Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Marin Sorescu Page 1 of 9

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [54]

Am putea spune că trei motive cu impact zdrobitor în vechime rețin în mod deosebit atenția poetului, anume trecerea ireparabilă a timpului, deșertăciunea lucrurilor trecătoare și moartea atotprezentă:

„Ne putem lăuda/ Că avem fiecare/ Un apartament cu două lumi/ (Mobilate în stiluri diferite)/ Cu soare comun până una alta/ Și cu intrare separată/ În pământ” (Glaswand);

„Pisicile au mirosul atât de fin,/ Încât, după moartea stăpânilor,/ Se țin un an după sufletele lor,/ Pe care le adulmecă prin aer,/ Îndepărtându-se, îndepărtându-se” (Ipoteticile stele);

„Noi, făcătorii din mână/ La trenurile materiei plecând zilnic din noi/ Încărcate cu de toate,/ Sare, lumină, apă și cer… // Le petrecem și le facem semne,/ Ca la niște rude care Dumnezeu știe/ Când se vor mai întoarce. // Și chiar de vor reveni, Dumnezeu știe/ De ne vor mai găsi tot aici pe noi,/ Care le facem acum semne nostalgice/ Cu mâna (***).

Reflexivitatea poetului e tot timpul dramatică. Nimic comic nu răzbate din cuvintele sale, în ciuda părutului aspect arlechinesc al poeziei. Însă totul e infuzat de un dramatism dureros.

Repetițiile ciclice îi creează același sentiment de disconfort, de vanitate generală, ca și lui Eminescu, în poemul Întrebare.

La Sorescu, genurile literare nu mai sunt strict delimitate. Poezia și teatrul converg uneori până la a ajunge să se confunde. Încât cred că aș putea spune că Sorescu a scris cea mai scurtă piesă de teatru din lume, intitulată Pantomimă:

Un bărbat ca la treizeci de roluri.
Lângă el, un suflet.
(Poate să fie și de femeie)
Bărbatul se uită la suflet.
Ca și când ar vedea ceva
Pe fruntea lui apare un rid (din dreapta)
Femeia se uită la bărbat
În părul ei apare o agrafă (din lună).

Intră un nor. Intră o vază, o floarea soarelui.
Intră un glonț.
Bărbatul și femeia stau pe-o piatră
Și așteaptă ca lucrurile să aibă
Vreo legătură.
Ți-ai găsit!
El își aranjează ținuta
Se-ntinde jos și moare.

În scenă
Nu se află niciun cuvânt.
Numai o frunză, legată ingenios de-o sfoară
Se lasă și se ridică,
Se lasă și se ridică.

E de remarcat faptul că Sorescu e mai poetic (ca expresivitate) în teatru decât în poezie…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [53]

Un poem fără titlu ne vorbește despre…căderea pleoapelor:

„De la ce înălțimi amețitoare/ Cad pleoapele/ Seara,/ După o zi atât de lungă. //

Ți-e și frică să le dai drumul,/ Le auzi izbindu-se de margini/ Și vuind/ Ca niște pietre aruncate în fântâni/ Părăsite de adânci ce sunt”.

Efectul e suprarealist. Dar, din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, peisajul e realist.

Ce ar putea oare determina ca închiderea pleoapelor înainte de culcare să producă un asemenea auz interior poetului, o asemenea viziune asurzitoare, ca o cădere „de la ce înălțimi amețitoare” sau într-o fântână părăsită și fără fund de adâncă?

Perspectiva este a celui peste măsură de obosit, dar și a celui care presimte închiderea pleoapelor pe care o aduce moartea în evenimentul banal al pregătirii pentru somn.

Concret, coborârea pleoapelor duce la estomparea lumii vizibile, la scufundarea simțuală în întuneric. Sunetul acestei coborâri, în suflet, este însă mult mai puternic, are un ecou imens pentru conștiința care vede căscându-se prăpăstii și fântâni goale și adânci.

Căderea pleoapelor rezonează în suflet și în conștiință, prefigurând un gest final, despre care nu știm când, dar cu siguranță va avea loc. Poetul receptează, pe bună dreptate, cataclismic această prăbușire, procedând la o coborâre în infern cu mintea și cu toată simțirea sa.

El știe că pleoapele, căzând, „Câteodată nici nu se mai întorc înapoi./ Cine știe,/ Au scăpat și din pământ în jos/ Și alunecă departe,/ Genele nu mai dau electricitate”.

Ochii nu mai dau lumină. Genele nu mai scapără electric de emoție. De emoțiile vederii și ale contemplării acestei lumi.

Sorescu nu face decât să convertească în monedă curentă metafore poetice arhaice. Și aceasta pentru că legile fizice de funcționare ale acestui univers, oricând ar fi fost descoperite, sunt mereu o materie poetizabilă. Dacă poți să extragi poezie din realitate în orice epocă, sub orice auspicii, este pentru că dedesubtul a ceea ce se schimbă este întotdeauna o realitate care nu se schimbă și care este aceea a sufletului uman receptor al aceleiași raționalități (sau iraționalități raționale) a materiei universale pe care Dumnezeu a făcut-o cu sens și a modelat-o în diferite forme.

Poetul nu poate fi redus la o anumită epocă. Există însă mentalități religioase care pot să amuțească în bună măsură poezia, cum este cea păgână, care nu avea sensibilitate față de elocința frumuseții universale. Tocmai de aceea romanticii, întorcându-se la Creștinism ca la adevărata sursă de sensibilitate și rejectând clasicismul de tip antic-păgân, susțineau că arta lor e cea mai poetică din toate timpurile.

Un poet ca Sorescu, care poate auzi pleoapele „vuind” în căderea lor, mi se pare că, în ciuda aparențelor, îl întrece în sensibilitate metafizică pe Blaga, în poezia căruia metafora pleoapelor este frecventă („Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape” [Înfrigurare]; „O, aventura, și apele!/ Inimă, strânge pleoapele!” [Asfințit marin]; „Rod al inimii, de apă,/ crește lacrima în pleoapă” [Noiemvrie] etc).

La Sorescu – la care lirismul e camuflat tot atât de bine ca la Arghezi, doar cu alte procedee –, „auzi cum cad /…/ Pleoapele trecând peste prăpăstii/ Și închizându-le pe fiecare în parte”. Astupând, adică, prăpăstiile deschise în suflet. Fie pentru că somnul liniștește cugetarea zbuciumată, fie pentru că pogorârea conștiinței în infern îi astupă prăpastia cea înfricoșătoare. După cum zisese, cu un secol mai devreme, Sfântul Siluan Athonitul, parcă prevăzând că aceasta este soluția cea mai bună în secolul modernității: „Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [52]

Poemul care a dat titlul volumului (Suflete, bun la toate) poate părea submediocrilor în cele duhovnicești o altă parodie la adresa vieții sufletești a omului de care vorbește Biserica. Însă nu este nici pe departe o ironie sau o parodie. Dimpotrivă, e aproape o predică:

O, suflete, bun la toate!
La privit pe fereastră
La întuneric,
La mersul femeilor
Și la apreciat distanța între două gâze.

Poate că abuzăm de tine
Folosindu-te ca pe o perie
Ca pe un burete
Ca pe o stea
Ca pe un telescop,
Ca pe o cârpă.

Săpați la suflet ca niște cârtițe
La lumina aerului orbitor:
Cu care gheare s-o fi săpând lumina,
Și cum să faci în ea galerii?

Mă gândesc că tu ne încurci
Că ne ești prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate.

Adevărul este că sufletul ne încurcă – îi încurca foarte mult pe comuniști, ca pe toți ideologii materialismului, din orice societate și din orice veac.

Dar sufletul ne încurcă, mai mult sau mai puțin pe fiecare dintre noi. Sufletul îi încurcă și pe cei care nu cred că el există, deși cel care gândește că nu există este însuși sufletul! Dar un suflet înrobit cu totul trupului, sufocat de plăcerile trupului prin care se manifestă…

Iar Sorescu are dreptate când spune că ne folosim sufletul ca să privim, să contemplăm lumea. Pentru că simțurile trupești sunt instrumente de receptare a lumii fizice și a proprietăților ei. Dar cel care simte profund, care evaluează, care contemplă, care iubește și gândește este sufletul.

