Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [47]

Sorescu încearcă și alte autodefiniri: „Sunt o cetate aproape măreață/ Pe care trebuie s-o cuceresc din nou,/ Până la ultima piatră,/ În fiecare dimineață. /…/ Până seara târziu/ Arunc asupra mea, cel de ieri,/ Cu bolovani/ Și smoală clocotită” (Fortăreață).

Suntem, fiecare, o cetate de cucerit în fiecare zi. Cine nu caută să se cucerească zilnic, ca și cum nu ar fi trăit până atunci, ca și cum viața începe de fiecare dată, cu fiecare zi, nu înțelege mare lucru din rostul existenței.

Aceeași perspectivă o au și Sfinții Părinți, care spun că dacă nu ai învins o patimă în tine în fiecare zi, dacă nu ți-ai cucerit cetatea sufletului, acea zi e una irosită.

Poemul Fuga actualizează ideea metafizică a gravitației cerului („E o gravitație și spre cer”) care e mai puternică decât gravitația pământului (idee poetică întâlnită și la Nichita Stănescu): „Aerul e tot o fâlfâire,/ Un început de aripă”, un început de zbor spre cer. Pentru că sensul existenței noastre e ascendent și cerul ne atrage cu tot magnetismul lui spiritual pe care nu îl poate oculta atracția telurică, gravitația în jurul lucrurilor trecătoare.

Niciun om nu este exclus de la această chemare către cer: „sunt atâtea stele,/ Mereu e câte una deasupra fiecăruia…”. Ceea ce îmi amintește de o apoftegmă a Sfântului Serafim de Sarov: există tot atâtea căi de mântuire câți oameni sunt pe pământ. Nimeni nu e exclus de la mântuire, nimeni nu e „predestinat” să piară, să fie damnat.

Un alt poem care poate fi considerat o autodefinire metafizică se numește Inspirație:

„La menajul meu din nori/ Se încalecă erori./ Din aproape în aproape,/ Saltă sufletul pe ape./ Sub copite – eu, în silă,/ Ca pustiul sub cămilă”.

Doar dacă eul devine pustiul de sub cămilă, sufletul saltă pe ape. Altfel aspirația spre cele celeste e oprită în nori, nu urcă până la înălțimea Cerului.

Dacă omul nu se golește de patimi, nu devine pustiu de atracții pătimașe, dacă nu se deșartă de orgolii, sub copite și cămile, sufletul nu poate merge cu Dumnezeu peste apele vieții. Soluția nu este să urci singur în nori, ci să te întinzi ca un deșert pentru ca sufletul să salte peste ape.

Versurile lui Sorescu se află cumva într-o relație de atracție cu cele ale lui Nichita, pe care le-am citat de multe ori în exegezele mele anterioare: „Născut dintr-un cuvânt îmi duc înțelesul/ într-o pustietate divină”(Confundare, vol. Oul și sfera).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [46]

„Mi-e sufletul atât de greu/ De parcă atârnă de el Dumnezeu/ Ca un bolovan de cumpăna fântânii./ Sunt întunericul cu care el scoate minunile/ Și sunt înainte de facerea lumii”.

Așa începe un poem care se numește Pârghii.

Pe Dumnezeu Îl simțim mereu atârnând de sufletul nostru. Pentru că El Se atârnă de noi chiar și când noi nu Îl vrem în viața noastră, chiar și atunci când Îl uităm sau ne luptăm, din ispita demonilor, împotriva Lui.

El Se atârnă de noi „ca un bolovan de cumpăna fântânii”, fiind Cel care face sufletul nostru să scoată apă, Cel care ne ajută să ajungem la apa Vieții, la apa Adevărului.

Fântâna sufletului nostru e inertă, e nefolositoare, e moartă fără „bolovanul” care cumpănește ciutura. Numai greutatea care atârnă într-o parte a cumpenei ridică ciutura cu apă din fântână. Numai „greutatea” cu care Dumnezeu atârnă de sufletul nostru ne face să reflectăm, să simțim și să fim cu adevărat.

Fără El, suntem „întunericul /…/ înainte de facerea lumii”. Cu El, suntem „întunericul cu care el scoate minunile”, măsura cu care El măsoară universul, pentru că omul e măsura tuturor lucrurilor, chintesență a întregii creații.

Iar Sorescu dezvoltă metafora, închipuindu-și cum e să fii metron al universului: „Pârghie cu braț foarte lung/ Din moarte viață alung. // Întins în lume peste tot/ Tot socotesc și tot socot,/ Dar sunt sleit de univers ca o fântână/ La sfârșit de săptămână”.

Adică nu numai Dumnezeu Se odihnește în ziua a șaptea, dar și unitatea Lui de măsură se simte „sleită”: o perspectivă interesată, care cred că poate fi fructificată teologic…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [45]

Sorescu aproape că își formează un pattern/ un tipar din obiceiul de a pleca de la o situație absolut banală pentru a ajunge cu meditația în direcții nebănuite. Un poem, care nu are titlu, sună astfel:

O femeie
Se urcă-ntr-un pom
Și bărbatul îi ține cu amândouă mâinile
Scara.

O pasăre zboară
Pe cer
Și un copil îi ține
Aerul.

O stea răsare
Pe cer
Și pământul
Îi ține cerul.

S-ar putea spune că tema poeziei este: cum ne susținem unii pe alții și cum se susține lumea în funcționalitatea ei.

Faptul că un bărbat susține o femeie pe scară ca să poată sui într-un pom e de domeniul experienței umane celei mai banale.

Însă bărbatul poate susține femeia să urce pe o scară a vieții, a experienței, a iubirii, a cunoașterii. O poate susține să urce într-un pom al Raiului.

Dintr-o dată situația devine arhetipală, se desprinde de înțelesul utilitar imediat, de semnificația primă și banală care poate fi  asociată instantaneu strofei întâi.

Ceea ce face Sorescu se numește: a citi altfel realitatea. Iar această îndeletnicire este foarte veche în Ortodoxie și în experiența oamenilor lui Dumnezeu de când e lumea. În arta modernă, o asemenea tendință poartă numele de „suprarealism”. Sorescu are însă harul de a se comporta, stilistic, ca și cum habar nu ar avea sau puțin l-ar interesa de curente.

Dar de unde știm că poetul a contemplat o scenă banală ca pe o situație cu valoare de arhetip, cu semnificație spirituală aparte?

Din următoarele două strofe, desigur, în care logica cotidiană se năruie: acum un copil ține aerul în care zboară o pasăre, iar pământul susține cerul pe care răsare o stea.

Dincolo de faptul că strofa a doua și a treia ar putea fi confundate cu o poezie antică sau ar fi putut fi scrise, la fel de bine, de autori chinezi sau japonezi (compatibilitatea cu viziunea unui oltean e un subiect de reflecție), dialectica acestui poem mi se pare comparabilă cu cea a lui Eminescu din poezia Dintre sute de catarge (puteți revedea comentariul meu aici[1]).

În poezia lui Eminescu, catargele din prima strofă se metamorfozează în păsări călătoare în strofa a doua, ele dezvăluindu-se apoi ca metafore pentru idealurile și gândurile omenești zburătoare, călătoare.

Asemenea, în poemul lui Marin Sorescu, femeia care urcă pe o scară în prima strofă poate fi pasărea care zboară pe cer în strofa a doua sau steaua care răsare pe cer din a treia strofă (cerul al doilea e mai sus decât primul cer: primul cer e văzduhul, spațiul zborului, al doilea cer e mai înalt, cel al stelelor).

Femeia poate fi pasăre sau stea, dacă este susținută: de dragostea unui bărbat, de dragostea unui copil, de întreg pământul de pe care lumea poate urca în cer. În Cer.

Pământul îți poate ține cerul: oamenii de pe pământ, dacă te înțeleg, te apreciază și te iubesc. Ei îți pot ține scara ca să urci la Cer, suind prin Pomul Vieții.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

Comentariul a intrat ulterior în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 842-849, cf.  https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [44]

Folosind parabola, declară și el ca Nichita Stănescu: „Acum ar cu mine însumi/ (Până aici am ajuns cu perfecționarea uneltelor)/ Câmpul magnetic din jurul meu/ (Până aici am ajuns cu perfecționarea câmpului). //

Mă scol dimineața când cântă cocoșii/ Și muncesc toată ziua cu gândurile suflecate,/ Arunc sămânța și-i suflu căldură/ Să încolțească,/ Și-i suflu vânt să se legene/ Și mă duc după norii de la mari depărtări” (Evoluție).

După cum  lesne se poate observa, evoluția lui nu e în pas nici cu planificările comuniste, nici cu achizițiile științifico-tehnologice, ci se produce în plan strict spiritual. Perfecționarea uneltelor și a câmpului magnetic, la el, vizează instrumentarul scriitoricesc-cultural, pe teritoriul afectiv-reflexiv al sufletului.

Rezonanța pretențioasă a unor termeni nu poartă cu sine ambiția sincronizării cu vremurile, ci scepticismul și permanenta sabotare a lor de către un ultim mohican care se preface că se integrează realităților evolutive, dar rămâne cu sufletul și conștiința în orizontul nostalgiei și al credințelor străvechi.

Lui Sorescu îi place parabola și expresivitatea minimală în aceste tablouri parabolice. De aceea întâlnim la el, destul de des, o formă de haiku neobișnuit, pentru că este integrat într-un poem mai lung, uneori drept concluzie, alteori ca premisă și alteori ocupând locuri variabile în context.

În poemul Maximum de durată avem două astfel de definiții în stil haiku, una în incipit și alta la final. La început: „Oamenii – duminici ale timpului”. Iar la final, Dumnezeu e „maximum de durată”. Căci „cu noi,/ Puși unul lângă altul,/ Se măsoară și Dumnezeu”.

El Se măsoară împreună cu noi, pentru că ne-a făcut după chipul Său, ca să Se odihnească întru noi, „duminici ale timpului”, și ca să ne odihnim întru El, Care este Veșnicia.

De aceea, omul se măsoară în timp și în afară de timp, este durată și odihnă de durată. Dacă ar fi numai în timp, ar fi doar material, dar pentru că este totodată ființă spirituală, este și duminică a timpului, odihnă și  înviere din timpul care trece și moare.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [43]

Sorescu știe că „În evul mediu pictorii/ Trebuiau să picteze numai sfinți,/ Sfinți mergând pe jos,/ Sfinți călări,/ Sfinți omorând balaurul. //

Pictorii se uitau cu jind la oameni,/ Dar n-aveau voie să-i picteze,/ Și așteptau deznădăjduiți/ Să le răsară un ochi în frunte,/ Un ochi special/ Pentru văzut sfinți” (Sfinții).

Da, „pentru văzut Sfinți” e nevoie de „un ochi special”, e nevoie de a avea ochiul minții și al inimii curat, vederea duhului sau duhovnicească. El nu răsare „în frunte”, dar mintea curată poate vedea pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui, prin harul Său.

Așa încât iconarii nu „așteptau deznădăjduiți”, ci, ca și astăzi, ori duceau o viață ascetic-isihastă și erau inspirați/ luminați de Dumnezeu în modul lor de a picta, ori desenau după modele.

Dar poetul indică în mod corect o situație specifică Răsăritului ortodox, aceea în care iconarii „n-aveau voie să-i picteze” pe cunoscuții lor, falsificând astfel profilurile Sfinților. Fapt care, în schimb, s-a petrecut adesea în Occident…

În 1972 apare un nou volum de versuri semnat Marin Sorescu: Suflete, bun la toate. În care găsim, de la început, o mărturie incontestabilă a neliniștilor și preocupărilor de natură religioasă:

„Mă uit la fiecare carte nouă/ Ca Avra[a]m la Isaac,/ Pe când se pregătea/ Să-l înjunghie. //

Te voi sacrifica și eu/ Pe aceste câteva vreascuri/ Ale cunoașterii,/ Și din litere va curge sânge./ Și mă voi învălui în fumul lui/ Să nu mă mai vadă duhurile. //

Și așa voi fi bun/ Materiei/ Încă o vreme” (o vreme).

Are conștiința că își aduce cărțile ca pe un prinos, că ele sunt o jertfă de mulțumire adusă pentru însăși existența lui, pentru faptul de a exista pe pământ.

Înțelegem de aici că și el, ca și Nichita Stănescu, își câștigă „dreptul la timp” prin renașterea poetică periodică și consideră actul de a scrie o „hemografie”, o „scriere cu tine însuți”, cu făptura proprie, care sângerează în cuvinte.

Deși Sorescu nu are geniul lui Nichita, trebuie remarcate aceste puncte de convergență conceptuală.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [42]

Sentimentul că sufletului nostru îi dedicăm prea puțin timp e unul real:

„Noaptea cineva-mi pune pe ușă/ Un indigo imens,/ Și tot ce gândesc apare, instantaneu,/ Și pe partea de dinafară a ușii. //

Dau buzna spre locuința mea/ Curioșii din toată lumea /…/

Sunt păsări de toate neamurile,/ Câini păzitori de lună,/ Drumuri de trecere,/ Și salcâmi bătrâni,/ Suferind de insomnie. //

Își pun ochelarii pe nas/ Și mă citesc emoționați,/ Ori amenințând cu pumnul,/ Fiindcă despre toate eu mi-am format/ O idee exactă. //

Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic,/ Sufletul care-mi scapă mereu printre zile”…

Și aceasta pentru că societatea noastră ne educă spre a cerceta despre orice, numai despre lăuntrul nostru nu. Educația laică nu îndeamnă spre a-și cerceta fiecare sufletul său, cu mare atenție. Pentru că de aici vine înțelepciunea care ne face cu adevărat oameni, iar lumea noastră (re)păgânizată are nevoie de oameni care să nu simtă că au suflet, că au nevoi duhovnicești cel puțin la fel de presante cu a mânca și a bea sau a cunoaște…

De aceea, constatarea poetului („Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic”) este una dureros de adevărată, e un sentiment concret și o neliniște vie și tot mai apăsătoare (Indigo).

În bună tradiție românească, ortodox-romantică, într-un alt poem, codrul este vioara sensibilității umane nerostite:

„Codrule,/ Dă-mi o frunză de sus,/ Pentru lumină și pentru tinerețe,/ Și pentru viața care nu moare. //

Codrule,/ Dă-mi o frunză de jos,/ Pentru întuneric și pentru bătrânețe,/ Și pentru moartea care nu învie. //

Noi ne-am scris sufletul/ Pe frunze…/ Codrule,/ Dă-mi toate frunzele tale/ Să cânt cu ele. //

Sau mai bine cântă tu/ Și cu sufletul meu” (Foaie verde).

Uneori, pădurea știe să interpreteze mai bine dorul nostru de Dumnezeu, de veșnicie. Oamenii se încurcă în cutumele timpului, în ideologii și curente…

Sorescu e cu un picior în trecut și cu altul în modernitate, fără ca aceasta din urmă să-i provoace fiori de emoție fericită. Ca și altor confrați, istoria nu i se pare o dovadă de evoluție a umanității, ci mai degrabă de involuție, „zgura iradiațiilor vestind zorii moderni” (***).

Întrebat: „Pe ce treaptă de civilizație/ Ne aflăm?”, elevul Sorescu răspunde fără ezitare: „În epoca pietrei neșlefuite,/ Întrucât singura piatră șlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută”…(La lecție).

În epoca în care am câștigat multe avantaje la capitolul tehnologie, dar mulți își pierd inima…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [41]

În poemul Pânda, Sorescu remarcă faptul că, în lume sau în univers, „Există atâtea amprente/ Care se lăfăie necercetate,/ Există nervurile frunzelor/ Care trebuie să ducă undeva,/ Toate acestea ar putea, în definitiv,/ Să ne facă să descoperim un fir”.

Adevărat! Și firul duce la Dumnezeu, la Creatorul universului. Dumnezeu Și-a lăsat peste tot amprentele în lume. Poetul a sesizat foarte corect că există multe amprente ale puterii și înțelepciunii Lui, imprimate deopotrivă în cosmosul mic și în cosmosul mare.

Nervurile frunzelor indică o direcție, indică un drum, indică o finalitate. Și oricare ar fi direcția în care am întreprinde cercetarea, fie că e una a contemplației, fie că e științifică (la nivel macro sau microcosmic), capătul e în Dumnezeu. Altfel, firul nu se termină niciodată…

Ca de obicei, Sorescu își prezintă aventura epistemologică sub formă de eveniment banal: el cugetă aceste lucruri în timp ce își plimbă câinele, care miroase „o furnică suspectă:/ Unde merge cu grăuntele-n gură/ Nu v-ați întrebat niciodată?”.

Interogația nu privește aspectul imediat al cunoașterii, al investigației: descoperirea unui cuib de furnici, despre care poetul știa neîndoielnic cum arată și unde s-ar putea afla. „Unde merge…?” se referă indubitabil la înțelesurile profunde ale existenței.

Într-o „lume plină de potlogării”, poetul conchide că „Ar fi multe de descoperit și de scos la lumină”. Atât potlogăriile, în sens detectivist, ar merita cunoscute (pentru a înțelege culoarul moral al umanității care se declară independentă de Dumnezeu) cât și semnificațiile metafizice ale modului în care este configurată această lume…

Poemele lui Sorescu șoptesc întrebările esențiale ale ființei umane într-un context lumesc, social și politic, în care filosofia clasică și metafizica sunt depreciate, iar religia se caută a fi epurată, delimitată spațial și psihologic, redusă la forme ritualice minime și nesemnificative.

Poezia lui indică tocmai răbufnirile conștiinței adânci, care nu poate fi anulată, a omului care nu poate fi oprit să gândească dincolo de ceea ce îl învață ideologia zilei, în ciuda a ceea ce este obligat să creadă că este pozitiv și negativ.

Versurile lui Sorescu sunt un neîncetat memento că din străfundurile omului care nu se lasă ușor omorât spiritualicește, răsar întotdeauna întrebările care neliniștesc, care pun în gardă, care nasc fiori, care tulbură ordinea socială instaurată cu forța, în numele unui bine pe care cei care confiscă puterea de decizie în stat consideră că trebuie să îl impună tuturor.