Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [85]

Trupul începe tot mai mult să semene cu un univers străin, irecognoscibil:

„Și dintr-o dată/ Mi-au dispărut gleznele,/ Fragilele mele glezne, agere,/ S-au îngropat în carne. //

Pulpele sunt ca doi butuci,/ Stau pe butuci de rugină și/ Fier vechi. //

Numai burta/ Se profilează înainte/ Ca la o naștere iminentă. //

Apa, clipocind misterios/ Înăuntru,/ Invită moartea la scaldă” (Ascită)[1].

Omul nu-și mai înțelege făptura somatică. Ceva nefiresc îl deformează, îl transformă iremediabil. De fapt, acum ia seama la realitatea pe care anterior, când era sănătos, nu a sesizat-o prea bine: trupul nostru este foarte fragil și perisabil, și poate fi supus oricând metamorfozelor de tot felul, care să îi producă amputări sau deformări monstruoase.

Dar lucrul cel mai evident e omniprezența morții în aceste versuri. Acum, așteaptă ca moartea să vrea să se scalde într-o apă misterioasă care clipocește înăuntrul său…

Distorsionările acestea care se produc pe harta propriului corp obligă mintea și conștiința să se regăsească în punctele de stabilitate ale ființei, în ceea ce nu se mișcă și nu se alterează.

Iese în evidență, în mod foarte pregnant, prin experiența bolii în fază terminală, dualismul ființei noastre, opoziția între partea coruptibilă și cea incoruptibilă.

Bolnavul este redus, adesea, la funcția vizuală, la starea de a fi observatorul propriei agonii, fără să poată acționa (la propriu) în vreun fel:

Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieții
Cu geniul morții.

Viața vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie și una de vicleșuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident și plasă,
Altul cu spada scurtă.

Strivit între logica misterioasă
A vieții
Și logica misterioasă a morții
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă și să se îngrozească.

(Spectator)[2]

Expresia „geniul morții” este preluată de la Eminescu (Scrisoarea I), dar Sorescu o utilizează în alt sens. Ceea ce remarcă el acum, și anume faptul că „sunt terenul de luptă” dintre viață și moarte, e o realitate ce a fost sesizată și de mulți alții, anterior. Iar ființa noastră nu reprezintă numai terenul de luptă dintre viață și moarte, în sens biologic, ci și – sau mai ales – dintre viață și moarte în sens duhovnicesc.

Viața persistă în noi, în condiții de agonie, atâta timp cât Dumnezeu îngăduie, pentru a deveni conștienți tot mai mult de realitatea noastră interioară, de starea noastră duhovnicească. De aceea și „viața vine cu o mie de tertipuri”, și moartea se insinuează printr-„o mie și una de vicleșuguri”.

Ceea ce imobilizarea la pat îl forțează să urmărească, în ultimele săptămâni de viață, este, de fapt, ceea ce monahii ortodocși și cei instruiți în războiul duhovnicesc exersează în toată existența lor: a fi atenți și a învăța tacticile morții spirituale, cărora le răspund prin strategiile vieții în har.

Sorescu urmărește însă, cu mirare, lupta între viață și moarte, mai mult în sens biologic, dar nu fără consecințe profunde în plan spiritual: „logica misterioasă a vieții” și „logica misterioasă a morții”. Resursele vieții se opun avansului morții, care cucerește mereu noi redute în organismul pe care îl oprește treptat din mers.

Ipostaza de „spectator” e una dureroasă: „Au rămas din mine/ Doar ochii,/ Să vadă și să se îngrozească”. Dar, în poezia următoare, fără titlu[3], gladiatorul numit „viață”, îl introduce în arenă: „De fapt cel care luptă aici/ Cu îndârjire/ Ești chiar tu./ Nu te lăsa, /ține spada!”. Ceea ce e mai mult o ironie, pentru că: „Fac scufundări în durerea pură,/ Esență de țipăt și disperare”. Și constată exasperat: „Ca marea cu valuri verzi înșelătoare,/ Nici durerii nu-i poți ghici fundul. /…/ Mă rog de împăratul peștilor/ Să-mi trimită un rechin de treabă/ să-mi taie calea” (Durere pură)[4].


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 20.

[2] Idem, p. 21.

[3] Idem, p. 22.

[4] Idem, p. 23.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [84]

Poetul e contrariat de ceea ce se întâmplă cu ființa sa: „Cineva taie cu o foarfecă/ Drumurile mele,/ Le peticește în batjocură/ Și le aruncă la câini” (Cineva)[1]. Drumurile mele de aici înainte, calea vieții mele viitoare…

Zbuciumul sufletesc e evident, pare că viața nu mai are valoare, că nimeni nu îi mai acordă nicio valoare.

Boala în fază terminală poate să te facă să te simți, în anumite momente, ca un deșeu bun de aruncat, de care nimănui nu îi mai pasă, dar asta se întâmplă din cauza durerilor, care te fac să uiți uneori că nu ești numai trup.

În altă poezie, Măștile[2], poetul mărturisește: „Am experimentat/ În chinuri nemaipomenite/ Vreo șapte-opt măști ale morții/ Și toate mi s-au părut îngrozitoare”. Sentimentele sunt unice, reclamă situații de viață de care putem să auzim, dar cu care nu ne întâlnim cu adevărat decât atunci când ajungem în același punct. Cu totul semnificativă, deci, mi se pare această confesiune care nu ține de imaginație, ci de realitate, de experiență: moartea e îngrozitoare! Chiar pregustarea ei, în suferință, simțirea ei atât de aproape, în chinuri, e nespus de tulburătoare!

Și poetul ne oferă aici o mărturie limpede a faptului că durerea provocată de boală reprezintă o trăire diferită de tortura morții: cele două se împletesc, dar nu se confundă!

În toate aceste „măști”/ ipostaze finale, „n-am vrut să mă recunosc/ – Luați-le de aici, odată, mă enervează./ Acesta nu sunt eu./ (Nici mort.)”. Revolta poetului este de înțeles: nu ne recunoaștem în varianta noastră fundamental deteriorată, pentru că nu ne simțim muritori, ci nemuritori! Iar conștiința caracterului nostru nemuritor este mult prea autentică pentru a fi negată, pe ea nu o poate contrazice nici măcar realitatea cea mai concretă, de netăgăduit, a degradării noastre fizice/ biologice!

Se simte o ruină, dar…nu orice ruină: „Eu care-am plâns în hohote/ Pe ruina tuturor civilizațiilor,/ Pe mormanele de tăblițe scrise/ Și cărămizi smălțuite,/ De ce să nu plâng acum/ Și pe ruina obrazului meu?”. Adică: a chipului meu. În româna veche, obraz însemna față, chip, persoană. Aici, în versul lui Sorescu, e vorba de chip, acesta fiind partea cea mai expresivă și mai impunătoare a înfățișării noastre, așa cum marile construcții au făcut întotdeauna fala civilizațiilor, din care până la urmă a rămas imaginea unor ruine…

Și omul e un microunivers, o microcivilizație, și el se înalță, triumfă și decade. Sau se poate spune invers, că civilizațiile sunt la fel ca indivizii, urmărind aceleași etape de evoluție: creștere, punct de glorie, maturitate, îmbătrânire, moarte…

Omul care a construit palate de gânduri, în timpul vieții sale, e în mod sigur asemănabil unei civilizații. Aceeași comparație o făcuse și Eminescu, în Memento mori: „Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție /…/ Într-un cran[iu] uscat și palid ce-l acoperi cu o mână,/ Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună”…

Poetul ce constată că „am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost” (Scară la cer)[3], pendulează între plânsul pe ruina trupului, care se topește de boală văzând cu ochii, și dorința de a urca scara către cer: „Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan,/ Exact deasupra patului meu. // În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite și/ Scara la cer – zic,/ Mi se aruncă de sus!”.

Și iarăși trebuie să remarcăm cultura teologică a lui Sorescu, pentru că Scara e un manual ascetico-mistic aparținând Sfântului Ioan Scărarul…

La fel de relevant e faptul că poetul vede în multe întâmplări părut banale semne și mesaje de la Dumnezeu, ca în cazul de față, în care un păianjen își țese firul exact deasupra sa: „Deși am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt fantoma celui ce am fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuși prea greu/ Pentru scara asta delicată. // – Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâș! Pâș!”.

Trupul e prea greu pentru firul țesut de păianjen: e o parabolă extraordinară, acest fir, pentru subțirimea și delicatețea pe care trebuie să o aibă ființa noastră pentru a putea urca pe scara către Rai! Nu doar trupul e prea greu, dar și sufletul, dacă este îngreunat de păcate, nu poate urca pe acest fir!

Și totuși poetul are speranță: „Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâș! Pâș!”.


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 9.

[2] Idem, p. 16. [3] Idem, p. 19.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [83]

O poezie, intitulată Oprește!, expune o concepție întru totul creștină și ortodoxă:

Oprește!
A răcnit sufletul,
Oprește să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligații și legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.

– Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ți dă mâna
Și fă-o chiar acum,
Când eu virez
Spre scârbă și tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viață,
Te iau când revin.

Sufletul se dă „jos în cer”, ieșind din pământul trupului (sau din trupul care va fi redat pământului), care virează „spre scârbă și tină” (termeni specifici Ortodoxiei!). Sau cel puțin este evidentă dorința poetului ca sufletul său să se dea jos „în cer”!

Era foarte conștient că doar trupul se duce în mormânt, nu și sufletul, că nu se pierde în neant sau în neființă, așa cum mulți contemporani intelectuali, care s-au lăsat îndoctrinați de ateismul științific al comunismului, puteau fi auziți zicând.

Mai mult, trupul promite sufletului (care se desparte cu greu de trup): „Prietene de-o viață,/ Te iau când revin”. Când revine? La învierea de obște! Sorescu nu doar că știe, ci și crede! Dacă n-ar fi crezut, n-ar fi scris…

Dar e nevoie ca durerile morții să-i ia apuce pe scriitori ca să mărturisească ceea ce cred și să nu mai evite a vorbi despre ceea ce nu place ideologiei literare…

În altă poezie (al cărei titlu e un strigăt: Doamne!), exprimă dorința de a fi împreună cu Dumnezeu:

Doamne,
Ia-mă de mână
Și hai să fugim din lume,
Să ieșim puțin, la aer.
Poate schimbând curenții,
O să mă simt și eu în larg,
Lângă Tine.

Remarc scrierea cu majusculă a pronumelui personal „Tine”, cu referire la Dumnezeu. Fenomenul minusculării pronumelor care Îl reprezintă pe Dumnezeu (și chiar a numelui Său) e larg răspândit în lumea literară.

Dorința de a se simți „în larg” împreună cu Dumnezeu e una destul de ușor de înțeles: aceea de a ieși din strâmtoarea acestei lumi, a trupului și a durerilor, de a vedea și de a trăi în orizonturile altei vieți, nenumite de poet, dar care nu poate fi decât viața veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu.

Felul în care privește moartea îl apropie de Arghezi, înfățișând un fior electric sub o mare liniște aparentă:

„A plecat fără să mai verifice/ Dacă a închis gazul/ Și dacă a strâns robinetele de apă.//

Nu s-a mai întors de la poartă,/ Că-l strâng pantofii cei noi/ Și să-i ia tot pe cei vechi,/ Ori că a uitat ceva./ Acum n-a uitat nimic. //

A trecut pe lângă câine,/ Fără să stea de vorbă cu el,/ Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniștit:/ «Înseamnă că nu se duce prea departe,/ Vine îndată»” (Dusul).

Întotdeauna plecarea din lumea aceasta a celui dus uimește conștiința celor rămași în urmă prin dezinteresul acestuia față de toate care, mai înainte, păruseră foarte importante: casă, curte, îmbrăcăminte, confort etc. Omul dus nesocotește, aparent, tot ceea ce îi fusese drag mai înainte, toate cele de care avusese multă grijă. Cei care îl privesc au parcă un sentiment nefiresc, de neînțelegere…

Amândoi poeții, Arghezi și Sorescu, au sesizat această nedumerire a celor vii în fața făpturii umane aflate între două lumi, la care nu știu prea bine cum să se raporteze: au în față trupul adormit, care nu se mai manifestă în niciun fel, iar sufletul nu îl mai văd. Însă uimirea aceasta e datorată faptului că oamenii nu se gândesc prea des la veșnicie. De aceea sunt contrariați de realitatea morții.

Finalul („Înseamnă că nu se duce prea departe,/ Vine îndată”) poate fi interpretat în sensul acesta, al refuzului de a se obișnui cu moartea, dar și în sensul nădejdii: moartea nu va ține mult, totuși, cei plecați se vor întoarce la învierea universală.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [82]

Volumul Puntea (ultimele)[1], cuprinzând cele din urmă poeme ale lui Marin Sorescu, scrise în timp ce îndura o suferință care i-a încercat limitele, dar l-a și smerit, e mărturia frământărilor și a neliniștilor celui care știe că trebuie să treacă puntea din viața de aici către cele veșnice. Și iese la suprafață agonia sufletească, deși nu renunță nici acum, definitv, la atitudinea reflexivă.

Și astfel de mărturii sunt prețioase, pentru că, în vremea când sunt încă în putere și vor să convingă lumea de talentul lor, scriitorii pozează ades, se fardează literar cu idei la modă, despre care știu că prind la public și la critică. Iar existențialismul liric al lui Sorescu e și el pigmentat de momente în care falsează, în care mizează mai mult pe poantă sau pe răpirea cititorilor într-un peisaj filosofic agreat de epocă („epocă” în sens larg, nu neapărat comunistă…) – poetul a încercat să impună în conștiința publică autoportretul său liric ca om cartezian, dubitativ, concentrat pe efortul de a descurca sau măcar a contempla unde ar putea duce ițele vieții. A vrut să lase această impresie, deși nu era, în esență, un cartezian…

Lupta cu frica sau cu îndoiala (cu îndoiala chinuitoare, nu cu cea teoretică), mărturisirea momentelor de groază și de umilință trăind degradarea fizică, ne oferă un Sorescu oarecum schimbat în aceste poezii de final. E de remarcat totuși că nu devine tenebros, nici excesiv de anxios. Nu e nici acum o lavă de sentimente, dar coboară mult mai mult în el însuși.

Răzbat din versuri țipetele (interioare, dar țipete), și nu puține: „ – Nu știam că viața/ E o linie închipuită, zic. /…/ Ce departe în urmă a rămas leagănul/ Din același lemn ca și puntea/ În care mama, cântând și plângând,/ Mă învăța ritmul cosmic/ Pe care-l pierd acum:/ Nani! Nani!/ – De ce nu mi-ai spus că viața/ E o linie închipuită,/ Mamă?” (Puntea).

Viața e „o linie închipuită” pentru că…nu e linie: la un moment dat se îndoaie, se frânge…

Sau un poem fără titlu:

Arăt atât de îngrozitor
Încât pierd mult timp
Consolându-i pe cei
Care vin să mă vadă.

Țipă, își pun mâinile la ochi,
Blestemă.
„De ce tocmai tu”, se răstesc la mine.
Doamne, unde ești, Tu exiști?

Eu încerc să le ridic moralul
– Ei, lăsați, nu-i chiar așa cum vi se pare.
Săptămâna trecută arătam și mai rău
Boala e boală, totuși.
Face ravagii, unde se încuibă
Și la urma urmei, toți murim
Și vorba lui Hamlet: „Dacă-i acum
Nu va fi altădată”.

Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare
Aș accepta senin, mioritic,
Chiar și figura asta de schingiuit.

Lumea e sinceră,
Lumea suferă pentru mine.
„Curaj”
Aud din toate părțile
Și eu ce pot să fac?
Îi consolez pe toți cum pot,
Numai mie nu știu ce să-mi mai spun,
Când rămân singur.

Lamentațiile ipocrite ale rudelor și prietenilor (mai mult sau mai puțin)…care n-au nimic de-a face cu realitatea interioară a suferindului, care numai de smiorcăieli prefăcute n-are nevoie…

Și-am auzit și cum sună Hamlet în variantă oltenească/ românească!…

Am aflat, în opera lui Sorescu, de la primul volum, poezii în care și-a confesat preocuparea și frisoanele legate de sfârșitul vieții, dar, ca mulți dintre noi, n-a fost cu adevărat zdruncinat până nu a ajuns la punctul de cotitură.

„Numai mie nu știu ce să-mi mai spun,/ Când rămân singur”…


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), Ed. Creuzet, București, 1997.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [81]

„Vorbele astea au fost născute spontan, de dragul cuiva, în clocotul vieții,/ Ca valul care se trezește visând, legănător,/ Sau făcute din birou?/ Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat,/ Și nici eu nu țin bine minte” (Vagul).

E o întrebare esențială, legată de orice operă lirică sau operă de artă, în general. Din păcate, așa cum am avut ocazia să constat și altădată[1], cercetătorii și criticii noștri literari au ajuns să-și pună foarte firav (sau deloc) problema autenticității trăirii. Li se pare că e un subiect depășit, care nu mai privește poezia actuală sau pur și simplu nu consideră că trebuie să facă efortul, mai întâi de toate, de a încerca să determine acest lucru.

Pentru mine a rămas esențială descoperirea modului original, autentic al unui scriitor de a simți și de a gândi, indiferent de epocă sau de curent literar. Nu mă încântă prea mult rețetarii sau manufacturierii, oamenii pentru care scrisul e o meserie, ceva care se deprinde în primul rând, nu ceva de care ai în mod fundamental nevoie. Din păcate, există și mulți care mimează autenticitatea și sinceritatea, iar critica literară fie este înșelată, fie dorește să acorde credit unor impostori (cazul Macedonski mi se pare relevant pentru situația din urmă), a căror valoare e mult sub pretenții.

Faptul că Sorescu se interoghează singur asupra poeziei sale („Vorbele astea au fost născute spontan /…/ Sau făcute din birou?”) este el însuși un semn că poetul pune „clocotul vieții” deasupra muncii literare „de birou”, adică scrisul care are întemeiere în profunzimea experienței și a reflecției deasupra colajului livresc de idei și a artizanatului stilistic.

Și cred că înțeleg de ce își pune Sorescu această problemă: pentru că el nu e un producător de sentimente incendiare, nici un gânditor abisal și nici un revoluționar în plan estetic. E din toate câte ceva, dar nu la cote maxime. Dimpotrivă, a știut să răcorească poetic orice magmă interioară, de orice fel, poate mai mult decât orice alt scriitor (pudoarea, în general, în artă, e semnul echilibrului moral și al judecății cumpănite bine).

Iar caracterul original și autentic al operei sale e dincolo de dubiu. Secretul stă în măcinarea de gând, în transformarea oricând a experienței de viață sau livrești într-o aventură personală, printr-un efort masiv de cugetare și interiorizare a lor, decantând în permanență zgura.


[1] Spre exemplu aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/11/psalmii-lui-doinas-1/
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/12/psalmii-lui-doinas-2/.

În articolele indicate am vorbit despre autenticitatea experienței religioase. Însă această discuție se poate purta la fel de bine în orice altă situație.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [80]

Oțel suav este un poem despre New-York:

„În lupta dintre furnicile mari și mici/ Au învins totuși termitele./ E primul gând pe care mi-l dai, New-York, mălai mare,/ Aud cum zgârii cu pile și rașpele, tălpile celor cățărați cu capu-n nori/ Prin crăpăturile cerului curge rumeguș de miere cu fiere./ Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului. //

Ultimul tău etaj prinde aripi de avion/ Cu ușurința cu care copiii prind fluturi,/ Cu bucuria cu care nebunii prind muște./ Vin de sus, spre mine, val-vârtej,/ Tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul. //

Unde-or fi dispărut casele și pe care treaptă?/ N-au rămas de locuit decât dinții furcii/ Cu care dracul mestecă în cazanul fierbând pe acest încins Manhatan //

În geometria ta gândurile nu mi se-aliniază deloc paralele,/ Și dacă n-ar răsări din când în când luna să le absoarbă/ În coșul ei de baschet pentru maree,/ Le-aș împărți lumii pestrițe, să le descurce./ Strada 42 e funia de care nu trebuie să vorbești în casa spânzuratului./ Funia pe care s-au întins cele mai felurite rufe,/ Spălate-n familia celor cinci continente,/ Stoarse-n ocean și afișate la picioarele tale, New-York,/ Ca niște lozinci contradictorii, puse la uscat. /…/

Câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer./ Tare mi-e teamă că n-am înțeles nimic din tine New-York./ Și tare mi-e teamă că n-ai înțeles nimic din mine,/ Tare mi-e teamă că suntem chit”.

Îl vedem pe Sorescu scriind aici o poezie în stil american, care e, în conținut, anti-postmodernă. Poemul sorescian mă face să mă gândesc la „filtrul deformator românesc”, despre care a teoretizat Mircea Scarlat, și la modul în care, în toate epocile, marii scriitori români au împrumutat forme și structuri literare contemporane fără să-și altereze ființa spirituală. Au adoptat o poziție reflexivă și dubitativă în fața noutății invadatoare, reușind să decanteze elementele pe care le-au resimțit ca fiind toxice pentru mintea și sănătatea lor lăuntrică.

Recuperând (conștient mai degrabă decât inconștient) un gest cu valoare literară seculară (și milenară în plan spiritual), în ciuda tuturor lucrurilor care l-ar fi putut atrage în marea metropolă, poetul nu se simte bine acolo unde „Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului”.

Înălțimea babilonică nu îi stârnește senzații fericite: „Ultimul tău etaj” e „tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul”. Ciudat că predica neoprotestantă nu observă aceste aspecte…

Mai mult, Sorescu reînvie vechiul antagonism, enunțat de Eminescu, între poezia romantică și prozaismul contemporan care mutilează sufletul: „Mi-e milă de pisici c-au rămas mai jos, cu mult mai jos/ Față de nivelul acoperișurilor./ Vor fi contaminate iremediabil la prozaism până și aceste culmi ale romantismului?”. Aceasta pentru că, într-un alt poem, poetul văzuse pisicile din unghi simbolic,  „torcând mister”, ca niște „sfincși înfricoșători/ Reduși la scară” (Întoarcerea faraonului).

Însă, dincolo de parabola pisicilor ca paznice ale enigmelor, într-o lume care nu mai are gust pentru taine sau pentru misterul mistic, observăm că Sorescu asociază spiritul romantic, în tradiție eminesciană, cu starea de a fi în fața ultimei uși, cu tensiunea permanentă provocată de așteptarea dezvăluirii tainelor celor mari și veșnice.

Căci, dacă pare perfect postmodern prin versuri de genul: „Când luna intră în nor, ies stelele mascate să împuște dolarul”, e o impresie falsă. Pentru că el însuși denunță faptul că aceasta e o realitate „la buza cerului demitizat”.

Înălțimea construcțiilor umane care astupă cerul e sufocantă pentru Sorescu, iar aceasta e, cred eu, atitudinea unui spirit religios tradiționalist.

Doar „câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer”: adică atunci când se află pe acoperișul unui gigant arhitectonic și are senzația că este mai aproape de cer, ca și cum calcă în cer. Dar și această dorință are de-a face tot cu religiozitatea tradițională, cu dorul de Cer, de Rai.

Un aspect pozitiv e că, în New-York, poetul are doi prieteni pictori: „pesimistul” și „optimistul”. Iar lucrările lor îi fac bine, pentru că „pictorul macabru”, care „produce schelete hidoase, îmbrățișate șăgalnic”, în opinia lui Sorescu „are perfectă dreptate”, căci „se inspiră din realitate”. Iar celălalt, „îmi pictează iar inspirat/ Un câmp cu flori abstracte dar ca și vii, care-mi iau ochii și-mi desfătează sufletul”.

Nu cred că un asemenea poem îi devansează sau îi anunță pe optzeciștii care stăteau să răsară pe scena literară. Dimpotrivă, Sorescu va rămâne toată viața – în opinia mea – un adversar al ideologiei postmoderne (așa cum au declamat-o optzeciștii), prin toată respirația operei sale.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [79]

În alt poem, Incertitudine, Sorescu pune degetul pe un viciu național: datul la fund. Și zice:

„Mulți m-au sfătuit/ Să mă dau la fund pentru o vreme./ E mai bine așa,/ Pentru o vreme,/ Și m-am dat. //

La fund toți se-mpiedicau de mine/ Și-am ieșit iar la suprafață./ Acum, om vedea…”.

Mărturisesc că am râs în sinea mea citind acest poem. E mai bun decât orice banc cu olteni sau cu ardeleni.

Adică tu poți să asculți sfatul binevoitor al oamenilor și să te dai la fund. Dar ce te faci când ajungi acolo și vezi că e aglomerație mare?!? Fiindcă sunt foarte mulți care se dau la fund…și trăiesc toată viața pe fundul mării, ascunși în mâl, ca să nu fie cumva zăriți și să existe consecințe negative

Mai bine stai tot la suprafață, conchide poetul, chiar dacă nimeni nu te suportă când vrei să ai demnitate și să rămâi cu capul sus, printre yesmeni. Fiindcă aproape nimeni nu suportă excepționalitatea, toți te vor redus la tăcere, cu capul în pământ, ca și ei, în rând cu toată lumea, docil, „dat la fund”.

Însă omul de excepție iese în evidență chiar dacă se dă la fund. Pentru că, chiar și acolo, „toți se-mpiedicau de mine”…

„Datul la fund” sau păstrarea unui low profile, cum am zice azi, era sport național pe vremea comunismului. Și se pare că e totodată o boală transmisibilă, pentru că mulți au contractat-o de la părinți și o duc mai departe. Iar Sorescu are mare dreptate: lașitatea e unul dintre viciile capitale ale multor români.