Numai că noi, educați la școala materialismului științific, nu numai în comunism ci și în prezent, uităm adesea de el, de sufletul nostru. Acest lucru se vede și când pierdem vremea (timpul vieții acesteia care ne e dat spre mântuire), încât folosim sufletul nostru „La privit pe fereastră/ La întuneric,/ La mersul femeilor/ Și la apreciat distanța între două gâze”.

E ca și cum ai avea o mașină extraordinară, care folosește o tehnologie ultra-avansată, și nu ai face nimic cu ea.

La fel și noi ținem sufletul în nelucrare (cum spun Sfinții Părinți), îl considerăm „bun la toate”, adică pentru a îndeplini numai fapte banale, elementare, necesare pentru viața materială și primitivă a trupului.

Nu ne gândim sau uităm cu totul că sufletul nostru e o lumină ultraperformantă, înzestrată cu o inteligentă și o simțire destinate veșniciei, cunoașterii veșnice și iubirii veșnice. Ni se pare că micile noastre ambiții și pofte care privesc trupul și orgoliile noastre pământești sunt toată lumea și toată viața noastră. Ceea ce e o minciună colosală.

Uităm că sufletul nostru nu e pentru ambiții banale, că el nu se umple și nu se satisface întru nimic prin mâncare, băutură, sex sau bogăție, și „abuzăm” de el, cum zice poetul, folosindu-l „ca pe o perie/ Ca pe un burete/ Ca pe o stea/ Ca pe un telescop,/ Ca pe o cârpă”.

El ar trebui să ne fie telescopul prin care să vedem lumea veșnică a lui Dumnezeu, dar îl folosim numai ca telescop pentru ce se vede zilnic sau pentru realități materiale.

Ar trebui să fie stea în Cerul nesfârșit al Împărăției lui Dumnezeu, dar noi îl vrem starletă într-o lume de zgomote care se duc.

Ar trebui să fie burete al adevărurilor veșnice, dar îl folosim ca burete de bârfe și cancanuri.

Pe scurt, sufletul nostru, lucrul cel mai scump pe care îl avem, cel mai de preț decât universul întreg, după cum ne-a spus Mântuitorul, îl tratăm ca pe o cârpă.

Și ni se pare că ne dușmănesc alții mai mult decât noi pe noi înșine…

Ar trebui să fim cârtițe în pământul de lumină al sufletului, să putem săpa galerii în lăuntrul nostru, pentru a-i vedea adâncurile.

Lumina sufletului e „orbitoare”, dar noi nu o vedem, pentru că o întunecăm mereu. Pentru că nu vrem să credem că patimile pământești, pe care ni le valorizăm peste poate, rahitizează sufletul nostru, îl sufocă, îl întunecă.

„Mă gândesc că tu ne încurci/ Că ne ești prea devreme, suflete”: ne încurci cu prezența ta, cu semnalele disperate pe care le faci prin conștiință, prin care nu ne lași să ne vedem de patimile și de plăcerile noastre lumești, pământești. Ne încurci socotelile animalice, dorințele sălbatice, pofta de parvenire și de glorie deșartă.

„Ești prea devreme” când noi am vrea să ne bucurăm de viață, de existența pătimașă, când noi simțim că vrem să începem să ne agonisim patimi. Pentru că simțim că ucidem pe cineva în lăuntrul nostru și asta ne deranjează în goana noastră după aventură sau după lux.

Nu, Sorescu nu glumește! Ne pierdem în detalii care nu privesc veșnicia ca într-o mocirlă fără fund.

Sufletul nostru îl lăsăm să privească pe fereastră întunericul până devine el însuși întuneric și uită că este lumină.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [51]

Poetul se arată în permanență exasperat de încrederea pe care o au oamenii în descoperirile lor științifice, de sentimentul de siguranță pe care îl capătă în urma evoluției tehnologice a umanității. Destul de multe poezii ale sale dezvoltă acest sentiment de oroare la adresa superbiei prostești care îi animă pe mulți, deopotrivă descoperitori și spectatori.

