Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [64]

Departe de a fi insensibil față de tradiția religioasă, Sorescu e adesea oripilat de barbaria atee a autorităților comuniste. L-am văzut indignat de dărâmarea Bisericilor din București, în epoca ceaușistă, sau de ascunderea lor, prin translare, în spatele blocurilor, pentru ca să nu mai deranjeze vizual pe omnipotenții zilei.

Protestul lui față de transformarea României întregi într-o închisoare, față de maltratarea trecutului creștin și față de manipularea memoriei unui popor întreg e reținut și în poemul Concentrare:

„O țară atât de mică!/ Femeile au genele negre și lungi/ Și ca să nu treacă peste graniță/ Și le prind cu clame în ceafă, –/ Genele lor prea lungi. //

Apoi și morții/ Sunt răscoliți din când în când/ Și presați cu compresorul/ Și cimentați/ Pentru că țara e foarte mică. //

Numai din când în când/ Se sparg mormintele/ Și se introduc țevi de canalizare/ Și bei apa rece/ Trecută prin craniul bunicului. //

Ce rece e apa asta,/ Cum vine cu crenguțe de brad,/ Deși munții sunt foarte departe/ Dar bunicul a călătorit pe acolo/ Și toate i-au rămas în gând”.

Poetul e deplin conștient de ravagiile produse în conștiință de astfel de vizigoți sau huni ai ateismului, care se luptă cu morții și cu moștenirea cultural-spirituală ortodoxă, pentru ca adevărata istorie să fie lăsată în paragină sau reamenajată așa după cum sunt transformate cimitirele în spații pentru canalizare.

Și cu toate că manevrele comuniștilor erau abominabile (pentru că numai o minte foarte bolnavă poate să aprovizioneze un sat sau un oraș cu apă care trece printre rămășițele umane ale strămoșilor), probabil că nu mulți, din nefericire, au conștientizat drama prin care trec, atât ca indivizi, cât și ca popor, la adevărata ei dimensiune.

Ca și astăzi, trecutul pare neinteresant sau neimportant pentru prezent. Peste el se poate trece cu buldozerul, poate fi excavat, alungat, umilit, „presat cu compresorul” minciunilor ideologice de tot felul, alterat, renegat, desfigurat sau pur și simplu rescris până când devine convenabil

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [63]

Învierea lui Lazăr este un alt exemplu de poem situat între nonconformismul expresiv și credința religioasă a poetului. Sorescu nu e dogmatic în exprimare decât atunci când poate să tăinuiască foarte bine acest lucru în simboluri sau metafore poetice. Așadar:

„Ce mi-ai făcut, doamne,/ Tocmai când mă deconectasem! //

Parcă mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. //

Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se. //

Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap/ Și revin la vechea-mi năuceală./ Aud că tu ești cel care m-ai lovit atât de tare/ Când ai făcut lespedea să se dea în lături”.

Ca și în alte situații, limbajul pare neevlavios, îndrăzneț peste limite. Însă, așa cum spuneam și altădată, tocmai pe această impresie mizează Sorescu, din două motive: pentru a nu fi catalogat drept poet conformist-tradiționalist (neagreat, prin urmare, de societatea literară) și pentru a induce în eroare cenzura comunistă, care nu trebuia să intuiască neliniștile și căutările sale de natură metafizică.

În poemul de față, în locul Sfântului Lazaros trebuie înțeles poetul. El este cel care nu ar mai dori să mai învie, odată plecat din viața aceasta. El este cel care, așa cum ne mărturisesc nenumărate alte poeme, a ajuns să deteste ipocrizia fără limite a lumii în care trăiește, lipsa de afectivitate și impostura semenilor.

Poemul e subversiv, e un protest vehement la adresa ordinii sociale și a valorilor umane ale prezentului. Poetul e suficient de scârbit de realitatea pe care o trăiește încât să refuze o virtuală înviere spre a viețui mai departe în această lume.

Mai mult decât atât, însă, el intuiește (dacă nu cumva interesul îl purtase spre investigații mai adânci în acest domeniu) că, dincolo de această existență, este o viață în care simțurile noastre vor fi infinit mai sensibile, iar cugetarea minții noastre, neîmpiedicată de materie, va fi uluitor de rapidă și va cunoaște altfel adevărul despre tot ce există.

De aceea, substanța ideatică a poemului se găsește concentrată în aceste versuri: „mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. // Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Spre deosebire de mulți atei de la noi care au obiceiul să răspândească ideea hulitoare că, dacă veșnicia ar exista, ar fi o plictiseală generală, Sorescu e conștient că trecerea sufletului din viața aceasta în cea veșnică modifică definitiv percepția și gândirea omului, că spiritul uman, eliberat de trup, vede, simte, cunoaște și înțelege cu totul altfel lucrurile, infinit mai profund: „Altele sunt încheieturile lucrurilor /…/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Viteza gândurilor și abilitatea sufletului de a percepe și de a cunoaște sunt infinit potențate față de ceea ce stă acum în puterile noastre. Tocmai de aceea, o întoarcere la existența de aici ar însemna o retrogradare a sufletului, o revenire  a lui la o formă primitivă de viețuire în comparație cu realitatea pe care a gustat-o dincolo.

În Viețile Sfinților există câteva mărturii de acest fel, ale unor oameni care au fost readuși la viață pentru a se pocăi de anumite păcate, prin milostivirea lui Dumnezeu. Iar reintrarea în trup a sufletului a fost foarte dificilă, pentru că, deși înțelegeau că e spre binele lor, faptul că ajunseseră să își cunoască natura luminoasă a sufletului, indescriptibil de frumoasă, îi făcea să refuze reîntoarcerea în trup și existența printre cele materiale.

Nu știu dacă Sorescu avea cunoștință despre aceste date din domeniul hagiografiei. După cum m-am exprimat și altădată, din păcate, avem foarte puține știri despre interesul real, neostentativ, al artiștilor sau al oamenilor de cultură pentru viața bisericească și pentru literatura Bisericii. Dacă ei nu au consemnat, din diverse motive, nici alții, care le-au fost aproape, nu s-au străduit să consemneze, fie că nu au știut (nu au fost considerați proprii pentru asemenea confesiuni), fie că nu i-a interesat.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [62]

Poemul Viu cu adevărat reține prin ecoul evanghelic al mesajului:

„Printre filozofi/ Îmi găsesc echilibrul/ Și trec făcând tumbe/ Printre silogisme. //

Sunt cei mai triști oameni/ Pe care i-am întâlnit vreodată/ Mi-e și milă de ei/ Că prea le știu pe toate/ Și nu sunt proști deloc. //

Kant, Hegel, Lucrețiu,/ Grecii bând ambrozie/ Și discutând despre esențe. //

Ce folos de atâta gândire,/ Dacă din toată filozofia/ Numai eu sunt viu, în clipa asta,/ Întâmplător, dar viu cu adevărat./ Pipăiți-mă”.

Este mesajul Bisericii de veacuri, al Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți: retorica filosofică și speculația, oricât de alambicată sau de rafinată, sunt vane și inutile dacă sunt false, dacă nu fac omul viu. Dacă nu te fac viu aici și în veșnicie.

Problema pe care o ridică Sorescu e pe atât de simplă pe cât e de gravă: ce folos au Kant, Hegel, Lucrețiu sau filosofii greci din gândirea lor speculativă, dacă acum nu sunt vii?

Poetul se exprimă ambiguu, dar eu nu cred că s-a gândit numai la faptul că nu mai sunt vii pe pământ, pentru că au murit. Ci interogația lui e mult mai profundă, ca întotdeauna (fiindcă niciodată nu se oprește la fenomene elementare): ce folos au dacă nu ajung să fie vii în veci?

Poemul reprezintă o polemică reală cu filosofia pe care nu o consideră vivificantă, dătătoare de viață. Spre deosebire de cuvintele lui Dumnezeu care „sunt duh și sunt viață” (In. 6, 63). Și cred că nu întâmplător Sorescu termină poemul cu îndemnul: „Pipăiți-mă”. Este ceea ce le-a spus Hristos Apostolilor Lui în timpul furtunii pe mare și după învierea Sa. Pare că poetul se referă la sine însuși, însă trimiterea e mult mai departe…

E o mare diferență între a retoriciza, a exprima opinii despre lume și despre viață, și a trăi cu adevărat sau a trăi adevărul, a fi viu în adevăr.

Sorescu crede în ceea ce te face viu, nu în speculația mentală. Acest crez este transparent și în poemul Hai la vorbe:

„Vorbe, chipul meu de-acum/ Va rămâne-n voi, măcar/ Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar. //

Cum ascund comori pirații/ În vreo peșteră grozavă,/ Am cărat în voi întruna/ Saci cu timp și lăzi cu slavă. //

Iar când v-am umplut de stele,/ Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”.

Poemul are valoare testamentară, putând sluji de epitaf. Expresivitatea e argheziană.

Dacă Sorescu ar fi cotit-o, chiar și intuitiv, fără o doctrină călăuzitoare, spre postmodernism, n-ar fi vorbit niciodată despre opera sa poetică în termeni de: „comori”, „slavă”, „stele” etc.

Ca la Arghezi, ființa poetului e un amestec de „sânge” și „slavă” (Duhovnicească). Astfel, „chipul meu de-acum”, omul de carne și sânge, chipul trecător va rămâne în cuvinte „Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar”.

Dar în „vorbele” puse pe hârtie vor rămâne „comorile” sufletului, „slava” și „stelele” pe care spiritul le-a tezaurizat. Încât „Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”. Ființa pe care o știe și o crede eternă. Pe care o dorește vie în veșnicie.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [61]

Într-un alt poem fără titlu, Sorescu se arată ostil reverențelor, socotind că „mai bine să ne uităm unii la alții”, pentru că „e suficient că ne vedem/ Că ne putem privi/ De după gardul trupului”.

Și e adevărat că trupul e gardul nostru, pentru că el nu lasă să se pătrundă în casa sufletului nostru. Dar putem privi dincolo de gard și putem ghici sau intui ce se întâmplă cu ceilalți…

Scrutarea sufletului prin trup, prin vălul materiei constituie, de altfel, unul dintre subiectele poeziei lui Sorescu. Și dacă nu se uită prin gardul trupului, atunci coboară ca-ntr-o fântână:

„Mă cobor la suflet, iată,/ De pe trup cad ca o piatră./ Spre adânc, spre-adânc mereu,/ Unde e să-l văd și eu? //

Funia mai lungă, soare,/ Lasă-mi-o spre cel tărâm,/ Unde nu sunt mâini, picioare,/ Ci numai un ochi rămân”… (Coborâre).

Pe lângă Nichita, Sorescu e un alt poet neomodernist care vorbește foarte des despre suflet. Și crede în rudenia lui cu „absolutul” (În cer).

Și mai știe că sufletul e podul spre Rai:

„Sufletul meu nici n-are pod/ Și zilnic dau să-l trec înot,/ Departe-i țărmul celălalt,/ Vadu-i adânc și ceru-nalt. //

Ca peștii, din abis, stâncoși,/ Răsar munți tineri, și munți roși,/ Contemplu palma lor de lut/ Și zic: Aici eu m-am născut. //

Buza-mi sărută-albastra zare,/ Cu setea muntelui de sare. //

Ce bine e că n-am nici pod,/ Că dorul meu e plin de glod./ Dacă mă-nec, mă țin de-un plai/ Și-not spre gura cea de rai” (Pod peste suflet).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [60]

Citim iarăși, într-un poem fără titlu:

Stau în atenția luminii
În rând cu îngerii și crinii,
Sunt pus pe listă ei și eu,
M-a scris cu mâna-i dumnezeu

„Ai grijă și de el – a zis –
Uite pe lista ta l-am scris,
Arată-i țâța ta-n oglindă
Și miere picură-i pe limbă.

Că-n el mi-am pogorât eu sila
S-o plimbe-n lume, uriașă,
Cum duce prin pustiu cămila
Licărul mării în cocoașă”.

Sentimentul religios, evlavia poetului sunt obturate pentru ochii cenzurii nemiloase prin utilizarea câtorva subterfugii: cuvintele „Lumină” și „Dumnezeu” scrise cu minusculă, „țâța” introdusă aparent cu sens persiflant și necuvios în text, „sila” care are aici sensul arhaic, etimologic, dar de care cenzorii comuniști, cel mai probabil, nu aveau habar, și, în fine, obscuritatea poetică, care a constituit pentru mai mulți poeți ai noștri, în diverse contexte istorice, o umbrelă extrem de eficace.

Acest poem fără titlu e o artă poetică suavă, o autodefinire angelică a poetului care crede în taină în forța sa de creație, în faptul că e un ales al lui Dumnezeu.

„Stau în atenția luminii/ În rând cu îngerii și crinii” înseamnă: stau în atenția Luminii, a lui Dumnezeu care este Lumină, care a creat întreg universul și care proniază toată făptura: pe cea văzută și pe cea nevăzută/ spirituală, pe cea rațională și pe cea irațională deopotrivă. Dumnezeu poartă de grijă atât Îngerilor, cât și oamenilor, dar se îngrijește și de crinii câmpului, după cum El Însuși ne-a mărturisit:

„Priviți/ învățați de la crinii câmpului cum cresc! Nu se trudesc, nici nu torc! Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată slava lui, [nu] s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, [care] astăzi este iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (Mt. 6, 28-30)[1].

De aceea și poetul poate spune: „Stau în atenția luminii [a Luminii]/ În rând cu îngerii și crinii”. Pentru că omul e făptură rațională, spirituală, pe care Dumnezeu o cinstește așezând-o în rând cu Îngerii Săi, dar și ființă trupească, neputincioasă, trup de care se îngrijește Același Dumnezeu care îmbracă imperial crinii câmpului.

„M-a scris cu mâna-i dumnezeu”, e convins poetul. E scris cu mâna lui Dumnezeu prin aducerea întru ființă, e scris „pe lista” celor care trebuie să existe, pe care Dumnezeu le-a gândit din veșnicie ca să existe. „Scrierea” lui Dumnezeu e o metaforă pentru actul creației Sale. În subtext, autorul uman care „scrie” poezie e un creator după chipul Creatorului, fiind hărăzit (dăruit cu har) de Făcătorul universului în acest sens, pentru ca să contemple cu sensibilitate, duioșie și dragoste întreaga creație.

Poetul e dat în grija Îngerului care îl păzește și îl inspiră: „Ai grijă și de el – a zis –/ Uite pe lista ta l-am scris/ Arată-i țâța ta-n oglindă/ Și miere picură-i pe limbă”.

„Țâța” sau „sânul”, în limbaj eclesiastic, al literaturii bisericești, semnifică bogăția harului, alăptarea neofiților, a pruncilor Bisericii, din darul lui Dumnezeu. „Arată-i țâța ta-n oglindă”, ca îndemn adresat Îngerului de către Dumnezeu, înseamnă: arată-i în oglinda minții sânul plin de înțelepciune dumnezeiască, inima care iubește îngerește toată făptura. Și, din această iubire și înțelepciune spirituală, „miere picură-i pe limbă”, traducându-i-le, adică, în cuvinte poetice.

Mierea și laptele sunt, încă din vechiul Testament, simboluri ale „pământului făgăduinței”, adică ale Raiului. Sfinților Patriarhi și poporului ales Dumnezeu îi promite pământul unde curge miere și lapte, care, într-o înțelegere înaltă, duhovnicească, nu este altul decât Raiul, Împărăția lui Dumnezeu.

De asemenea, despre „mierea” care „picură pe limbă” cred că nu trebuie să mai spun (decât inculților în domeniu) că e o foarte veche metaforă simbolizând dulceața harului și a cuvintelor inspirate de Dumnezeu. În această tradiție vorbea și Eminescu despre „cuvintele de miere,/ Închise în tratajul străvechii evanghelii” (Învierea). Sau, despre limba veche și trecutul literar: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române /…/ Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere” (Epigonii). La același tip de poezie inspirată se referă și Sorescu.

Și descoperim, în felul acesta, încă un poet român care înțelege că limba poeziei ar trebui să fie îngerească, pe lângă Eminescu, Barbu sau Nichita Stănescu.

În fine, strofa ultima reflectă concepția înaltă, romantic-modernistă, despre poezie, pe care o nutrea Sorescu: „Că-n el mi-am pogorât eu sila/ S-o plimbe-n lume, uriașă,/ Cum duce prin pustiu cămila/ Licărul mării în cocoașă”.

„Sila” e un cuvânt de origine slavă, însemnând, în textele românești vechi, putere. Semnificația lui a fost deviată mai târziu, ajungând să aibă sens negativ. Dar Sorescu, aici, folosește termenul în sens etimologic.

Dumnezeu „Și-a pogorât” puterea Sa în poet, adică harul Său creator (chiar verbul „a pogorî” e arhaic-bisericesc, fiind folosit tocmai în contexte care vorbesc despre pogorârea harului sau a milei lui Dumnezeu pe pământ sau în oameni).

Poetul trebuie „să plimbe în lume” puterea lui Dumnezeu din el, să o dezvăluie „uriașă” în fața lumii, pentru că darurile lui Dumnezeu nu sunt niciodată mici, nesemnificative. Când cineva este și se simte înzestrat de la Dumnezeu cu un anumit dar, acesta se arată „uriaș” în fața oamenilor, pentru că întotdeauna copleșește eforturile umane lipsite de harul Său.

Astfel, poetul se aseamănă unei cămile, umblând prin „pustiu” (pustiul lumii – alt simbol evanghelic/ biblic) și purtând apă în cocoașă, pentru ca lumea să vadă, printr-o reflectare simbolică, „licărul mării” în burduful natural al poetului (în burduful lui de poezie), adică licărirea mării de frumusețe, iubire și înțelepciune dumnezeiască.

Așa cum poetul zărește „în oglindă” sânul îngeresc plin de darul dumnezeiesc, la fel el reflectă strălucirea mării dumnezeiești unei lumi însetate, prin licurul său de apă și lumină. Sau măcar acesta e idealul…


[1] Cf. Evanghelia după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [59]

Alt volum (Astfel, 1973), aceeași retorică, în esență…

Într-un oraș diferit de alte orașe, câinii latră „în vârful limbii, să nu facă zgomot”, oamenii sunt „blânzi și fără greutate” și merg „cu ochii închiși”. Căci: „Vedeau numai pe dinăuntru, curat și neted/ Altfel vederea se boltește după ochi”. Pentru că numai vederea lăuntrică, duhovnicească, e „curată și netedă”, cea cu ochii trupești poate să înșele.

„Și era o viteză de înot pe sub lacrimi/ Și nimeni în toată forfota aia nu se ciocnea,/ Cum se întâmplă”. E un oraș aparte, în care oamenii plâng și au ochii închiși spre-afară, privind spre interior. Iar cel care vorbește are „câteva găuri” în palme, „cum fusesem înșirat atunci pe niște lemne” (Apariția). Întreg poemul e o parabolă, dar dorința poetului de a se identifica cu ipostaza de crucificat nu e singulară, ea apare și în alte poeme.

În poemul Maximum de durată, „nu putem face nimic” pentru că suntem „predați lumii”, „risipiți lumii”: „ni-s mâinile prinse de frică, de predare”.

„Într-un fel numai moartea/ Te face om”, cugetă poetul, „te scapă de alții”: de cei care te obligă să trăiești risipit și să te predai lumii, dar și de „alții” din tine, de identitățile tale false, de realitatea psihică schizoidă.

„Trăiești în lume, dar mori în tine,/ În eu”: de trăit trăiești în lume, dar de murit mori singur, chiar dacă ar fi toată lumea împrejurul tău. Mori tu cu tine și în tine. Sau poți să „mori în tine” duhovnicește, deși trăiești în lume, poți să mori lumii, adică să fii mort pentru lume și pentru dorințele ei pătimașe.

„E o victorie aceasta, imensă: a cuceririi tale/ De către tine, distrugând, ca la orice învingere,/ Ce-ai cucerit”. Distrugând cuceririle tale din această lume, cele la care te-au forțat lumea și patimile tale. Și aceasta este „victoria cuceririi tale de către tine”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [58]

În acest sens, Sorescu însuși ne confirmă că se afla în căutarea autenticului, că (iarăși precum Nichita Stănescu, deși sunt personalități diferite) încerca să lase poezia să curgă din sine și să vorbească de la sine și nu să manufactureze un obiect poetic (artificiu pe care postmoderniștii îl vor ridica la rangul de ideal): „din vâna tâmplei mele/ Curge un fir de iarbă/ De atâtea ori tăiat/ De alte frunți, de alte gânduri. // Și se roagă iarba:/ Omule, nu mă întrerupe” (Omule).

Firul de iarbă crescând din tâmplă e cugetarea naturală, nefalsificată de alte gânduri și de alte frunți, adică de ideologii străine. Și acest fir de iarbă al poeziei autentice este ceea ce el își dorește să asculte crescând, pentru că el e minunea adevărată, frumusețea și viața pe care Dumnezeu o face să răsară, iar nu înmănuncherea de flori artificiale ale ideilor preconcepute, oricât de mărețe ar părea ideologiile lumii.

Asemănător, Nichita spunea: „Să nu te stingi, să nu lași alt eres/ să-ți dea o altă formă frunții,/ să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn, în vol. Laus Ptolemaei)…

Marii poeți ai lumii sunt cei care au fost atenți la acest fir de iarbă răsărit în minte, care i-au urmat traiectoria și nu l-au călcat în picioare, care nu s-au lăsat impresionați de copacii de sârmă și sclipici ai produselor filosofice prefabricate.

Gândurile care sunt inspirate (de Dumnezeu) nu gâlgâie în mintea oamenilor, din păcate, și nici în a artiștilor. De aceea, ei le așteaptă ca pe ceva rar, iar dacă le așteaptă și le doresc cu adevărat, atunci ajung să le recunoască după calitatea lor de a fi neobișnuite, de a aduce o liniște și o luminare aparte în minte și în suflet (excepționalitatea lor, nu e neapărat de ordin ideatic, ci e dată de momentul în care se nasc și de starea persoanei care le receptează și care înțelege că a devenit mediul unei descoperiri, unei iluminări – sau luminare duhovnicească, așa cum se numește în Ortodoxie).

Sorescu ne pare a fi un poet concentrat să prindă această rară transmisie celestă (rară nu pentru că Dumnezeu vrea să ne dăruie astfel de gânduri cu parcimonie, ci pentru că noi nu ne încredem în El și nu ne lăsăm înțelepțiți de El):

„Gândești rar/ Și-ți cad frunze/ Printre gânduri. //

Gândești atât de rar,/ Că răsar păduri/ Și lumea toată/ Și tu ești la amândouă marginile lumii,/ Rar de tot” (***).

Răsar și cresc păduri sau o lume întreagă între două gânduri ale multora dintre noi (cu adevărat gânduri, nu idei împrumutate sau fantezii ale patimilor)! Răsar și cresc păduri până când ne vine nouă un gând de la Dumnezeu!

Și astăzi lumea crede tot la fel, că a citi de la alții și a copia gândurile și ideile altora tot timpul înseamnă a gândi. Nimic mai fals!

„Și tu ești la amândouă marginile lumii,/ Rar de tot”, pentru că rar ai o perspectivă holistică, integrală asupra lucrurilor. Cel mai adesea oamenii au perspective extrem de egoiste și de limitate, pe care nu le părăsesc niciodată, chiar dacă nu vor să recunoască…