Etichetă: Maitreyi

Din nou despre Maitreyi

Leave a comment

Am mai scris[1] despre celebrul roman al lui Mircea Eliade, exprimându-mi opinia că ar trebui să privim cu mult mai multă atenție asupra rațiunilor lăuntrice care îi motivează gesturile personajului care nu e decât o deghizare firavă a autorului însuși.

Recitirea romanului mi-a reconfirmat  impresiile pe care le-am comunicat acum 11 ani.

Momentan vreau să adaug doar foarte puține observații la ceea ce am spus atunci.

Deja în capitolul II al romanului, întâlnim următoarea mărturisire:

„Aveam de lucru într-o regiune nesănătoasă și necivilizată, firește, însă dragostea mea de junglă – cu care venisem în India și pe care n-o putusem încă satisface complet – biruia”[2].

Despre dragostea de junglă a lui Eliade, de asemenea am mai scris și reamintesc un scurt pasaj dintr-un articol anterior:

„În ambele romane [Domnişoara Christina și Șarpele] se fac referiri la vraja pădurii şi acest lucru ne-a atras atenţia. În Domnişoara Christina, locurile în care se petrec întâmplările sunt vrăjite, pentru că pe ele au existat vastele păduri teleormănene, codrii de odinioară ai Teleormanului şi Giurgiului. Iar în Şarpele e vorba de pădurile din jurul Mănăstirii Căldăruşani. Credem că este un amănunt deosebit de semnificativ şi care ne relevă sentimentele personale ale autorului faţă de farmecul edenic al pădurilor, sentiment pe care, ca român, l-a regăsit la Eminescu, în deosebi, şi l-a purtat cu sine în India unde s-a declarat cucerit de vraja junglei bengaleze. Şi am semnalat mărturiile în acest sens din romanul Maitreyi şi din nuvela Nopţi la Serampore”[3].

S-ar părea că tocmai dragostea de junglă, într-un mod foarte opac sau de-a dreptul ininteligibil unei lecturi superficiale la acest nivel, introduce în sufletul lui Allan dragostea pentru Maitryi.

Mai înainte de a se muta în casa inginerului Narendra Sen (sub a cărui mască se ascunde profesorul de filosofie și temutul yoghin Suren Dasgupta, pe care îl reîntâlnim cu numele Suren Bose în Nopți la Serampore), Allan lucrează în regiunea Assam, în plină junglă, pe care o descrie astfel:

„Voiam să dau viață acestor locuri înecate în ferigi și liane, cu oamenii lor […]. Voiam să le descopăr estetica și morala […] mă afundam mai mult în sălbăticie […] Dar ploile…Ce nopți de luptă cu neurastenia […], căci picăturile acelea nevăzut de mici purtau cele mai istovitoare parfumuri […] și câteodată simțeam că n-am să mi pot îndura. Îmi venea atunci să strâng pumnii și să lovesc lemnul balustradei, să urlu și să pornesc prin ploaie afară, în întuneric, oriunde, într-un ținut în care cerul să nu toarne veșnic și iarba să nu fie atât de înaltă, de umedă, de cărnoasă. Aș fi vrut să văd iarăși flori, să mă plimb pe câmpii, asemenea celor din Tamluk, să simt briză sărată sau vânt uscat de deșert, căci aburii și miresmele acelea vegetale mă înnebuniseră[4].

Allan trăiește sub impresia unei puternice exaltări a simțurilor, respirând parfumuri istovitoare și admirând o vegetație densă, încât pare că are trăsături carnale. El remarcă voluptățile florale ale unei naturi încărcate de senzulitate, care parcă anticipează povestea de dragoste.

E un peisaj excitant, cu stranii particularități sexuale, care parcă sunt menite să introducă în scenă fizionomia Maitreyiei, ale cărei apariții, de multe ori provocatoare în fața lui Allan (părut fără intenție, dar Eugen Simion a observat bine că Allan „este ispitit de una din fiicele lui Narendra Sen” și „se lasă ispitit”, p. 24), au multe în comun cu această natură: de la miresmele și culorile foarte intense până la carnația subliniată de aceste miresme și culori.

Însă autorul ne dă de înțeles că descrierea junglei de la Assam nu ține de strategia romanescă anticipativă, că nu e o tactică literară de a pune în ramă pitorească dragostea care avea să izbucnească nu peste multă vreme.

Acestea senzații le-a trăit și le-a notat în jurnal. Ele nu sunt posterioare poveștii de iubire, pentru că inițial vrusese să scrie o carte despre viața la Assam.

Eu cred că Eliade introduce în roman aceste subtile referiri la junglă, având mereu o percepție care se luptă între a se lăsa captivată și luciditate, pentru că el însuși și-a dat seama de rolul jucat de forțe spirituale exterioare pentru a-l seduce. Seducție care începe de la jungla pe care o iubea (iubire și fascinație cu care venise de acasă, din România), pentru a căuta apoi să-l cucerească total prin dragoste și sexualitate.

Mai pe scurt: jungla, despre care el avea o altă idee de acasă, începe să se manifeste, în întregul ei, ca o ființă vie, ca o plantă carnivoră.

Să ne înțelegem: iubirea lui pentru pădure sau junglă este una cât se poate de autentică. Când e impregnată însă de un anumit tip de spiritualitate, atunci trăirile celui care o admiră nu mai pot fi genuine. De acest lucru și-a dat seama Eliade. Să ne amintim că, în mod la fel de straniu, în legătură cu împrejurimile pădurii/ junglei de la Serampore (în apropiere de Calcutta), Eliade vorbește despre: „farmecul lor lugubru, de înspăimântătoarea lor magie”.

Dacă jungla de la Serampore are farmec lugrubru și degajă o magie înspăimântătoare, cea de la Assam are farmec…senzual-sexual și o magie în consecință. Iar lucrurile acestea nu sunt întâmplătoare nici într-un caz, nici în celălalt, ci au foarte multă legătură cu sentimentul permanent al lui Allan-Eliade că este subiectul unei farse sinistre. Uneori încearcă să se împotrivească precum anterior Eminescu (a se vedea articolul meu de aici):

„Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără niciun motiv și întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă. Senzual, carnal, e peste fire de ispititoare. Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urât mirositoare și să mă pot stăpâni. E un fel de «meditație prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu [acest tip de meditații au fost recomandate de Sfântul Ioannis Hrisostomos și reluate de Sfântul Nicodim Aghioritul, promovate intens de toată literatura isihastă]. Adevărul este că nervii mi se consumă inutil și, de fapt, nu înțeleg încă nimic precis. Ce vor cu mine?” (p. 96).

Lui Allan-Eliade îi place să studieze India, religia, mentalităție și pe oamenii ei, e fascinat de miturile indiene. Însă fascinația aceasta, care are atât motivații sentimentale vechi, cât și motive raționale de ordin analitic-științific, capătă aspecte dubioase în momentul în care autorul se simte atras mai presus de interesele, de dorințele și de puterea sa de a înțelege și a accepta situația.

De aceea, poate părea surprinzător motivul pentru care el se luptă cumplit cu sine însuși pentru a se rupe definitiv de Maitreyi, și anume „retragerea aceasta a ei în mitologie”[5], faptul că „ea își crease acum un alt Allan, o întreagă mitologie”[6], că „mitologia ei mă transformase de mult în imaginație”[7].

Poate părea un pretext pueril: nu ne spune el însuși că venise în India cu dragoste pentru junglă? Pentru junglă, pentru mitologie, pentru a trăi alături de oameni pe care îi credea autentici în comparație cu europenii (în roman există multe observații ale autorului, trecute cu vederea de exegeza noastră, care infirmă tocmai această ipoteză primară). Și totuși ajunge într-un final să declare: „Lacurile erau tot ce iubeam mai mult în Calcutta; tocmai pentru că erau singurul lucru artificial în acest oraș ridicat din junglă”[8]…

Și nu ne spune el: „mă înfioram de câtă junglă se află încă în sufletul și mintea Maitreyiei. Câte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri și semne, ce atmosferă caldă de eventualități și senzualitate”[9]? Aparent, e o înfiorare pozitivă…

Cu alte cuvinte: nu asta a căutat?

Atunci de ce jungla mitologică a Maitreyiei, „jungla superstițiilor”[10] ei, în final, îl determină să vadă distanța enormă dintre ei doi, să înțeleagă că a trăit „atâta vreme o iluzie”[11]?

Răspunsul pe care îl cred valabil e următorul: lui Eliade i-a plăcut să studieze religiile Indiei și pe oamenii ei, să se lase fascinat de miturile indiene – multor europeni le place să creadă că tradiția lor creștină e stearpă în comparație cu mitologia luxuriantă și fascinantă a altor ținuturi.

Dar atunci când mitologia se manifestă în mod concret în și prin oameni, mai ales într-o ființă iubită, atunci Eliade încetează să mai aprecieze credința mitologică.

E amețit, e vrăjit de jungla indiană și de miturile Indiei, dar când jungla aceasta se manifestă prin sufletul uman, atunci simte nevoia imperioasă și vitală pentru el de a se desvrăji.

Jungla și flora tropicală din sufletul și mintea Maitreyiei sunt la fel ca farmecul lugubru și ca magia înspăimântătoare ale dublului ei vegetal.

Eliade nu mai spune, dar adaug eu: după astfel de experiențe înțelegi ce a adus Creștinismul lumii (titlul unei cărți, a Părintelui Kuraev) și ce a însemnat desvrăjirea ei de miturile idioate și înjositoare (părut complexe, care fac sufletul stufos în aparență). Pentru că între miturile Eladei, în care, spre exemplu, râul ce ascundea un zeu putea oricând să se transforme în om și să „cucerească” o tânără de pe mal și iubirea Maitreyiei pentru pomul ei cu șapte frunze nu există nicio diferență.

Tocmai de aceea m-a indignat enorm de mult pretenția aberantă (și abjectă) a Amitei Bhose, care a susținut că sentimentul naturii la Eminescu ar fi fost inspirat de spiritualitatea indiană. Și chiar Mircea Eliade a infirmat-o…

Însă cum ajunge Allan, care inițial o consideră pe Maitreyi „o bengaleză îngâmfată și stranie”[12], „mândră și disprețuitoare”[13], având „un zâmbet distant și puțin răutăcios”[14], să i se pară „miraculoasă și ireală”[15]? Într-un mod pe care el însuși îl califică drept „neînțeles și dubios”[16]. Intrând într-un „vis indian”[17] din care nu se va trezi decât cu foarte mult efort. Iar pentru caracterul dubios al întâmplărilor, pentru iluzie și farsă (termeni utilizați în roman de narator), Eliade arată în permanență cu degetul spre Narendra Sen/ Suren Bose/ Suren Dasgupta.

Nu e nici pe departe aceeași situație cu a lui Ștefan Gheorghidiu, căruia îi plăceau fetele oacheșe, dar se îndrăgostește și se căsătorește cu o blondă…

De altfel, e foarte ciudat că un guru brahman atât de sever ca Dasgupta refuză să-și renege fiica după toate câte făcuse, când pentru ei atât legile tradiționale cât și salvarea aparențelor sociale erau implacabile.

Și de ce îl respinge atât de brutal pe Eliade, din moment ce, cu ajutorul lui, vroia să se stabilească împreună cu familia în România? E adevărat, planul lui era să îl înfieze, dar ce mare deviere de la plan era dacă Eliade se căsătorea cu Maitreyi, în loc să fie înfiat, dacă oricum Dasgupta avea să se expatrieze? Oare nu îl alungă pe Eliade tocmai pentru că era rasist/ xenofob, la fel ca toți ceilalți guruși care îi priveau pe europeni cu superioritate? Și nu detectează Eliade și la Maitreyi, inițial, același zâmbet permanent de dispreț, „de ironie, de sălbatic sarcasm, pe care anevoie l-ai fi crezut aievea pe fața aceea atât de inocentă” (p. 57)?

Eliade vorbește adesea deschis despre rasismul europenilor și al eurasiaticilor, dar dă de înțeles, prin unele amănunte, că nici indienii, ei între ei, nu erau mai prejos la capitolul discriminare. Spre exemplu, Maitreyi spune că sora sa mai mică, Chabu, se va căsători mai greu decât ea, pentru că e mai neagră…

În afară de aceasta, e evident că Maitreyi nu a avut ulterior un destin dramatic sau nefericit, dimpotrivă, peste ani a scris o carte în replică, prin care a căutat să restaureze imaginea afectată a familiei sale, și a cutreierat lumea, din America până în România, căutând să-l convingă pe Eliade și pe oamenii de cultură care îi cunoașteau și admirau opera că trebuie să i se acorde drepturi de autor (pe care, bineînțeles, nu i le-a recunoscut nimeni niciodată, din contră, i s-a recunoscut caracterul urât și interesat…).

Ceea ce vreau să demonstrez e că Eliade nu s-a comportat infantil sau adolescentin egoist (dimpotrivă, a fost gata să renunțe la tot, inclusiv la credința sa), ci avea toate motivele să fie suspicios…

În fine, interesant e că, pentru a scăpa definitv de iluzia iubirii, Allan-Eliade se retrage în pădurile de pin din Himalaya, unde trăiește ca sihastru, căutând o altfel de „narcotizare” și un altfel de „vis”[18], care să fie mai puternice decât cele care îl atrăseseră în plasa dragostei pentru Maitreyi. Iar mie mi se pare că face o cură de eminescianism – de eminesciană contemplare a naturii – în mijlocul pădurilor de o „neîntâlnită frumusețe”[19], prin care se românizează la loc.

Cu alte cuvinte, Eliade s-a dus departe de jungla cu liane, ferigi și cu iarbă cărnoasă, departe de magia lugubră a junglei, sihăstrindu-se în pădurile muntoase ale Himalayei, care puteau reconstitui pentru conștiința sa pădurile sau codrii României.

Reamintesc că Eliade venea dintr-o cultură în care „Înveți, uimit, să intri în codri ca-n biserici /…/ Sub fagii-nalți, în templul adevărat al firii/ Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii”, după cum spunea Ion Pillat (Pădurea din Valea Mare).

Sau, în cuvintele lui Goga: „Curat e duhul lumii tale [a codrului],/ Căci Dumnezeu cel Sfânt și mare/ Subt bolta ta înrourată/ Își ține mândră sărbătoare./ Tu-L prăznuiești cu glas de clopot/ Și cu răsunet de chimvale/ Pe Cel ce-atâtea înțelesuri/ Gătit-a strălucirii tale. // Amurgul înveşmântă-n umbre/ Smerita frunzei fremătare,/ Şi pare tânguiosul freamăt/ Un glas cucernic de tropare (În codru).

Teoria despre „Creștinismul cosmic” a formulat-o Eliade plecând de la datele tradiției sale cultural-spirituale.

Așadar, Eliade opune frumusețea pădurilor de pin din Himalaya farmecului lugubru sau excesiv de senzual al junglei din Calcutta sau Assam. El combate vraja indiană, hipnoza junglei tropicale, care fusese cât pe ce să-l doboare, printr-o narcotizare de tip eminescian, ceea ce îmi confirmă faptul că, inițial, în jungla indiană căutase un sentiment românesc.

Terapia dă roade, pentru că, după câteva luni de neîncetate turmentări sufletești, „totul a trecut într-o singură clipă, deșteptându-mă odată dimineața […] Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător […] Se coborâse ceva în mine…”[20] – poate harul și pacea lui Dumnezeu, după ce fusese pe punctul să apostazieze pentru Maitreyi.

Iar dacă iubirea atât de răvășitoare poate să treacă atât de brusc, într-o singură dimineață, într-o singură clipă, e semn că suspiciunile sale au fost întemeiate și că la mijloc a fost cu adevărat ceva dubios.

[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/18/maitreyi-o-interogatie-suspecta-sau-indreptatita/.

[2] Mircea Eliade, Maitreyi, prefață de Acad. Eugen Simion, tabel cronologic și referințe critice de Mihai Iovănel, Ed. Litera Internațional și Jurnalul Național, București, 2009, p. 46-47.

[3] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Cu concluziile articolului de aici, așa cum era el conceput în 2007, nu mai sunt de acord decât parțial sau cu nuanțările de rigoare, după aprofundările anilor care au urmat (a se vedea comentariul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/). Sau, mai bine zis, perspectiva lui Eliade asupra Luceafărului eminescian o consider o descifrare nu la text, ci în paralel cu textul. O interpretare naratologică personală, pentru care Luceafărul e doar un pretext. De fapt, aproape că nu există autor interbelic care să nu producă o interpretare originală a lui Eminescu prin opera sa.

A se vedea și celălalt articol menționat: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/03/03/o-experiența-demonica-similara-in-opera-lui-eliade-și-a-fericitului-serafim-rose/.

[4] Mircea Eliade, Maitreyi, op. cit., p. 50-51.

[5] Idem, p. 193. [6] Idem, p. 192. [7] Idem, p. 193. [8] Idem, p. 141. [9] Idem, p. 128. [10] Idem, p. 139. [11] Idem, p. 192. [12] Idem, p. 55. [13] Idem, p. 62. [14] Ibidem. [15] Idem, p. 74. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] A se vedea p. 132 și 191. [19] Idem, p. 195. [20] Idem, p. 204.

„Maitreyi”: o interogaţie suspectă sau îndreptăţită?

Leave a comment

După cum se înţelege din titlul acestei postări, ne vom referi în articolul de faţă la romanul binecunoscut al lui Mircea Eliade, şi anume la cîteva aspecte din romanul lui, care nu au fost puse în discuţie până acum. Vom lua ca punct de plecare al discuţiei noastre sfârşitul romanului, în care autorul se întreabă dacă a iubit-o cu adevărat sau nu pe Maitreyi.

Intrerogaţia lui Eliade pare neserioasă pentru cine citeşte romanul cu o conştiinţă raţionalistă, iar un critic ca Eugen Simion a catalogat-o ca fiind un semn de superficialitate juvenilă, de imaturitate în dragoste, din partea autorului. Pe noi însă, tocmai acest fapt ne intrigă, pentru că toate datele converg spre o concluzie care este tocmai contrară acestei teze a superficialităţii tînărului (pe atunci) Eliade.

Credem că începutul şi sfârşitul romanului ne dau cheia înţelegerii sale, pentru că în aceste momente există unele lucruri care par să nu aibă o explicaţie şi care nu se leagă deloc cu restul romanului.

Astfel, în episodul de debut al romanului, aflăm că autorul (care narează evenimentele sub o identitate puţin schimbată şi sub numele de Allan) intenţionează să rememoreze o poveste de dragoste, însă primul amănunt este derutant, atât pentru eroul întâmplărilor cât şi pentru noi.

Acest amănunt, care pare destul de important pentru a nu fi trecut cu vederea, ne precizează faptul că prima întâlnire dintre Allan (să-i spunem pe numele ales de Eliade, deşi e vorba de el însuşi) şi Maitreyi n-a produs niciun fel de impresie asupra celui dintâi, ba dimpotrivă, ea i s-a părut lui „urâtă” şi neinteresantă.

Sentimentul este întărit de un fel de repulsie şi disgraţie faţă de tatăl ei, inginerul Narendra Sen, al cărui caracter este ascuns şi meschin. Motivele lui erau chiar mult mai adânci, deşi nu le menţionează în roman, iar noi le vom dezvălui puţin mai încolo.

Cititorul află că acest inginer indian devine subit interesat în a şi-l apropia pe Allan, care, aflăm, are 24 de ani şi lucrează în construcţii ferate. O vizită în casa lui Sen (la 2 ani după ce sosise în India) îl determină în mod surprinzător pe Allan să îşi schimbe complet comportamentul, nu numai în sensul d a-şi modifica impresiile faţă de Maitreyi (de numai 16 ani) şi de întreaga familie a lui Narendra Sen, dar şi în ce priveşte propriul său mod de exsitenţă.

Casa în care a intrat i se pare un univers fascinant (şi reţineţi acest amănunt!), univers pe care nici noi, ca cititori, nu-l vom mai părăsi până aproape de sfârşitul romanului. Asistăm la felul în care Allan se depărtează de anturajul său european, se rupe de orice preocupări anterioare, acceptând să locuiască în casa inginerului Sen, şi se scufundă în ceea ce el considera a fi explorarea vieţii şi a concepţiilor indiene. Fascinaţia ambianţei domestice indiene este dublată de fascinaţia uluitoare şi neaşteptată pe care, încă de la prima vizită în această locuinţă, începe să o degaje asupra lui, Maitreyi.

Povestea de dragoste se dezvoltă treptat, cei doi tineri se implică din ce în ce mai mult în acest joc al descoperirilor reciproce, până când ajung să facă pasul decisiv al stabilirii unei relaţii intime şi al logodnei în stil indian. Allan, îndrăgostit nebuneşte, este la un pas de apostazie şi de trecerea la hinduism, pentru a se putea căsători cu Maitreyi.

Lucrurile nu sunt însă deloc simple nici măcar în ceea ce priveşte sentimentele personajelor, deşi par categorice, prin consecinţe. Cu toate că amândoi par foarte sinceri în felul în care se apropie şi se descoperă unul pe altul, Allan trăieşte mereu cu impresia că este tras pe sfoară şi că Sen este cel care urmăreşte interese obscure şi poate chiar vrea să îl căsătorească cu fiica sa.

Aceasta în ciuda faptului că Sen face parte din casta brahmană şi legile brahmane sunt nemiloase şi interzic cu desăvârşire această uniune. Mai târziu, Allan află o altă variantă, anume că Sen ar fi vrut să-l înfieze, deşi nimic nu este cert.

Allan se simte înşelat cumva de amabilitatea excesivă a celor din casă, are un puternic sentiment de frustrare, pe care însă i-l înăbuşă dragostea pentru Maitreyi. Există destul de numeroase momente pe parcursul romanului în care Allan îşi mărturiseşte senzaţia greţoasă şi insuportabilă că i se întinde o capcană, sentimentul indelebil de pericol.

Ceea ce ne pune pe gânduri, pe lângă mărturisirea acestor îndoieli, este însuşi modul în care s-a produs anterior schimbarea de atitudine a eroului, de la dezinteresul frate cu neplăcerea şi chiar cu repulsia, la o fascinaţie extraordinară faţă de Maitreyi şi de familia ei şi de tot universul existenţial al acesteia.

Spre sfârşitul romanului, iubirea celor doi fiind deconspirată, Allan este dat afară din casa lui Sen şi, de aici înainte, el se comportă ca şi cum ar fi căutat acest deznodământ – deşi extrem de dureros – încercând din răsputeri să se rupă de vraja care îl legase de tânăra indiană.

Dacă iubim poveştile de dragoste în sine, putem să ne scufundăm în lectura romanului fără a ne pune mai multe întrebări. Însă credem că întrebările esenţiale sunt acestea: care este motivul pentru care Eliade a vrut să conştientizeze această experienţă şi să se elibereze de ea scriind despre ea? De unde porneşte îndoiala lui cu privire la sentimentele sale faţă de Maitreyi, deşi în acelaşi timp pare foarte sigur de iubirea lui?

Ne izbesc similarităţile cu nuvela „Nopţi la Serampore”, la care ne-am referit într-un articol anterior, dar şi cu alte nuvele eliadeşti şi care constă în felul în care personajul care suferă experienţa este puternic „vrăjit” de atmosfera în care pătrunde, încât pare narcotizat, exaltat, purtat ca într-un vis.

Ca şi în nuvela amintită, eroul din romanul „Maitreyi” se simte atras, aproape inexplicabil, de jungla indiană, cu singura diferenţă că în roman, aceasta se multiplică, adăugându-i-se „jungla” din sufletul lui Maitreyi: „mă înfioram de câtă junglă se află încă în sufletul şi în mintea Maitreyiei. Câte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri şi semne…”

Ca şi în nuvelele fantastice, intrarea în spaţiul casei lui Sen reprezintă un moment de cotitură în evoluţia personajului şi a evenimentelor, pentru că de aici înainte el nu mai este ceea ce a fost şi ce trăieşte este ceva cu totul neobişnuit, iar el se simte ca intrat în transă sau într-o „realitate” fascinantă paralelă cu adevărul realităţii propriu-zise. Conştiinţa însă nu adoarme total şi trage semnale de alarmă, deşi atmosfera înconjurătoare şi toate elementele noii „vieţi” concură spre a fi foarte convingătoare, pentru a-l păstra pe Allan în mediul lor.

Eliade îşi rezervă dreptul de a fi misterios, poate şi pentru a păstra întreg farmecul romanului de dragoste, lăsând ca cei care înţeleg să înţeleagă. Niciodată nu ne spune de ce, din primul moment al pătrunderii în casa lui Sen, Allan a devenit extrem de suspicios pe faptul că acesta ar vrea să-l căsătorească pe el cu Maitreyi, în ciuda legilor stricte brahmane, de ce este ferm convins că în joc este mâna lui Narendra Sen, care are un „aport” important la felul în care se derulează evenimentele. Numai la un moment dat în roman, dar fără să insiste prea mult, Eliade ne comunică faptul că Sen nu era străin de practicile yoga, ba chiar era un guru de temut.

Şi dacă suntem atenţi la ansamblul operei lui Eliade, cu precădere la nuvela „Nopţi la Serampore”, precum şi la jurnalele şi proza autobiografică a lui Eliade (precum romanul „Şantier”), vom afla că personajul care se ascunde sub numele Narendra Sen este de fapt profesorul de filosofie Suren Dasgupta, de la Universitatea din Calcutta, în acelaşi timp un yoghin celebru, care l-a găzduit pe Eliade în casa lui şi de a cărui fiică, Maitreyi, el s-a îndrăgostit.

Că acest Suren Dasgupta se ascunde şi în spatele personajului Suren Bose (tot profesor de filosofie la Universitate) din nuvela „Nopţi la Serampore”, care i-a făcut pe Eliade şi pe prietenii săi, Bogdanof şi Van Manen să trăiască stări halucinatorii înspăimântătoare cu ajutorul tehnicilor yoga (al demonilor, spunem noi).

Că jungla din „Nopţi la Serampore” este aceeaşi cu cea din romanul „Maitreyi”, iar în preajma fascinaţiei insolite resimţite de Eliade este acelaşi personaj care poate părea „fabulos” dar care este cât se poate de real şi a cărui identitate Eliade a încercat să o protejeze, pentru că acela era un profesor renumit. Că după aceste două episoade semnificative pentru viaţa şi experienţa lui Eliade şi care l-au inclus ca protagonist pe acest Dasgupta, autorul nostru s-a retras într-o mănăstire din Himalaya, ca să-şi regăsească liniştea.

În consecinţă, interogaţia lui Eliade nu este juvenilă. El are dreptul să-şi pună întrebări. Chiar dacă mediile noastre intelectuale consideră magia ca fiind o „ficţiune” şi o nuanţă „estetică” a unui anumit tip de literatură.

Mircea Eliade, care a scăpat cu greu din mrejele hinduismului, care s-a luptat ca să scape de „vraja” Indiei, ştie mai bine ce spune, chiar dacă noi nu înţelegem, pentru că ne ascunde multe din cele văzute şi trăite în India, în ashramuri, printre yoghini şi guruşi celebri dar şi înfiorător de satanici.

Drd. Gianina Picioruş