Astfel,

După ce-au constatat
Că pământul are formă de sferă,
Geografii au ajuns la concluzia
Că și viața trebuie să fie rotundă.

Dacă pleci dintr-o anumită fericire
Și o ții drept spre bătrânețe,
Trebuie să apari, la un moment dat,
Adolescent,
Dinspre soare și optimism.

Dar iată
Că din atâta omenire care a pornit
Să descopere acest adevăr,
Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie
În corăbiile lor de fier,
Nimeni nu s-a întors.

O, nu vă descurajați, oameni!
Aveți încredere în harta speranțelor voastre.
Pentru că, într-adevăr, pe acest pământ care are formă de sferă,
Totul trebuie să fie perfect.

(Pe acest pământ care are formă de sferă)

Teoria e deopotrivă corectă și absurdă: s-a descoperit, prin expediții geografice, că pământul e rotund, că are formă de sferă, dar aceasta nu implică întru nimic schimbarea existenței ori a ontologiei umane. Cei ce au pornit „Să descopere acest adevăr,/ Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie/ În corăbiile lor de fier” au ajuns la concluzia că pământul e rotund, dar nu și că viața lor e rotundă, pentru că „nimeni nu s-a întors”.

Nu pot să mă abțin la a nu mă gândi la reclamele zilelor noastre. „Aveți încredere în harta speranțelor voastre!” ar putea fi considerat ca ecoul multor spoturi publicitare din ziua de astăzi. Care ne spun, aidoma poeziei lui Sorescu, că „totul trebuie să fie perfect”. Numai că atitudinea lui Sorescu e una de ironie amară.

Oamenii confundă descoperirea unor legi de funcționare a universului cu destinul lor în eternitate, cu soarta lor veșnică. De parcă descoperirile geografice sau fizice le pot schimba ontologia. De fapt, întreaga propagandă anti-eclesiastică din epoca modernă și postmodernă se bazează pe această eroare de perspectivă, pe acestă adevărată înșelare a ochiului, care confundă viața materiei cu viața spiritului.

Ni se spune că nu mai avem nevoie de Biserică, pentru că lumea…a evoluat. Însă, sunt două lucruri total diferite! Nu are nimic de-a face una cu alta! Oamenii trăiesc, iubesc și mor ca întotdeauna.

Nicio descoperire geografică nu împiedică oamenii să moară, niciun nou continent descoperit nu înveșnicește omul pe pământ. Dacă ar fi așa, ar trebui ca să „pleci dintr-o anumită fericire/ Și o ții drept spre bătrânețe” și „să apari, la un moment dat,/ Adolescent,/ Dinspre soare și optimism”. Dar nu se întâmplă așa! Nu se întâmplă astfel decât dacă vorbim despre o realitate interioară, duhovnicească, nu însă și dacă ne referim la existența obișnuită a oamenilor, indiferenți la cele spirituale.

De aceea, Sorescu nu face decât să-și întețească ironiile la adresa încrederii în sine a omului. În alt poem, el se află „Pe balcon între sticle goale!/ Punctul din cosmos cel mai înalt,/ Atins după milenii de evoluție/ Și de descoperiri științifice/ Care s-au ținut lanț” (Mesaj).

Iar mesajul său îl complinește pe cel („O, nu vă descurajați, oameni! /…/ Totul trebuie să fie perfect”) al poemului la care ne-am referit mai devreme:

„De aceea simt întreaga-mi responsabilitate/ Când vă transmit acest mesaj: // Nu vă pierdeți optimismul, oameni,/ Nici de-ați crăpa”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [50]

Sorescu se autodefinește modernist: „Mă aflu-n groapa cu cuvinte,/ În care nu te joci:/ Nu-s numai lei, ca la Samson,/ Ci tigri, lupi și foci” (În groapa cu cuvinte).

Scrisul e o luptă cu cuvintele, asemănătoare cu a anticilor gladiatori cu fiarele sălbatice. A scrie înseamnă a da o mărturie esențială despre sufletul și viața ta. E un efort care te martirizează: „Iar dacă într-o zi cu soare/ Voi dispărea de tot:/ Cătați-mă-n acele vorbe/ Care se ling pe bot”.

Perspectiva aceasta îl apropie din nou de Nichita Stănescu, inventatorul termenului „hemografie”, însemnând scriere cu tine însuți, cu propriul sânge.

O altă asemănare izbitoare cu Nichita o descoperim în poemul Carnaval:

Hai să facem schimb de gânduri,
Copacule, că nici nu știu cum te cheamă.
Și odată cu gândurile
Să-mi dai și toate frunzele tale
Să mi le pun pe mâini,
Pe ochi și pe frunte.

La sfârșit
Va fi un carnaval frumos
De despărțire
Și toți vor purta măștile lor
De sărbătoare.
Iar eu vreau să apar mascat simplu,
Într-un copac verde.

Sorescu, însă, nu împinge situația până la ultimele consecințe, ca Nichita, adică până la „cedarea reciprocă a specificului”, deși încearcă să preia „gândurile” și frunzele copacului și să le asocieze ființei sale.

De fapt, poezia lui nu învederează un transfer real al specificului, ci o deghizare înaintea morții, pentru ca moartea să numai poată să îl mai găsească.

Un „carnaval” ar fi o soluție pentru a o dezorienta, pentru a rămâne „verde”.

Dar dacă e adevărat că timpul și moartea modifică realitatea, poetul ar vrea ca aceste modificări să fie dramatice (în poemul Viziune), pentru a-i avertiza pe oamenii indiferenți de dramatismul fenomenului:

Patul s-a răsucit cu cele patru călcâie,
Apoi și-a făcut vânt
Într-un tablou pe perete.

Pantofii s-au adus de vârf
Până s-au încălțat cu ei înșiși,
Legându-se la șireturi.

Arborilor,
Prin frunzele înțepate de vânt,
Le-au ieșit rădăcinile,
Care acum caută cu disperare pământul
În aer.

Până și drumul,
A luat o întorsătură neplăcută:
S-a ridicat în două picioare
Și-a-nceput să meargă în sus și-n jos,
Cu toate pietrele din pavaj
Pe trecătorii îngroziți.

„Trecătorii” prin viață ar trebui să fie „îngroziți”, chiar dacă un drum pietruit nu începe să meargă pe ei din senin, schimbând rolurile. Poate că ar trebui să se întâmple și astfel de evenimente absurde pentru legile fizicii, cu scopul ca ei să își gândească mai bine condiția muritoare și să cugete la impactul copleșitor al morții.

Sorescu este el însuși îngrozit de absurdul comportamentului uman, de lipsa de gânduri fundamentale a majorității semenilor, pe care îi vede preocupându-se de intrigi politice și alte lucruri futile.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [49]

Poemul Plus e o partitură modernă pentru o temă veche: cea a vieții umane repede trecătoare. O altă punere în scenă a lui vanitas vanitatum. Doar stilistica poeziei s-a schimbat, mesajul e absolut identic:

„Gâza asta născută azi-dimineață/ A și ghicit lustra,/ A ales-o tocmai pe ea/ Dintre tablouri și covoare/ Și se deapănă în jur/ Nebună de fericire/ Ca o planetă moale – //

Ca și când pentru acest vârtej/ I-ar fi murit toate spițele,/ Ca să încheie ea un cerc perfect/ În jurul becului. //

Becul e stins dar vopsit galben/ Acest galben fals/ O face fericită,/ Pentru că va muri pe la prânz. //

Hai s-aprindem lumina,/ Să creadă c-a trăit toată ziua/ Și încă o seară,/ C-a apucat seara,/ C-a trăit foarte mult – / Așa să creadă și ea”.

„Așa să creadă și ea” după cum cred și oamenii, unii oameni, că au trăit mult și sunt mulțumiți că au apucat o anumită vârstă.

Poemul ironizează crunt (o ironie arhaică!) iluzia pe care și-o face omul crezând că poate să trăiască mult, neînțelegând că aceasta e o dorință vană și lipsită de sens, că multul acesta, în raport cu veșnicia nu înseamnă nimic. După cum viața de câteva ore a unei gâze nu înseamnă nimic în comparație cu o existență de câteva zeci sau sute de ani.

Omul nu vrea să înțeleagă că e o astfel de gâză, că, așa cum spune Ortodoxia de veacuri, se zbate degeaba pentru visuri și patimi minore, crezând că realizează ceva. În realitate, se zbuciumă pentru pofte deșarte într-o existență efemeră, precum musca în jurul unui bec fals, și pierde din vedere esențialul, adică pregătirea lui pentru viața veșnică.

În subsidiar, Sorescu apelează la aceeași retorică precum odinioară Eminescu:

„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/ Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată” (Scrisoarea I)…

Iar retoricile acestea nu reprezintă decât o actualizare neîncetată a celei biblice: „Că mii de ani în ochii Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja în noapte. Batjocurile lor ani vor fi. Dimineața ca iarba va trece. Dimineața are să înflorească și va trece, iar seara va cădea. Se va întări și se va usca” (Ps. 89, 4-6)[1].


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [48]

Poemul Alte dimensiuni urmează aceeași tactică: pare că vorbește despre una (știință și filosofie), când, de fapt,  discută probleme existențiale și religioase fundamentale.

Tactica dublului cod de lectură este, așadar, aproape ubicuă în lirica lui Sorescu. El sugerează un cod, dar vizează un altul. Nici primul nu este unul facil, în stare să fie satisfăcut de înțelegerea literală, ci are nevoie de decriptare. Al doilea însă e tainic, fără a fi ermetic.

Astfel, în poemul anunțat citim că: „N-are cum exista timpul,/ Nici nu există, desigur,/ E o trăire fără timp,/ În gol,/ În contul unui timp/ Ce va să vie”.

Unii ar putea încerca să rezolve această problemă filosofic ori prin apelul la teorii științifice. Însă eu nu cred că Sorescu a intenționat o poezie deschisă unor interpretări plurale, ci, ca mai toți poeții noștri, a avut în minte un sens unic.

În termeni ortodocși, timpul există de la crearea lumii și până la momentul transfigurării ei, al sfârșitului ei așa cum o cunoaștem și o vedem acum. După care va urma intrarea în veșnicie.

Timp au numai cei care trăiesc pe pământ.

Pe de altă parte, însă, putem spune, precum Sorescu: acum „E o trăire fără timp,/ În gol,/ În contul unui timp/ Ce va să vie”. Pentru că adevăratul timp al vieții, adevărata existență a noastră este cea din veșnicie, nu cea de aici. Acum e doar o pregătire pentru atunci.

Suntem aici, în această viață, „Ca niște pești care ar trăi pe uscat,/ În speranța unui potop/ Viitor”. Iar acest potop va veni. Veșnicia va fi un potop binefăcător pentru unii – pentru cei care aici trăiesc „ca niște pești pe uscat”, pentru cei care suferă în această viață, așteptând-o pe cea viitoare –, și dureros pentru alții, pentru cei care au crezut că viața de aici e totul.

„Lumea e pe un gol de vreme/ Cu vagi posibilități de umplere, // Istoria sa,/ Un consum colosal de secunde/ În vid”.

Timpul vieții, timpul istoriei trece atât de repede, încât puțini bagă de seamă că vremea e mai mult un gol – ceva ce a fost și nu mai e – decât timp propriu-zis care ne stă înainte.

Timpul nu există, nici măcar „un fir de timp”, pentru că nu e al nostru și „nu poți împrumuta ceva,/ fie și ceva care nu există,/ la infinit”.

Timpul îl avem cu împrumut, dar avem ceva ce nu se vede, nu se simte și se scurge foarte repede, ca și cum n-ar fi fost niciodată.

De aceea, „trebuie căutate alte dimensiuni”: dimensiunile veșniciei. Căci a căuta „alte dimensiuni”, care să aibă aceleași caracteristici ale persisabilității, ale timpului vid, nu poate avea niciun sens…

Page 1 of 9

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno