale cui [sunt] acestea care merg înaintea ta?»,

19. îi vei zice: «Ale slujitorului tău, ale lui Iacov, [căci] daruri a trimis domnului meu, lui Isav, și, iată, el [este] înapoia noastră!»”.

20. Și a poruncit celui dintâi și celui de-al doilea și celui de-al treilea și tuturor celor care merg [mergeau] înapoia turmelor acelora, zicându-le: „După cuvântul acesta grăiți-i lui Isav, când aveți să-l aflați voi pe el!

21. Și îi veți zice: «Iată, slujitorul tău, Iacov, vine înapoia noastră!»”. Căci a zis: „Voi liniști fața sa cu darurile care merg înaintea sa și după aceasta voi vedea fața lui. Căci [atunci], poate, va primi fața mea”.

22. Și mergeau darurile înaintea feței sale, iar el a fost dormind [în] noaptea aceea în tabără.

23. Și s-a sculat [în] noaptea aceea [și] le-a luat pe cele două femei și pe cele două slujitoare și pe cei 11 copii ai săi și a trecut trecătoarea lui Iaboc [τὴν διάβασιν τοῦ Ιαβοκ].

24. Și i-a luat pe ei și i-a trecut pârâul și le-a trecut pe toate cele ale sale.

25. Și a rămas Iacov singur și se lupta [s-a luptat] Omul cu el până dimineața [καὶ ἐπάλαιεν Ἄνθρωπος μετ᾽ αὐτοῦ ἕως πρωί].

26. Și a văzut că nu poate către el și s-a atins de lățimea coapsei sale și a amorțit lățimea coapsei lui Iacov, când a fi luptând [s-a luptat] el cu Acesta.

27. Și i-a zis lui: „Trimite-Mă pe Mine [ἀπόστειλόν Με], căci s-a suit revărsatul de zori [ἀνέβη γὰρ ὁ ὄρθρος]!”. Iar el I-a zis: „Nu am să Te trimit pe Tine [οὐ μή Σε ἀποστείλω], dacă nu ai să mă binecuvânți pe mine [ἐὰν μή με εὐλογήσῃς]”.

28. Și i-a zis lui: „Care este numele tău?”. Iar el i-a zis: „Iacov [Ἰακώβ]”.

29. Și i-a zis lui: „Nu va fi chemat încă numele tău Iacov, ci Israil [Ἰσραήλ] va fi numele tău, că[ci] te-ai întărit cu Dumnezeu [ὅτι ἐνίσχυσας μετὰ Θεοῦ] și cu oamenii [vei fi] tare [καὶ μετὰ ἀνθρώπων δυνατός]!”.

30. Și Iacov L-a întrebat și I-a zis: „Vestește-mi mie numele Tău?”. Și i-a zis [lui]: „Pentru ce întrebi aceasta, de numele Meu?”. Și l-a binecuvântat pe el acolo.

31. Și Iacov a chemat numele locului aceluia Vederea lui Dumnezeu [Εἶδος Θεοῦ], căci „L-am văzut pe Dumnezeu față către față [εἶδον Θεὸν πρόσωπον πρὸς πρόσωπον] și a fost mântuit sufletul meu [καὶ ἐσώθη μου ἡ ψυχή]”.

32. Și i-a răsărit lui soarele, când a trecut Vederea lui Dumnezeu, iar el șchiopăta [cu] coapsa sa.

33. Pentru aceasta nu or să mănânce fiii lui Israil mușchiul care a amorțit, care este pe lățimea coapsei, până [în] ziua aceasta, căci s-a atins de lungimea coapsei lui Iacov, de mușchi, și [acesta] i-a amorțit.


[1] Separați turma aceasta, pe care o voi da în dar, de turma noastră!

Psalmul 7, 12-18, LXX. Comentariu teologic

Dumnezeul nostru, Dumnezeul mântuirii noastre, este Judecătorul cel drept [Κριτὴς δίκαιος] [7, 12]. Cel care judecă cu dreptate pe fiecare om în parte, pentru că știe toate cele ale omului. Și El este tare [ἰσχυρὸς] împotriva tuturor potrivnicilor noștri și îndelung-răbdător [μακρόθυμος] [7, 12] cu noi, oamenii. Pentru că așteaptă îndelung pocăința noastră, întoarcerea noastră la El. Și El e drept întru răbdarea Lui, pentru că nu pedepsește imediat păcatul nostru, ci ne rabdă în mod pedagogic. Pentru ca noi să înțelegem consecințele păcatelor noastre și să ne îndreptăm viața noastră. De aceea, Sfântul David ne spune aici că Dumnezeu nu aduce urgia Sa peste noi în toată ziua [7, 12]. El nu ne pedepsește ori de câte ori păcătuim, pentru că așteaptă întoarcerea noastră. Pedepsele Lui sunt pedagogice și nu exterminatoare! Căci El ne pedepsește pentru a ne îndrepta viața noastră și nu pentru a ne omorî.

Însă, împotriva celor care nu se întorc la El prin pocăință, Domnul Își pregătește sabia și arcul Său [7, 13]. Adică Își pregătește pedeapsa Lui finală. Pentru că, în arcul urgiei Sale, Domnul pregătește uneltele de moarte [σκεύη θανάτου] [7, 14] pentru aceia. Căci El îl rabdă-îndelung pe păcătos, însă, dacă el nu se îndreaptă, Domnul îl dă morții. Iar săgețile Lui cele de moarte sunt pentru cei care ard [7, 14] în continuu din cauza păcatelor lor. Fiindcă arderea interioară a păcatului atrage moartea.

În 7, 15, Sfântul David ne vorbește despre evoluția interioară a păcatului în viața noastră. Naștem nedreptatea în chinuri, pentru că ne rănim de moarte sufletul și trupul nostru atunci când suntem nedrepți cu alții. Zămislim durerea în noi înșine, dar și în alții, pentru că naștem fărădelegi prin fiecare păcat al nostru. Și Sfântul David ne spune în mod explicit aici că păcatele ne rănesc pe noi în primul rând, apoi pe alții. Căci păcatele ne distrug interior pe toți. Pentru că păcatul distruge din interior firea noastră, atâta timp cât noi suntem creați de Dumnezeu pentru a ne împlini prin slujirea Lui.

Ne săpăm groapa morții în sufletul și în trupul nostru și o adâncim pe ea prin fiecare păcat al nostru. De aceea, cădem [7, 16] și rămânem în groapa păcatelor noastre, dacă nu ne pocăim pentru ele. Pentru că durerea pe care o provocăm altora se întoarce în capul nostru și pe creștetul nostru se întoarce nedreptatea noastră [7, 17]. Cuvântul πόνος înseamnă muncă, trudă, durere[1]. De aici îl avem pe ponos din română, care înseamnă necaz, nemulțumire, supărare[2]. Și când îl superi pe altul, pe tine te superi în primul rând, pentru că păcatul pe tine te distruge mai întâi.

Noi, cei care păcătuim, suntem sediul păcatului și păcatele noastre îi ating și pe alții mai mult sau mai puțin. Dar pe noi ne distrug în primul rând. Pentru că noi suntem cei care le facem.

Care e soluția Sfântului Împărat David pentru cei care păcătuiesc? Mărturisirea păcatelor! Pentru că el alege să se mărturisească Domnului [7, 18], să Îi spună Lui păcatele sale, căci e drept să facem acest lucru. Căci dreptatea Lui cere să facem asta. Și, când trăim mila Lui, când trăim iertarea Lui sacramentală, noi ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre și Îi cântăm Lui cu bucurie [7, 18]. Cântăm numele Domnului Celui Preaînalt [7, 18], pentru că ne bucurăm întru El.


[1] Friberg Greek Lexicon, 22. 585, apud BW10.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/ponos/definitii.

Psalmul 7, 1-11, LXX. Comentariu teologic

Husi cel al lui Arahi [Χουσι ὁ τοῦ Αραχι][II Sam. 17, 15, LXX] este Husi, fiul lui Iemeni [υἱοῦ Ιεμενι] din Ps. 7, 1, LXX. Iar el i-a vestit Sfântului David ca să nu petreacă noaptea în Aravotul pustiului [ἐν Αραβωθ τῆς ἐρήμου][II Sam. 17, 16, LXX] și astfel i-a salvat viața. Și psalmul acesta l-a scris ca mulțumire pentru mântuirea lui. Tocmai de aceea se spune aici, în primul verset, că Sfântul David I l-a cântat Domnului. Căci Lui trebuie să Îi aducem mulțumire pentru toate binefacerile primite de la El în viața noastră.

În I Cron. 27, 33, LXX, Husi este „πρῶτος φίλος τοῦ βασιλέως [primul prieten al împăratului]” David. Iar Husi este חוּשַׁ֥י [Hușai] în ebraică [I Cron. 27, 33, WTT] și Chusi în latină [Ps. 7, 1, VUL] și înseamnă țărâne[1]. Pentru ca să ne aducem aminte cu toții, că, după trupul nostru, suntem din pământ și că trupul nostru se va întoarce în pământul din care a fost luat. O amintire continuă a morții noastre.

Iar Husi este prietenul lui David [דָּוִד], al celui iubit[2], pentru că toți suntem prietenii lui Dumnezeu, dacă recunoaștem păcătoșenia noastră înaintea Lui și ne pocăim pentru ea și devenim lucrători ai poruncilor Sale. Căci poruncile Lui, trăite în viața noastră, ne fac prietenii Săi: „Voi sunteți prietenii Mei [Ὑμεῖς φίλοι Μου ἐστέ], dacă aveți să faceți câte Eu vă poruncesc vouă [ἐὰν ποιῆτε ὅσα Ἐγὼ ἐντέλλομαι ὑμῖν]” [In. 15, 14, BYZ]. Pentru că Dumnezeu ne povățuiește în mod continuu spre a face voia Lui. Și orice luminare a Sa e o poruncă tainică față de noi, pentru ca să împlinim mereu voia Lui. Și poruncile Lui, cele din fiecare zi, le trăiesc în mod dumnezeiesc Sfinții Lui, cei care sunt învățați de către El continuu voia Sa.

Domnul este Dumnezeul nostru, Cel întru Care noi nădăjduim [7, 2]. Pentru că El este Cel cu care noi suntem intimi, atâta timp cât El ne-a scos pe noi din robia demonilor. Ne-a făcut ai Săi prin Botez, pentru că ne-a scos pe noi din robia Iadului și ne-a făcut ai Lui. Și când ne rugăm Lui să ne mântuie de cei care ne prigonesc, ne rugăm ca El să ne scape continuu de demoni și de moartea în păcate, de moartea pentru care nu ne-am pregătit duhovnicește. Cei care ne prigonesc sunt demonii și oamenii păcătoși, cei care ne invidiază și ne urăsc și ne vor moartea. Și a ne izbăvi de ei înseamnă ca El să lucreze în mod minunat la viața noastră trăită în pace. Căci pacea, sănătatea, bunăstarea, bucuria, încrederea sunt de la Dumnezeu și El ni le dăruie pentru ca să trăim viață cuvioasă întru El.

Satanas e cel care voiește mereu să apuce sufletul nostru ca leul [ὡς λέων] [7, 3], după cum leul își prinde prada. Însă Dumnezeul nostru, Cel care ne-a răscumpărat pe noi prin moartea Lui, ne și mântuie pe noi în mod continuu [7, 3]. Și Sfântul David îi compară pe demoni cu leii pentru ca să ne vorbească despre rapiditatea cu care ei înșfacă prada. Și sufletul nostru e prada lor ori de câte ori ne lăsăm convinși de ispitele lor.

Nu trebuie să avem nedreptatea [ἀδικία] în mâinile noastre [7, 4]. Nu trebuie să avem lucruri luate cu forța de la alții. Nici cu forța fizică sau militară, nici cu forța funcției. Pentru că ceea ce ia cineva cu arma, altul ia prin faptul că cere mită. Și cere mită, pentru că e într-un post de conducere pe care îl folosește ilegal. Nu să facă dreptate, ci nedreptate. Și nedreptatea e tot la fel de rea ca și răzbunarea. În Ps. 7, 5, LXX, răzbunarea este exprimată sub forma: „dacă am răsplătit celor care mi-au răsplătit mie cele rele [εἰ ἀνταπέδωκα τοῖς ἀνταποδιδοῦσίν μοι κακά]”. Dacă am făcut la fel cum mi-au făcut ei mie, dacă m-am răzbunat pe ei, am păcătuit. După cum păcătuiesc și dacă primesc sau le iau pe cele nedrepte, pe cele care nu mi se cuvin. Și când suntem nedrepți și răzbunători, atunci cădem în mâinile demonilor ca niște oameni deșerți, goi de fapte bune.

Cuvintele Sfântului David sunt acestea: „ἀποπέσοιμι ἄρα ἀπὸ τῶν ἐχθρῶν μου κενός [atunci să cad deșert de la vrăjmașii mei]” [Ps. 7, 5, LXX]. Și a cădea deșert înseamnă a cădea ca om păcătos în păcat. Căci și cei Sfinți păcătuiesc, din anumite motive, dar nu trăiesc tot timpul ca niște păcătoși. Pe când, cel care cade în păcat ca unul deșert, ca un păcătos notoriu, nu cade din virtute, ci se afundă tot timpul în aceleași păcate.

Adjectivul κενός folosit aici înseamnă gol în sensul propriu. Deșert, zadarnic, van, fără rost înseamnă la forma figurată, la forma interioară, arătând aici starea celui care păcătuiește tot timpul și nu se pocăiește. Căci păcatul e cel care ne golește de tot binele. Iar cine se îmbracă în păcate e gol, e sărac, n-are de niciunele, pentru că îmbrăcămintea omului e slava lui Dumnezeu.

Când păcătuim, vrăjmașul nostru ne vânează [7, 6], pentru că lucrăm cele ale sale, adică păcatele. Și când el ne prinde, atunci ne minte cu ademenirile sale și ne face să păcătuim. Și călcarea noastră la pământ înseamnă căderea în păcate cumplite. Și când demonii sălășluiesc slava noastră în țărână e atunci când trăim la propriu durerea imensă pentru păcatele noastre. Căci, în loc să stăm în binele lui Dumnezeu și să fim plini de slava Lui, noi, prin căderile noastre în păcate mușcăm țărâna, mușcăm moartea, simțim din plin decăderea noastră.

Numai că de aici, de jos, din căderea noastră cea mai mare, din durerea noastră cumplită, ne ridică Domnul, dacă strigăm către El! Și când El Se ridică în urgia [ἐν ὀργῇ] Sa [7, 7] împotriva demonilor e atunci când îi gonește de la noi, de la cei care ne pocăim cu amar. Iar hotarele vrăjmașilor noștri [7, 7] sunt îngâmfarea lor vizavi de noi. Căci ei se bucură să ne facă rău atunci când suntem la pământ, când suferim, când ne e greu. Dar când Dumnezeu Se ridică întru ajutorul nostru, ei, demonii, dau bir cu fugiții, pentru că Domnul e de partea noastră. Și când El poruncește întru porunca Lui, atunci adunarea de popoare a Îngerilor Lui Îl înconjură pe El [7, 7-8]. Pentru că toate Puterile cerești împlinesc voia Lui, ajutându-ne pe noi în lupta noastră cu demonii.

Însă, în sens hristologic, ca profeție, aici Sfântul David vestește că Biserica Lui va fi formată din mulțime de popoare. Și că, după ce va împlini pe pământ iconomia mântuirii Sale, Hristos Domnul Se va întoarce întru înălțime [εἰς ὕψος] [7, 8], întru înălțimea slavei Sale, de acolo de unde a și coborât la noi. De aceea, Domnul ne trage spre Sine, spre înălțimea Lui de necuprins, pe când demonii vor să ne arunce în Iad, unde ei se vor chinui veșnic.

În 7, 9, Sfântul David ne profețește Judecata de obște a Domnului, atunci când ne spune: „Domnul va judeca popoarele [Κύριος κρινεῖ λαούς]”. El va judeca pe orice om, din orice popor și din orice timp, dar va judeca și popoarele în funcție de realizările lor în istorie. Pentru că întreaga istorie va fi valorizată în cei Sfinți, pe când păcătoșii vor înțelege în mod cumplit că au trăit degeaba, că au trăit fără să se împlinească personal și comunitar.

Și Sfântul David era conștient de dreptatea [τὴν δικαιοσύνην] sa, de faptul că era un împlinitor al voii lui Dumnezeu, cât și de nerăutatea [τὴν ἀκακίαν] sa [7, 9]. Știa că nu dorește răul nimănui și că nu vrea să facă rău nimănui. Și el cerea ca Dumnezeu să îl judece în mijlocul vieții lui bune, cuvioase. Pentru că Îi cerea ca Domnul să vadă viața sa în credință și în ascultarea de El.

Virtuțile sunt în noi [7, 9], subliniază Sfântul David, și Dumnezeu judecă ceea ce suntem noi în lăuntrul nostru. Pentru că Domnul judecă ceea ce am ajuns noi în urma vieții noastre cu El. Și nu putem ajunge altceva, trăind cu El, decât Sfinți ai Lui. Pentru că ne schimbăm zilnic în mod duhovnicesc, umplându-ne de slava Lui cea veșnică.

Răutatea păcătoșilor [πονηρία ἁμαρτωλῶν][7, 10] e continua luptă a lor cu Dumnezeu. Și Sfântul David cere ca ea să se sfârșească. Și ea se va sfârși la Judecata cea de apoi, când demonii și cei păcătoși vor primi după faptele lor cele rele și vor fi aruncați pentru veșnicie în Iad. Pentru că Iadul este locul celor care s-au împotrivit tot timpul lui Dumnezeu. Care nu au vrut să se împlinească interior niciodată.

Însă, dacă păcătoșii nu se lasă îndreptați de Dumnezeu, cei Drepți se lasă mereu îndreptați de către El [7, 10]. Se lasă mereu călăuziți spre voia Lui. Pentru că Dumnezeu cercetează mereu inimile și rinichii [καρδίας καὶ νεφροὺς] noștri [7, 10], cercetează toată ființa și viața noastră, ca să vadă ce fel de viață ducem. Și cercetarea Lui continuă, atunci când trăim cu El, ne umple pe noi de multe virtuți dumnezeiești, pe când, dacă I ne împotrivim Lui, ne umple pe noi de mânia și de urgia Lui, pe care o simțim în toată ființa noastră. Și când ne simțim rău de la păcatele noastre e pentru că El ne cercetează cu durere, cu asprime, pentru ca noi să ne îndreptăm, pentru ca noi să ne pocăim.

Și ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu e drept, e unul care ne îndreaptă pe noi din păcat, pentru că El îi mântuie pe cei drepți cu inima [7, 11]. Și cei drepți cu inima sunt cei care doresc îndreptarea Lui continuă în viața lor.


[1] Cf. https://lexicon.katabiblon.com/index.php?lemma=χοῦς&diacritics=off.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/David.

Facerea, cap. 32, 1-13, cf. LXX

1. Și s-a sculat Laban dimineața, și-a sărutat fiii săi și fiicele sale și i-a binecuvântat pe ei. Și Laban a fost întorcându-se [și] a plecat întru locul său,

2. iar Iacov a plecat întru calea sa. Și a privit [și] a văzut tabăra lui Dumnezeu [παρεμβολὴν Θεοῦ] tăbărâtă și l-au întâmpinat lui [pe el] Îngerii lui Dumnezeu [καὶ συνήντησαν αὐτῷ οἱ Ἄγγελοι τοῦ Θεοῦ].

3. Și a zis Iacov, când i-a văzut pe ei: „Tabăra lui Dumnezeu [este] aceasta!”. Și a chemat numele locului aceluia: Taberele [Παρεμβολαί].

4. Și Iacov a trimis înaintea sa vestitori către Isav, fratele său, întru pământul Siir, întru țara lui Edom

5. și le-a poruncit lor, zicându-le: „Așa îi veți zice domnului meu, lui Isav: «Așa zice slujitorul tău, Iacov: <Cu Laban am pribegit și am zăbovit până acum.

6. Și mi s-au făcut mie boii și măgarii și oile și slujitorii și slujitoarele și am trimis să i se vestească domnului meu, lui Isav, pentru ca să afle slujitorul tău har înaintea ta [ἵνα εὕρῃ ὁ παῖς σου χάριν ἐναντίον σου]>»”.

7. Și s-au întors vestitorii către Iacov, zicându-i: „Am mers către fratele tău, Isav, și, iată, acela vine întru întâmpinarea ta și 400 de oameni [sunt] împreună cu el [καὶ τετρακόσιοι ἄνδρες μετ᾽ αὐτοῦ]!”.

8. Iar Iacov a fost înfricoșându-se foarte și era nedumerindu-se și a împărțit poporul cel împreună cu el și boii și oile întru două tabere.

9. Și a zis Iacov: „Dacă are să vină Isav într-o tabără și are să o taie pe aceea, va fi tabăra a doua spre a fi mântuită [ἔσται ἡ παρεμβολὴ ἡ δευτέρα εἰς τὸ σῴζεσθαι]”.

10. Și a zis Iacov: „Dumnezeul tatălui meu, al lui Avraam, și Dumnezeul tatălui meu, al lui Isaac, Doamne, Cel care mi-ai zis mie: «Grăbește-te spre pământul nașterii tale [ἀπότρεχε εἰς τὴν γῆν τῆς γενέσεώς σου] și bine îți voi face pe tine [καὶ εὖ σε ποιήσω][ție]!»,

11. destul îmi este mie, după toată dreptatea și după tot adevărul, pe care le-ai făcut slujitorului Tău. Căci cu toiagul meu am trecut Iordanisul acesta, iar acum m-am făcut întru două tabere.

12. Scoate-mă din mâna fratelui meu, a lui Isav, că mă tem eu de el, ca nu cumva a venit [să vină] să mă lovească pe mine și pe mamă asupra copiilor [săi]!

13. Iar [Căci] Tu ai zis: «Bine, bine îți voi face pe tine [ție] și voi pune sămânța ta ca nisipul mării, care nu va fi numărat de mulțime»”.

Facerea, cap. 31, 20-54, cf. LXX

20. Și s-a ascuns Iacov de Laban Sirosul[1] [Λαβαν τὸν Σύρον]/ Sirianul, [pentru ca] să nu-i vestească lui că fuge.

21. Și a fugit el și toate cele ale sale și a trecut râul și s-a grăbit spre muntele Galaad [Γαλαάδ].

22. Și a fost vestindu-i-se lui Laban Sirosul a treia zi că a fugit Iacov.

23. Și i-a luat pe toți frații săi împreună cu sine [și] a alergat după el cale de 7 zile și l-a prins pe el în muntele Galaadului.

24. Și a venit Dumnezeu către Laban Sirosul în somnul nopții [ἦλθεν δὲ ὁ Θεὸς πρὸς Λαβαν τὸν Σύρον καθ᾽ ὕπνον τὴν νύκτα] și i-a zis lui: „Păzește-te pe tine [φύλαξαι σεαυτόν], ca nu cumva să grăiești cu Iacov cele rele [μήποτε λαλήσῃς μετὰ Ιακωβ πονηρά]!”.

25. Și l-a apucat Laban pe Iacov. Și Iacov și-a ridicat cortul său în munte, iar Laban i-a pus pe frații săi în muntele Galaadului.

26. Și Laban i-a zis lui Iacov: „Ce ai făcut? Pentru ce ai fugit în taină și m-ai jefuit pe mine și mi-ai luat fiicele mele ca roabe [cu] sabia?

27. Și dacă mi-ai vestit mie [mi-ai fi vestit mie], te-am trimis pe tine [te-aș fi trimis pe tine] cu bucurie și cu timpanele și lirele cântăreților.

28. [Căci] nu am fost învrednicit să-mi sărut copiii mei și fiicele mele. Însă acum nebunește ai făcut[2].

29. Iar acum mâna mea poate să facă rău [pentru] tine [poate să-ți facă rău ție], dar Dumnezeul tatălui tău [ὁ Θεὸς τοῦ πατρός σου], ieri, a zis către mine, zicându-mi: «Păzește-te pe tine, ca nu cumva să grăiești cu Iacov cele rele!”».

30. Așadar, acum ai mers, căci [cu] poftă ai poftit să mergi spre casa tatălui tău. [Atunci,] pentru ce mi-ai furat dumnezeii mei [ἵνα τί ἔκλεψας τοὺς θεούς μου]?”.

31. Și Iacov a fost răspunzându-i [și] i-a zis lui Laban: „Căci ai zis: «Să nu cumva să-ți iei fiicele tale de la mine și toate cele ale mele».

32. Cunoaște care este [sunt] cele ale tale din[tru] ale mele și ia-le!”. Și nu a cunoscut din[tru] ale sale nimic. Și Iacov i-a zis lui: „La cine ai să afli dumnezeii tăi, nu va trăi înaintea fraților noștri!”. Și nu cunoscuse Iacov că Rahil, femeia sa, i-a furat [îi furase] pe ei.

33. Și Laban a intrat [și] a căutat întru casa Liei și nu i-a aflat. Și a ieșit din casa Liei și a căutat în casa lui Iacov și în casa celor două slujitoare și nu i-a aflat. Și a intrat și întru casa Rahilei.

34. Iar Rahil a luat idolii și i-a aruncat pe ei întru samarele[3] cămilei [καὶ ἐνέβαλεν αὐτὰ εἰς τὰ σάγματα τῆς καμήλου] și a șezut [de-asupra] lor [καὶ ἐπεκάθισεν αὐτοῖς].

35. Și i-a zis tatălui ei: „Nu cu greutate poartă, doamne, [pentru că] nu pot să mă ridic înaintea ta! Că[ci], ce [este] după obiceiul femeilor [κατ᾽ ἐθισμὸν τῶν γυναικῶν], mie îmi este[4]”. Și a căutat Laban în toată casa și nu a aflat idolii.

36. Și a fost urgisindu-se Iacov și s-a certat [cu] Laban. Și a fost răspunzându-i Iacov [și] i-a zis lui Laban: „Care [este] nedreptatea mea? Și care [este] păcatul meu, că ai căutat după mine

37. și că ai cercetat toate bunurile mele? Ce ai aflat din toate bunurile casei tale? Pune aici, înaintea fraților mei și a fraților tăi și să mustre [aceștia] în mijlocul nostru, al amândurora!

38. Acestea [îmi sunt] mie [sunt ale mele, căci] de 20 de ani eu sunt împreună cu tine. Oile tale și caprele tale nu au fost stârpindu-se, [din] berbecii oilor tale nu am mâncat,

39. [oaie] mâncată de fiare nu ți-am adus ție. Eu am plătit de la mine furturile zilei și furturile nopții [ἐγὼ ἀπετίννυον παρ᾽ ἐμαυτοῦ κλέμματα ἡμέρας καὶ κλέμματα νυκτός][5].

40. Mă făceam ziua arzându-mă [cu] zăduf și [cu] înghețul nopții și se îndepărta somnul de la ochii mei [καὶ ἀφίστατο ὁ ὕπνος ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν μου].

41. Acestea [îmi sunt] mie [sunt ale mele, căci] de 20 de ani eu sunt în casa ta. Ți-am slujit ție 14 ani pentru cele două fiice ale tale și 6 ani la oile tale și mi-ai înșelat simbria mea [cu] 10 miei.

42. Dacă nu [ar fi fost] Dumnezeul tatălui meu Avraam [εἰ μὴ ὁ Θεὸς τοῦ πατρός μου Αβρααμ] și frica lui Isaac [καὶ ὁ φόβος Ισαακ][6], [nimic nu] îmi era mie [ἦν μοι][nimic nu aș fi avut]. Acum deșert m-ai trimis pe mine [m-ai fi trimis pe mine]. [Dar] smerenia mea și truda mâinilor mele le-a văzut Dumnezeu și te-a mustrat pe tine ieri [τὴν ταπείνωσίν μου καὶ τὸν κόπον τῶν χειρῶν μου εἶδεν ὁ Θεὸς καὶ ἤλεγξέν σε ἐχθές]”.

43. Și a fost răspunzându-i Laban [și] i-a zis lui Iacov: „Fiicele [sunt] fiicele mele și fiii [sunt] fiii mei și dobitoacele [sunt] dobitoacele mele și toate câte tu vezi este [sunt] ale mele și ale fiicelor mele. Ce voi face [cu] acestea astăzi? Sau [cu] copiii lor cu care [pe care] i-au născut?

44. Așadar, vino acum să punem făgăduință, eu și tu, și va fi spre mărturie între mine și tine!”. Și [Iacov] i-a zis lui: „Iată, nimeni [nu] este împreună cu noi! Vezi [că] Dumnezeu [este] martorul între mine și tine [ἰδὲ ὁ Θεὸς μάρτυς ἀνὰ μέσον ἐμοῦ καὶ σοῦ]!”[7].

45. Și a luat Iacov piatră [și] a pus-o pe ea stâlp.

46. Și Iacov le-a zis fraților săi: „Adunați pietre!”. Și au adunat pietre și au făcut movilă și au mâncat și au băut acolo, pe movilă. Și Laban i-a zis lui: „Movila aceasta mărturisește astăzi între mine și tine”.

47. Și Laban a chemat-o pe ea Movila mărturiei [Βουνὸς τῆς μαρτυρίας], iar Iacov a chemat-o pe ea Movila martorul [Βουνὸς μάρτυς].

48. Și Laban i-a zis lui Iacov: „Iată, movila aceasta și stâlpul acesta, pe care le-am pus între mine și tine! [Și] mărturisește movila aceasta și mărturisește stâlpul acesta”. Pentru aceasta a fost chemat numele ei Movila mărturisește [Βουνὸς μαρτυρεῖ]

49. și Vedenia [ἡ Ὅρασις]. [Despre] care a zis: „Să dea Dumnezeu între mine și tine [ἐπίδοι ὁ Θεὸς ἀνὰ μέσον ἐμοῦ καὶ σοῦ], că ne vom depărta unul de altul [ὅτι ἀποστησόμεθα ἕτερος ἀπὸ τοῦ ἑτέρου]!

50. Dacă vei smeri fiicele mele, dacă vei lua femei pe[ste] fiicele mele, vezi, nimeni [nu] este împreună cu noi!

51.

52. Căci dacă eu nu am să trec către tine și nici tu [nu] ai să treci către mine, movila aceasta și stâlpul acesta [sunt] pe[ste] răutate.

53. Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Nahor va judeca între noi”. Și a jurat Iacov după frica tatălui său Isaac[8].

54. Și Iacov a înjunghiat jertfă în munte și i-a chemat pe frații săi și au mâncat și au băut și au fost dormind în[tru] munte.


[1] De la forma de N. Σύρος, pentru că în text e forma de Ac.

[2] Nebunește ai făcut ce ai făcut. A fost o nebunie să fugi de-acasă.

[3] Întru traistele puse pe cămilă, cf. https://dexonline.ro/definitie/samar/definitii, care se numesc și desagi, cf. https://dexonline.ro/definitie/desagă.

[4] Căci ce se petrece cu femeile lunar mi-e mi se întâmplă acum. Cu referire la menstruație.

[5] Am plătit de la mine ceea ce mi s-a furat, pe când le pășteam.

[6] Frica lui Isaac fiind Dumnezeu. Cu sensul de Cel de care se înfricoșează Isaac.

[7] Nu avem pe cineva să îl punem martor. De aceea, martorul făgăduinței noastre este Dumnezeu.

[8] A jurat pe Dumnezeu, de Care se temea tatăl lui, cât și el.

Facerea, cap. 31, 1-19, cf. LXX

1. Și a auzit Iacov cuvintele fiilor lui Laban, zicând: „A luat Iacov toate cele ale tatălui nostru și din cele ale tatălui nostru și-a făcut toată slava aceasta”.

2. Și a văzut Iacov fața lui Laban și, iată, nu era către el ca ieri și [ca] ziua de alaltăieri [οὐκ ἦν πρὸς αὐτὸν ὡς ἐχθὲς καὶ τρίτην ἡμέραν]!

3. Și a zis Domnul către Iacov: „Întoarce-te întru pământul tatălui tău și întru neamul tău și voi fi cu tine [καὶ ἔσομαι μετὰ σοῦ]!”.

4. Și a trimis Iacov [și] le-a chemat pe Rahil și pe Lia din câmp, unde [erau] turmele,

5. și le-a zis lor: „Eu văd fața tatălui vostru, că nu este către mine ca ieri și [ca] ziua de alaltăieri, dar Dumnezeul tatălui meu era cu mine [ὁ δὲ Θεὸς τοῦ πατρός μου ἦν μετ᾽ ἐμοῦ].

6. Și ele [voi] ați cunoscut că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea [ἐν πάσῃ τῇ ἰσχύι μου],

7. dar tatăl vostru m-a înșelat pe mine și mi-a schimbat simbria mea pe zece miei, dar Dumnezeu nu m-a dat lui pe mine [ca] să-mi facă rău.

8. [Iar] dacă așa are să zică: «Cele pestrițe va fi [vor fi] simbria ta» și vor făta toate oile pe cele pestrițe, iar dacă are să zică: «Cele albe va fi [vor fi] simbria ta» și vor făta toate oile pe cele albe,

9. și [atunci] a luat Dumnezeu toate dobitoacele tatălui vostru și mi le-a dat mie pe acelea.

10. Și a fost când zămisleau oile și am văzut acestea [cu] ochii în somn și, iată, țapii și berbecii erau suindu-se peste oile și [peste] caprele cele albe și pestrițe și cenușii [și] bălțate!

11. Și mi-a zis mie Îngerul lui Dumnezeu în somn: «Iacove!». Și eu am zis: «Ce este?».

12. Și a zis: «Privește [cu] ochii tăi și vezi-i pe țapi și pe berbeci suindu-se peste oile și [peste] caprele cele albe și pestrițe și cenușii [și] bălțate, căci am văzut câte îți face ție Laban!

13. Eu sunt Dumnezeu [ἐγώ εἰμι ὁ Θεὸς], Cel care am fost arătându-ți-Se ție în locul lui Dumnezeu [Ὁ ὀφθείς σοι ἐν τόπῳ Θεοῦ], unde acolo Mi-ai uns Mie stâlp și acolo te-ai rugat Mie rugăciune. Așadar, acum ridică-te și ieși din pământul acesta și mergi întru pământul nașterii tale și voi fi împreună cu tine!»”.

14. Și a[u] fost răspunzându-i Rahil și Lia și i-au zis lui: „Oare încă ne este nouă partea sau moștenirea în casa tatălui nostru?!

15. Nu ca cele străine am fost socotite lui? Căci ne-a vândut pe noi [πέπρακεν γὰρ ἡμᾶς] și a mâncat [cu] mistuire argintul nostru [καὶ κατέφαγεν καταβρώσει τὸ ἀργύριον ἡμῶν].

16. [Iar] toată bogăția și slava, pe care Dumnezeu [le-]a luat tatălui nostru, nouă ne va fi [vor fi] și copiilor noștri. Așadar, câte acum ți-a zis ție Dumnezeu, fă-le!”.

17. Și s-a ridicat Iacov [și] și-a luat femeile sale și pe copiii săi pe cămile.

18. Și și-a luat toate averile sale și toată gospodăria sa pe care a dobândit-o în Mesopotamia și pe toate cele ale sale, [ca] să meargă către Isaac, tatăl său, întru pământul Hanaan.

19. Și Laban era dus să-și tundă oile sale, iar Rahil a furat idolii tatălui său [ἔκλεψεν δὲ Ραχηλ τὰ εἴδωλα τοῦ πατρὸς αὐτῆς].