Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Marin Sorescu Page 1 of 6

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [35]

Expresia poetică, oricât de „prozaică”, nu poate astupa, la Marin Sorescu, dezvăluirea unei gândiri care își are izvorul în sensibilitatea veche, ortodoxă în esența ei cea mai pură: „Brazii își vindecă scorburile/ Picurând întruna rășină,/ Cum se ung și lebedele c-o grăsime/ De nu li s-atinge apa de pânze. // Dacă fiecare brad/ Ar vărsa puțină rășină/ Degeaba,/ Așa, pentru durerea lumii/ În general… // Bradul acesta un bob,/ Celălalt – altul,/ Câtă jale mondială/ Ar ameliora o pădure! // Simt că mă vindec/ De-o spaimă,/ Doamne, ce lumânare/ Arde pentru mine/ În vânt,/ Pe-o stâncă, departe?” (Transfuzie secretă).

Acolo unde ne așteptam mai puțin, renaște tema templului cosmic…

După cum am mai afirmat în câteva rânduri, poetul e un romantic incurabil: „Când îndrăgostiții au luat peste tot foc,/ Se prind de mână/ Și se aruncă amândoi/ Într-o verighetă/ Cu apă puțină. // Este o cădere importantă în viață/ Și ei zâmbesc fericiți /…/ De la o vreme/ Li se amestecă ziua cu noaptea,/ Într-un fel de tristețe deasă…/  Verigheta răspunde/ Tocmai pe tărâmul celălalt./ Acolo este o plajă mare/ Plină cu oase îmbrățișate/ Care dorm cu albul lor ostenit,/ Ca niște scoici frumoase/ Care s-au iubit toată marea” (Baladă).

Ironia rece și tăioasă se naște la Sorescu tocmai din neplăcerea de a i se fi tulburat seninătatea, de a se fi întunecat idealul de solaritate. E un răspuns pe măsura dezamăgirii lui, nu un mod de viață asumat.

În loc să socotim că Sorescu face loc, prin limbaj și atitudine, viitorului postmodernism sau cel puțin unui modernism înaintat, agresiv și atradițional, ar fi mult mai corect să distingem, în versurile sale, o veritabilă reconsiderare nostalgică și încercare de restaurare a unei cugetări și sensibilități aflate în pericol de a fi pierdute:

„Salcâmului/ Când îi cade câte o frunză/ Îi vine parcă s-o miroase,/ Ca soldații care, scoțându-și cizmele,/ Își trec mai întâi pe la nas/ Obielele. // E un fel de-a ne măsura drumul:/ Am mai trăit o zi,/ Am mai trăit o frunză./ Aproape că am vrea/ Să duhnească îngrozitor,/ Atunci am spune:/ „Eh, ce-am mai mers!” // O, seara,/ Când unul cu spatele la celălalt,/ Ne mirosim discret/ Visele căzute, zilele, morții…” (Gest).

Dar timpul nu miroase, nici tristețile, eșecurile sau dezamăgirile. Sorescu însă se fixează pe axul salcâmului, ca pe o limbă de ceas care a stat, îndreptată în sus. Strădania lui e de a scoate modernitatea închisă în ghetoul cu pereți înalți și sârmă ghimpată al părerii înalte despre progresele sale „nemaiîntâlnite” în istorie și de a o deschide spre normalitatea părăsită a unui mod tradițional de a simți și de a vedea lucrurile.

El însuși pândește să înțeleagă sensul transcendent al universului, păzind un imaginar pod între lumea concretă și cea metafizică: „Dacă se lasă o pleoapă/ Cine vibrează la trecerea sufletului?/ Peștii când sar din apă/ Fac o undă magnetică./ Se aprinde lumina, se stinge lumina,/ Podul tresare de suflul grozav al cojirii stelelor. /…/  Și eu care am uitat totul, drept pedeapsă/ Voi sta pe acest pod desculț:/ Cerșetor/ Al gândurilor care umblă în noaptea asta/ Pe limba morților” (Pedeapsa).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [34]

Evoluționismul este persiflat, mai departe, și în poemul Mai mult ca perfectul:

„Pe spatele aripei este notat/ Mai mult ca perfectul/ Zborului. //

Pe spatele peștelui e desenat/ Înotul viitorului. //

Acolo unde credeam că se termină,/ Lucrurile revin asupra lor;/ Fața văzută e doar o ciornă./ De ce să fim pesimiști/ În legătură cu stingerea ochilor?/ Pe spatele lor/ Natura și-a notat/ O idee și mai îndrăzneață/ Despre orbire”.

Când credeam că formele de viață pe care le vedem și le admirăm sunt cele pe care Dumnezeu le-a făcut „bune foarte”, atunci vine ideologia ateist-darwinistă care ne învață că suntem în plină evoluție a speciilor.

Însă, așa cum Sorescu sesizează, cât se poate de corect, o eventuală evoluție a speciilor așa cum le vedem și le cunoaștem nu poate conduce decât la monstruozități inacceptabile cu o minte sănătoasă.

Și, mai mult decât Sorescu în anii 70 ai secolului trecut, noi vedem astăzi foarte limpede ce idei macabre despre viitor ne propun toate filmele futuriste. Nu mai vorbim de faptul că toate experimentele științifice care au învederat modificări genetice au eșuat lamentabil, încât nu mai știm unde să alergăm ca să găsim „produse naturale”.

Așa cum poetul a înțeles de pe atunci, o asemenea idee de evoluție nu poate duce decât la orbirea noastră biologică, dar mai ales spirituală: „De ce să fim pesimiști/ În legătură cu stingerea ochilor?/ Pe spatele lor/ Natura și-a notat/ O idee și mai îndrăzneață/ Despre orbire”.

În același timp, nu e nimic mai anti-postmodern decât…ironia constantă și nedisimulată a autorului la adresa descoperirilor științifice și tehnologice ale vremii, față de care afișează un scepticism pe care nu l-a contrazis niciodată (spre deosebirile de poemele cu temă religioasă, în care ironia – mai mult sau mai puțin veridică – alternează cu atitudinea profund reverențioasă față de trecut și tradiție spirituală și cu înclinația incontestabilă spre metafizică și cugetare pioasă):

„Am mâncat toată grăsimea pământului,/ Am lins și Luna de vreo două ori,/ Acum așteptăm. //

Tolăniți pe fel de fel/ De invenții, de descoperiri,/ Am ajuns în punctul cel mai înalt./ E o încordare a gurii,/ A stomacului,/ A istoriei și geografiei,/ A întregului aparat. //

Vom râgâi peste o oră,/ Peste un aer,/ Peste un pământ/ Cu ochii la stele”.

Pentru că, „tolăniți pe…invenții”, ne vom întoarce cu ochii la stele, la frumusețea genuină a cosmosului, la splendoarea care ne taie răsuflarea, pe care tot efortul uman concentrat în invenții și descoperiri o atinge ca un „râgâit”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [33]

Sunt și situații în care poetul e tranșant: „Astăzi trebuie să ai neapărat/ Și suflet” (Concentrică). Adică e neapărat să și arăți că ai suflet, nu doar să ai și să nu îl vadă nimeni. „Așa că ia-ți de pe umeraș, îmbracă-l,/ Aerul tău cel misterios,/ Transcendental și serafic”. Pentru că sufletul își face simțită prezența în mod inconfundabil.

„Privește-mă cu gene foarte lungi/ Și fiecare geană să trezească în mine/ O clapă./ Fă anotimpul atât de limpede,-ncât/ De pe coaja copacilor să sară corăbii,/ Dovadă că totul se trage din apă. //

Cheamă păsările să zboare aproape,/ Numai păsări alese,/ De la ciocârlii în sus,/ Să înalțe în jurul nostru o fântână de aripi,/ Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare/ Fără apus”.

Mai rar se conjugă în poezia lui Sorescu diafanul arghezian cu jubilația stănesciană pentru a sublinia metafizica stărilor exuberante. Dar, când se întâmplă, ne reconfirmă că ne aflăm în plin modernism (post)romantic.

Curând este însă din nou măcinat de alte gânduri și se lasă și el corupt de duhul satanic al vremurilor ateiste încântate de blasfemii, în poemul Adam (selecționat – cum altfel? – pe criterii evidente și evident nestilistice, pentru a figura în manualele școlare):

„Cu toate că se afla în rai,/ Adam se plimba pe alei preocupat și trist/ Pentru că nu știa ce-i mai lipsește. //

Atunci Dumnezeu a confecționat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam./ Și primului om atât de mult i-a plăcut această minune,/ Încât chiar în clipa aceea/ Și-a pipăit coasta imediat următoare,/ Simțindu-și degetele frumos fulgerate/ De niște sâni tari și coapse dulci/ Ca de contururi de note muzicale./ O nouă Evă răsărise în fața lui./ Tocmai își scosese oglinjoara/ Și se ruja pe buze./ „Asta e viața!” a oftat Adam/ Și-a mai creat încă una. //

Și tot așa, de câte ori Eva oficială/ Se întorcea cu spatele,/ Sau pleca la piață după aur, smirnă și tămâie,/ Adam scotea la lumină o nouă cadână/ Din haremul lui intercostal. //

Dumnezeu a observat/ Această creație deșănțată a lui Adam./ L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeiește,/ Și l-a izgonit din rai/ Pentru suprarealism”.

Blasfemia nu trebuie să fie neapărat postmodernă, poate să fie la fel de bine și…suprarealistă. Caracterul antipoetic și caricatura blasfemică nu s-au născut odată cu postmodernismul.

În cazul de față, chiar dacă am dori să socotim poemul o parabolă morală, care acuză, apelând la metode satirice neconvenționale, infidelitatea bărbatului și frivolitatea femeii, totuși, asocierea cu timpurile aurorale, edenice, a concupiscenței, e cu totul neortodoxă. E o erezie veche (nu știu dacă Sorescu avea cunoștință de acest lucru), pe care am sesizat-o și în Paradise lost al lui John Milton și care l-a influențat și pe Heliade.

Adevărul ortodox este că dorința sexuală a apărut numai după căderea Sfinților Protopărinți din Rai. Iar desfrânarea și mai târziu, Sfinții Adam și Eva nepracticând-o niciodată.

Repet, însă: eu nu cred în aplecarea lui Sorescu spre hulă și sarcasm gratuit. Atmosfera spirituală a epocii, dirijată de sus, de structurile de conducere ale statului, cu totul ostilă religiei creștine și mai ales Ortodoxiei dominante, cel puțin la nivel statistic, în rândul populației, nu l-a lăsat pe poet neotrăvit cu totul. Cu atât mai mult cu cât lumea literară nu a opus cine știe ce rezistență acestei direcții anti-creștine. Exegeza noastră a asimilat-o cu foarte multă flexibilitate. Iar Sorescu, după cum cred, în astfel de poeme a făcut concesii regimului.

A lua secvența de mai sus drept reper textual pentru „necredința” lui Sorescu e o exagerare. Ar trebui, în consecință, să ne așteptăm de la poet la o atitudine permanent nihilistă și contestatoare, ceea ce nu e nici pe departe valabil. Dimpotrivă, în poemul care urmează (Nu ne mirăm), atitudinea lui se schimbă cu 180 de grade, el devenind acum sarcastic la adresa pretențiilor de „științificitate” ale evoluționismului și ateismului, considerate ideologii „progresiste”:

„Nu ne mirăm de nimic, niciodată,/ A fost extirpată mirarea,/ Atavism, care ne-apropia de maimuță. //

Temperatura corpului omenesc a scăzut/ De la 36 la 15 grade/ Din economia de căldură obținută/ S-a realizat un soare artificial/ Pentru încălzirea motoarelor Diesel. //

E un zgomot de mașini,/ Temperatura omenirii scade,/ Sentimentele tind către zero,/ Noi nu ne mirăm de nimic,/ Suntem în continuu progres”.

Când nu mai există mirare pentru nimic înseamnă că oamenii au pierdut ideea de taină, de sublim, de măreție care îi depășește cu mult, care e de neatins și de necercetat cu mintea iscoditoare. Dar atunci când conștiințele umane sunt educate să accepte orice schimbare a mediului sau orice invenție științifică, oricât de imorale, ca „firești” într-o lume progresistă, atunci ele nu mai au, de fapt, niciun reper moral și spiritual, iar omul însuși nu mai reprezintă nicio valoare în univers.

Atunci din „temperatura omenirii” se pot alimenta „motoarele Diesel”, când afectivitatea tinde către „zero”. Când iubirea de Dumnezeu și de oameni tinde spre zero. Când este evident că existența de veacuri, ortodoxă, în orizontul misterului și al revelației, este evacuată/ „extirpată” pentru a face loc lipsei de mirare, prostiei glaciale pentru care nimic nu mai este mirabil.

De ce nu este selectat și acest poem în manuale, ca exemplu de ironie postmodernă, în anticipație? Simplu: elevii trebuie să afle că credința creștină este „rizibilă”, nu și că teoria darwinistă e aberantă (irațională și neștiințifică) și dezumanizantă.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [32]

Strategia lui Marin Sorescu, de care am amintit în mai multe rânduri, de a pleca de la aspecte comune ale realității pentru a ajunge la probleme existențiale și/ sau metafizice se confirmă și în poemul Zgomote.

Poetul e agasat – ca mulți dintre noi – de zgomotele mai mult sau mai puțin deslușite din casă: „Rău de zgomote!/ Un pocnet de mobilă veche,/ Un cariu…”.

Însă, spre deosebire de mulți alții, care nu caută și originea acestor zgomote, Sorescu dorește să o afle. Și nu mă refer la originea lor imediată, la sursa ori rațiunea pentru care se produc zgomotele, care poate consta într-un fenomen natural sau în prezența unei viețuitoare sau insecte.

Sorescu trimite instrumentele cugetării sale să sape mult mai adânc, în psihicul propriu, pentru a afla sursa neliniștii sale. I se pare – pe bună dreptate – că a cunoaște realitatea fenomenală, rațiunile fizice sau biologice ale producerii de sunete disturbante, nu e suficient.

De multe ori ne tulbură fenomene care sunt perfect naturale. Însă originea neliniștii noastre nu stă nici pe departe în ele însele, ci în noi. De aceea, restul poemului nu mai are legătură de fond cu „intriga” din început:

„Pss! Cine aleargă pe sub tăcere,/ Fugărind cârtița,/ [Ca] să arunce-afară și restul globului/ Prin gușă? //

Parc-am fost menit la naștere/ Să-mi holbez ochii și glasul,/ Cu groază/ La fiecare răsărit de soare! //

Dă-le naibii de sunete,/ Totul se mișcă și scârțâie,/ O sămânță se umple de apă/ Ca un burduf, gâlgâind”.

Transportarea aceasta inopinată a poetului „pe sub tăcere”, sub pământ, eu cred că are foarte mare legătură cu sentimentul zgâlțâitor al morții.

Nu e vorba aici numai de existența unui univers subpământean paralel cu nivelul de existență al oamenilor sau despre înregistrarea, cu o facultate poetică specială, a unor activități și fenomene care ies din raza de observație a omului și sunt dincolo de puterea lui de percepție.

Nu, nu e vorba doar despre ce nu pot sesiza ființele de suprafață, despre complexitatea vieții care se desfășoară acolo unde ei cred că e numai tăcere adâncă. Acolo, în subsol, unde domnește cârtița care aruncă pământ în vederea oamenilor.

Poemul vorbește despre seismele interioare, care produc neliniște multă în conștiință, dar al căror epicentru e atât de adânc în ființa umană, încât mulți renunță să încerce să-l depisteze. Tectonica sufletească e la fel de insesizabilă, în mișcarea ei adâncă, ca și metamorfozele seminței care se pregătește să încolțească. Ceea ce înregistrează omul inautentic, neatent la fenomenul mare numit „viață”, sunt cel mai adesea consecințele târzii, poate chiar finale.

Însă „fiecare răsărit de soare” stârnește groază pentru că orice început anunță un inevitabil sfârșit, iar vederea soarelui ar trebui să ne determine să ne familiarizăm lăuntric cu teritoriul de „sub tăcere” unde sapă cârtița. Dacă ar putea ea să sape și să scuipe tot pământul, ca să nu ne mai înmormântăm, ar fi bine, gândește o clipă rațiunea sub teroare a poetului, sub teroarea la gândul morții.

Dar oare burduful plin de apă al seminței care așteaptă să crape încolțind, din finalul poemului, să fie o imagine aleatorie? Să aibă legătură doar cu fobia de sunete a unei psihologii poetice părut delirante, care sapă la rădăcina imperceptibilului?

Eu cred că nu. Și mai cred că, așa cum ne-a obișnuit, Sorescu aproape că încetează și să sugereze poetic (a sugera era visul, odinioară, al poeților). Însă viața nu se oprește la nivelul terestru, la aspectul biologic, fenomenologic sau psihologic. Viața începe de unde încetează teroarea: viața spirituală. De acolo de unde sămânța moare și învie, cu sunete imperceptibile pentru urechea umană. De acolo de unde începe învierea pe care omul obișnuit nu o poate auzi. (Și nici vedea.)

Soarele cel luminos și orbitor, ce răsare în fiecare dimineață, ne trimite la subterane. La gropile care se sapă neîncetat și la subsolul conștiinței, totodată, ca să ne încărcăm de frig și de tăcere, de întuneric și de cutremur interior.

E un traseu fericit, însă, pentru că subteranele ne trimit înapoi la soare, la lumină. La Soarele Hristos-Dumnezeu și la lumina Învierii Sale, care ne face și pe noi sămânță care moare și învie: „Amin, amin zic vouă, dacă nu are să moară grăuntele de grâu, căzând întru pământ, el rămâne singur; dar dacă are să moară, aduce multă roadă” (In. 12, 24)[1].


[1] A se vedea Evanghelia după Ioannis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [31]

În poezia Din vârf, lumea stă și îmbătrânește degeaba. Degeaba, pentru că „din câți magneți are cerul,/ Niciunul nu ne mai trece prin gând”. Niciun magnetism ideal nu ne mai cuprinde. Din câte sute și mii de motive avem ca să fim atrași spre cer, nu reușim să ne mai amintim niciunul.

„Credeam că suntem făcuți/ Din cine știe ce pilitură de zei,/ Dintr-o aripă de stea/ Și dintr-una de pământ”, se plânge poetul. Credea, cu alte cuvinte, că avem în noi, înscris în datele genetice, avântul către înălțimi ideale, că aspirația spre îndumnezeire e o trăsătură a umanității noastre. Din păcate, celor mai mulți dintre oameni nu le mai trece prin gând niciunul dintre magneții cerului, nicio rațiune sublimă de a trăi, de a fi.

Omenirea, prin majoritatea membrilor ei, trăiește pentru a îmbătrâni și a muri, fără scopuri sfinte:

„Câțiva kilometri de riduri/ Avem, orice s-ar zice, fiecare./ Iubito, genele tale sunt riduri,/ Sunt riduri privirile mele amare. /…/

Câțiva kilometri de riduri/ E cam tot ce avem fiecare,/ Linia norocului – un rid mai degeaba,/ Gândurile, riduri în oxidare”.

Genele „iubitei” sunt o metonimie pentru frumusețea feminină, pentru sensibilitatea feminină care prinde riduri, odată cu zbârciturile feței, din cauza egoismului și autoadulării. De aceea și privirile îndrăgostitului devin „amare”. Iar privirile amare sunt semne ale bătrâneții, ale sentimentului de a fi locuit prea mult în această lume care amărăște privirea, contemplația.

Gândurile sunt „riduri în oxidare” pentru că sunt ceea ce tradiția ortodoxă a poetului numește gânduri deșarte, gânduri goale, neroade, urâte, necurate, care îl îmbătrânesc pe om sufletește, care îl ucid din punct de vedere spiritual. Gândurile sfinte și idealurile curate întineresc sufletul, indiferent de vârsta biologică a omului, pe când gândurile pătimașe, păcătoase și deșarte îl îmbătrânesc de timpuriu și îl transformă într-o epavă, într-un suflet mort duhovnicește.

Gândurile deșarte sunt ridurile sufletului, sunt cele care îl oxidează, care fac să ruginească fierul puterii spirituale a omului. Îl fac să nu mai simtă nicio afinitate cu Cerul.

Sfârșitul e un coșmar: „Și ca dintr-un turn de pază,/ Din vârful celui mai înalt rid,/ Inima toarnă smoală încinsă/ În capul luptătorului livid/ Care-a furat ciudata bogăție de riduri/ Și fuge cu ea, încolțit,/ Printre ziduri”.

Omul pătimaș pentru cele pământești e „luptătorul livid” căruia i se pare că luptă pentru existență dacă fură „bogăția de riduri” și fuge cu ea, singura lui avuție fiind o bătrânețe urâtă și seacă, o viață lividă. Însă inima pe care și-a ucis-o singur se răzbună și-i toarnă smoală încinsă în cap „din vârful celui mai înalt rid”: din vârful piramidei sau al turnului pe care l-au zidit patimile sale, de care nu are unde să se mai ascundă, atunci când vine momentul adevărului.

Orice păcătos devine „livid” când e confruntat cu viața sa, și inima sa vărsa peste el toată smoala pe care a adunat-o în întreaga lui existență. I-o va turna în cap, în ceasul morții, când va încerca să fugă de conștiință, când va încerca să fure bogăția de neant pe care a strâns-o, bogăția de deșertăciune.

Nu va putea să o fure și să fugă cu ea, pentru că inima îl va da de gol că nu a strâns decât smoală încinsă…

Și iată-l pe Sorescu, care în altă parte (a se vedea poemul Frescă și comentariul meu de aici) părea că ironizează viziunile despre chinurile Iadului, că acum le confirmă, smoala încinsă din inimă fiind o realitate spirituală, pe care singur omul și-o agonisește, după voia sa liberă.

Sorescu pare, prin modernitatea tropilor și a viziunilor poetice, că e cu totul îndepărtat de „tradiționalismul ortodox”. Însă tradiția ortodoxă de gândire și de simțire nu stă în tradiția metaforelor clasice…

Nu pare a fi o conștiință poetică ortodoxă cel care vorbește, în termeni atât de prozaici așadar, despre oxidarea gândurilor sau despre kilometri de riduri. Și asta pentru că mulți confundă ortodoxia adevărului mărturisit prin poezie cu o estetică tradiționalistă anchilozată, așa după cum confundă Ortodoxia cu ritualismul respectat cu strictețe mecanicistă și fără înțelegere duhovnicească.

Din păcate, această perspectivă eronată ne-a lipsit multă vreme de o receptare ortodoxă a poeziei din epoca modernă și până astăzi…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [30]

Poemul Semne e o ironizare a superstițiilor băbești, pe bună dreptate. Pentru că babele și oamenii care n-au treabă, dar le place să fantazeze crezându-se cunoscători, ei fiind primitivi în gândire, preiau idei din cultul și predica Bisericii, înțelese cu o mentalitate esențial materialistă (care raportează tot ce aude doar la experiența empirică), și le continuă într-un mod cu totul inautentic și eretic-păgân. Acest lucru face deliciul intelectualilor ateiști, care consideră astfel că au găsit dovezi ale „prostiei” creștinilor, ei luând în considerare, de fapt, un material fictiv sau contrafăcut.

Sorescu zice: „Dacă te-ntâlnești cu un scaun,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un munte,/ E semn rău, ajungi în scaun./ Dacă te-ntâlnești cu carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un melc,/ E semn rău, ajungi în melc./ Dacă te-ntâlnești cu o femeie,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu o față de masă,/ E semn rău, ajungi în sertar./ Dacă te-ntâlnești cu un șarpe,/ E semn bun, moare și tu ajungi în rai./ Dacă șarpele te-ntâlnește pe tine,/ E semn rău, mori și el ajunge în rai./ Dacă mori,/ e semn rău. // Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Ironia inteligentă la adresa superstițiilor tembele e binevenită. Mi-amintesc acum, la întâmplare, câteva pe care le-am auzit și eu când eram mai mică: dacă te-ntâlnești cu o femeie însărcinată, s-ar putea să rămâi însărcinată (și fetele se trăgeau de păr una pe alta ca să nu rămână însărcinate, în condițiile în care eram încă la școală și asta pe vremea comunismului, când disciplina era severă și nu existau „libertățile” din ziua de azi), dacă te întâlnești cu un Preot s-ar putea să mori (de aceea mulți ocoleau Preoții când îi vedeau, și nu din cauza represiunii comuniste) etc., etc. Nu mai le țin minte, dar erau (și sunt mai departe) multe tâmpenii de felul acesta.

Însă poetul trece foarte subtil (imperceptibil pentru un lector neatent) de la această ironie la un cu totul alt subiect, cât se poate de grav, de serios. Însă schimbă cu totul subiectul fără să schimbe deloc registrul stilistic: în aceasta constă rafinamentul genial al trucului psihologic.

Pare că, de la un capăt la altul, ne aflăm în plină ironie, într-o singură secvență de umor negru, menită să desființeze ignoranța superstițiilor. Însă nu e așa. Dar în aceasta identificăm o cu totul altă tactică de obscurizare a mesajului real al poeziei, diferită de ceea ce cunoaștem din tradiția noastră poetică modernă. Și aceasta reprezintă unul dintre cele mai puternice elemente de originalitate din poezia lui Marin Sorescu: convertirea ironiei sau a derizoriului într-o temă filosofică anume, în motiv de reflecție adâncă. În poezia românească e poate unicul care a reușit (foarte bine!) această manevră estetică.

Multe enunțuri par aleatorii, absurde chiar. Din mijlocul lor se individualizează însă trei termeni care constituie trei simboluri care fac conștiința să tresară: femeia, șarpele și raiul. Dintr-o dată povestea se schimbă, prin însăși prezența acestor cuvinte încărcate de semnificație înaltă, deși comunicările în care sunt incluse continuă să pară neserioase, cu aceeași tentă de umor jubilant îndreptat împotriva superstițiilor stupefiant de idioate.

Și aici unii, care integrează geneza creștină între alte „mituri” și „credințe superstițioase”, ar putea foarte ușor să considere că și poetul a făcut același amestec. Dar eu nu cred că la asta s-a gândit.

Finalul ar putea fi, de asemenea, considerat ca înscriindu-se în aceeași notă umoristică, parodică: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”. Eu consider că aici e măiestria poetului: unde adevăratul mesaj contrazice impresia generală.

Și aceasta pentru că centrul de greutate al poemului trebuie calculat împreună cu alte două versuri, anterioare: „Dacă mori,/ E semn rău”. Moartea e un semn rău: e semnul păcatului. De abia acum vedem mai bine că simbolurile anterioare (femeia, raiul și șarpele) n-au fost inserate aleatoriu în text sau cu scopul de a întări ironia.

Jocul, gluma se termină când vine vorba de moarte.

Existența semnelor în lume reprezintă ea însăși un semn: acela că oamenii au pierdut starea paradisiacă și că singura comunicare e prin semne, dintre care unele false, invenții stupide omenești (ca să nu le spunem drăcești).

Ca și moartea, semnele sunt semne ale căderii omului din Rai. Ale ne-mai-comunicării directe cu Dumnezeu. De aceea: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Însă de „semnul” morții nu te poți feri decât o vreme…atâta cât vrea Dumnezeu să te ferească. Îndemnul lui Sorescu de a te feri de moarte ne readuce în atmosfera terorilor argheziene la gândul stingerii. Numai că, așa cum spuneam, poetul are marea îndemânare de a disimula, de a-și ascunde adevărata intensitate a cutremurului interior, disipându-i undele sub o găleată de enunțuri comic-absurde.

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă) [I]

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, 475 p.

*

Primul volum publicat: Poeme, în 1965, p. 8.

„ne ștergem pe față cu moartea”, p. 10; „cămașa morții”, p. 15; „cerul nostru e zugrăvit,/ ca Voronețul, / cu toată istoria românilor”, p. 16.

„hohot de frunze”, p. 17; „nu atingeți sărăcia și tristețea/ aflate-n muzeu”, p. 20; „universul întreg să fie dat lumii/ de pomană”, p. 21; „scaunele sunt foarte receptive/ la poezie”, p. 28; „gălăgie de culori”, p. 32.

„copacul și-a desenat chipul/ pe mii de frunze”, p. 34; „scriu pe cutremurare”, p. 35; „o pată de soare”, p. 36; „chiar când greșesc/ pământul nu se leapădă de mine”, p. 38; „trebuie să transcriu cu cerneală/ toată apa oceanului”, p. 39.

Oamenii transformați în șervețele, p. 43; „viața e o curgere prin brațe”, p. 44; „belșug de sâni”, p. 46; „mă trezesc în fiecare dimineață/ cu o senzație de iarnă”, p. 50; „s-a dus să moară puțin”, p. 53; „razele lui/ sunt înfipte în noapte”, p. 55.

*

Volumul Moartea ceasului (1966), p. 61.

„ei se nasc direct cu mustăți”, p. 64; „împușcate de mine…cu bătăi de inimă”, p. 67; „acolo unde nu se vede nimic e dragostea”, p. 67; „veniseră din obișnuință”, p. 68; „unii oameni/ nu trăiesc decât cu umbra lor”, p. 69; noii faraoni „se îngroapă cu un întreg continent”, p. 70. Adică criminalii de război.

„să lăsăm timpul să pută liber”, p. 70; „mă umplu de prăpăstii/ și de ceață”, p. 72; „dunga pământului”, p. 73; „lăsăm barba să ne acopere/ cu înțelepciunea ei”, p. 74.

„încăpățânare istorică”, p. 74; „carnea strămoșească”, p. 78; „i se isprăvește deodată anotimpul”, p. 80; „omenirea nu cred că mai dorește serios/ să mai vadă ceva”, p. 82; „o bună bucată de cer”, p. 84.

„cerul cu suflete”, p. 85; „norii mă apasă cu umbra lor”, p. 86; „lumina m-a rugat să-i fiu gazdă”, p. 89; „doctor în iarbă”, p. 90; „laureat al norilor”, p. 90; „încep totul, măcar atât”, p. 91; „turbat de roșii”, p. 93; „e mereu cețos geamul nostru/ de o limbă necunoscută”, p. 101.

„sămânță de stea”, p. 102; „câteva momente când era să fim geniali”, p. 106; „cuvinte furajere”, p. 106; „repede e răsuflarea noastră”, p. 108; „cămașa asta/ de litere”, p. 110; „mă îngheață frigul care intră/ prin toate literele”, p. 110; „ceasul s-a-ntors cu spatele la timp”, p. 111.

„o felie subțire de viață”, p. 112; „o stea cu puțină miere”, p. 112; „mai neliniștit cu fiecare zi”, p. 114; „munții s-au hodorogit”, p. 115; „ne scapă mereu câte ceva în viață”, p. 116.

*

Volumul Tinerețea lui Don Quijote [1968], p. 119.

„în fundul sufletului mă rodea un fel de îndoială”, p. 120; „în urma omului cu lupa se întindea un pustiu de moarte”, p. 122; „femeile au rămas înalte”, p. 124; „toți morții sapă”, p. 125; „elanuri de cazma”, p. 125; „fulgerul nu se mai dezdoaie”, p. 127. A se dezdoi = a se desface.

„ciocârlia/ arzând/ ca o lumânare”, p. 128; „un volum de lumină/ se varsă mereu”, p. 129; „suntem îngrozitori de mari”, p. 130; „și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ care să ne mângâie”, p. 130.

„nu reușim să fim decât oameni”, p. 136; „fața mea e un adevărat alfabet morse”, p. 137; „cea mai desfrânată e ceara”, p. 139; „burlanele gravitației”, p. 141; „să ne gâlgâie lumina”, p. 143; „insula aceasta de foc e inima”, p. 148; „geniul înălțimii”, p. 150.

„pântecul fetelor are nevoie/ să adoarmă frumos până seara”, p. 152; „să cos din vânt/ un oftat”, p. 157; „m-aș apleca printre Sfinți în pământ”, p. 158; „mă doare golul…dintre cuvinte”, p. 161; „este un cerc familiar zarea”, p. 162.

„o prăpastie-n cer”, p. 166; lumea este „o armonică gâfâită”, p. 171; „tot mai neînțelese amprente”, p. 175; „izvoare/ fără apus”, p. 179; „un căscat de lână moale”, p. 182; „sentimentele tind către zero”, p. 184; „fața văzută e doar o ciornă”, p. 185; „în spatele perdelelor lor de sâni”, p. 188; „se aruncă amândoi/ într-o verighetă”, p. 202.

Page 1 of 6

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno