Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [81]

„Vorbele astea au fost născute spontan, de dragul cuiva, în clocotul vieții,/ Ca valul care se trezește visând, legănător,/ Sau făcute din birou?/ Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat,/ Și nici eu nu țin bine minte” (Vagul).

E o întrebare esențială, legată de orice operă lirică sau operă de artă, în general. Din păcate, așa cum am avut ocazia să constat și altădată[1], cercetătorii și criticii noștri literari au ajuns să-și pună foarte firav (sau deloc) problema autenticității trăirii. Li se pare că e un subiect depășit, care nu mai privește poezia actuală sau pur și simplu nu consideră că trebuie să facă efortul, mai întâi de toate, de a încerca să determine acest lucru.

Pentru mine a rămas esențială descoperirea modului original, autentic al unui scriitor de a simți și de a gândi, indiferent de epocă sau de curent literar. Nu mă încântă prea mult rețetarii sau manufacturierii, oamenii pentru care scrisul e o meserie, ceva care se deprinde în primul rând, nu ceva de care ai în mod fundamental nevoie. Din păcate, există și mulți care mimează autenticitatea și sinceritatea, iar critica literară fie este înșelată, fie dorește să acorde credit unor impostori (cazul Macedonski mi se pare relevant pentru situația din urmă), a căror valoare e mult sub pretenții.

Faptul că Sorescu se interoghează singur asupra poeziei sale („Vorbele astea au fost născute spontan /…/ Sau făcute din birou?”) este el însuși un semn că poetul pune „clocotul vieții” deasupra muncii literare „de birou”, adică scrisul care are întemeiere în profunzimea experienței și a reflecției deasupra colajului livresc de idei și a artizanatului stilistic.

Și cred că înțeleg de ce își pune Sorescu această problemă: pentru că el nu e un producător de sentimente incendiare, nici un gânditor abisal și nici un revoluționar în plan estetic. E din toate câte ceva, dar nu la cote maxime. Dimpotrivă, a știut să răcorească poetic orice magmă interioară, de orice fel, poate mai mult decât orice alt scriitor (pudoarea, în general, în artă, e semnul echilibrului moral și al judecății cumpănite bine).

Iar caracterul original și autentic al operei sale e dincolo de dubiu. Secretul stă în măcinarea de gând, în transformarea oricând a experienței de viață sau livrești într-o aventură personală, printr-un efort masiv de cugetare și interiorizare a lor, decantând în permanență zgura.


[1] Spre exemplu aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/11/psalmii-lui-doinas-1/
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/12/psalmii-lui-doinas-2/.

În articolele indicate am vorbit despre autenticitatea experienței religioase. Însă această discuție se poate purta la fel de bine în orice altă situație.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [80]

Oțel suav este un poem despre New-York:

„În lupta dintre furnicile mari și mici/ Au învins totuși termitele./ E primul gând pe care mi-l dai, New-York, mălai mare,/ Aud cum zgârii cu pile și rașpele, tălpile celor cățărați cu capu-n nori/ Prin crăpăturile cerului curge rumeguș de miere cu fiere./ Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului. //

Ultimul tău etaj prinde aripi de avion/ Cu ușurința cu care copiii prind fluturi,/ Cu bucuria cu care nebunii prind muște./ Vin de sus, spre mine, val-vârtej,/ Tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul. //

Unde-or fi dispărut casele și pe care treaptă?/ N-au rămas de locuit decât dinții furcii/ Cu care dracul mestecă în cazanul fierbând pe acest încins Manhatan //

În geometria ta gândurile nu mi se-aliniază deloc paralele,/ Și dacă n-ar răsări din când în când luna să le absoarbă/ În coșul ei de baschet pentru maree,/ Le-aș împărți lumii pestrițe, să le descurce./ Strada 42 e funia de care nu trebuie să vorbești în casa spânzuratului./ Funia pe care s-au întins cele mai felurite rufe,/ Spălate-n familia celor cinci continente,/ Stoarse-n ocean și afișate la picioarele tale, New-York,/ Ca niște lozinci contradictorii, puse la uscat. /…/

Câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer./ Tare mi-e teamă că n-am înțeles nimic din tine New-York./ Și tare mi-e teamă că n-ai înțeles nimic din mine,/ Tare mi-e teamă că suntem chit”.

Îl vedem pe Sorescu scriind aici o poezie în stil american, care e, în conținut, anti-postmodernă. Poemul sorescian mă face să mă gândesc la „filtrul deformator românesc”, despre care a teoretizat Mircea Scarlat, și la modul în care, în toate epocile, marii scriitori români au împrumutat forme și structuri literare contemporane fără să-și altereze ființa spirituală. Au adoptat o poziție reflexivă și dubitativă în fața noutății invadatoare, reușind să decanteze elementele pe care le-au resimțit ca fiind toxice pentru mintea și sănătatea lor lăuntrică.

Recuperând (conștient mai degrabă decât inconștient) un gest cu valoare literară seculară (și milenară în plan spiritual), în ciuda tuturor lucrurilor care l-ar fi putut atrage în marea metropolă, poetul nu se simte bine acolo unde „Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului”.

Înălțimea babilonică nu îi stârnește senzații fericite: „Ultimul tău etaj” e „tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul”. Ciudat că predica neoprotestantă nu observă aceste aspecte…

Mai mult, Sorescu reînvie vechiul antagonism, enunțat de Eminescu, între poezia romantică și prozaismul contemporan care mutilează sufletul: „Mi-e milă de pisici c-au rămas mai jos, cu mult mai jos/ Față de nivelul acoperișurilor./ Vor fi contaminate iremediabil la prozaism până și aceste culmi ale romantismului?”. Aceasta pentru că, într-un alt poem, poetul văzuse pisicile din unghi simbolic,  „torcând mister”, ca niște „sfincși înfricoșători/ Reduși la scară” (Întoarcerea faraonului).

Însă, dincolo de parabola pisicilor ca paznice ale enigmelor, într-o lume care nu mai are gust pentru taine sau pentru misterul mistic, observăm că Sorescu asociază spiritul romantic, în tradiție eminesciană, cu starea de a fi în fața ultimei uși, cu tensiunea permanentă provocată de așteptarea dezvăluirii tainelor celor mari și veșnice.

Căci, dacă pare perfect postmodern prin versuri de genul: „Când luna intră în nor, ies stelele mascate să împuște dolarul”, e o impresie falsă. Pentru că el însuși denunță faptul că aceasta e o realitate „la buza cerului demitizat”.

Înălțimea construcțiilor umane care astupă cerul e sufocantă pentru Sorescu, iar aceasta e, cred eu, atitudinea unui spirit religios tradiționalist.

Doar „câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer”: adică atunci când se află pe acoperișul unui gigant arhitectonic și are senzația că este mai aproape de cer, ca și cum calcă în cer. Dar și această dorință are de-a face tot cu religiozitatea tradițională, cu dorul de Cer, de Rai.

Un aspect pozitiv e că, în New-York, poetul are doi prieteni pictori: „pesimistul” și „optimistul”. Iar lucrările lor îi fac bine, pentru că „pictorul macabru”, care „produce schelete hidoase, îmbrățișate șăgalnic”, în opinia lui Sorescu „are perfectă dreptate”, căci „se inspiră din realitate”. Iar celălalt, „îmi pictează iar inspirat/ Un câmp cu flori abstracte dar ca și vii, care-mi iau ochii și-mi desfătează sufletul”.

Nu cred că un asemenea poem îi devansează sau îi anunță pe optzeciștii care stăteau să răsară pe scena literară. Dimpotrivă, Sorescu va rămâne toată viața – în opinia mea – un adversar al ideologiei postmoderne (așa cum au declamat-o optzeciștii), prin toată respirația operei sale.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [79]

În alt poem, Incertitudine, Sorescu pune degetul pe un viciu național: datul la fund. Și zice:

„Mulți m-au sfătuit/ Să mă dau la fund pentru o vreme./ E mai bine așa,/ Pentru o vreme,/ Și m-am dat. //

La fund toți se-mpiedicau de mine/ Și-am ieșit iar la suprafață./ Acum, om vedea…”.

Mărturisesc că am râs în sinea mea citind acest poem. E mai bun decât orice banc cu olteni sau cu ardeleni.

Adică tu poți să asculți sfatul binevoitor al oamenilor și să te dai la fund. Dar ce te faci când ajungi acolo și vezi că e aglomerație mare?!? Fiindcă sunt foarte mulți care se dau la fund…și trăiesc toată viața pe fundul mării, ascunși în mâl, ca să nu fie cumva zăriți și să existe consecințe negative

Mai bine stai tot la suprafață, conchide poetul, chiar dacă nimeni nu te suportă când vrei să ai demnitate și să rămâi cu capul sus, printre yesmeni. Fiindcă aproape nimeni nu suportă excepționalitatea, toți te vor redus la tăcere, cu capul în pământ, ca și ei, în rând cu toată lumea, docil, „dat la fund”.

Însă omul de excepție iese în evidență chiar dacă se dă la fund. Pentru că, chiar și acolo, „toți se-mpiedicau de mine”…

„Datul la fund” sau păstrarea unui low profile, cum am zice azi, era sport național pe vremea comunismului. Și se pare că e totodată o boală transmisibilă, pentru că mulți au contractat-o de la părinți și o duc mai departe. Iar Sorescu are mare dreptate: lașitatea e unul dintre viciile capitale ale multor români.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [78]

Popoarele nu învață niciodată nimic din greșelile istoriei. Mai bine zis, prea puțini oameni sunt dispuși să cerceteze istoria și să reflecteze la consecințele evenimentelor. Cel mai adesea oamenii par foarte nerăbdători de a repeta aceleași erori nefaste. Sorescu a observat cu amărăciune acest mecanism repetitiv pe care îl stârnesc ignoranța și patimile umane:

„Din antichitate și evul mediu,/ Din istorie în general,/ Încă mai continuă să sosească,/ Pe adresa noastră,/ Trenuri întregi cu greșeli. //

Greșeli de tactică și strategie,/ Greșeli politice,/ Prostii de tot felul,/ Inepții, aiureli,/ Mici scăpări din vedere/ Ori erori fundamentale./ Vin mereu, pe toate liniile,/ Ziua și noaptea,/ Până la epuizarea acarilor…//

Iar noi, fericiții moștenitori,/ Nu facem altceva decât să descărcăm/ Și să semnăm precum că le-am primit” (Moștenire).

Dacă ne-am obosi să reflectăm, să judecăm istoria, trecutul și faptele oamenilor din vremuri vechi până în prezent, am trage multe învățăminte. Dar pentru că noi (atât ca indivizi, cât și ca națiune) am devenit pentru noi înșine singura zestre de înțelepciune, încât nu mai avem nevoie să ne mai învețe nimeni nimic, de aceea repetăm la nesfârșit toate erorile, mici și mari, care s-au mai făcut de multe ori de către oameni în istorie și pe care am fi putut să le evităm dacă nu am fi fost atât de infatuați și de autosuficienți (mă refer la generațiile epocii moderne și postmoderne).

Orbirea mândriei ne face neghiobi și ne pune să cădem în aceleași gropi în care au mai căzut și alții înainte: a delațiunii, a trădării, a pierderii identității, a lașității, a egoismului, a delăsării, a indiferenței grosolane etc. Ne fărâmițăm ca popor pentru că avem conștiințele fărâmițate, plecând urechea la diletanții care ne consiliază să ne ștergem identitatea religioasă, culturală și națională sub cuvânt că acesta e trendul general (nimic mai fals!).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [77]

În poemul Datorii (vol. Și aerul, 1975), cineva „plătește” funcționarea universului fără întârzieri și fără defecțiuni, realitate pe care poetul are ochi să o contemple și minte să o înțeleagă într-o epocă în care oamenii, orbiți de mândrie vană, erau preocupați să admire doar performanțele tehnice ale instrumentelor construite de ei:

Cine-i plătește sunetului
Că se aude când mai tare când mai încet,
Dar parcă tot mai tare huruie
Când tună în peșteri?

Cine întreține iarba
Că răsare primăvara
Și crește pentru noi încontinuu
Câte opt ore pe zi?

Cine-i plătește drumului
Că merge statornic în aceeași direcție,
Pământului măcar,
Că se învârte în fiecare din noi
De la sud spre nord?

Trebuie să existe cineva,
Nu știu unde, poate în soare,
Care să rezolve toate aceste datorii
Din buzunarul propriu.

Există o Sursă primă a tot ceea ce este viață și energie în univers. Acest „cineva” este cu adevărat „în soare”, pentru că „în soare Și-a pus cortul Lui” (Ps. 18, 5) „și tronul Lui [este] ca soarele” (Ps. 88, 37)[1] etc.

Ne gândim la Dumnezeu-Cuvântul, dar și la întreaga Preasfântă Treime, Care este numită, în imnografie, Soarele cel întreit strălucitor sau Cel cu trei străluciri.

Și El „rezolvă toate aceste datorii”: „plătește sunetului”, „întreține iarba” să răsară primăvara și să crească cel puțin opt ore pe zi, „pentru noi”, „plătește drumului” să nu-și schimbe direcția și pământului însuși ca să se învârtă.

Pentru că toate funcționează după legile prestabilite de Dumnezeu: „Abisul ca un veșmânt, ca mantia Lui. Pe munți vor sta ape. […] Se suie munți și se coboară câmpii întru locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece, nici nu se vor întoarce ca să acopere pământul” (Ps. 103, 6-9)[2] etc.

Și acest poem – cum spuneam și cu alte ocazii – pare a fi decupat din omiliile Sfinților Părinți…


[1] Cf. Psalmii liturgici, ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] Cf. Idem.

A se vedea și comentariile mele anterioare (la poemele Cum și Mulțumire), de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/16/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-4/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/13/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-5/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [76]

Istoria naţională e rezumată simplu de Sorescu, în „duhul mioritic” al baladelor pastorale, care e de fapt duhul ortodox al cărților vechi imprimat în conștiința poporului român (e important că poetul sesizează acest aspect):

Prea cinstite oi albe,
Cuvioase oi negre,
Voi născătoare de miei, cu carnea atât de fragedă,
Păscătoare de iarbă, turme dragi
Vălurind peste țară
Cu manuscrise încă nedescifrate în lână,
Ori cu voinici încă neînfrânți.

Voi care tot întindeți de-un fir de iarbă,
Din zori până-n scăpătat,
Ca și când ați vrea să măsurați
Dacă nu se scurtează anul,
Dacă nu ni se tocesc munții văzând cu ochii.
Vălurind alb negru ca ziua și noaptea,
Voi care ne-ați fost ziua și noaptea
Voi care ieșiți din gura de rai,
Vă strecurați prin peșteri și văgăuni
Și războinicii prinși sul sub pântecele vostru
Stau în cojoace de lână
Rătăciți pe fluiere de soc.

Crivățul nu ne-a șters de tot sfinții
De pe tâmpla Voronețului
Au rămas întregi aceste contururi,
Putem intra în ele prin rotație
În noaptea aceasta eu,
Mâine tu,
Mâine tu.

Să ni se arate Ștefan, domn cel mare
Să ni se arate soarele, domn cel mare
Cerul cu stelele și istoria toată,
Cerul de ajuns pentru toată țara.

Cuvioase oi albe,
Prea cinstite oi negre,
Voi care ați postit ierni lungi și veacuri,
Să puteți încăpea primăvara
Mai mult moarte decât vii
Pe-o gură de rai, mereu mai strâmtă…
Voi care ați rumegat pietrele în vremuri de restriște
Și v-ați antrenat întinzându-vă pieile
Peste ființa noastră
Să țineți cald și ați suflat cald

Prea cinstite oi negre,
Cuvioase oi albe, iată
Cad în genunchi în fața voastră.

(Prea cinstite oi albe, cuvioase oi negre)

Nu cunoaștem istoria poporului nostru decât într-o variantă prescurtată, cu foarte multe și mari lacune, deși suntem un popor vechi. Acest lucru oferă un avantaj celor care, din timp în timp, detractori de meserie sau nu, se trezesc să o rescrie după ureche sau după cum le convine sau le dictează interesele meschine. Și, totodată, celor care vor să-și uite repede neamul, țara, limba și credința, pe motiv că nu am fi având mare lucru de laudă sau de arătat lumii. Celor care consideră că memoria națională e un bagaj de lăsat la obiecte pierdute, pe care îl mai recuperezi sau nu, în funcție de profit.

Iar Sorescu parcă prevestea epoca noastră de batjocoră la adresa credinței și a valorilor naționale, materiale și spirituale, atunci când spunea că „ni se tocesc munții văzând cu ochii” și că avem o „gură de rai, mereu mai strâmtă”.

De fapt, ideologia comunist-ceaușistă, în ciuda aparentului naționalism afișat, caracteriza o eră pregătitoare pentru asasinarea contemporană a memoriei. Naționalismul comunist exalta un eroism amputat și împăiat, întrucât fundamentul însuși al acestui eroism, credința ortodoxă, era obnubilat, iar istoria era acceptată parțial, în măsura în care nu deranja.

În lâna oilor albe și negre, poetul citește un papirus nedeslușit („cu manuscrise încă nedescifrate în lână”) despre o rezistență neconsemnată, cu „războinici /…/ Rătăciți pe fluiere de soc”. Această carte, scrisă cu oi albe și negre (cu litere negre pe file albe) o poartă cu ele aceste turme ascetice, care „ați postit ierni lungi și veacuri /…/ mai multe moarte decât vii” și „ați rumegat pietrele în vremuri de restriște”.

E greu să ne imaginăm cum a fost și e ușor să ne batem joc de ceea ce nu vrem să cunoaștem.

În parabola oilor, Sorescu poate ascunde și alte categorii, în afară de „războinicii prinși sul sub pântecele vostru /…/ în cojoace de lână”. Și anume chiar turmele celor „prea cinstiți” și „cuvioși”, care au ținut credința ortodoxă vie în acest popor, pentru care el nu a dispărut din istorie, înghițit de alte neamuri.

Poetul era perfect conștient de ocultarea istoriei adevărate de către oficialitățile comuniste: „Să ni se arate Ștefan, domn cel mare/ Să ni se arate soarele, domn cel mare/ Cerul cu stelele și istoria toată,/ Cerul de ajuns pentru toată țara”.

Să ni se arate Ștefan și credința lui pentru care a ținut independentă țara lui 47 de ani în fața armatei otomane care tocmai cucerise Constantinopolul, când a ajuns el domn. Să ni se arate „soarele, domn cel mare: Soarele-Dumnezeu, Domnul nostru. Să ni se arate „Cerul cu stelele și istoria toată”: învățătura creștină despre Cer și Sfinții (stelele) care au luminat lumea și „istoria toată” care ne-a fost furată! Să ni se arate „Cerul de ajuns pentru toată țara”, adevărul dumnezeiesc care ne-a ocrotit și ne-a păzit în toate veacurile.

Mai ales „Cerul”, bolta Bisericii Ortodoxe apărând și ținând în unitate două milenii neamul românesc prin învățătura ei, „să ni se arate” și tinerele generații să nu mai fie educate ateist, împotriva ființei neamului lor.

„Crivățul nu ne-a șters de tot sfinții/ De pe tâmpla Voronețului”: crivățul ideologiilor anti-creștine, ucigașe ale ființei naționale. Ne-au mai rămas „contururile”, pe care Sorescu ne îndeamnă să le probăm: „Putem intra în ele prin rotație/ În noaptea aceasta eu,/ Mâine tu,/ Mâine tu”.

Putem proba cu toții contururile sfințeniei și ale eroismului. Le putem proba și putem rămâne în ele…

Chiar dacă nu sunt veacuri medievale ca să ne înveșmântăm în zale sau să luăm sabia, ne putem îmbrăca oricând în contururile vieții de sfințenie, ceea ce e un eroism imens în orice epocă.

Și cred că pe acesta l-a avut Sorescu în vedere când a zis: „Prea cinstite oi negre,/ Cuvioase oi albe, iată/ Cad în genunchi în fața voastră”. Căci turmele Bisericii în stare să rumege piatra veacuri la rând sunt niște oi negre după arătarea veșmântului, dar albe prin curăția credinței și a sfințeniei lor.

Dumnezeu a îngăduit nu degeaba să se șteargă chipurile Sfinților din vechile Biserici, pentru că ne-a lăsat contururile (cum remarca și Eminescu în Melancolie): tocmai ca o invitație adresată trăitorilor în epoca modernă de a umple acest gol în iconografie…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [75]

Se observă la Sorescu dorinţa perpetuă de a schimba o realitate banală şi anostă cu o alta, care să fie plină de minunăţii, de lucruri minunate, neverosimile pentru o raţiune pragmatică, materialistă:

În fiecare zi suntem în altă țară,
Fiindcă pământul se-nvârtește.
Călătorim ca sfinții pe un nor,
Pe care-l schimbăm la trei-patru verste,
Când obosește. /…/

Mâine vom fi într-un alt sentiment,
Pe care-l vom numi la fața locului.
Tu vei proba, ca pe rochii, obiceiurile
Din cine știe ce Țară a Focului…
Și, râzând de gândurile mele vechi,
Eu voi umple o carte cu pene colorate,
Iar tu le vei pune-n urechi.

O, va fi foarte frumos
În oricare parte am fi,
Păcat că pământul nu oprește nicăieri
Decât o zi.

Numai tu să nu te uiți înapoi
Că totul dispare.
Să ne grăbim să ajungem în depărtarea de colo,
Cât mai avem depărtare.

(Călătorim)

*

Luni, zi lucrătoare,
Ar trebui să intru în panică
Nu văd nicio panică pe-aproape
Ceva să semene cu un nor
Plin cu fulgere și trăsnete.
Dimpotrivă, e foarte senin geamul
În care mii de frunze
Se pregătesc să bată pe rând
Fiecare de trei ori
Și ce-o fi cu acest destin
Vom mai vedea.

(Luni după duminică)

*

Sunt corabie
Mi s-a promis o furtună
Eu am promis-o celor de pe corabie
Și tot senin, tot senin,
Gândul se suie
În vârful catargului
Și se uită în zare,
Tot senin, tot senin
Iată doi pescăruși
Au aripile moi
Nici măcar briza
Nu le umflă o pană
Și ei par în derivă
Tot senin, tot senin
Numai la fundul mării
Ar fi ceva agitație
Printre caii de mare
La grajd, mâncând jăratec

Sunt corabie, sunt corabie.

(Sunt corabie)

Și așa mai departe. Multe poeme ne vorbesc limpede despre această nevoie presantă de a ieși din limitările lumii concrete, ale realității imediate care nu acceptă decât logica zilnică a existenței mărunte, fără idealuri, fără aspirații.

Nevoia de miraculos, de ieșit din comun, de exuberanță, de minune nu sunt date psihologice sau spirituale care să aparțină exclusiv copilăriei sau fanteziei artistice.

Toate acestea sunt înscrise în firea umană. Tocmai de aceea, faptul că poetul pleacă de la un moment al realității cât se poate de banal pentru a ajunge la concluzii total imprevizibile nu reprezintă numai o tactică literară, ci un parcurs pe care îl reclamă nevoile noastre ca ființe umane, ca ființe spirituale/ duhovnicești.

Ne așteaptă aventuri minunate, teritorii inimaginabil de frumoase, o viață eternă în care noutatea descoperirii nu se va epuiza niciodată. Și chiar și cei care nu trăiesc o viață duhovnicească conștientă și asumată simt adesea nevoia de miracol în viața lor, de a lua distanță față de meschinăria „adevărurilor științifice” care „ne guvernează” existența.

Sorescu e un mesager al acestei necesități lăuntrice forte vii de a renunța la ridicolul ipocriziei scientiste. Suntem ființe care călătorim permanent pe marea descoperirilor și a miracolelor. Nu am fost creați pentru orizonturi închise sau pentru inerția rutinei, a vieții sesizate materialist, fără speranță, fără așteptări minunate…