Maturizarea poeziei

maturizarea poeziei

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Dragostea este rugăciune și poezie (p. 3).

Cred că aveam nevoie să tac pentru ca să înțeleg prețul cuvintelor (ibidem).

Și ochii blânzi sunt ferestre deschise spre frumusețe (p. 4).

Orice exces devine o patimă (p. 6).

Și înțeleg pe fiecare zi că numai iubirea îți dă aripi și te face larg, imens (p. 7).

Îmi displace inflația de poeți care nu cred în adevăruri (p. 9).

Nimeni nu ne mai dă înapoi bogăția neprinsă a clipei (ibidem).

Lasă-l pe cel care are nevoie de sens…să Îl întâlnească pe Dumnezeu în tine însuți!
În ospitalitatea inimii tale, ca vaporul ce acostează la țărm (p. 10).

Mă tem de tot mai multe lucruri pe cât uit tot mai multe lucruri. Văd tot mai multe lucruri, ca o avalanșă, și le uit…pentru că, se pare, că nu mai sunt interesat de foarte multe lucruri. Însă, în același timp, nu pot trăi fără aceste multe lucruri, de care mă preocup, pe care aș dori să le scriu, să le scriu la cote mari, excelente (p. 14).

O, Doamne, am nevoie de bucurii care să mă facă să fiu și mai spânzurat de mila Ta! Sau poate că tristețile de acum sunt tocmai bucuriile pe care le naște răbdarea…(ibidem).

Sunt vinovat pentru că mă rog mai puțin decât aș vrea. Sunt vinovat, alături de mulți vinovați, de iubirea pe care n-o hrănesc cu lacrima mea (p. 15).

Oboseala mi-a fost toiagul de-o viață (p. 18).

Perverșii sunt oameni care se sinucid în timp ce își beau cafeaua (p. 20).

Poemele sunt niște bucurii care au gură. Și niște lacrimi care au ochi. Și ele se văd în oglindă, cum ciugulesc oglinda și se zbat, cu penele lor, să treacă dincolo. Dar oglinda doar reflectă! În noi sunt poemele și ele ies spre oameni și spre Dumnezeu. Iar poemele care ies sunt poemele pe care inima mea le cuvântă (p. 22).

Port în mine grija multora, a întregii lumi. Ea este piatra de hotar a zilei mele și aripile nopților. Grija aceasta mă ascetizează. Mă face să am o față pentru tine, o lacrimă pentru toți, o inimă pentru îmbrățișare.
Mă culc și mă trezesc slujindu-Ți Ție, Dumnezeule, și nu obosesc să iubesc acest lucru! (p. 26).

Nu am luat timpul nimănui. Nu am luat timpul florilor, nu am luat timpul indiferenței, nu am luat timpul mâncării de linte. Eu mi-am luat propriul meu timp, propria mea alergare și am făcut-o operă. Și singurul care o poate judeca e Dumnezeu. Cu care am și făcut-o (p. 29).

Într-o lume normală lucrurile anormale sunt o rușine. Într-o lume anormală lucrurile normale sunt un râs. Important e ca într-o lume normală sau anormală
să nu pactizăm cu
ceea ce nu ne reprezintă (p. 32).

Oboseala este o măreție de frig și de transpirație, peste care se așterne mulțumirea în fața lui Dumnezeu ca o zăpadă curată (p. 37).

Tăcerea dintre mine și tine este o rugăciune care te binecuvintează (p. 38).

Mintea mea e coborâtă în inimă și de aceea inima mă doare, două degete de la mâna stângă îmi sunt amputate, ochiul drept mi se zbate.
Scriu acestea pentru cei care cred că rugăciunea inimii înseamnă doar fericire, doar vederi extatice, doar bucurie.
Nu, rugăciunea e și concentrare, e și oboseală, e și durere, e și rezistență, e și încredere nețărmurită în Dumnezeu, cât și discernere a lucrurilor!
Până când Dumnezeu ne umple cu slava Lui e multă muncă, mult efort, multă durere. Și când ne umple cu slava Lui e iarăși muncă, e iarăși efort, e iarăși durere (p. 41).

Aș vrea să scriu o poezie pentru fiecare om, o poezie ca toți oamenii. Îmi doresc să-i pun pe toți oamenii în aceeași poezie, în poezia eclesială a voii lui Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să fie una. Pentru că toți au nevoie să fie împreună. Pentru că nu putem fără Dumnezeu să fim împreună (p. 43).

La urma urmei,
poezia nu moare nici în strofe,
nici în versuri libere, nici în
aglomerări urbane,
nici în pajiști înverzite,
pentru că oamenii trăiesc
poezia acestei lumi.
Ea este frumusețea lui
Dumnezeu picurată în
tot ce există și fără de care
n-am putea să trăim frumos (p. 67).

El nu știe că poezia
se naște tocmai pentru că
există catastrofe
la tot pasul.
El nu știe că inima mea
scrie tocmai când oamenii mor,
când oamenii nu mai speră,
când oamenii nu mai recurg la statul în genunchi în fața lui Dumnezeu.
Pentru că poezia e glasul
simplu și direct al adevărului.
Poezia e ceea ce eu trăiesc
când oamenii mor
fără lumânare,
fără spovedanie și
fără împărtășire.
Când mor fără
nicio
lacrimă (p. 73).

Am nevoie de scris ca de neuitare. Și știu că altcineva va veni, după mine, și le va citi cu evlavie. Le va citi ca pe nevoia de-a iubi (p. 79).

Poezia mea e în sufletul meu care nu are moarte (p. 105).

*

Dacă vreți mai mult, cartea vă așteaptă să o citiți…