Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Marin Sorescu (Page 1 of 5)

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [30]

Poemul Semne e o ironizare a superstițiilor băbești, pe bună dreptate. Pentru că babele și oamenii care n-au treabă, dar le place să fantazeze crezându-se cunoscători, ei fiind primitivi în gândire, preiau idei din cultul și predica Bisericii, înțelese cu o mentalitate esențial materialistă (care raportează tot ce aude doar la experiența empirică), și le continuă într-un mod cu totul inautentic și eretic-păgân. Acest lucru face deliciul intelectualilor ateiști, care consideră astfel că au găsit dovezi ale „prostiei” creștinilor, ei luând în considerare, de fapt, un material fictiv contrafăcut.

Sorescu zice: „Dacă te-ntâlnești cu un scaun,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un munte,/ E semn rău, ajungi în scaun./ Dacă te-ntâlnești cu carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un melc,/ E semn rău, ajungi în melc./ Dacă te-ntâlnești cu o femeie,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu o față de masă,/ E semn rău, ajungi în sertar./ Dacă te-ntâlnești cu un șarpe,/ E semn bun, moare și tu ajungi în rai./ Dacă șarpele te-ntâlnește pe tine,/ E semn rău, mori și el ajunge în rai./ Dacă mori,/ e semn rău. // Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Ironia inteligentă la adresa superstițiilor tembele e binevenită. Mi-amintesc acum, la întâmplare, câteva pe care le-am auzit și eu când eram mai mică: dacă te-ntâlnești cu o femeie însărcinată, s-ar putea să rămâi însărcinată (și fetele se trăgeau de păr una pe alta ca să nu rămână însărcinate, în condițiile în care eram încă la școală și asta pe vremea comunismului, când disciplina era severă și nu existau „libertățile” din ziua de azi), dacă te întâlnești cu un Preot s-ar putea să mori (de aceea mulți ocoleau Preoții când îi vedeau, și nu din cauza represiunii comuniste) etc., etc. Nu mai le țin minte, dar erau (și sunt mai departe) multe tâmpenii de felul acesta.

Însă poetul trece foarte subtil (imperceptibil pentru un lector neatent) de la această ironie la un cu totul alt subiect, cât se poate de grav, de serios. Însă schimbă cu totul subiectul fără să schimbe deloc registrul stilistic: în aceasta constă rafinamentul genial al trucului psihologic.

Pare că, de la un capăt la altul, ne aflăm în plină ironie, într-o singură secvență de umor negru, menită să desființeze ignoranța superstițiilor. Însă nu e așa. Dar în aceasta identificăm o cu totul altă tactică de obscurizare a mesajului real al poeziei, diferită de ceea ce cunoaștem din tradiția noastră poetică modernă. Și aceasta reprezintă unul dintre cele mai puternice elemente de originalitate din poezia lui Marin Sorescu: convertirea ironiei sau a derizoriului într-o temă filosofică anume, în motiv de reflecție adâncă. În poezia românească e poate unicul care a reușit (foarte bine!) această manevră estetică.

Multe enunțuri par aleatorii, absurde chiar. Din mijlocul lor se individualizează însă trei termeni care constituie trei simboluri care fac conștiința să tresară: femeia, șarpele și raiul. Dintr-o dată povestea se schimbă, prin însăși prezența acestor cuvinte încărcate de semnificație grea, deși comunicările în care sunt incluse continuă să pară neserioase, cu aceeași tentă de umor jubilant îndreptat împotriva superstițiilor stupefiant de idioate.

Și aici unii, care integrează geneza creștină între alte „mituri” și „credințe superstițioase”, ar putea foarte ușor să considere că și poetul a făcut același amestec. Dar eu nu cred că la asta s-a gândit.

Finalul ar putea fi, de asemenea, considerat ca înscriindu-se în aceeași notă umoristică, parodică: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”. Eu consider că aici e măiestria poetului: unde adevăratul mesaj contrazice impresia generală.

Și aceasta pentru că centrul de greutate al poemului trebuie calculat împreună cu alte două versuri, anterioare: „Dacă mori,/ E semn rău”. Moartea e un semn rău: e semnul păcatului. De abia acum vedem mai bine că simbolurile anterioare (femeia, raiul și șarpele) n-au fost inserate aleatoriu în text sau cu scopul de a întări ironia.

Jocul, gluma se termină când vine vorba de moarte.

Existența semnelor în lume reprezintă ea însăși un semn: acela că oamenii au pierdut starea paradisiacă și că singura comunicare e prin semne, dintre care unele false, invenții stupide omenești (ca să nu le spunem drăcești).

Ca și moartea, semnele sunt semne ale căderii omului din Rai. Ale ne-mai-comunicării directe cu Dumnezeu. De aceea: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Însă de „semnul” morții nu te poți feri decât o vreme…atâta cât vrea Dumnezeu să te ferească. Îndemnul lui Sorescu de a te feri de moarte ne readuce în atmosfera terorilor argheziene la gândul stingerii. Numai că, așa cum spuneam, poetul are marea îndemânare de a disimula, de a-și ascunde adevărata intensitate a cutremurului interior, disipându-i undele sub o găleată de enunțuri comic-absurde.

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă) [I]

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, 475 p.

*

Primul volum publicat: Poeme, în 1965, p. 8.

„ne ștergem pe față cu moartea”, p. 10; „cămașa morții”, p. 15; „cerul nostru e zugrăvit,/ ca Voronețul, / cu toată istoria românilor”, p. 16.

„hohot de frunze”, p. 17; „nu atingeți sărăcia și tristețea/ aflate-n muzeu”, p. 20; „universul întreg să fie dat lumii/ de pomană”, p. 21; „scaunele sunt foarte receptive/ la poezie”, p. 28; „gălăgie de culori”, p. 32.

„copacul și-a desenat chipul/ pe mii de frunze”, p. 34; „scriu pe cutremurare”, p. 35; „o pată de soare”, p. 36; „chiar când greșesc/ pământul nu se leapădă de mine”, p. 38; „trebuie să transcriu cu cerneală/ toată apa oceanului”, p. 39.

Oamenii transformați în șervețele, p. 43; „viața e o curgere prin brațe”, p. 44; „belșug de sâni”, p. 46; „mă trezesc în fiecare dimineață/ cu o senzație de iarnă”, p. 50; „s-a dus să moară puțin”, p. 53; „razele lui/ sunt înfipte în noapte”, p. 55.

*

Volumul Moartea ceasului (1966), p. 61.

„ei se nasc direct cu mustăți”, p. 64; „împușcate de mine…cu bătăi de inimă”, p. 67; „acolo unde nu se vede nimic e dragostea”, p. 67; „veniseră din obișnuință”, p. 68; „unii oameni/ nu trăiesc decât cu umbra lor”, p. 69; noii faraoni „se îngroapă cu un întreg continent”, p. 70. Adică criminalii de război.

„să lăsăm timpul să pută liber”, p. 70; „mă umplu de prăpăstii/ și de ceață”, p. 72; „dunga pământului”, p. 73; „lăsăm barba să ne acopere/ cu înțelepciunea ei”, p. 74.

„încăpățânare istorică”, p. 74; „carnea strămoșească”, p. 78; „i se isprăvește deodată anotimpul”, p. 80; „omenirea nu cred că mai dorește serios/ să mai vadă ceva”, p. 82; „o bună bucată de cer”, p. 84.

„cerul cu suflete”, p. 85; „norii mă apasă cu umbra lor”, p. 86; „lumina m-a rugat să-i fiu gazdă”, p. 89; „doctor în iarbă”, p. 90; „laureat al norilor”, p. 90; „încep totul, măcar atât”, p. 91; „turbat de roșii”, p. 93; „e mereu cețos geamul nostru/ de o limbă necunoscută”, p. 101.

„sămânță de stea”, p. 102; „câteva momente când era să fim geniali”, p. 106; „cuvinte furajere”, p. 106; „repede e răsuflarea noastră”, p. 108; „cămașa asta/ de litere”, p. 110; „mă îngheață frigul care intră/ prin toate literele”, p. 110; „ceasul s-a-ntors cu spatele la timp”, p. 111.

„o felie subțire de viață”, p. 112; „o stea cu puțină miere”, p. 112; „mai neliniștit cu fiecare zi”, p. 114; „munții s-au hodorogit”, p. 115; „ne scapă mereu câte ceva în viață”, p. 116.

*

Volumul Tinerețea lui Don Quijote [1968], p. 119.

„în fundul sufletului mă rodea un fel de îndoială”, p. 120; „în urma omului cu lupa se întindea un pustiu de moarte”, p. 122; „femeile au rămas înalte”, p. 124; „toți morții sapă”, p. 125; „elanuri de cazma”, p. 125; „fulgerul nu se mai dezdoaie”, p. 127. A se dezdoi = a se desface.

„ciocârlia/ arzând/ ca o lumânare”, p. 128; „un volum de lumină/ se varsă mereu”, p. 129; „suntem îngrozitori de mari”, p. 130; „și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ care să ne mângâie”, p. 130.

„nu reușim să fim decât oameni”, p. 136; „fața mea e un adevărat alfabet morse”, p. 137; „cea mai desfrânată e ceara”, p. 139; „burlanele gravitației”, p. 141; „să ne gâlgâie lumina”, p. 143; „insula aceasta de foc e inima”, p. 148; „geniul înălțimii”, p. 150.

„pântecul fetelor are nevoie/ să adoarmă frumos până seara”, p. 152; „să cos din vânt/ un oftat”, p. 157; „m-aș apleca printre Sfinți în pământ”, p. 158; „mă doare golul…dintre cuvinte”, p. 161; „este un cerc familiar zarea”, p. 162.

„o prăpastie-n cer”, p. 166; lumea este „o armonică gâfâită”, p. 171; „tot mai neînțelese amprente”, p. 175; „izvoare/ fără apus”, p. 179; „un căscat de lână moale”, p. 182; „sentimentele tind către zero”, p. 184; „fața văzută e doar o ciornă”, p. 185; „în spatele perdelelor lor de sâni”, p. 188; „se aruncă amândoi/ într-o verighetă”, p. 202.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [29]

Problematica morții și a mântuirii îl frământă necontenit pe poet. Într-o poezie numită Cu vârful degetelor, el vede toate lucrurile lumii într-o înlănțuire, într-o relație unele cu altele, atingându-se, continuându-se unele pe altele:

„Este un cerc familiar zarea/ În care toate ființele se ating/ Cu vârful degetelor. // Casele și drumurile/ Întind brațele/ Și se ating cu vârful degetelor”.

Dar atunci când „eu sar din cerc”, familiaritatea cu lumea aceasta dispare „Și din trupul meu țâșnește lumina/ Ca din trunchiul retezat/ Al lui Ion Botezătorul”.

Nu se poate vorbi aici de vreo conștiință a sfințeniei, mai degrabă versurile sunt ireverențioase prin îndrăzneala asocierii cu Sfântul Ioannis Botezătorul. Dar nu se poate, în același timp, să nu reținem neliniștea reală a poetului (care îl scoate din categoria ironiștilor postmoderni) și totodată aspirația spre lumină și sfințenie, exprimată poate neadecvat dar inteligibilă.

Dar Sorescu se află încă în faza incertitudinilor, într-o etapă a vieții în care crede uneori că „Dumnezeu e surd” (Prăpastie) pentru că nu îi îndeplinește rugăciunile. Alteori ar vrea să dea o mână de ajutor la urnirea pământului „în neant” (Să ajutăm). Însă ne-am obișnuit deja cu disperările poetului, cu momentele lui de intoleranță la durerea existențială.

Nemulțumirea și nefericirea îi dictează chiar poeme suprarealiste precum Un clește:

„Se aude un clește pe peretele vecinului,/ Nu știu ce tot face vecinul,/ Se aude clănțănitul unui clește,/ Apoi un țipăt speriat de copil. //

Din salcâmul de lângă calea ferată/ Frunzele sunt scoase cu cleștele,/ Cromolitografii pline de praf,/ Din calea ferată o ciocănitoare scoate/ Trenurile ruginite. //

Prinde globii ochilor/ Și stoarce jos lumina,/ Baltă acuzatoare/ Sub rufa vinovatei alge. //

Sângele îl trage ca pe cuie/ Din trupul răstignit în oase. //

Pocnesc nucile cerului,/ Miezul de foc este găunos,/ Mâncat de viermi, sfoiegit,/ Ca în pământ presupusa magmă/ Care de mult nu mai naște decât vulcani stinși. //

Dar din camera vecinului și până la plus infinit/ Se aude cleștele. //

Aici bate, aici scoate, aici apucă,/ Fără niciun plan și negândind la nimic/ Cât e timpul de mare/ Repară aiurea universul”.

Evident, poetul e isterizat de o lume pe care nu o mai înțelege, pe care o consideră absurdă. Sorescu scontează mereu pe un efect dramatic în poezie, iar o relație cu teatrul absurdului  e oricând posibil de stabilit.

Într-un poem intitulat chiar Spectacol, în fața unei scene „unde urmărim toți o piesă” care „nu s-a mai schimbat de multă vreme”, spectatorii își schimbă mereu locurile între ei pentru că „vor să vadă mereu/ Ceva nou pe scenă”. Ca și cum scena ar deveni alta prin schimbarea de perspectivă. Numai el, poetul, nu vrea să se mute de pe locul său:

„E enervantă această lipsă de mobilitate,/ Spectatorii chiar se enervează,/ Mă îmbrâncesc,/ Dar eu mă încăpățânez/ Și nu mă clintesc din locul meu./ Până când toți,/ Avizi de unghiul meu de vedere,/ Se așază deasupra mea,/ Unul peste altul, strivindu-mă”.

Unghiul de vedere al poetului este același cu al lui Eminescu din Glossă: „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă”…

Cei ce îl strivesc ca să îi ocupe locul nu știu că originalitatea perspectivei e dată de neclintire…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [28]

Sensibilitatea romantică a lui Sorescu iese la iveală în multe situații. Iată, spre exemplu, poemul Studiu de repaus:

Iată nu mai vreau să fac un pas,
Rămân aici nemișcat,
Alături de alți pini,
Cât mai e liber un loc de pin.

Am și început
Să prind mușchi și licheni,
Vin la mine furnicile
Să le arăt nordul,
Nu am niciun chef,
Eu am fost pe-acolo,
Ce să le mai pun și pe ele pe drumuri
Degeaba.

E bine să te fixezi undeva
După un drum lung,
E bine, după ce ai terminat toată viața,
Să nu mai scoți un cuvânt.

Eu sunt pin
Și-am început
Cu toate acele mele
Să cos din vânt
Un oftat.

Subtil, pune problema metapoeziei, a înlocuirii limbajului omenesc cu limbajul naturii. Dacă Eminescu lăsa izvorului în noapte (în liniște adică și sub lumina stelelor) misiunea de a spune mai departe acel Carmen Saeculare pe care el nu l-a terminat (Scrisoarea IV), Sorescu – eminescian și arghezian în același timp – coase pe vânt cu ace de brad: „E bine, după ce ai terminat toată viața,/ Să nu mai scoți un cuvânt.// Eu sunt pin/ Și-am început/ Cu toate acele mele/ Să cos din vânt/ Un oftat”.

Într-adevăr, vântul prin acele pinului naște un sunt dureros. Însă, în vremea în care scria Sorescu, puțini sau aproape nimeni nu mai avea asemenea sensibilități sau nu mai găsea că ele își au locul în poezia vremii.

Apogeul operei literare e muțenia. Omul nu poate ajunge la desăvârșire și lasă cosmosului creat de Dumnezeu să alcătuiască acel „finis” care „coronat opus”.

În același timp, concluzia la care poate ajunge, la finalul vieții, nu e decât aceea a existenței ca o durere, ca o peregrinare obositoare, care te face să dorești „să te fixezi undeva/ După un drum lung”. Iar „fixarea” nu poate fi decât într-un loc care are stabilitatea veșniciei…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [27]

Cărțile sunt un barometru al societății, celebritatea unora sau dezinteresul pentru altele putând spune multe despre caracterul oamenilor dintr-o epocă:

„Cunosc mersul vremii/ După cum îmi vând cărțile,/ Jocul lor între rafturi/ Și restul lumii/ E un indiciu sigur. // Când au versurile căutare/ Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos până seara/ De cântece de leagăn. /…/ De la Tolstoi și Dostoievski/ Te poți aștepta la orice,/ Ori să ajungi cineva,/ Ori să-ți pierzi slujba” (Anticarul).

Iar toate lucrurile acestea se întâmplă când cartea nu mai e privită și apreciată, de fiecare cititor, pentru conținutul ei în sine. Ci consumatorii de carte cumpără sau judecă în funcție de ce au auzit ei că ar fi de valoare, că ar fi de apreciat, că se caută. Pentru că astfel le crește și lor „cota de piață”, astfel reușesc și ei să se introducă printre oamenii „culți”, printre „deștepți”, printre cei „văzuți bine”.

De aceea, când au succes poeții, „Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos” etc. Pentru că poezia lor nu e privită în sine de marea majoritate a oamenilor, ci în relație cu nevoile lor imediate. Dacă au nevoie de romantism, atunci prinde poezia romantică. Dacă au nevoie să-și crească copiii, atunci e bună poezia pentru copii.

„Enciclopediile legate în piele de șoareci/ Se urnesc cel mai greu”, pentru că au puțină căutare, neavând o utilitate imediată.

Tolstoi și Dostoievski pot să fie pe val sau nu. Interesul pentru ei crește și descrește în funcție de piață. Dacă hrănesc vise romantice sau dacă întrețin ideea de intelectualitate interesată de duhovnicie sau dacă pur și simplu se aude despre ei că sunt scriitori mari, pe care „e bine” să-i citești, atunci se vând. Dacă lumea uită pentru mai scurtă sau mai lungă vreme de ei, acaparată de ascensiunea altor „luceferi”, atunci intră în eclipsă.

Îmi amintesc pe când eram eu în liceu și apoi în facultate, că am rămas cu gura căscată auzind niște colege că îl citesc pe Balzac ca să învețe „cum e lumea” și „de cine să se ferească” sau pe Kierkegaard pentru ca să citeze din el într-o discuție, să nu pară „necultivate”.

Atunci mi-am dat seama că valoarea intelectuală sau morală a unui om nu stă neapărat în bibliografia pe care poate să o producă, care poate fi de ochii lumii sau din interese care nu au absolut nimic de-a face cu cărțile respective. Ci valoarea omului stă în gândirea lui profundă, în puterea lui de a experimenta lăuntric viața cu adevărat mare a omului de spirit și de a emite el însuși judecăți adânci. Pentru că majoritatea citesc înțelegând cu suprafața creierului ceea ce e scris și neajungând niciodată (nici măcar încercând) să se apropie de adâncul de experiență care produce textele respective.

Astfel încât, în marea majoritate a timpului, cărțile sunt un simplu material vandabil, substanța lor, chiar duhovnicească fiind, e privită și folosită materialist, utilitarist.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [26]

Chiar dacă nu îl caracterizează și chiar dacă se întâmplă rar, Sorescu încearcă să adere la ritmurile nichitastănesciene și la (meta)logica poetică a aceluia: „Lucrurile-și pun pe piept/ Două limbi de ceas enorme/ Pentru zborul lor intern/ Ce le prelungește sensul,/ De la noaptea lor la oameni. // E-o cădere de cascadă,/ Ca o coamă-n sus întoarsă,/ Chiar copacii sar din cercuri,/ Pentru-a crește lângă ele/ Mai nestingherit, mai ager” (Fior de început).

Sau muzica interioară și entuziasmul debordant al primelor două volume ale lui Nichita Stănescu  magnetizau și pe alții și îi făceau să ritmeze asemănător.

Nu mi se pare deloc a fi o parodie. Ci o contaminare momentană, firească.

Sorescu e grav în felul lui. El simulează banalul sau ludicul cotidian pentru a ajunge la miezul profund a ceea ce pare superficial. Întocmirea unei hărți a ființei sale pare un joc mai mult au mai puțin infantil, care-și descoperă cutremurul neliniștii la final:

„Mai întâi să vă arăt cu bățul/ Cele trei părți de apă/ Care se văd foarte bine/ În oasele și țesuturile mele:/ Apa e desenată cu albastru. // Apoi cei doi ochi/ Stelele mele de mare. // Partea cea mai uscată,/ Fruntea/ Continuă să se formeze zilnic/ Prin încrețirea/ Scoarței pământului. // Insula aceasta de foc e inima,/ Locuită dacă nu mă înșel. /…/ Dacă văd marea/ Mă gândesc că acolo trebuie să fie/ Sufletul, altfel marmora ei/ N-ar face valuri. /…/ Cu simțurile,/ Cele cinci continente/ Descriu zilnic două mișcări:/ O mișcare de rotație în jurul soarelui/ Și una de revoluție/ În jurul morții…” (Harta).

Ar fi bine să fim cu toții conștienți de această dublă realitate, fizică și spirituală: ne mișcăm în jurul soarelui, dar și în jurul morții.

Dumnezeu, Cel ce a zidit relieful și geografia lumii, a creat și relieful ființei noastre, care nu e mai puțin magnific și uluitor decât lumea întreagă. Ba, după cum El ne-a spus, lumea întreagă nu valorează cât sufletul unui om.

Dacă am putea privi ființa umană – fiecare ființă umană – nu ca pe una banală și umilă, ci ca pe o făptură uluitoare, ca pe un macrocosmos în microcosmos (cum au zis Sfinții Părinți), așa cum reușește Sorescu în acest poem – cu un aer boem și dezinvolt dar care ascunde cu totul alte gânduri – am putea să ne apreciem altfel unii pe alții și în același timp să aducem lauda care se cuvine Creatorului.

Omul e o mare taină. Alcătuit din trup și suflet, din smerenie și măreție, ocolește zilnic soarele, dar și moartea. Dumnezeu l-a lăsat să dea zilnic ocol soarelui, dar și morții, pentru ca să înțeleagă valoarea vieții, dar și a veșniciei.

Lui Sorescu îi plac lucrurile banale la suprafață, care nu dau semne de adâncime la prima vedere. Îi place normalul care ascunde, nebănuit de mulți, metafizicul. Îi place ideea de a trece aproape neobservat și de a lăsa urme adânci.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [25]

Pofta de viață a oamenilor se descoperă a fi la început o dragoste de lumină și apoi o beție irațională:

„Luăm în brațe butoiul zilei/ Și îi dăm cep/ Sau îl împușcăm la întâmplare,/ Să ne gâlgâie lumina/ Pe ochii, pe fruntea și pe gura noastră,/ A celor însetați și obosiți/ Care au făcut toată istoria omenirii/ Pe jos. //

Și-ncepem să jucăm în jurul butoiului,/ Legănând niște cântece,/ În care se repetă de-a valma/ Drumurile, războaiele, femeile/ Și alte cuvinte neînțelese. //

Și-ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață!/ Să le facem cu ochiul/ Și mai împușcăm un butoi/ Și încă o mie… //

Și nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele/ Și cădem cântând/ În diferite moduri de moarte/ Și plutim pe valurile de lumină,/ Ca soldații înecați în vin” (Butoiul).

Vinul vieții ne îmbată, dar spectrul morții e totdeauna prezent.

Viața e ca lumina și ca vinul, dar această îmbătare ne poartă încet spre finalul pe care nu îl dorim, dar care e inevitabil.

Comparația vieții cu vinul o găsim și în Sfânta Scriptură: „Asemenea vieții [este] oamenilor vinul [ἔφισον ζωῆς οἶνος ἀνθρώποις], dacă ai să-l bei pe el în[tru] măsura sa” (Înțel. lui Sirah, 31, 27, trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș)[1].

Vinul este bun ca și viața, pentru că Dumnezeu a făcut viața spre bucurie, dar nu spre veselia deșucheată. Versetul poate cuprinde și o profeție despre Sfânta Euharistie.

La fel, lumina înseamnă viață, dar mai ales Cel ce dă viață este Lumina oamenilor: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”[2] (In. 1, 4) – viața Lui dumnezeiască este lumina oamenilor. Nu lumina soarelui și nu viața biologică sunt lumina oamenilor, ci viața în Hristos e lumina oamenilor.

Dacă însă confundăm viața cu vinul și lumina materiale, dacă-„ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață”, atunci se întâmplă cum zice Sorescu: dăm cep la butoaiele cu vinul vieții și „nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele…”. Și ajungem „ca soldații înecați în vin” care plutesc „pe valurile de lumină” ale beției sau ale morții…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/04/12/intelepciunea-lui-sirah-cap-31-cf-lxx/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/15/ioannis-cap-1-1-18-cf-byz/.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno