Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: Marin Sorescu (Page 1 of 5)

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [26]

Chiar dacă nu îl caracterizează și chiar dacă se întâmplă rar, Sorescu încearcă să adere la ritmurile nichitastănesciene și la (meta)logica poetică a aceluia: „Lucrurile-și pun pe piept/ Două limbi de ceas enorme/ Pentru zborul lor intern/ Ce le prelungește sensul,/ De la noaptea lor la oameni. // E-o cădere de cascadă,/ Ca o coamă-n sus întoarsă,/ Chiar copacii sar din cercuri,/ Pentru-a crește lângă ele/ Mai nestingherit, mai ager” (Fior de început).

Sau muzica interioară și entuziasmul debordant al primelor două volume ale lui Nichita Stănescu  magnetizau și pe alții și îi făceau să ritmeze asemănător.

Nu mi se pare deloc a fi o parodie. Ci o contaminare momentană, firească.

Sorescu e grav în felul lui. El simulează banalul sau ludicul cotidian pentru a ajunge la miezul profund a ceea ce pare superficial. Întocmirea unei hărți a ființei sale pare un joc mai mult au mai puțin infantil, care-și descoperă cutremurul neliniștii la final:

„Mai întâi să vă arăt cu bățul/ Cele trei părți de apă/ Care se văd foarte bine/ În oasele și țesuturile mele:/ Apa e desenată cu albastru. // Apoi cei doi ochi/ Stelele mele de mare. // Partea cea mai uscată,/ Fruntea/ Continuă să se formeze zilnic/ Prin încrețirea/ Scoarței pământului. // Insula aceasta de foc e inima,/ Locuită dacă nu mă înșel. /…/ Dacă văd marea/ Mă gândesc că acolo trebuie să fie/ Sufletul, altfel marmora ei/ N-ar face valuri. /…/ Cu simțurile,/ Cele cinci continente/ Descriu zilnic două mișcări:/ O mișcare de rotație în jurul soarelui/ Și una de revoluție/ În jurul morții…” (Harta).

Ar fi bine să fim cu toții conștienți de această dublă realitate, fizică și spirituală: ne mișcăm în jurul soarelui, dar și în jurul morții.

Dumnezeu, Cel ce a zidit relieful și geografia lumii, a creat și relieful ființei noastre, care nu e mai puțin magnific și uluitor decât lumea întreagă. Ba, după cum El ne-a spus, lumea întreagă nu valorează cât sufletul unui om.

Dacă am putea privi ființa umană – fiecare ființă umană – nu ca pe una banală și umilă, ci ca pe o făptură uluitoare, ca pe un macrocosmos în microcosmos (cum au zis Sfinții Părinți), așa cum reușește Sorescu în acest poem – cu un aer boem și dezinvolt dar care ascunde cu totul alte gânduri – am putea să ne apreciem altfel unii pe alții și în același timp să aducem lauda care se cuvine Creatorului.

Omul e o mare taină. Alcătuit din trup și suflet, din smerenie și măreție, ocolește zilnic soarele, dar și moartea. Dumnezeu l-a lăsat să dea zilnic ocol soarelui, dar și morții, pentru ca să înțeleagă valoarea vieții, dar și a veșniciei.

Lui Sorescu îi plac lucrurile banale la suprafață, care nu dau semne de adâncime la prima vedere. Îi place normalul care ascunde, nebănuit de mulți, metafizicul. Îi place ideea de a trece aproape neobservat și de a lăsa urme adânci.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [25]

Pofta de viață a oamenilor se descoperă a fi la început o dragoste de lumină și apoi o beție irațională:

„Luăm în brațe butoiul zilei/ Și îi dăm cep/ Sau îl împușcăm la întâmplare,/ Să ne gâlgâie lumina/ Pe ochii, pe fruntea și pe gura noastră,/ A celor însetați și obosiți/ Care au făcut toată istoria omenirii/ Pe jos. //

Și-ncepem să jucăm în jurul butoiului,/ Legănând niște cântece,/ În care se repetă de-a valma/ Drumurile, războaiele, femeile/ Și alte cuvinte neînțelese. //

Și-ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață!/ Să le facem cu ochiul/ Și mai împușcăm un butoi/ Și încă o mie… //

Și nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele/ Și cădem cântând/ În diferite moduri de moarte/ Și plutim pe valurile de lumină,/ Ca soldații înecați în vin” (Butoiul).

Vinul vieții ne îmbată, dar spectrul morții e totdeauna prezent.

Viața e ca lumina și ca vinul, dar această îmbătare ne poartă încet spre finalul pe care nu îl dorim, dar care e inevitabil.

Comparația vieții cu vinul o găsim și în Sfânta Scriptură: „Asemenea vieții [este] oamenilor vinul [ἔφισον ζωῆς οἶνος ἀνθρώποις], dacă ai să-l bei pe el în[tru] măsura sa” (Înțel. lui Sirah, 31, 27, trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș)[1].

Vinul este bun ca și viața, pentru că Dumnezeu a făcut viața spre bucurie, dar nu spre veselia deșucheată. Versetul poate cuprinde și o profeție despre Sfânta Euharistie.

La fel, lumina înseamnă viață, dar mai ales Cel ce dă viață este Lumina oamenilor: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”[2] (In. 1, 4) – viața Lui dumnezeiască este lumina oamenilor. Nu lumina soarelui și nu viața biologică sunt lumina oamenilor, ci viața în Hristos e lumina oamenilor.

Dacă însă confundăm viața cu vinul și lumina materiale, dacă-„ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață”, atunci se întâmplă cum zice Sorescu: dăm cep la butoaiele cu vinul vieții și „nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele…”. Și ajungem „ca soldații înecați în vin” care plutesc „pe valurile de lumină” ale beției sau ale morții…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/04/12/intelepciunea-lui-sirah-cap-31-cf-lxx/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/15/ioannis-cap-1-1-18-cf-byz/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [24]

Senzația ipocriziei generale și sentimentul neaderării la valorile spirituale ale trecutului constituie subiectul unor poeme precum Blazare, în care poetul se plânge că „noi suntem niște sfinți răsfințiți [cărora li s-a luat sfințenia],/ Care purtăm aureola/ În loc de curea/ Pe burtă. // Cearcănele pietrei filosofale/ Le-am lăsat pe seama copiilor,/ Să le poarte în lungi procesiuni/ Ca pe icoanele aducătoare de ploaie”. Pentru că nici înțelepciunea/ filosofarea, nici credința nu mai fac parte din preocupările contemporanilor, care poartă „aureole” la burtă, nu la cap, traiul bun fiind singura lor grijă.

Dramatic este că din greșelile înaintașilor sau ale istoriei nu învață nimeni mai nimic: „Urmașii vin din urmă, grămadă/ Ca la muzeu,/ Se uită la noi plini de curiozitate,/ Învață din istoria noastră/ Și-și greșesc istoria lor/ Alături” (Ne gravăm chipul).

Câteva versuri mi se pare că se potrivesc și majorității facebook-iștilor de astăzi și tuturor celor care încearcă să își construiască imagini de sine care li se pare că îi avantajează: „De când au apărut aparatele de fotografiat/ Omenirea stă țeapănă în fața lor,/ Așteptând dintr-o clipă într-alta/ Să realizeze niște poze formidabile. // Unii doresc poza cu barca/ Ori cu avionul de carton./ Alții au ținut să apară călări/ Și în costume de general/ Pe un fond de război mondial. /…/ Și noi ne străduim din răsputeri să fim țepeni,/ Dar nu reușim să fim decât oameni” (Uite Păsărica).

Între timp, instrumentele cu care se pot face fotografii s-au înmulțit și s-au perfecționat foarte mult, în comparație cu vechile aparate de fotografiat. Însă patimile oamenilor au rămas aceeași: fiecare vrea să pară în fotografie ceea ce nu este, să-și reinventeze viața sau să hiperbolizeze ceea ce i se pare că alții ar aprecia. E și aceasta o formă a deconstrucției postmoderne.

Situația dementă, în comunism, de a fi urmărit permanent de Securitate sau de turnători se transformă, în plan psihologic, în obsesie care zdruncină nervii. Iar poetul reacționează printr-un autodenunț în versuri:

„Aveam de mult o bănuială împotriva mea/ Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine/ La o distanță care să nu bată la ochi. // Aflați că sunt mai periculos decât credeam./ Când ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stânga,/ Ca și când aș fotografia încontinuu/ Casele, oamenii, stâlpii de telegraf/ Și toate bogățiile.//

Apoi din te miri ce/ (Pentru a nu fi recunoscut)/ Îmi schimb expresia sufletului,/ Fața mea e un adevărat alfabet morse/ Care transmite tot timpul cine știe ce secrete/ Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.//

Când șed la masă/ Rup dintr-o foaie de hârtie/ Bucățele mici,/ care făcute cocoloș/ Sunt aruncate imediat uitării,/ Ceea ce e foarte ciudat.//

Deseară voi coborî și în somnul meu,/ Pe o funie pe care o port special în buzunar,/ Să văd ce mărturisește acolo individul,/ Ce-și aduce aminte în mod spontan/ Și – mai important – cine anume/ Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri.//

După care voi proceda/ La întocmirea fișei” (Studiu).

Sorescu compune o parodie de denunț către autoritățile Statului, în care el însuși face obiectul urmăririi de către sine însuși, în urma unei bănuieli de comportament dușmănos sau anormal, bănuială care stătea la baza oricărei fișe de urmărire întocmite pentru Securitate.

Pe cât e de sarcastică flagelarea poetică a obiceiului foarte frecvent al delațiunii, pe atât de amară și înfiorătoare era realitatea, de care unii (poate mulți) nu s-au vindecat nici în ziua de azi, chiar dacă nu mai există Securitatea. Și nu mă refer numai la zona politicii, ci și la metehnele oamenilor simpli, obișnuiți să dea informații în schimb pentru avantaje personale.

Iar metehnele acestea sunt mai vechi decât fanarioții, în istoria noastră, pentru că îmi amintesc cum Sfântul Antim Ivireanul considera acest păcat al delațiunii ca cel mai oribil păcat al românilor, cerând Preoților ca pe delatori să nu îi primească la Spovedanie și Împărtășanie, ci să îi trateze ca pe unii ce s-au făcut părtași Satanei, începătorul invidiei.

Pe sub ușă e un poem în care își recenzează viața ca pe o sumă de informații din ziar care specifică evenimente în curs:

„Mi-am așezat pe nas ochelarii/ Și-am început/ S-o citesc.//

Nimic deosebit,/ După câte văd./ Cică pe la prânz o să fiu cam trist,/ Nu se specifică motivul,/ Și-o să continui să iubesc lumina/ De unde-am rămas ieri.//

Pagina externă informează/ Despre tratativele mele cu apa, cu munții, cu aerul/ În legătură cu pretenția lor absurdă/ De-a-mi intra în sânge, și-n creier.//

Apoi obișnuitele știri/ Despre puterea mea de muncă,/ Despre drumul la pâine,/ Despre buna dispoziție/ (Dar nu se suflă un cuvânt/ În legătură cu situația/ Din ficat.)//

Unde s-o fi tipărind/ Viața asta a mea,/ Că e plină de greșeli/ Inadmisibile”.

După cum se poate observa, dragostea pentru lumină sau pentru natura cosmică se perpetuează ca definiție de sine poetică și în acest volum (ceea ce ne dovedește că în primul volum nu a fost accidentală sau o simplă pastișă de debutant), fără ca autorul să încerce obstinat să-și construiască o poză romantică.

Sorescu știa foarte bine că romantismul inimii transformat în poză e o minciună dezagreabilă („poza” romantică eminesciană se întemeia pe o muncă istovitoare, sisifică, nu pe un retuș mediocru de versuri ieftine). Dar și că debușeul său poetico-parodic nu exclude romantismul lăuntric, adevăratul romantism, care nu se manifestă ca expoziție de poze poetice (care ar fi însemnat o accentuare grotească) decât acolo unde nu există, în realitate, decât lipsă de sensibilitate, de simț artistic și de echilibru.

Iar el avea oroarea bună, oltenească, de a poza sub orice formă…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [23]

Un poem intitulat Jelanie ar trebui, cred eu, să ne pună pe gânduri serios. Știu că critica noastră literară, cu totul insensibilă și ignorantă față de aspecte religioase de nuanță și de profunzime, nu are cum să se interogheze vreodată în felul în care o fac eu (n-a făcut-o nici în trecut și nu o face nici în prezent). Dar să vedem poemul:

Cei care au văzut lacrimi
Și mai mari,
Să zicem moartea,
Cum să se mai înduioșeze
De bietele noastre plângeri de apă?

Or fi ele sincere,
Stoarse din fundul sufletului,
Deznădăjduite,
Dar broaștele de toată ziua,
În picătura lor,
Nu pot nici măcar să-și avanseze o labă.

Cât privește pe cele țestoase,
Ce să mai vorbim,
Stau cu capul călare
Pe țesturi
Și tot scrutează în zarea secetei noastre.

Trebuie să ne îndurerăm cu toți[i]
Laolaltă,
Și exact în același timp,
Pentru a stoarce o lacrimă ca lumea
Care căzând pe talgerul lunii
Să poată azvârli până-n stele
Țipătul nostru deznădăjduit…

Ori dacă nu, ne întoarcem pe la vetrele noastre,
Să robim la micul nostru plus [plâns ]
Războinici care au pierdut bătălia
Jelaniei totale și absolute.

Ideea generală a poemului cred că poate fi înțeleasă cu oarecare ușurință de un cititor sau un critic atent: noi suntem în stare să plângem cu sinceritate, „din fundul sufletului”, cu deznădăjduire chiar, adică putem să plângem fără ipocrizie, cu amar și cu durere, și cu toate acestea reprizele noastre de plâns nu sunt decât „biete plângeri de ape”.

În plânsul nostru mor și broaștele de sete, zice Sorescu (mereu ironic, nu?). E o secetă generală în ochii noștri.

Doar cei care au văzut moartea știu să plângă.

Oare de unde i-o fi venit lui Sorescu o asemenea idee?!

N-am găsit o asemenea concepție decât în cărțile ortodoxe, patristice și filocalice. Și anume că trebuie să ajungi la acel plâns zguduitor și deznădăjduit, la acea pocăință și tristețe pentru păcatele tale care nu seamănă cu nimic din ceea ce oamenii numesc de obicei tristețe sau plâns.

Nu mai dau exemple. Cine a citit Filocaliile sau măcar pe Sfântul Siluan Athonitul și pe Fericitul Sofronie de la Essex știe, chiar și numai prin lectură, despre ce e vorba.

Deși ideea apare enunțată încă de Sfântul Apostol Pavlos, numai ortodocșii păstrează tradiția acestei penitențe lăuntrice zdrobitoare, care are ca semn manifest, în afară, un plâns zguduitor, care nu face parte din experiența cotidiană a oamenilor. Iar plânsul acesta este singurul care aduce curățirea de patimi, cea care pregătește omul pentru sfințire și îndumnezeire, în concepția ortodoxă.

Nici măcar celelalte denominațiuni care se numesc creștine nu includ în ideologia lor și nu promovează o asemenea credință, în teorie sau în practică.

Încă o dată ne întrebăm: ce caută la Sorescu o asemenea cugetare sau simțire?

De ce simte nevoia ca, dacă nu suntem în stare în mod individual, măcar să ne adunăm cu toții „pentru a stoarce o lacrimă ca lumea/ Care căzând pe talgerul lunii/ Să poată azvârli până-n stele/ Țipătul nostru deznădăjduit”? „În stele”: adică spre Dumnezeu.

De unde a putut căpăta ideea sau simțirea că suntem „Războinici care au pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute”?

Iarăși, faptul că suntem războinici/ ostași ai lui Hristos și că purtăm un război permanent împotriva patimilor e  oglindirea unei gândiri ortodoxe, subliniată în cărțile filocalice și isihaste, dintre care foarte cunoscută este Paza celor cinci simțuri a Sfântului Nicodimos Aghioritul, pe care o cunoscuse foarte bine și Eminescu la vremea lui.

A-l auzi pe Sorescu susținând că am „pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute” mi se pare un fapt cu totul neașteptat și greu, dacă nu imposibil de explicat prin portretul pe care, în general, i-l face critica literară.

Ca și în cazul lui Nichita Stănescu, deși nu a trăit cu multă vreme în urmă, nu știm mare lucru despre relația lui cu Dumnezeu și cu Biserica, în afară de faptul că, în opera lui, e de găsit o imagistică poetică provenind evident din surse ortodoxe și nu arar chiar poeme compuse într-o tonalitate creștină ireductibilă. La care putem adăuga iritabilitatea poetului față de ideologia dictaturii comuniste. Pe alocuri aflăm și informații de genul acesteia, spre exemplu, că duminică, 22 aprilie 1984, a participat la Slujba de Înviere la Biserica Visarion[1].

Revenind la plâns, și la Nichita Stănescu am întâlnit uneori, în versuri sibiline însă, ideea plânsului eliberator și mântuitor, pe care altădată am comentat-o astfel:

„„«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi”: este căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești. La ea se ajunge prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei). Altfel, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”. Pentru că, așa cum spune în altă parte: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic [viață a mea veșnică]/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte. // Dar nu pot[,] nu e spart timpanul/ prin care curg anomalii,/ numite ora, ziua, anul”…(Cântec de scos apa din urechi, vol. Laus Ptolemaei)”[2].

Sau:

„Ziua care a trecut fără pocăință și fără lacrimi e o zi pierdută, spun Sfinții Părinți, învățătorii isihasmului. Rugăciunea fără lacrimi este deșartă. Iar Nichita Stănescu se face aici un ecou al acestor scrieri, afirmând că „putrezește lacrima care n-o plâng [Putrezirea calului]”. Pentru că lacrimile noastre neplânse se fac în noi putregai al păcatului nepocăit. […] Lacrimile pe care nu le plângem putrezesc în noi. Odată cu noi, care putrezim de vii în păcatele neplânse”[3].

Sau:

„Întrebându-se „în ce biserică de piatră stau/ în genunchi de piatră, pietrele?”, poetul sugerează că pietrele își sunt biserici pentru ele înseși. Și, raportându-se la Lc. 19, 40 („De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”, Biblia 1914), Nichita afirmă, despre poezia sa: „Putem să spunem că am spus/ ceea ce spune piatra unei pietre/ când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoși/ Petre” (Desen pe o aripă). Căci piatra numită Petru a plâns…Adică: am strigat strigătul pietrei către alte pietre, către pietrele umane, către inimile împietrite. Am spus ceea ce strigă piatra sau ceea ce vestește al treilea cântat al cocoșului: pocăința. „Punctul meu de vedere e punctul pietrei” (Schimbarea la față). Pentru că, deși „s-a pus la îndoială piatra/ ca vorbire” (Clipa cea repede, vol. Epica magna), poezia lui a actualizat acest tip de vorbire”[4]. Etc.

Ba chiar Nichita considera că poetul adevărat, inspirat de Dumnezeu, „El știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine” (Contemplarea lumii din afara ei).


[1] Marin Sorescu, Jurnal VII, apud Ada Stuparu, Sonetele lui Marin Sorescu, Ed. Eikon, București, 2016, p. 121.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 6, Nichita Stănescu, Teologie pentru azi, București, 2017, p. 215-216, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

[3] Idem, p. 568-570.

[4] Idem, p. 572-573.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [22]

De fapt, absența lui Dumnezeu – fără a fi reclamată ca atare – din calculele la zi ale contemporanilor, începe să fie resimțită în amploarea ei tragică de poet. Care, însă, după cum am spus, a decis să nu mai permită resimțirea în versurile sale a undelor seismice interioare, ci poezia sa să fie un lac lin la suprafață dar adânc.

Să citim, spre exemplu, următorul poem:

Noi care suntem îngrozitori de mari,
Care n-am mai căzut pe gheață
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greșeală am alunecat vreodată,
Ne-am și fracturat un an,
Unul din anii noștri importanți și țepeni
De gips…
O, noi cei îngrozitori de mari
Simțim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpușilor
Și de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca și pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Și calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viață
Noi avem de gând să facem
Niște fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim triști
Din cauza asta
Și să plângem din tot sufletul,
Ținându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari
Și nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

(Jucării)

Am citat poemul integral pentru că vreau să se observe câteva aspecte esențiale.

La o primă vedere sau lectură, poate părea că poetul e vizitat de nostalgia clasică a copilăriei, pe care au experiat-o și exprimat-o și alți poeți, mai înainte, în versurile lor.

Dacă ne încordăm atenția, observăm că reflecția soresciană tinde spre o analiză psihologică și o critică sociologică. Oamenii generațiilor postbelice sunt bântuiți de stafiile „eroice” ale orgoliului lor anchilozat în vise deșarte și infantilism. Chiar nostalgia jucăriilor pare expresia unei maturități decrepite prematur din cauza fumurilor și a iluziilor din care „bărbații” secolului nu se pot descâlci, mai degrabă decât să fie o adevărată rememorare melancolică a jocurilor copilăriei.

Și când credeam că subtextul poemului s-a adâncit îndeajuns și că ne putem opri aici cu reflecția, ultimele trei versuri cad ca un trăsnet (formularea întregului poem e neprevenitoare): „Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari/ Și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ Care să ne mângâie”.

Am ajuns foarte mari, atât de mari încât din cauza acestei mărimi incomensurabile a noastră, la care am putut ajunge, nu mai putem accepta să mai fie și Dumnezeu deasupra noastră.

Acesta este adevărul care se ascunde în spatele multor respingeri raționaliste ale lui Dumnezeu. Poetul a privit și a văzut bine adâncul sufletesc al epocii: am ajuns prea mari. Suntem prea deștepți, prea bogați, prea frumoși, prea puternici, într-un cuvânt prea importanți pentru ca să mai poată exista Cineva mai mare.

Să fie aceasta o ironie postmodernă?

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [21]

Cu volumul al treilea se poate spune că Sorescu își găsește un echilibru poetic pe care nu-l va mai părăsi niciodată: nici prea optimist, nici prea pesimist. Și cred că de aici înainte putem vorbi cu adevărat de acea ironie difuză sau difuzată precum ramificațiile sistemului nervos în textele sale, care îi irigă poezia dar despre care nu se poate afirma că înseamnă o congestionare satirică perpetuă a autorului sau că îi împânzește universul cu o crispare sceptică.

În mod paradoxal, ceea ce numim ironie soresciană e mereu învăluită de o patină filosofico-metafizică, ca semn al împăcării lăuntrice și al surdinizării revoltei sale. De la problemele banale ale zilei și de la nemulțumirile (părut) generale, Sorescu întinde mereu un vector spre abisalitate, spre reflecția sociologică, psihologică, filosofică și în cele din urmă religioasă.

Targetul poeziei sale îl reprezintă societatea și condiția umană. Aceasta sunt subiectele asupra cărora reflectă intens și la care se raportează în textele sale.

De aceea, din punct de vedere stilistic, poezia sa e surprinzător de fluidă, putând să pară când extrem de modernă, atunci când contemplă oltenește racilele societății și năravurile umane, când neașteptat de metafizică, curgând pe unde retro înapoi spre Blaga și spre Eminescu, redescoperind și dezvăluind la el habitudinea meditației melancolice care părea uitată de aproape un secol. Ca spre exemplu în acest poem:

Se aude un zgomot clipocind,
Înotând,
Gândurile mai vechi
Trec spre marginea de gând.

Doamne, locul pe unde ele
Se aruncă-n afară,
Ca de pe o margine de frunză
Nervurile, la sfârșit de vară!

Se aude un trup de cenușă
Coborând de pe sufletul meu,
Peste marginile cerului
Un volum de lumină
Se varsă mereu.

(Margine de gând)

Întrebarea pe care o pune aici Marin Sorescu este dacă se pierde lumina gândului nostru, lumina pe care gândul a adus-o în noi, odată ce gândul trece sau e depășit de alte gânduri noi. Iar intuiția lui profundă este că energia gândurilor uitate sau depășite reprezintă lumina cu care ne hrănim spiritual și prin care ne înnoim, făcând mereu să coboare de pe noi „un trup de cenușă”.

Nu e teoria mecanicistă (profund materialistă) a lui „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Ci aici e o izvorâre de energie luminoasă perpetuă, care pare o risipă și cu toate acestea nimic nu e de prisos.

E o taină dumnezeiască felul cum „Peste marginile cerului/ Un volum de lumină/ Se varsă mereu”. E de fapt lumina iubirii lui Dumnezeu care ține toate întru ființă dar nu ca și cum ar fi un echilibru între ea și făptura/ creația pe care o susține, ci această lumină a iubirii dumnezeiești depășește cu mult ceea ce poate primi ființa creată, depășește cu mult capacitatea de umplere a tuturor creaturilor.

E un surplus  pe care duhul omului nu îl resimte ca surplus, ci ca pe ceva firesc și benefic, deși iese din logica legilor materiei, a mecanicii sau a fizicii.

Iar Sorescu intuiește foarte profund faptul că Izvorul gândurilor umane care nu seacă este Dumnezeu Însuși, Izvorul de gând care face ca omul să-și poată lepăda extremitatea gândului (cea de care s-a îndepărtat tot prin gândire) precum copacul frunza întomnată: „Doamne, locul pe unde ele/ Se aruncă-n afară,/ Ca de pe o margine de frunză/ Nervurile, la sfârșit de vară!”.

Prin cugetare, omul poate să se desfrunzească și să înverzească la loc, mereu, înnoindu-se lăuntric, dezbrăcându-se de trupul vechi și renăscând spiritual.

Comparația cu fenomenele naturale ne indică în Sorescu un poet care are percepții fine ale corespondențelor poetizate odinioară la modul general de Baudelaire, un poet care studiază atât relieful și natura universului interior, cât și pe cele ale cosmosului mare.

A vedea numai postmodernism anticipativ în lirica lui Sorescu înseamnă a-ți acoperi în mod deliberat ochii pentru ca să pară corecte socotelile ideologiei critice a momentului.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [20]

Unele poeme ne arată totuși că zbuciumul și disperarea l-au întors pe Sorescu și împotriva lui însuși. Poetul nu mai simte nici plăcere de sine și nici satisfacție pentru ocupația sa literară.

„Vreau să-mi fac o casă/ Cât mai departe de toate locurile/ Pe care le cunosc”, zice el. „M-aș plictisi oriunde atât de tare,/ Încât n-aș putea să-mi pun pe pereți/ Tablouri,/ Ușa mi s-ar părea prea cunoscută/ Și mi-ar veni să plec. // De-aș putea să-mi ridic o casă/ Cât de departe/ De mine” (Casa).

Și: „Mi-e frig în cămașa asta/ De litere/ Prin care intră ușor/ Toate intemperiile. /…/ Mi-e urât în cămașa asta/ De litere/ Prin care îmi ies ușor/ Respirația și bătăile inimii” (Singur).

Nu renunță însă la a crede în creația sa: „Toate hârtiile mele/ Le-am cărat cu brațul/ Pe un câmp mare,/ Le-am semănat solemn/ Și le-am arat adânc/ Cu plugul. // Să văd ce-o să răsară/ Din gândurile acestea,/ Din bucurii, din tristețe, din fericire/ Iarna, primăvara, vara și toamna” (Solemn).

Poetul a aruncat în pământ sămânța creației sale. Și nu cred să fie întâmplătoare asemănarea cu parabola Domnului, a Semănătorului care a aruncat sămânța cuvântului, pentru că creația omului, la nivel uman, creatural, nu poate să fie decât după chipul celei dumnezeiești, întrucât omul e zidit după chipul lui Dumnezeu.

Continuarea poemului e în același spirit biblic, deși Sorescu încearcă să evite stabilirea unei astfel de paralele: „Acum mă plimb/ Pe câmpul negru/ Cu mâinile la spate,/ Mai neliniștit cu fiecare zi. // Nu se poate totuși/ Nicio literă să nu fi fost bună! // Precis într-o zi/ Câmpul acesta se va umple de flăcări/ Și eu voi trece printre ele, solemn/ Încununat ca Nero”.

În niciun caz nu se poate înțelege că Sorescu denigrează ideea de creație artistică sau pe cea de artist inspirat. Tenta (auto)ironică reprezintă o deghizare în haine umile a idealului înalt, pentru a nu fi rostit prea apăsat, încât să pară o lipsă totală de modestie.

Însă ambiția poetului nu e mică: Cel ce a spus despre Sine că este Semănătorul care a aruncat pe pământ cuvinte menite să rodească este Hristos, Dumnezeu-Cuvântul (Mt. 13, 3-23)[1]. Și tot El a spus: „Foc am venit să arunc întru pământ” (Lc. 12, 49, cf. BYZ[2]). Sorescu face aici o corelație între Evanghelii și între versetele evanghelice absolut surprinzătoare pentru un „revoltat” care părea că îi impută lui Dumnezeu că n-a creat cum trebuie lumea.

În opinia mea, aspectele acestea contradictorii ale poeziei sale denotă tocmai ceea ce am afirmat ceva mai devreme: că poetul trece prin cutremure sufletești dar, din punct de vedere structural, nu e un nihilist, un sceptic sau un revoltat. Nici un ironist sau un sarcastic.

Trimiterea la Nero în loc de Hristos înseamnă o mimare a nebuniei de către cel care fentează cenzura și, totodată sau mai ales, dovedește că autorul știe prea bine că nu se poate așeza pe același palier cu Dumnezeu-Cuvântul. Dar are încredințarea că, întrucâtva, și cuvintele lui sunt de foc. Sau că, dacă nu îi vor aprinde pe alții, măcar pe sine se va aprinde, spiritual sau duhovnicește.

Iar aceasta reprezintă o concepție foarte înaltă despre poezie și despre menirea ei. Sorescu e foarte departe de a vrea să incendieze credința în sensul pozitiv al artei, al poeziei, în menirea ei soteriologică, atâta timp cât e folosită pentru a da foc sufletului și a nu-l lăsa înghețat și în paragină.

Sau se poate interpreta că, din smerenie, Sorescu își compune un autoportret liric de bufon care încearcă să imite gesturile Creatorului. Și cred că în Sorescu putem identifica încă un poet care, ca și Arghezi, este extrem de pudic în a-și etala public dragostea de Dumnezeu – trăire pe care ambii o considerau, cred, foarte intimă și de netrâmbițat într-o lume care nu are sensibilitate și apetență pentru asemenea confesiuni – preferând mai degrabă să-și construiască o poză de barbar și iconoclast, ca o armură de apărare a ceea ce considera că e firav și gingaș în sufletul său și nu trebuie expus în fața celor încălțați cu bocanci și cu șenile.

Așa încât se dovedește încă o dată că e mare nevoie să fim foarte atenți la așa-zisele ironii ale lui Sorescu. Și că dacă, din decepție, el poate folosi uneori imagini tari, care alarmează bunul simț tradițional, acest lucru nu ne îndreptățește să eludăm fondul moral cât se poate de solid al poeziei soresciene, fundamentul etic-religios al creației sale.

Ba chiar, odată ce poetul se simte împlinit ca semănător de cuvinte, indiferent pe cine va cuprinde focul lor, remarcăm cum gândul morții se înseninează din nou: „Acum am putea să fim și triști,/ Doar ne despărțim pentru totdeauna,/ Dar să trecem peste asta. // Copaci, vă așteaptă pădurile,/ Duceți-vă./ Ape, vă așteaptă câmpiile, duceți-vă./ Duceți-vă și voi,/ Prea frumoase și iubitoare Ane;/ Mă iertați că nu v-am zidit de vii,/ Am avut mai multă încredere/ În cărămizi [aici poate să fie o ironie cruntă și amară, îndărătul unei afirmații care, dimpotrivă, nu trezește mari suspiciuni, putând părea nevinovată]. // Obiecte, și ceasuri, și biblioteci,/ Și culori, și meșteri iscusiți/ Care m-ați ajutat, și tu, soare, și voi, munți,/ Scări/ Pe care-am urcat până aici,/ Fără să-mi pese de înălțime:/ Voi vă veți îndepărta de mine,/ Lăsându-mă să mă prăbușesc singur/ De pe propria-mi zidire – / Așa cere tradiția. // Deci fugiți cât mai repede,/ Acum când eu mă fac că mă uit/ În altă parte…” (Meșterul Manole).

Sorescu e un romantic sadea în zdrențele poetice ale sfârșitului de epocă modernă. În mod foarte semnificativ, următorul volum de versuri se numește Tristețea lui Don Quijote (1968).


[1] A se vedea Evangheliea după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

[2] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/28/lucas-cap-12-41-59-cf-byz/.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort