Marin Beșteliu: Tudor Arghezi – poet religios [4]

Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Sunt de acord că „între mistică și poezie este o diferență de experiență și trăire spirituală, chiar dacă domeniile, așa cum observa Lucian Blaga, se apropie ca mijloace de exprimare. […] Aspirând spre revelație, poezia rămâne, în esență, pe pământ, iar Arghezi ilustrează înălțarea maximă a trăirii religioase ce se poate exprima prin cuvânt” (p. 124).

„Autorul Psalmilor selectează din instinct [?] acele cărți în care poezia este precumpănitoare: Facerea, Cartea lui Iov, Psalmii, Cântarea Cântărilor, cărțile Profeților, cele patru Evanghelii, Epistolele apostolilor, Apocalipsa, Sfântului Ioan Teologul. Aderențe mai slabe are, justificat [?], la Eclesiast, Pildele lui Solomon sau visele lui Daniel. […] Mai aproape […] au fost, pentru Arghezi, profeții. Isaia, Ieremia, Iezechiel l-au atras ca aleși și mijlocitori prin care Iehova se adresează poporului lui Israel în momentele de cumpănă, de grave abateri de la credință” (p. 126).

„Un poet retoric, cu un limbaj exaltat sau expresiv prin materialitate, dar și un spirit religios care predică îndreptarea morală, aceasta este surpriza pe care ne-o oferă tabletele de inspirație biblică. Arghezi crede în mântuire prin căință și îndreptare morală, deoarece «păcatul de moarte începe atunci când greșeala se face așezământ și adevăr». Când stăruim în greșeală, nimeni nu ne mai poate salva și suntem supuși sancțiunii divine după moarte” (p. 132). Ceea ce reprezintă o perspectivă perfect ortodoxă.

Dintr-o infatuare ridicolă, de critic modern, care e generată de multă neștiință, Beșteliu afirmă că Arghezi nu i-ar fi cunoscut pe „marii mistici”, dar că: „mai sigur este faptul că a intuit ca poet tainele neelucidate de cristologie și teologia dogmatică” (p. 137).

Multor semidocți în probleme de credință și religie li se pare că ei au niște întrebări foarte mari și grele, la care nu știe nimeni să le răspundă, când, în realitate, ei nu s-au preocupat niciodată să afle răspunsuri, ci dimpotrivă, iubesc să se contemple, cu egoul umflat, ca mari descoperitori de nedumeriri, cărora nu ar fi în stare nimeni să le dea replica.

Biblia a fost prețuită precumpănitor pentru că e «e plină de poezie de la Facere la Apocalipsă»” (p. 149).

Beșteliu greșește profund atunci când consideră că „candoarea infantilă a noii priviri asupra lumii nu este biblică și nici religioasă, de vreme ce nu presupune niciun grăunte de spiritualitate” (p. 154). Ce înțelege el prin spiritualitate?…

Autorul coroborează adesea în mod eronat, în opinia mea, mărturiile lui Arghezi cu versurile lui.

Ca și alți critici literari, Beșteliu e atras și de experiențele oculte, pe lângă psihologismul jungian și explicarea religiozității prin numinosul lui R. Otto, motiv pentru care putem întâlni comentarii aberante de genul: „Cine-știe-Cine exprimă latura demonică a lui Jehova, cea transferată mai apoi prin biserică lui Satan. A intuit Arghezi cvadratura emblemei arhetipale a divinității creatoare cu prezența elementului satanic?” (p. 185).

„În 101 pome s-au concentrat cele mai pure poeme religioase ale lui Tudor Arghezi pe nedrept umbrite de interesul excesiv acordat Psalmilor” (p. 191).

Numește revelația naturală „mistică naturistă” (p. 194), din același motiv, pentru că nu are nici cea mai vagă idee despre terminologia teologică ortodoxă.

Pe urmele lui Crohmălniceanu, îi asumă așa-numita „teologie negativă” a protestanților, însă îi confundă pe teologi cu…poeții: „Ov. S. Crohmălniceanu l-a asociat pe Tudor Arghezi cu generația poeților expresioniști germani – Karl Barth, Paul Tillich, Friederich Gogarten cu care se aseamănă prin «noua sensibilitate religioasă…în spiritul teologiei negative» față de un deus absconditus” (p. 196).

Însă Beșteliu nu știe că cei citați – Karl Barth, Paul Tillich și Friederich Gogarten – nu sunt poeți expresioniști, ci…teologi protestanți.

Am arătat altădată (aici sau aici) că implicarea acestor teologi în înțelegerea poeziei lui Arghezi este complet eronată și conduce, inevitabil, la interpretări aberante ale poeziei sale.

Însă autorul, care nu cunoaște nici ce înseamnă „teologie negativă” și nici cine sunt autorii ei, se avântă irațional să afirme că „stilistica teologiei negative este, în general, săracă și conține inevitabile repetiții. De aceea, poate, Arghezi i-a intuit prozaismul și a frecventat-o rar” (p. 197-198). Și de aici sare apoi la concluzia că „«Adevărul» biblic este denunțat [de poet] ca exterior, superficial” și că „poetul religios modern demistifică reprezentările banale și caută dincolo de ele semnul misterului” (p. 198).

Un asemenea comentariu este urmarea faptului că Beșteliu are idei foarte vagi despre gândirea teologică (atât ortodoxă cât și eterodoxă), dar și a faptului că el nu urmărește cu onestitate semnificația versurilor argheziene, ci se străduiește să le facă să corespundă cu o paradigmă formulată de sine ad hoc, după citiri minimale (și chiar frugale) din Rodolf Otto, Berdiaev, Jung și după alte lecturi din literatura ocultă, pe care însă se sfiește să le recunoască, dar ale căror urme se văd în carte (fără de care nu ne-ar putea spune, spre exemplu, că „șapte este numărul profeților, dar și al duhurilor lui Jehova coborâte în viitorul Mesia sunt tot șapte”, p. 214).

Așa încât Arghezi e forțat să semene cu trăsăturile portretului schițat de Beșteliu în imaginația sa, ale unui poet religios modern.

Astfel, în opinia sa, „Tudor Arghezi este un poet religios ca și David, dar se deosebește radical de acesta ca ființă religioasă. Credincios în esență, el nu mai păstrează – și nici nu avea cum să o facă – naivitatea, simplitatea sau candoarea ființei umane din vremea Vechiului Testament. Rezumând observațiile lui Iuri Berdiaev, comentate în primul capitol, ființa religioasă modernă este radical diferită de imaginea arhetipală impusă prin modelele biblice, prin două elemente de diferențiere: individualismul pronunțat […] și achizițiile culturii laice […]. În cazul lui Arghezi, se poate adăuga fără ezitare și orgoliul sau trufia unei personalități creatoare…” (p. 204-205).

E greu să explici faptul că în Psalmi nu e vorba nici de naivitate, nici de simplitate și nici de candoare – în sensul în care le înțelege autorul –  unui critic excedat de orgoliul că el e gânditor modern și că achizițiile sale culturale au lăsat Biblia cu mult în urmă…

Însă individualismul pronunțat, ca și achizițiile culturale de tot felul sau „încrederea excesivă în luciditatea oricărui act de cunoaștere” (p. 205) au putut și pot constitui, oricând în istorie, un impediment pentru manifestarea credinței. Acestea nu reprezintă descoperiri ale lumii moderne.

Îl apropie pe Arghezi în mod cu totul eronat și „de spiritualitatea gnostică” (p. 206 ș. u.), ca Negoițescu pe Eminescu.

Închiderea ciclului revelației (p. 208), ca și teoria despre „omul natural” (p. 217) reprezintă gândirea de tip protestant și, respectiv, catolico-protestant și sunt complet străine teologiei ortodoxe.

Atât ipotezele de la care pleacă Beșteliu, cât și concluziile la care ajunge sunt adeseori contradictorii.

Autorul s-a aplecat, cu toată ignoranța de care a fost în stare, să judece poezia și trăirile lui Arghezi. Și, deși pare că rezultatul „cercetării” sale a arătat că Arghezi este un poet religios, „exegeza” aceasta este mai mult o jignire la adresa poetului, a sensibilității sale religioase și a operei sale.  Și aceasta în condițiile în care autorul a avut la dispoziție 40 de volume ale operei argheziene și, probabil, mulți ani la dispoziție ca să o cerceteze cu atenție.

Încă o dată sunt obligată să constat că criticii noștri sunt niște semidocți (în materie de teologie și filosofie, de gândire și de experiență religios-filosofică), cu lecturi aleatorii din ce s-a putut publica pe la noi, dar cu aere de „cercetători pasionați”, rămânând cel mai adesea captivii unor citiri preferențiale (cu o neînțeleasă pentru mine descindere în alchimie, gnosticism, ocultism și alte „științe” de genul acesta) și ai unei cunoașteri superficiale, datorate unei mari inapetențe pentru cercetarea sistematică și în profunzime a oricărei materii de studiu.

Marin Beșteliu: Tudor Arghezi – poet religios [3]

Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Însă, chiar și atunci când citatele din opera lui Arghezi sunt copleșitoare prin semnificație, Beșteliu trage concluzii superficiale sau fragmentare, insuficiente.

Din felul cum gândește și cum scrie se poate înțelege însă foarte ușor că M. Beșteliu nu cunoaște teologia ortodoxă și nici nu e familiar cu exigențele ascetice sau cu fomulările duhovnicești specifice ei. Autorul lucrează cu rudimente conceptuale teologice, cel mai adesea împrumutate dintr-o arie teologică străină Ortodoxiei, pe care le înțelege cum poate. Așa încât răsar la tot pasul pasaje în măsură să indigneze pe oricine își dă seama că autorul mimează cunoașterea teologică și profesionalismul critic în această direcție, a poeziei religioase.

Din versurile lui Arghezi ajunge la concluzia unei „alternanțe structurale”, considerând că „poetul harului este copleșit până la urmă de poetul cuvintelor potrivite” (p. 96).

Ceea ce este însă supărător pentru mine este faptul că exegeza versurilor e, de fapt, pauperă și că ea se face mai mult în măsura în care autorul crede că a găsit corespondențe explicative în jurnalele sau în articolele teoretice ale poetului ori în proza lui. Comentariul îmi pare, prin urmare, un amestec care nu relevă îndestulător esențele nici ale poeziei, nici ale prozei și nici ale gândirii teoretice a lui Arghezi.

Singurul lucru ce rămâne valabil este acela că Arghezi e un poet religios autentic.

Beșteliu ne oferă următoarele citate din Arghezi: „Biblia rămâne încă, lectura principală a omului care vrea să gândească (s. n.), ceea ce-i totuna, cea mai veche rugăciune fiind cugetarea. Îndată ce simți experiența să te exprimi, lectura Bibliei este cea mai indicată. Condensate în lectura biblică se găsesc  toate formele literare care se nasc în două sute de ani și forma fundamentală a simplicității aparente. […] În toate cântecele și versurile Biblia e plină de poezie de la El până la Apocalips” (cf. p. 93).

Însă la aceste concluzii despre poezia/ literatura din Biblie nu cred că l-au condus pe Arghezi exclusiv lecturile și cugetările personale asupra Sfintei Scripturi, ci cred că poetul se baza și pe comentariile patristice.

Foarte semnificativ mi se pare faptul că și Nichita Stănescu va gândi aproximativ la fel și nu neapărat sub influența lui Arghezi.

Bineînțeles, Beșteliu, ca orice sceptic modern, crede că poetul „se amăgește” echivalând cugetarea cu rugăciunea. Însă Arghezi nu se referea la orice fel de cugetare, ci o înțelegea în sens ortodox…și e mult de explicat ce înseamnă acest lucru pentru cine n-are lecturile necesare…

„Înainte ca Nichita Stănescu să caute necuvintele, Arghezi afirma statutul lor ontologic prim de materie necontrafăcută” (p. 99).

Poetului i s-a deschis „perspectiva mântuirii prin împlinirea vocației de poet” (p. 102). „În artă, Arghezi a venit cu mentalitatea și aspirațiile vieții monahale abandonate: creația e o altă cale a ascezei” (p. 104).

„Curios este că cel mai îndrăzneț creator de expresivitate nouă își argumentează demersul [literar] pornind de la o mentalitate tradiționalistă cu o coloratură biblică. În Biblie, Arghezi a descoperit chintesența creației, inclusiv a celei literare” (p. 108).

„Întrebat într-un interviu ce a citit, ce citește și ce va citi, Arghezi a răspuns ostentativ, dar și extrem de semnificativ: Biblia” (p. 118).

Beșteliu consideră că, „față de ceilalți poeți religioși, care se inspiră din Biblie preluând teme, motive ori simboluri, Arghezi se deosebește structural. Pentru Vasile Voiculescu, în Poeme cu îngeri, sau Ion Pillat, în Pe Argeș în sus, poetul nu are considerație expresă, pentru că au rămas, în viziunea sa, simpli versificatori pe motive biblice” (p. 119).

„Legăturile profunde ale operei argheziene cu Biblia au fost evidențiate de Pompiliu Constantinescu” (p. 120).

Marin Beșteliu: Tudor Arghezi – poet religios [2]

Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Beșteliu nu își dă seama că e penibil când face afirmații de genul: „Mai ales opera confirmă faptul că poetul a trăit clipe de grație ale sublimării mistice în care ființa s-a îndumnezeit, dar și neputința trecerii pragului spre credința copleșitoare” (p. 74). Pentru că cine ajunge la simțirea harului și la îndumnezeire nu mai își pune vreodată problema…trecerii pragului spre credință, fiindcă acel prag a fost trecut demult, dacă a existat vreodată.

Însă autorul nu stăpânește termenii și conceptele Teologiei ortodoxe, ci doar are impresia că i-a înțeles. De aceea îi și folosește în mod defectuos.

Regăsesc și în această carte acea idee falsă de care m-am izbit de multe ori, și anume că ființa omului modern este diferită de a celui medieval sau de a celui antic și că are nevoie de…o altă abordare teologică: „Mai pot funcționa, în cazul său [al lui Arghezi, adică], criteriile dogmatice în definirea omului religios? [Ca și cum omului modern ar trebui să facem niște „dogme speciale”, numai pentru el. Sau poate că ar trebui să Se întrupeze și să Se răstignească Dumnezeu pentru fiecare epocă istorică în parte: o dată pentru „omul antic”, încă o dată pentru cel „medieval”, din nou pentru „omul modern”, iarăși pentru „omul postmodern” etc.] Nu cumva tiparul canonic, dacă îl aplicăm, vine din afară și impune exigențe care nu aparțin ființei lui reale? Teologia ezită să răspundă la aceste întrebări [s. n. ?!], dar ele există. Cugetători credincioși din afara bisericii [?!] n-au ezitat să le problematizeze, pledând pentru asumarea lor de creștinismul modern” (p. 75).

Există „cugetători credincioși din afara bisericii”? Eu cred că sunt doar vanitoși mofturoși

Ontologia umană nu se schimbă în funcție de epocă. Dacă „omul modern” pretinde ca Biserica să-și schimbe dogmele și canoanele lăsate de Dumnezeu și să inventeze un „creștinism modern”…el uită că oamenii pot pretinde multe, dar Dumnezeu nu Se va „conforma” niciodată cu pretențiile lor nesimțite și egoiste.

De altfel, în psalmii și în poemele sale religioase și chiar în toată opera sa, problema capitală a lui Arghezi nu sunt dogmele și canoanele Bisericii, ci…de ce nu-i răspunde lui Dumnezeu. Arghezi n-a avut vreodată probleme cu vreo dogmă. Dacă ar fi contestat vreo dogmă sau vreun canon bisericesc, acest lucru s-ar fi văzut cu prisosință.

Plecând de la filosofările lui Berdiaev, Beșteliu revarsă o avalanșă de întrebări, care și-ar fi aflat imediat răspunsul dacă autorul nostru ar fi citit…ceva mai mult decât pe Berdiaev.

Cum ar fi: „ființa umană a epocii noastre mai este aceeași cu cea a Vechiului sau Noului Testament? […] Îi mai este accesibilă omului modern calea sfințeniei? […] Apoi, dacă inspirația provoacă stări sufletești extatice, este ea o cale prin care harul divin se coboară asupra poetului?…” (p. 79).

„Inspirația” nu provoacă „stări sufletești extatice”. Inspirația, dacă este autentică și nu o înșelare, este adusă de harul dumnezeiesc. Poetul, ca orice creștin botezat ortodox, poate să aibă multe momente în viață în care să fie ajutat și inspirat de harul dumnezeiesc, inclusiv în procesul de creație, în poezia sa. El poate simți acest ajutor dumnezeiesc, dar de aici și până la simțirea harului, ca stare duhovnicească permanentă, sau până la vederea luminii dumnezeiești în extaz e cale lungă.

Și nu pentru că un poet sau un artist nu le-ar putea simți sau trăi pe acestea din urmă, ci pentru că – în cazul lui Arghezi – efortul lui de înduhovnicire și îndumnezeire nu a fost destul de mare pentru a ajunge la ele.

Numai că nedumeririle infantile ale lui Beșteliu sunt ale celui care este la grădiniță în materie de Teologie. Și că cineva este în acest stadiu e una, dar când vrea să se și propună drept cunoscător, atunci…avem exegeți veleitari care discută despre subiecte pe care nu le-au aprofundat deloc.

E adevărat însă că mulți confundă, fără rest, inspirația artistică/ creatoare cu harul dumnezeiesc, adică, cu trăirile duhovnicești ale Sfinților, cu revelațiile dumnezeiești. Cum recent am văzut că face și Sorin Dumitrescu în cazul lui Nichita Stănescu (pentru ultima perioadă de creație a poetului), amestecând lucrurile într-un mod inadmisibil, tocmai pentru că nu cunoaște îndeajuns (precum pretinde) Teologia Ortodoxă, ca și Beșteliu, și face un „ghiveci” din lucruri pe care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată să le confunde.

Adevărul este – cum avertizam și altădată – că toate aceste „întrebări filosofice” au pornit de la afirmarea, în Occident, a echivalenței dintre condiția creatorului de artă cu a celui care trebuie să stabilească un canal de comunicare cu Dumnezeu. Pentru că, odată cu schisma romano-catolică, Occidentul a rupt relația directă cu Dumnezeu, în mod dogmatic.

Iar Berdiaev „filosofează” în abstract, fără să aibă nicio experiență duhovnicească. Și tocmai pe acesta l-a ales Beșteliu drept reper „ortodox”.

Să mergem mai departe…

Critica literară nu a dat prea multă atenție semnificațiilor religioase ale poeziei lui Arghezi, deși l-a considerat un poet mare (p. 86).

Arghezi spunea că „poezia există în individ, versul pe hârtie” (cf. p. 88).

„Arghezi afirmă că poezia rezultă din durere și dramă, adică dintr-o experiență sufletească intensificată” (ibidem).

Arghezi: „Cu poezia se întâmplă același lucru ca și cu o rugăciune scrisă de un închinător ca pentru el. Devenind publică, o citește fiecare pentru el însuși, adică: o citesc toți pentru toți; este individuală, dar pentru acest motiv e generală” (cf. p. 89).

Iar Beșteliu comentează: „Comparația cu rugăciunea este primul indiciu al includerii în poetica argheziană a unei mentalități religioase asupra artei” (ibidem).

Marin Beșteliu: Tudor Arghezi – poet religios [1]

Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Ediția întâi a fost publicată în 1999. Iar autorul și-a propus să infirme teza nereligiozității lui Arghezi, impusă de Nicolae Manolescu (p. 15).

Marin Beșteliu considera – foarte corect, zic eu – că „trebuie preluate din teologie observațiile privind natura omului religios. Ni se pare firesc să adoptăm o grilă de abordare adecvată specificității exprese a obiectului de cercetat […] Cultura religioasă este un domeniu impresionant al cunoașterii, cu o tradiție multimilenară și opere excepționale, datorate unor minți strălucite. A asimila această cultură ca diletant este o aventură riscantă pentru un comentator de literatură (s. n.)” (p. 17).

Este o premisă corectă, cu care și eu sunt întru totul de acord! Din păcate, cel mai adesea, criticii literari contemporani sunt nu doar diletanți, ci cu totul ignoranți în materie de religie sau teologie, dar își asumă verdicte cu aceeași autoritate cu care vorbesc despre…fotbal.

Mă așteptam, așadar, ca Marin Beșteliu să depășească stadiul blamat de diletant. Din nefericire însă, citind cartea, nu am putut să constat decât faptul că incultura teologică a autorului este…marcantă.

Dar să luăm lucrurile la rând. În p. 19: „gol de informație documentară privind viața lui Tudor Arghezi”.

„Abandonat de tată de la vârsta de 3 ani, obligat să se întrețină aproape singur de la vârsta de 11 ani […] nimic din biografia vârstei nu a favorizat nașterea și formarea unui viitor mare poet” (p. 22-23).

„Arghezi va construi mai apoi un paradis la Mărțișor pentru copiii săi și, nu întâmplător, își va exercita ca nimeni altul rolul de părinte protector al vârstei candorii” (p. 27).

După ce a plecat de la Liga ortodoxă, l-a acuzat pe Macedonski de intervenție în versurile sale (p. 29).

Arghezi cerea „transformarea mănăstirilor în lăcașuri de cultură și de artă prin adăpostirea [în ele a] cărturarilor și artiștilor tineri fără catedre și ateliere” (p. 33). Iar M. Beșteliu comentează că, în viziunea lui Arghezi, „viața monahală stă la temelia spiritualității românești la care tinerii secolului XX trebuie să se întoarcă pentru a prelungi vocația culturală a mănăstirii” (ibidem).

„În toată lumea n-am avut cui mă spovedi…nici dascăl, niciun prieten mai mare”, la 17 ani, și, văzând că începe să cadă într-o tot mai mare deznădejde, de aceea a intrat în mănăstire (p. 35).

Autorul trage concluzii forțate și lipsite de dovezi cu privire la instruirea religioasă a lui Arghezi și la adâncimea trăirilor sale, numai pe baza unor declarații târzii și făcând abstracție de „pudoarea” poetului și de reținerea sa în privința etalării vieții sale sufletești celei mai intime (p. 37 ș. u.).

Deși „Arghezi a denunțat cu vehemență «metoda Perdillon  și spiritul detectiv» al istoricilor literari, incriminând «curiozitatea maladivă și degenerată fixată asupra scriitorului care s-a ridicat cu un lat de palmă deasupra epocii lui», generalizând chiar ideea că evocarea și rememorarea trecutului este inutilă” (p. 20), autorul e încercat de tentații detectiviste și, mai ales, psihanalizante, apelând adesea la „psihanaliza modernă” a lui Jung și la terminologia acesteia.

Lui Beșteliu îi fac plăcere și interpretările ezoterice (p. 48).

Observațiile sale sunt reci, distante și sumare și nu au darul să lămurească episoadele importante ale intrării și ieșirii lui Arghezi din mănăstire.

Cu toate acestea, recunoaște că „nu putem ignora momentele de înălțare sufletească datorate experienței monahale. El va evoca înmărmurit poezia ascezei, cea a ceremoniilor vieții mănăstirești, subtilele înțelesuri ale slujbelor religioase din ajunul Crăciunului sau din Postul Paștelor [Paștilor]. Sunt trăiri care l-au apropiat de Dumnezeu, creându-i stări de beatitudine mistică” (p. 51).

Criticul ne oferă la un moment dat (p. 53) un scurt citat din Sfântul Ioannis Hrisostomos, fără să ne spună de unde l-a luat. De altfel, singurele sale repere „teologice” – până la sfârșitul cărții – sunt Rudolf Otto și Iuri Berdiaev, amândoi fiind mai degrabă filosofi ai religiei și nu teologi.

Marin Beșteliu habar nu are de teologia ortodoxă și de exigențele ei ascetice și mistice și de aceea poate să afirme cu seninătate aberații de genul acesta (pe care, de altfel, le întâlnim des în critica românească): „Ierodiaconul [Iosif, recte Arghezi] știe din Cărțile Sacre că revelația nu mai este cu putință. […] Odată cu înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, ciclul revelației s-a închis pentru totdeauna în așteptarea mântuirii prin Judecata de Apoi” (p. 57).

Bineînțeles, de aici derivă neînțelegeri grave ale trăirilor și concepțiilor poetului[1].

Criticul nostru, adică, este eretic protestant în gândire. Și nu e nici pe departe singurul, din păcate. Ne-am fi așteptat însă, după cum ne anunța în paginile introductive, să nu mai dăm peste încă un diletant ca să îi suprapună vieții și operei lui Arghezi pe Jung și pe Otto și care să ne prezinte convingerile și reflecțiile sale religioase (bazate pe lecturi minimale și superficiale) în loc de analiză autentică pe textele poetului.

Ni s-au înșelat iarăși așteptările. În general, intelectualii noștri „catolicizați” și „protestantizați” de lecturile lor religioase (și acelea puține) care nu includ deloc cărțile Ortodoxiei, ajung să incrimineze lejer Biserica, pentru că habar nu au despre ce e vorba, și confundă „misticismul ortodox”, în mod convenabil, cu habotnicia…

În Franța, Arghezi îi aprofundează pe Villon, Laforgue, Rimbaud, „dar mai ales pe Baudelaire și Paul Verlaine, pe care îi consideră mari poeți universali, fără nicio legătură cu simbolismul” (p. 62) înțeles ca un curent modern. Aceasta însă este o convingere adâncă personală, originală, pe care nu i-ar fi putut-o insufla-o nimeni poetului (dimpotrivă, ca și azi, în teorie și în dezbateri contau curentele și nu substanța poeziei) și care ar trebui să dea de gândit criticii noastre.

„Cu mâna lui, construiește casa, fiind, după trebuinți, salahor, dulgher, zidar sau meșter care inventează unelte casnice. El sădește pomii, îngrijește straturile de flori, udă grădina de zarzavat sau supraveghează, atoateștiutor, viața orânduită a orătăniilor de curte. Marele poet nu se rușinează să-și vândă produsele în ghereta de la poartă”… și „pe lângă casă înjgheba, în 1935, o tipografie […] plănuind să-și tipărească singur opera” (p. 67).

Astfel, are loc „descoperirea țărăniei ființei sale” și „din străfunduri urcă la suprafață, pentru că sunt cerute, mentalități și deprinderi cu care n-a avut niciodată legături directe. Miracolul se produce: un orășean prin naștere, viață și educație redevine, într-un segment al personalității sale, un autentic țăran ce simte chemarea pământului și forța miraculoasă a muncii în gospodăria proprie” (p. 68).

Mărțișorul [unde locuia] este și un Eden”, în care „sunt conservate deprinderi de viață călugărească: patul tare cu ramă de metal, comănacul păstrat în cuier, masa simplă de brad, icoanele păstrate cu sfințenie. […] Stăpânul Edenului e, de fapt, un schimnic oficiind noaptea ceremonia așteptării și ascultării semnelor din Tării” (p. 69).

Însă autorul ne spunea mai devreme că revelația dumnezeiască s-a terminat, iar acum ne asigură că poetul aștepta „semne din Tării”. Însă aceasta este tocmai confuzia diletantismului.


[1] A se vedea și comentariile mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/;

http://www.teologiepentruazi.ro/tag/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/.

http://www.teologiepentruazi.ro/tag/tudor-arghezi/.