Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [72]

Sorescu e convins că „Nu se va pierde niciodată /…/ Aerul acestor locuri” (Pe sticlă). Că „nicio vijelie nu ne va putea smulge” sentimentul de pământ românesc sfânt, de pământ sfințit de cei care au făcut unic „aerul acestor locuri”.

E un aer simțit duhovnicește, simțit cu inima adânc recunoscătoare pentru cei care ne-au lăsat o moștenire spirituală bogată, știuți și neștiuți, creatori de istorie și cultură sau simpli autori de icoane pe sticlă.

Noi nu mai avem sentimentul anonimatului sau al pionieratului, ci al apartenenței la o tradiție străveche a vieții cu Dumnezeu.

Nu suntem un popor al nimănui, ci unul cu istorie veche, cu Sfinți și eroi minunați.

Generații multe ne poartă pe umerii lor și în brațele rugăciunilor lor.

„Suflăm în tulnice/ Cu aer din aureole./ Și sunetele noastre/ Sfințesc munții mari”: poporul mioritic respiră aerul din aureolele celor care s-au sfințit și se sfințesc…

De aceea „aerul acestor locuri” nu poate fi pierdut.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [71]

O poezie care n-ar părea că are subiect metafizic, dacă nu ar fi intitulată Rugăciune:

Arunci cam rar undița, pescarule,
Și mă plictisesc fără primejdii
Deasupra capului,
Nu c-aș vrea să mușc din ea,
Știu doar ce-nseamnă momeală
Dar m-am obișnuit c-o anumită tensiune.
Și n-o mai pot schimba la vârsta mea.

E vorba despre Pescarul Divin. Iar Sorescu face aluzie la parabola evanghelică a prinderii peștilor, pe care a spus-o Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli, învățându-i să fie pescari de oameni.

Și deși poetul afirmă că n-are nevoie de momeală, în același timp vrea să ne spună că nu se poate lipsi de tensiunea metafizică, religioasă a vieții spirituale. Că fără această luptă cu obișnuința teluricului, fără dorința înălțării spre Dumnezeu, omul nu se simte deplin.

De aceea, pe de-o parte orgoliul omului modern, scepticizat de ideologiile modernismului, îl face să vrea să nu fie momit, adică atras de învățătura evanghelică, dar pe de altă parte nu poate trăi fără această momeală.

El singur simte că lipsa undiței dumnezeiești deasupra capului îl transformă într-un om fără viață, fără sens spiritual al existenței. Pentru că „tensiunea” de care vorbește, energia harului dumnezeiesc este – cum spunea în altă parte – curentul electric care ne aprinde ca ființe spirituale, ca ființe de lumină, care nu trăiesc doar pentru patimi și plăceri pământești.

Omul timpului modern nu vrea momeală, dar poetul sensibil la chemările veșniciei ar vrea ca Dumnezeu să arunce undița mai des…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [70]

În poemul Ceață, alcătuit dintr-un singur catren, peisajul e derutant, situat undeva între realism și suprarealism:

„Ceața era atât de deasă,/ Încât, dacă voiai să cazi, te ținea./ Totuși, ca și când s-ar fi întors acasă,/ Câte un pom murea”.

Densitatea ceții era atât de mare, încât poetul avea senzația că se poate sprijini pe ea.

„Totuși”, calitatea ei de materie susținătoare a vieții e infirmată de moartea câte unui pom, pe care ceața nu l-a putut „ține”.

El a murit „ca și când s-ar fi întors acasă”. Pentru că „acasă” nu e în ceață.

Pentru că ceața nu poate fi casa nimănui.

„Câte un pom murea” așa cum moare și câte un om care nu suportă ceața lumii acesteia, ceața grea, de care te lovești ca de un perete.

Ceața care te ține să nu cazi din orbirea ta și să te întorci cumva acasă.

Doar dacă mori ca un pom vertical ieși din ceața păcătoasă a lumii căzute și te întorci „acasă” în Rai, unde sunt toți pomii pe care nu i-a putut înghiți ceața.

Poți să cazi nu numai în moarte, ci și dincolo de moarte. În viață, viața veșnică.

Putem încerca să detaliem vorbirea laconică a lui Sorescu folosind literatura Sfântului Varlaam:

„Când petreace omul în fum atunci lăcrămeadză ochii și de iuțimea fumului doru-l ochii și orbăsc. […] Așea și noi, fraților, deaca întrăm în fumul păcatelor lumiei aceștiia […] atunce și noaă [nouă] foarte lăcrămadză ochii sufletului nostru […]. Că a nimică altă nu să asamănă isprăvile noastre într-această lume, numai fumului. Și nu numai isprăvile noastre, ce și dzilele și a[n]ii și viața noastră, toate ca un fum trec. Și cine va petreace într-aceste fumuroase și înșelătoare lucruri, aceluia-i iaste mentea întunecată”…[1].

„Că noi încă sântem ca într-o robie într-această lume […] că[ci] cu adevărat această lume iaste streină. Nu iaste a noastră, ce sântem nemearnici [străini] pri însa. Că n-avem aicea cetate stătătoare [stabilă], ce ceaea [aceea] ce vine [va să vină] să o cercăm să o aflăm, că aceaea [aceea] iaste moșiia noastră […], moșiia veacului ce va să hie”…[2].

Și la Eminescu, „valea-i în fum”, valea acestui pământ unde „apele plâng” și orice cântare sau armonie melodică e anulată: „buciumul sună cu jale”, „fluiere murmură-n stână”, „scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”, iar „clopotul” și „toaca” adâncesc infinit melancolia (Sara pe deal).

E valea plângerii, în care „«Cum vom cânta cântarea lui Dumnedzău în țară streină?», că[ci] cu adevărat această lume iaste streină”[3].

Se întoarce „acasă” cine scapă de ceața deasă…


[1] Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 148.

[2] Idem, p. 243.

[3] Ibidem.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [69]

Poemul Somn ridică, tainic și neașteptat, o altă problemă teologic-ascetică fundamentală, legată de gânduri și ispite.

Aparent, mesajul poeziei e unul denudat, explicit și dezinhibat (pentru cine vrea să plutească pe suprafața cuvintelor și nu e interesat de nicio hermeneutică). Imersiunea în adâncul semnificațiilor ne conduce însă la concluzii contrare, ca mai totdeauna:

„Gândurile, ca un nisip greblat/ După ce lumea a părăsit/ Plaja,/ Invadată de noapte. //

Sânii femeii ți-apar în vis/ Ca litera S/ Care în limba lucrurilor/ Înseamnă plural”.

Deși exprimate eliptic, noțiunile par simple: reflecții fulgurante, vesperale și nocturne, despre o plajă depopulată cu nisipul pieptănat la loc și despre un vis erotic care naște cutremurări iluzorii și pasagere.

În aparență, poemul nu e despre nimic semnificativ, stanțează niște sentimente vagi și rupturi de gânduri.

În aparență doar…

În esență, versurile exprimă concentrat ceea ce încearcă să explice detaliat teologia ascetică ortodoxă: „gândurile” sunt „un nisip greblat/ După ce lumea a părăsit/ Plaja”: gândurile noastre sunt firele de nisip pe care le rearanjăm de fiecare dată după ce ieșim dintr-un context social. Ele sunt o plajă haotică, influențată de evenimente. Sunt împrăștiate după cum e viața noastră împrăștiată în o mie de părți. De aceea, învățătura fundamentală isihastă a Sfinților Părinți este despre împrăștierea gândurilor și despre adunarea minții întru sine.

Iar „Sânii femeii ți-apar în vis/ Ca litera S/ Care în limba lucrurilor/ Înseamnă plural”, pentru că ispita „ca litera S” este a Șarpelui care nu ne vrea niciodată unificați interior, duhovnicește, ci întotdeauna divizați, risipiți, conjugați la „plural” cu lucrurile care ne apar în vise sau cu firele de nisip ale gândurilor care ne țin împrăștiați toată ziua și care ne fac mintea ca o plajă călcată și spulberată în toate părțile de mii de picioare.

Sânii din vise nu înseamnă iubire adevărată și împlinire, ci numai „pluralizare”, pulverizarea în lucruri prin împătimirea de ele, care duce în final la obiectualizarea persoanei umane. Pentru că cei care ar trebui să fie simboluri ale iubirii, sânii, devin numere „în limba lucrurilor”, prin care se desemnează „pluralul”, nu unitatea ființei prin iubire. Și prin aceasta Sorescu se adaugă la numărul semnificativ al poeților români care fac diferența între iubire și ispită erotică.

De asemenea, experiența lui poetică e de natură să ne dovedească faptul că interesul pentru teologie și filosofie profundă, existențială, nu s-a estompat în literatura noastră la finele secolului al XVII-lea medieval

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [68]

Și iarăși un poem despre moarte: „Mâna devine mai țeapănă/ Decât trupul./ Trupul mai țeapăn/ Decât patul./ Patul mai țeapăn decât casa./ Casa mai țeapănă decât drumul./ Drumul mai țeapăn decât norul./ Norul mai țeapăn decât cerul./ Și tot așa, până când nu mai știi/ Despre ce era vorba./ Moartea pesemne/ Nu-i altceva” (În depărtări).

Sorescu aruncă o privire „în depărtări”, spre fenomenul a cărui perspectivă îl înfioară adesea. Repetiția adjectivului „țeapăn”, la gradul comparativ de superioritate – „mai țeapăn” –, creează impresia de acumulare, de escaladare a unor trepte interioare ale sentimentului de frică, până la teroare.

Moartea – care de obicei, în textele literare, e dinamică și agresivă – aici e reprezentată prin caracteristica nemișcării totale, a înțepenirii. E poate aspectul ei cel mai șocant, atunci când omul viu încearcă să regăsească persoana cunoscută în cel care zace „țeapăn”. Mintea nu poate accepta transformarea produsă, pentru că personalitatea umană stă în capacitatea de a fi activă și de a se manifesta ca atare.

De aceea, înțepenește mai întâi „mâna”, pentru că ea este imaginea atotcuprinzătoare, paradigmatică, a tot ceea ce înseamnă a face, a fi activ, a fi persoană vie și creativă, dinamică.

În poezia lui Sorescu, înțepenirea nu se manifestă doar la nivelul trupului, ci afectează toate elementele din jur cu care persoana a venit în contact, pe care personalitatea celui adormit le-a aspirat în conștiința sa, cu care a interacționat afectiv.

E o idee pe care am găsit-o expusă de poet în mod repetat, în mai multe poezii: omul e un univers întreg și totodată fiecare individ e un unicat: când moare, ia cu sine și felul lui de a privi lumea, de a iubi, de a înțelege. De aceea, odată cu trupul, înțepenește și patul, și casa, și drumul, și cerul: ambianța domestică și cosmică a celui ce trece la cele veșnice.

Sensibilitatea lui Sorescu e foarte mult înrudită cu a lui Arghezi, care a fost la fel de mult mișcat de procesul acesta lent al imobilizării pe care îl provoacă moartea, prin care omul e demobilizat din activitatea sa zilnică terestră…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [67]

Invidia este un sentiment atât de sumbru și de irațional, încât cei care se dedică acestui viciu infernal caută în permanență motive de zavistie. Chiar dacă nu au, inventează, pentru că nu pot să respire dacă nu invidiază, dacă nu privesc cu ochi rău și defăimător pe alții, dacă nu scornesc, din pământ din iarbă verde, motive de bârfă și de hulire a celor pe care nu-i suportă.

Eu în acest sens înțeleg poemul  Cei doi tâlhari al lui Sorescu:

„Cei doi tâlhari sunt importanți/ Și ei,/ Unul a furat un sfeșnic,/ Altul a bătut o vită/ Dar sunt foarte importanți și ei. //

Ce mare hoț/ E acesta din mijloc,/ Ne-a furat atâta glorie,/ Dacă nu s-ar fi vorbit atât de el/ Poate mai rămânea loc și pentru noi/ Cei răstigniți mai strâmb”.

Problema e că pentru unii nu contează că suntem toți în aceeași osândă, adică exilați din Rai pe pământ, unde îndurăm suferințe și necazuri pentru păcatele noastre.

Dar mai ales nu contează că și cei nevinovați (sau cu mult mai puțin vinovați de ceva) suferă, când drept ar fi să sufere mai puțin decât cei răi și neghiobi sau ignoranți.

Invidiosul nu poate însă niciodată să vadă suferința celui nevinovat, a celui răstignit lângă el pe crucea acelorași dureri omenești. El nu poate să recunoască vreodată că el suferă pe drept și să privească umilit spre chinurile celui suferind pe nedrept.

Dimpotrivă, când cineva suferă ca un Drept chinuri nedrepte și are parte de recunoaștere și de lauda vieții sale de jertfă, zavistnicul îi invidiază până și crucea, acuzând că a fost dezavantajat de verticalitatea celui de pe cruce.

Însă, dacă trecem de la exemple umane la a socoti că parabola lui Sorescu se referă chiar la Fiul lui Dumnezeu întrupat și răstignit pentru noi, nu e nicio exagerare dacă spunem că păcătoșii Îl bârfesc chiar și pentru locul Lui de pe cruce. Că, orice ar face El, cei care nu vor să Îl primească și să Îl accepte vor găsi întotdeauna motive de cârtire împotriva Lui, indiferent cât de penibile sau de absurde.

Cei care nu își recunosc nimicnicia ar vrea să fie tot atât de importanți ca Dumnezeu, chiar dacă ei nu sunt importanți nici măcar ca hoți…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [66]

Am avut de mai multe ori ocazia să observăm cum Marin Sorescu schimbă informațiile de ordin științific în material poetic. Dar nu o face în stilul postmoderniștilor. Adică nu apelează la teorii sau formule științifice ca să epateze sau ca să dea sentimentul că s-a schimbat epoca și prin urmare poezia trebuie să fie despre realitățile prezentului. Adevărații poeți au conștiința perenității substanțiale a poeziei. Numai mediocrii sunt atașați de epoca lor și au impresia că detaliile monografice contează foarte mult sau că rețetarul ideologic e cel mai important ingredient.

Sorescu e interesat de știință, nu e un ignorant. În poezia lui însă, baza de date a științelor empirice e totdeauna luată în răspăr, scuturată de pedanteria formulelor sofisticate (pe care mulți și le-au însușit prin simpla memorare, nu prin gândire logică sau experiment) pentru a ajunge la elementaritatea legilor universului material și a extrage de aici concluzia unei filosofii adânci. Pentru că nu epistema în sine contează, nu observația sau experimentul au importanță, ci concluzia extrasă în urma acestor descoperiri de ordin științific. Astfel încât ajungem tot la metafizică și la sentimentul religios al existenței – fapt pe care, e adevărat, cei mai mulți, în zilele noastre, preferă să se facă a-l uita, ca și cum ar fi irelevant, pentru ca activitatea de ordin științific să fie complet debranșată de la morală și astfel rezultatele să poată fi manipulate în orice sens.

La Sorescu, cum spuneam, informația științifică nu are nicio importanță în sine. Important e evenimentul lăuntric pe care îl declanșează, concluzia de ordin filosofic-existențial. Iar filosofia lui curge în sensul gândirii vechi-creștine, după cum am putut să ne dăm seama adesea, cu neliniștile specifice.

Așa se întâmplă și în poemul Vânt, un haiku gândit în termenii prezentului: „Verdeața care schimbă sângele./ Cad până și frunzele/ Care conțin fier”.

Cad cu greutatea fierului, deși fierul din frunze e în proporții compatibile cu natura lor de element al naturii ușor, volant. Cad cu greutatea de fier a morții care se atinge de toate cele materiale.

Există legi ale materiei și legi mai presus de substanță, de materie…