Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski [2]

Mai adesea însă, experiența evadării în natură și cea a sihăstririi (apropo: autoarea confundă pe trăitorul isihast cu Monahul retras într-o comunitate mică și izolată sau cu sihastrul) le aduc pe personajele lui Sadoveanu – ca și pe Sadoveanu însuși – la aprecierea unei așa-zise spiritualități „mai vechi decât creștinismul”, p. 236.

Nicoleta Baciu sesizează această evidentă îndepărtare a lui Sadoveanu de Ortodoxie, deși nu o definește ca atare, îndepărtare care e de remarcat în multe romane (culminând cu Creanga de aur), el crezând cu adevărat că există o învățătură mai profundă și mai veche decât cea creștină. Ceea ce este o eroare, dar care mă face să mă întreb dacă, la Sadoveanu, putem vorbi despre „natură isihastă” – sau care poate fi interpretată ca text plin de simboluri tainice – sau pur și simplu de „natură”.

Mai mult decât atât, autoarea încurcă lucrurile destul de grav atunci când afirmă că „sihastrul și păstorul sunt amândoi pnevmatofori”, p. 238, fiind reprezentanți a „două lumi cu acces la transcendental, lumea monastică și lumea păstorilor”, p. 243. Numai că păstorii sunt la Sadoveanu purtătorii acelei înțelepciuni ancestrale, de care am pomenit mai devreme, transmisă prin „cântece și zicători mai vechi decât creștinismul”, p. 236. „Păstorii sunt păstrători ai unui cod de spiritualitate cu zece mii de ani mai veche decât creștinismul”, p. 244.

Ceea ce nu a înțeles Nicoleta Baciu e că învățătură mai veche decât creștinismul nu există, pentru că prima învățătură a lumii este cea creștină, cea după care primii Sfinți ai lumii (Adam, Eva, Sit, Enoh etc.) au trăit, profețind despre venirea lui Hristos, iar Sfântul Abel a și murit închipuind jertfa Celui ce avea să vină. Aceasta este învățătura creștin-ortodoxă și isihastă. Deci ce fel de „pnevmatofori” sunt aceia care anulează învățătura Duhului Sfânt?!

Nicoleta Baciu încearcă să acomodeze credințele ezoterice ale lui Sadoveanu cu învățătura filocalică, însă argumentele sale sunt șubrede. Cu atât mai mult cu cât ea însăși semnalează fisurile demonstrației pe care a avut-o în intenție, însă fără a-și da seama de însemnătatea lor. Încât rezumă: „Preluând termenii lui Borella, am putea conchide că lumea isihastă și cea pastorală au o sumă de simboluri care intră sub incidența acelorași referenți metafizici și care prezentifică aceeași încărcătură transcendentală. Acesta este poate și motivul pentru care simbolistica pastorală și-a făcut loc în imagologia creștină […]. Topologia pastorală este și ea, în subsidiarul acestor corespondențe, un spațiu încărcat de semnificații spirituale, împărțit cu isihaștii și împărtășit acestora [?!?]”, p. 251.

În imaginația lui Sadoveanu e posibil ca păstorii să împărtășească „isihaștilor” învățătură mai veche cu multe milenii decât creștinismul, dar o cercetătoare care pretinde că e capabilă să descopere „isihasmul în reflexii literare” nu poată să rețină o doctrină ezoterică fantezistă drept adevăr și pe deasupra să o confunde cu însăși învățătura ortodox-isihastă.

Totodată, Nicoleta Baciu ne-a vorbit despre interesul lui Tolstoi pentru Părinții de la Optina, pe care îi vizita, prin care, mai ales prin Sfântul Ambrozie al Optinei, Sfântul Paisie Velicikovski devine cunoscut în toată Rusia, odată cu Filocalia, p. 156-161. Nu ne prezintă însă nicio informație despre interesul lui Sadoveanu pentru mișcarea de renaștere isihastă. Și totuși vorbește despre Tolstoi și Sadoveanu ca despre „buni cunoscători ai valorilor creștine, isihaste și ai vieții monastice în general”, p. 252. Cu alte cuvinte, cel puțin în cazul lui Sadoveanu concluzia nu reprezintă altceva decât repetarea premisei pe care autoarea ar fi trebuit să o demonstreze prin studiul ei.

Și în finalul comparației între narațiunea lui Tolstoi și cea a lui Sadoveanu, conchide că Serghi și Natanail sunt „atipici pentru chema clasică a personajului isihast”, p. 255.

Nici din ce am citit mai departe despre romanele lui Dostoievski autoarea nu mi-a făcut impresia că stăpânește prea bine subiectul. Nu știu de ce a ales să discute în mod particular despre isihasm în literatură din moment ce nu are fundamente stabile doctrinare pe care să se întemeieze în a-și formula teza. Ceea ce deține sunt informații facil de procurat, prin lecturi nu foarte atente și profunde, și pe care le aplică oarecum haotic. Înțeleg că dorința sa de a trata acest subiect a fost mai mare decât posibilitatea de a se pregăti temeinic pentru tema aleasă…

Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski [1]

Este vorba de o carte semnată Nicoleta-Ginevra Baciu, apărută la Ed. Paideia, București, 2014, dar pe care am găsit-o acum câteva zile la bibliotecă și am citit-o. E o teză de doctorat susținută în 2013 la Iași, la Literatură Comparată.

„…teza noastră a dorit să atragă atenția, din nou, asupra marii literaturi impregnate de adevărurile credinței ortodoxe, asupra unor titluri celebre, dar și a unora mai puțin cunoscute”, p. 11.

„…discuția ar fi putut fi mult mai extinsă, în special în secțiunea referitoare la opera lui Mihail Sadoveanu în care, o articulare a întregii analize cu romanul Creanga de Aur, și cu toată simbolistica și repertoriul de teme legate de devenirea spirituală prezente în acesta, ne-ar fi apărut atât necesară, cât și interesantă. Activitatea de mason a lui Sadoveanu, precum și perspectiva pe care lentila presupusă de aceasta o suprapune, în unele din creațiile sale, peste valorile creștine ar fi fost, din nou, un palier de discuție pe cât de riscant, pe atât de interesant. Materiale legate de Renașterea Filocalică Rusă și de infiltrarea ideilor neoisihaste de tip paisian în gândirea și opera marilor scriitori ruși, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au rămas, de asemenea, prea puțin discutate și valorizate în interiorul lucrării. Misticismul, în accepția sa generală, ca atitudine și program spiritual în fața vieții și raportul său cu isihasmul, poate constitui și el un subiect aparte, subsumabil unei astfel de lucrări”, p. 11-12. Acestea sunt câteva linii de cercetare trasate de autoare și care s-ar putea substanția în tot atâtea cărți.

Însă, pentru început, mă nemulțumește faptul că autoarea a căutat să fie pur științifică și nu a făcut nicio mărturisire legată de interesele sale personale și mai ales de nivelul său de inițiere în subiect la începutul acestui demers.

„Capitolul I al lucrării, intitulat Isihasmul. Fenomen spiritual, doctrină sau vocație?, va fi singurul tributar abordărilor teoretice în lucrare, întrucât…o limpezire a conceptelor isihaste și o definire a curentului ca atare, măcar din punctul de vedere al evoluției sale istorice, ne apar absolut necesare”, p. 17-18. Pentru cine, pentru profesori și pentru publicul larg sau pentru autoarea însăși?

Într-adevăr, abordarea e mai mult istorică decât teoretică, iar autoarea îmi pare a fi avut râvnă pentru cercetare, nu și îndrumători pe măsură, mai ales în probleme duhovnicești. Nu a avut Părinți duhovnicești care să îi explice ce înseamnă trăirea isihastă și de aceea abordarea sa e strict istorică și e evident că a încercat să se descurce singură, având numai puncte de orientare culturaliste.

Așa ajunge, spre exemplu, să afirme că: „Parcurgând textele lui Meister Eckhart, putem identifica temele recurente ale operei sale care conduc (nu ne putem împiedica să observăm acest lucru) spre o structură aproape similară cu traseul inițiatic isihast din Biserica de Răsărit”, p. 52-53. Însă două învățături care pot părea asemănătoare în teorie pot să fie, ca experiență duhovnicească, la o distanță ca de la cer la pământ. Iar autoarea face greșeala frecventă a intelectualilor de a asocia în mod raționalist doctrine care nu au adevărate tangențe spirituale una cu alta.

Deși ne-a promis că doar capitolul I va conține abordări teoretice, capitolul II conține de asemenea destule pagini explicative cu caracter istoric. Ele sunt interesante (inclusiv pentru mine), pot informa lectorul cu privire la aspecte necunoscute lui, dar cred că îi răpesc un spațiu important care ar fi trebuit dedicat reflexiilor literare.

Tolstoi „citea adesea din Viețile Sfinților…încât să topească amănunte din viețile lor în destinul vreunui personaj. [Dar] dacă…un episod întâlnit în Viețile Sfinților l-a influențat în scrierea Părintelui Serghi, nu vom putea afla cu siguranță niciodată”, p. 167. Dimpotrivă, eu cred că Părintele Serghi e o ficțiune bazată pe o împletire de hagiografii și le-aș putea indica cu precizie. Dar se pare că autoarea nu a citit Viețile Sfinților, până la momentul redactării tezei doctorale.

Iarăși, nu cred că își avea locul aici biografia lui Sadoveanu, chiar și în rezumat. Dar acestea sunt lucruri care i-ar fi trebuit sesizate autoarei de către îndrumători. Însă, la noi, cel mai adesea, îndrumătorii științifici se rezumă la opțiuni de orientare destul de generale a candidatului, după care, dacă lucrarea iese proastă, e vina lui, iar dacă e bună sau foarte bună, își arogă merite cu mult peste efortul de îndrumare depus…

Autoarea a analizat comparativ Părintele Serghi de Tolstoi și Demonul tinereții al lui Sadoveanu. „Serghi și Natanail…sunt două personaje aproape caricaturale [n-aș folosi acest termen!], dar și tragice prin faptul că rămân prinse între lumi, fără putința de întoarcere la ritmul laicității, dar și fără speranța de atingere a seninătății contemplative”, p. 193.

Natura „poartă și niște peceți semnificative isihaste, părând a fi pătrunsă de spiritul de liniște și de împăcare pe care cei retrași în mijlocul ei au pornit să îl caute”, p. 203.

„În peisajul specific isihast, pădurea apare ca un zid de apărare, înconjurând locul de rugăciune, chilia sau schitul și constituind o barieră între locul de retragere al schimnicilor și restul lumii. Pădurea are rolul de izolare și despărțire a lumii contemplative de cea discursivă, rol pe care, în primele secole creștine, îl avea deșertul Tebaidei, pentru pustnicii din Egipt. Ea…tezaurizează un spirit primar, incoruptibil al creației”…, p. 210-211. Despre rolul pădurii „de izolare și despărțire a lumii contemplative de cea discursivă” a vorbit suficient de clar Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cu referire la opera lui Eminescu, fără să facă însă o asociere cu caracterul isihast, pe care e foarte posibil ca Eminescu să-l fi avut în vedere. În ce privește similitudinea cu deșertul Tebaidei, ea nu e tocmai perfectă și ar fi câte ceva de discutat.

În privința observațiilor Nicoletei Baciu, referitoare la „elementele-reper” ale „naturii isihaste”, în opinia mea are tendința de a apăsa mai mult decât trebuie pe ideea de topos literar (cel puțin eu am o polemică veche cu ceea ce consider că reprezintă o întrebuințare abuzivă a acestei definiții).

Sunt de acord însă că muntele e un reper cu un „cumul de ecouri biblice”, p. 205, știu asta foarte bine, am scris despre simbolul scriptural al muntelui cu mai multe ocazii (de altfel, apare și în hermeneutica patristică). Dar nu m-am gândit la semnificația râului/ pârâului într-un astfel de peisaj și mă bucur de interpretarea pe care a oferit-o, pe care eu nu îmi amintesc să o mai fi întâlnit la altcineva: „Curgerea continuă a apei sugerează lucrarea continuă a rugăciunii, în sufletul monahului care, ziua și noaptea, întocmai ca și valul necontenit al apei, coboară în inima isihastului ecoul numelui hristic. Apa călătorește atât pe sub pământ, aducând parcă vești din altă lume, dar și la suprafața pământului, oglindind cerul, și unind în acest fel, cele trei nivele ale creației, natura, omul și îngerii”, p. 208.

Însă, putem să vorbim cu adevărat despre „natură isihastă” în cazul celor doi autori pomeniți, Tolstoi și Sadoveanu? Autoarea însăși sesizează că „Serghi vede în natură o stavilă pusă între el și Dumnezeu”, p. 224, iar Natanail nu practică rugăciunea neptică, p. 221. Aș adăuga la această observație din urmă faptul că Sadoveanu nu urmărește surprinderea unor experiențe duhovnicești, a unor evoluții lăuntrice specifice. Da, o parte dintre eroii literaturii sale sunt Monahi, Preoți, Ierarhi, chiar taumaturgi/ vindecători (ca în cazul analizat de Nicoleta Baciu), și cu toate acestea Sadoveanu nu dă semne că ar avea cunoștințe aprofundate cu privire la ce înseamnă experiența rugăciunii isihaste și a vieții duhovnicești.

Rămân la părerea că singurul personaj al lui Sadoveanu prin care acesta zugrăvește o experiență de viață lăuntrică creștin-ortodoxă, autentică (fără a fi una isihastă) este Vitoria Lipan (despre care am scris aici). Pe când în cazul altor personaje – la care însă cercetări de genul celei de față tind mai degrabă să se raporteze – , chiar dacă este vorba de Slujitori vrednici ai Bisericii, Sadoveanu ne livrează doar descrieri din afară, fără legătură cu viața intimă de natură spirituală.

Un motto pentru opera lui Sadoveanu

Părintele Dorin a publicat de curând traducerea cărții biblice Înțelepciunea lui Salomon (aici). Citind-o, mi s-a părut că unele versete ar putea alcătui o introducere foarte bună la opera lui Sadoveanu. Și anume:

„Căci El mi-a dat mie să știu cunoașterea celor care sunt adevărate, firea lumii și lucrarea stihiilor, începutul și sfârșitul și mijlocul anilor, schimbările schimbărilor și schimbările vremurilor, cercurile anului  și așezările stelelor, firile vietăților și mâniile fiarelor, tăriile vânturilor și gândurile oamenilor, deosebirile plantelor și puterile rădăcinilor. Și câte sunt ascunse și văzute le-am cunoscut, căci înțelepciunea, artizana a toate, m-a învățat” (7, 17-21).

„Iar dacă cineva dorește și multă trăire, [atunci acela] le-a cunoscut pe cele vechi și le vede pe cele viitoare, cunoaște întorsăturile cuvintelor și dezlegările tainelor, cunoaște mai înainte semne și minuni și sfârșiturile vremurilor și ale anilor” (8, 8).

Aceste versete mi se par o caracterizare a intențiilor literare lui Mihail Sadoveanu. Ele descriu cuprinderea unei cunoașteri foarte vaste și adânci, pe care personajele lui Sadoveanu tind cel puțin sau susțin să o aibă (personajele lui Sadoveanu în totalitate, nu luate individual – cu excepția lui Kesarion Breb, poate, deși e de discutat). Sunt conștientă că ele nu ajung să o dețină cu adevărat, iar despre pretențiile autorului se poate discuta mult, în ce măsură creațiile sale reușesc să convingă.

Însă, în ce mă privește, cum am spus, am certitudinea intenției auctoriale și a credinței intime a scriitorului că această cunoaștere imensă este posibilă. Cred, de asemenea, că Sadoveanu era conștient de faptul că oferta Părintelui, din Luceafărul, către Hyperion, („Cere-mi cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”), viza tocmai acest mod de cunoaștere totală, am putea spune, de tip adamic, așa după cum am afirmat în comentariile mele la Luceafărul (în cartea mea din 2013, Eminescu și literatura română veche, p. 502-504, și apoi  aici).

Baltagul și semnele

Am scris zilele trecute despre semne la Slavici[1] și Rebreanu[2]. La Sadoveanu, semnele nu numai că există, dar multe dintre personaje cunosc cum să le citească și să le interpreteze. Și nu mă refer la cei care se consideră profesioniști în această îndeletnicire, zodieri, solomonari sau inițiații în mistere (pe care Ortodoxia nu îi recunoaște și nici nu-i recomandă), ci la altfel de personaje.

Vitoria Lipan este un caracter aparte în această privință. Ea se ghidează după semne, dar nu pentru că a făcut din aceasta o îndeletnicire predilectă (cine crede astfel are o impresie falsă), ci pentru că se află într-un moment de mare cumpănă, în care niciun ajutor nu-i vine de la oameni. Nu numai pentru că autoritățile sunt indiferente și incompetente în astfel de situații, dar și pentru că ea nu-și pune niciodată nădejdea în oameni.

E singură, numai cu băiatul adolescent, care de-abia părăsește copilăria („Înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”[3], îi spune Vitoria) și e încă stăpânit de nostalgie și de părerea de rău că trebuie să devină matur mai repede decât era firesc.

Gheorghiță e un însoțitor pentru ca Vitoria să nu pară singură și pentru că are un rol la final, dar el e un executant și nu un confident al gândurilor și planurilor ei.

Așa că, practic, Vitoria este singură, în ceea ce privește ajutorul de la oameni. Dar excepțional e faptul că această situație nu o înspăimântă și nu o descurajează.

De ce? Pentru că are alte ajutoare, în care ea își pune încrederea mult mai mult decât în oameni, după cum îi mărturisește Părintelui Daniil Milieș: „Acu la Dumnezeu am și eu nădejde, la Maica Domnului și la sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine și m-or izbăvi”[4].

Vitoria trăiește într-un sat de munte izolat, iar soțul, cioban plecat la Dorna să cumpere oi, n-a venit acasă nici după 40 de zile. Așteptarea e un infern, pentru că „dragostea ei se păstrase ca-n tinereță”[5]. Nopțile le petrece veghind și judecând.

De altfel, Vitoria e primul țăran intelectual din literatura noastră, înaintea lui Moromete, chiar dacă nu știe carte. Capacitatea ei de reflecție și de anticipație e uluitoare, pe tot parcursul romanului, și nu are de-a face cu viclenia, cum au sugerat unii. Nu gesturile și cuvintele sale sunt o mască a vicleniei, ci viclenia e o mască într-o lume care nu înțelege decât limbajul perversității…

Așadar, în nopțile în care stă de veghe și despică firul în patru, are un prim semn, care e un vis, din care înțelege că soțul ei a murit. Însă nu acționează pripit, mai ales că dragostea ei se luptă interior cu această intuiție. Ar prefera chiar să-l știe în brațele altei femei, decât să fi murit.

Părintele Daniil îi comunică poziția ortodoxă în această privință, că visurile „îs mai mult înșelări. […] Acestea-s de-ale femeilor. De când vă bat eu capul și vă spun să nu credeți în eresuri”[6].

Însă el nu privește profund în sufletul ei, pentru că nu-i împărtășește îngrijorarea și nu participă cu adevărat la drama ei (fie pentru că e distant, fie pentru că nu crede că s-ar putea întâmpla ceva rău). Spunând că „pe Rarău a rămas stăpână Mama-Pădurii” – acolo de unde trebuia Nechifor să cumpere oile –, nu-și dă seama că e insensibil: „Părintele se veseli. Nevasta lui Lipan suspină, cu mâna la gură, întorcând fruntea într-o parte”[7].

Adevărul ortodox este că visele pot fi eresuri/ înșelări (și sunt adesea, pentru mulți, care nu pot să aibă o judecată profundă asupra lor). Și visele și semnele de orice fel sunt înșelări atunci când oamenii caută lucruri superficiale, când vor răspunsuri și soluții rapide, fără muncă și chin, sau când se ocupă de ele din lipsă de credință și educație teologică.

În cazul Vitoriei, lipsa unei educații teologice solide nu i se poate imputa. Însă ea e un suflet simplu, bun și o inimă mare, cu o credință profundă și cu totul autentică (Sadoveanu a realizat magistral acest personaj). Iar acum se află într-o situație crâncenă, care îi sfâșie sufletul. E o problemă de viață și de moarte. Iar Dumnezeu îi vorbește printr-un semn care e visul, pentru că nu are alt limbaj pe care femeia să îl înțeleagă și nici oameni duhovnicești aproape de ea, prin care să îi transmită adevărul.

În vechime, când lumea era mai sfântă, în asemenea cazuri oamenii apelau la Părinții sfinți, Episcopi, Preoți sau Monahi, care țineau post și se rugau până când Dumnezeu trimitea răspuns cuiva. Vitoria nu are asemenea oameni primprejur. E singură cu durerea ei sfredelitoare, pe care nimeni n-o înțelege și n-o ia în serios.

De aceea, Dumnezeu îi vorbește printr-un vis, ca unei femei, în simboluri cunoscute ei („se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”[8]), așa cum și magilor le-a vorbit prin stea, nu pentru că vroia să se răspândească în lume astrologia, ci pentru că era limbajul pe care îl înțelegeau magii care doreau să se închine Mântuitorului lumii.

Vitoria însăși nu crede în vis imediat, ci hotărăște să țină post negru 12 vineri la rând, pe lângă Slujba și rugăciunile pe care le va plăti printr-un berbec Părintelui Daniil, și să se roage la Mănăstirea Bistrița, la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana[9].

Însă, mai înainte de a ajunge acolo, după ce pleacă de la Preot, se duce la vrăjitoarea Maranda, care lucrează cu diavolul, ghicește, face vrăji și blesteme. Și gestul acesta i-a determinat pe critici să o înserieze pe Vitoria între personajele care au o credință țărănească, deopotrivă în propovăduirea Bisericii și în superstiții.

De altfel, critica literară a trecut cu extrem de multă ușurință peste nenumăratele gesturi cucernice ale Vitoriei și ale fiului ei –închinările la Sfintele Icoane și rugăciunile sunt nelipsite pe tot parcursul romanului, cum rar se întâmplă în literatura noastră, inclusiv la Sadoveanu –, considerându-le nesemnificative sau simple ritualuri și insistând pe raționalitatea și luciditatea personajului.

Însă Vitoria se duce la vrăjitoare din disperare, pentru că așteaptă semne mai puternice, care să o încredințeze asupra soartei soțului ei și asupra a ceea ce trebuie să facă. Când ghicitoarea – care, ca și în ziua de azi, amestecă Icoanele cu instrumentele magiei negre, pentru a fi credibilă în ochii oamenilor naivi – îi spune că Nechifor al ei e la „una cu ochii verzi” care nu îl lasă să plece acasă, și că petrece acolo ca „un fecior de crai”[10], Vitoria își dă seama că minte și că habar nu are de nimic.

Dar nu numai atât. Concluzia ei e pe atât de profundă pe cât e de neașteptată de la o femeie simplă ca ea, care nu pare că s-ar preocupa cu dezlegări de probleme teologice: „Acuma am înțeles că demonul acela [cu care lucra ghicitoarea], dacă-l are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nicio putere (s. n.)”[11]. Și, odată cu această experiență, termină pentru totdeauna cu demonii și cu vrăjitoarele.

Nu ni se spune în roman dacă Vitoria apela pentru prima dată la vrăjitoare, dar cred că lucrul acesta se deduce din aceea că îi face această vizită după lăsarea întunericului, ca să n-o vadă nimeni. De ce să n-o vadă nimeni? Pentru că ea vroia să facă o experiență/ o cercetare, nu să producă bârfă în sat, că ar fi dintre cele care merg la ghicitoare. În lumea satului, ea știe prea bine că, odată o vorbă stârnită, nimic nu o mai oprește.

Vitoria are raționalitatea Sfintelor din vechime, din primele secole creștine, care se lepădau de idolatria părinților și a neamului lor și credeau în Hristos printr-o logică profundă și imbatabilă, cântărind drept în balanță învățăturile creștine, pe de-o parte, și neputința demonilor băsmuitori, pe de alta.

De aceea spun că personajul acesta al lui Sadoveanu este extraordinar. Și lucrul se va dovedi și mai departe.

Vitoria se întoarce, așadar, cu toată puterea ei lăuntrică, la nădejdea în Dumnezeu și în Sfinții Lui: „Era…într-a șaptea vinere de post și Vitoria hotărâse, în singurătățile ei, un drum la Piatra și la mănăstirea Bistrița”[12]. În „singurătățile” ei de nesomn, pe cînd era „plină de gânduri, de patimă și durere”[13]. Pentru că „se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa”[14].

Își îndreaptă deci toată nădejdea spre Dumnezeu și spre Sfinți ca să îi dăruiască semnele mult dorite, adică veștile despre soțul ei. La Mănăstirea Bistrița merge, așadar, pentru a se închina la Icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului, Icoană făcătoare de minuni, cunoscută din vechime, după cum relatează și cronicarul Grigore Ureche.

Ultima nădejde a femeii e în rugăciune. Și iarăși autorul e impresionant de atent la detalii, urmărind-o de la intrarea ei în Biserica Mănăstirii:

„Munteanca își lepădă cojocul lângă ușa de intrare și înaintă sprintenă, numai în sumăieș, pășind moale pe covor cu opincile. În fața iconostasului se opri și salută pe sfinți cu mare înfrângere [a inimii/ smerenie] aplecându-se adânc, cu mâna dreaptă până la pământ [adică face metanie]. Făcându-și cruci repetate, își murmura gândul care o ardea [s. n.]. Trecu la sfeșnice și așeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învălite în naframă. Cu naframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare și mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-și spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi dintrodată prin fum de lumânări și munteanca îngenunghe și-i sărută mâna. Stând umilită și cu fruntea plecată, îi dărui naframa, c-un ban de argint legat într-un colț, și-i spuse în șoaptă taina ei. Îi spuse și visul; și ceru răspuns. I se dădu sfintei cu toată ființa, ca o jertfă rănită, și lăsă să cadă pe naframă lacrimi (s. n.). După aceea se ridică fără să vadă nimeni și trecu în ușa din stânga a altarului, așteptând umilită, cu mâinile încrucișate sub sâni și cu fruntea înclinată”[15].

După cum se observă, Vitoria nu e deloc necunoscătoare nu numai în ceea ce privește comportamentul creștinesc într-o Biserică, dar și atitudinea interioară cu care se vine la Biserică și la rugăciune în fața Domnului și a Sfinților. Știe că rugăciunea se face cu inimă zdrobită și smerită, cu toată simțirea, și că mărturisirea în fața Lui și a Sfinților Lui trebuie să fie sinceră și deplină.

De aici ne dăm seama că era o femeie profund credincioasă și întrucâtva cultivată în cele duhovnicești. Probabil mai fusese pe la Mănăstiri, chiar pe la Bistrița, pentru că îl cunoștea pe stareț și cere sfat și de la el.

Rugăciunea ei seamănă cu cea de odinioară a Sfintei Ana, mama Sfântului Profet Samuil: în șoaptă, murmurând din buze, spunându-și taina inimii cu credința deplină că e auzită. Ea simte prezența Sfintei Ana din Icoană, se simte privită de aceasta, știe că Sfânta Ana e vie, o vede și o ascultă.

După această rugăciune fierbinte la Mănăstirea Bistrița, mai trece o scurtă perioadă în care credința Vitoriei e încercată. Convorbirea cu Părintele Visarion starețul nu îi este nici aceasta de mult folos. „Noaptea aceea, a privegheat într-o odăiță de sub stăreție, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. Într-un târziu, ele s-au dus la culcușurile lor. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe o lăicioară. A adormit îndată, parcă ar fi trecut spre alt tărâm într-o împărăție fericită. Ea rămase singură (s. n.), sub candelă și subt icoane, gândindu-se ațintit ce are de făcut a doua zi”[16].

Vitoria e singură în permanență. Ea știe acest lucru și cel mai uluitor lucru este că nu se îngrijorează, pentru că primește o putere tainică, ce îi vine de la Dumnezeu și de la Sfânta Ana, către care își îndreaptă mintea și inima în permanență. Părintele Visarion nu îi e de prea mare ajutor, nici prefectul.

Și, „deși știu [adevărul], icoanele tac”[17]. Dar femeia nu-și pierde credința și nădejdea ei va fi răsplătită degrabă. În momentul în care prefectul rostește posibilitatea ca Nechifor să fi fost prădat și omorât de hoți, Vitoria simte în inima ei că acesta este adevărul („alta nu poate fi…șopti munteanca, lovită în inimă”[18]) și socotește aceasta ca pe o înștiințare de la Sfânta Ana, la care s-a rugat. Pentru că ea știe să fie atentă la simțirile lăuntrice ale inimii, la starea duhovnicească a inimii, la mișcările și schimbările ei, ca un om sensibil și credincios ce era.

La Piatra Neamț, prefectul îi spune să facă jalbă, dar ea știe că autoritățile sunt neputincioase:

„Cine mai poate găsi pe-un om zvârlit cu capu-n jos într-o fântână? Asta era apa cea neagră din asfințit. Dacă nu s-a mai aflat știre, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prăvălit în fântână. Într-așa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leșul mortului, dacă nu-i o lumină de sus care să arate (s. n.). De-aceea tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistrița cată să-i rămâie nădejdea. Voința sfintei a fost ca astăzi să-i vie o înțelegere. După această înțelegere sfânta îi va hotărî într-un chip oarecare pe unde trebuie să meargă și cum trebuie să caute (s. n.)”.

Este întocmai ceea ce are să se întâmple în continuare în roman. După ce cugetă acestea, apoi, dintr-o dată,

Vitoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite. Toate îi veneau fără îndoială de la locul unde îngenunchiase și unde ceruse cu durere izbăvire (s. n.). Parcă intrau într-însa odată cu înțepăturile fulgilor [de zăpadă] care o biciuiau, repeziți de vânt dintr-acolo. Drumul acela la sfânta Ana și la Piatra i-a fost de cel mai mare folos”[19].

Întorcându-se acasă, ca să își pună lucrurile în rânduială și să se pregătească de drum lung, îi declară Preotului Daniil:

„Am și primit eu hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are pârăul Tarcăului, pân’ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan. […] Mai am cinci vineri, și pân-atunci vând ce am și strâng banii care-mi trebuie; mă spovedesc și mă împărtășesc. […] Adevărul s-a dat pe față și l-am primit de la obraz sfânt [persoană sfântă]. Cuvioasa Ana numai cât s-a uitat la mine și m-a străpuns până-n inimă. De la dânsa mi-au venit și hotărârile de-acuma (s. n.)”[20].

Până la sfârșitul romanului, Vitoria merge după luminarea Sfintei Ana, după semnele și descoperirile pe care aceasta i le trimite, prin oameni, prin schimbările vremii sau pe alte căi.

Ea e tot timpul hiperatentă la tot ce se întâmplă, de la oamenii pe care-i întâlnește și pe care îi consideră oameni trimiși, până la vorbe aruncate într-o doară sau gesturi părut nesemnificative și până la intensitatea vântului sau la glasul naturii. Nimic nu-i scapă necercetat și neanalizat. Scrutează tot ce este înafară și se autoanalizează continuu, judecând ce are de făcut: mai întâi cum poate să-și găsească soțul, apoi care sunt criminalii și, în sfârșit, cum să-i dea în vileag.

În permanență, toate luminările le consideră un dar de la Dumnezeu și de la Sfânta Ana. Și aceste daruri le primește după credința ei: „Cred că m-a ajuta Dumnezeu și mi-a da miros, să le-adulmec din urmă în urmă (s. n.)”[21].

Închinarea și mulțumirea către Dumnezeu nu lipsesc niciodată:

„Băiatul [Gheorghiță] se închină la icoane mulțămind lui Dumnezeu pentru masă”[22].

„Când izbucni soarele în răsărit cătră Bistrița, întâi munteanca și pe urmă flăcăul își făcură de trei ori semnul sfintei cruci, închinând fruntea spre lumină”[23].

„După ce rămase singură, făcu semnul crucii, mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei unde avea să-și plece capul”[24]. Etc, etc.

Schimbările vremii le consideră drept semne de la Dumnezeu ca să facă popas (pentru că vor afla ceva important despre Nechifor) sau să meargă mai departe. Astfel, ajungând în sat la Farcașa, „când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ [din cauza viscolului și a ninsorii]. Vitoria a oprit calul, a descălecat. S-a închinat spre locașul sfânt. <Gheorghiță, vorbi ea; asta-i poruncă [de la Dumnezeu] să facem popas aici>”[25].

La Vatra Dornei află, în sfârșit, în mod oficial, că Nechifor a cumpărat 300 de oi și că a cedat la preț scăzut 100 din ele altor doi ciobani, mai săraci, pe care i-a cinstit și cu care s-a întovărășit, precum și direcția în care a plecat pe drumul de întoarcere acasă. Vitoria e tot mai aproape de ceea ce caută, citind în continuare semnele:

„Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul și a prins a bate cătră miezul-nopții. Dezghețurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pâclelor. Cu această suflare rece în spate și pe sub fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi [Vitoria și Gheorghiță] au umblat în tăcere ca printr-o țară nouă. Abia o văzuseră în ajun și acum n-o mai cunoașteau. Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă (s. n.). Așa deslega Vitoria înțelesul acestor înfățișări [ale vremii și ale lumii] schimbate”[26].

Vitoria dezleagă o crimă cu o gândire esențial ortodoxă și cu credință neclintită în Dumnezeu și în semnele Lui. Îndrumarea de la Domnul și de la Sfinții Lui e ca în vechime, ca în Viețile Sfinților: „Munteanca simțea într-însa mare neliniște, dar și o putere mare. Binevoind Dumnezeu, după stăruința sfintei Ana, a-i da cele dintâi lămuriri și cea mai bună îndrumare, jurui în sine lumânări și daruri mănăstirii Bistrița”[27].

Femeia își caută soțul din popas în popas. Când, la Suha, nu se mai află urma a trei ciobani, ci numai a doi dintre ei, între care Nechifor nu era, „Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru […]. Acuma vedea adevărat și bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, și amuțise și el. Semnul era vădit (s. n.). Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt”[28] și să-l caute pe drumul dintre Sabasa și Suha.

Dar nu are nicio clipă îndoiala că „Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă și să le găsească. Sfânta Ana i-a dat și semn, poprind vântul și întorcându-l pe crângul său”[29].

În curând își dă seama că trebuie să-și lărgească aria de investigație. „L-am căutat pe drumul mare”, zice ea, „acuma am să-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistrița are să mă îndrepte unde trebuie. […] Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-și fața și grăind lămurit numai pentru urechile ei. În vremea nopții ș-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit și altă așteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi”[30].

Încă și un alt gând îi vine „de sus”: să caute câinele lui Nechifor, pe care îl găsește la un gospodar din Sabasa:

„În gândul acesta care-i venise dintrodată, să caute câinele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înțelege lesne – nu mai era între cei vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa și-i dădea îndemnuri. Era ș-o hotărâre mai de sus [de la Dumnezeu, prin rugăciunile Sfintei Ana] – cătră care inima ei întruna sta îngenunchiată”[31].

Iar câinele „a dat semn”[32] la râpa în care fusese doborât Nechifor.

Lumea n-a mai văzut un Sherlock Holmes țăran(că) ortodox(ă),, care să rezolve o crimă urmărind semnele și minunile lui Dumnezeu, dar Vitoria Lipan arată că Domnul e izvorul oricărei inteligențe. Sau că credința în Dumnezeu e izvorul raționalității, al judecății fără greș.

Ea știe că Dumnezeu nu e indiferent față de oamenii în suferință și că ce nu poate toată lumea să facă, face Dumnezeu. Ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu.

Tot parcursul ei, culminând cu aflarea lui Nechifor și dezvăluirea ucigașilor, e o minune. Puterea ei nu e a ei și tocmai pentru că nu se încrede nicio clipă în puterile ei omenești, de aceea se arată și semnele și luminările de la Dumnezeu, tot mai multe și mai clare.

Dar nu numai românii ortodocși cred astfel, pentru că și negustorul evreu David considera că „toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn. […] Vra să zică toate vorbesc: așa le-a rânduit Dumnezeu”[33].

Dacă ar fi cunoscut mai bine limbajul cosmic, Vitoria ar fi putut să-și afle și mai repede soțul, dar omul căzut din Rai pe pământ face atât cât poate, așteptând mereu luminarea lui Dumnezeu. Cuvintele cârciumarului Toma din Sabasa sunt ca o sentință biblică:

„cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit și dat pe față. Dator este să-l urmărească omul; rânduit este să-l urmărească fiarele și dobitoacele. Dacă ai cunoaște înțelesurile vântului și a țipetelor de paseri, și a scheunatului dihăniilor, și a umbletului gângăniilor, și a tuturor urmelor care sunt dar nu se văd dintrodată – atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai târziu”[34].

Ucigașul de frate din invidie e un blestemat precum Cain, care nu poate afla liniște nicăieri și niciodată, fiind urât de toată creația. De altfel, în loc de mitul lui Isis și Osiris, de care vorbește Paleologu, eu cred că parabola aceasta romanescă (fiindcă Baltagul este deopotrivă roman realist și parabolă) reface, mai degrabă, pentru vremurile mai noi, povestea uciderii Sfântului Abel de către Cain.

Deși Nechifor nu e un Sfânt precum primul Martir al lumii, Abel, totuși el vine dintr-o lume mai bună, trăind sus, la munte (ca și Abel), printre oameni ca moș Pricop (și mulți alții ca el), care mai ascultă încă de porunca iubirii de străini și de legea ospitalității. În timp ce ucigașii sunt de jos, din „țara de dincolo”, unde nu se mai păstrează „datinile de la începutul lumii”.

Ca în parabola evanghelică, se poate spune că Nechifor a coborât de la Ierusalim la Ierihon și a nimerit între tâlhari…

Însă critica a făcut să pară că, în acest roman, e vorba în primul rând despre ancestralitatea/ patriarhalitatea sau non-patriarhalitatea societății și a concepțiilor. Nu despre asta e romanul! Ci despre caracterul unei femei, care iese la iveală în condiții dramatice, despre credința ei în Dumnezeu, pe care ea însăși o verifică și o amplifică, pe tot parcursul evenimentelor.

E adevărat că noile concepții, sociale și economice, pătrund tot mai mult și alterează încet-încet vechile orânduieli, că moda cea nouă și secularizarea se fac tot mai simțite (spre exemplu: Ghiță Topor e un fel de Rică Venturiano rural, mai puțin expansiv dar la fel de melodramatic; iar Vitoria e profund indignată că inspectorii veniți să cerceteze crima la fața locului nu-și fac cruce la vederea oaselor, etc.).

Dar aici e vorba în primul rând de o femeie care s-ar fi comportat la fel și în sec. XIV și în sec. X și în sec. V, dacă nu ar fi avut oameni Sfinți pe lângă ea, ca să primească revelații de la Dumnezeu și să o informeze fără greș.

E vorba de o femeie credincioasă, care își verifică și își întărește credința în Dumnezeu. Credința ei, după ce trece prin aceste încercări, nu mai este doar una teoretică, o credință nepusă în practică. Ci credința ei o ghidează pas cu pas, precum și dragostea nealterată și sfântă pentru soțul ei.

Semnele după care se conduce, crezând fără îndoire că Dumnezeu și Sfânta Ana o vor îndruma, se confirmă ca adevărate. Credința ei cea tare nu rămâne fără răspuns.

La finalul romanului, făcându-se pentru Nechifor „slujbă mare [de înmormântare], cum puține s-au văzut în Sabasa”[35], Vitoria are grijă să împlinească și acele gesturi ritualice colaterale care sunt superstiții țărănești. Însă aceasta cred că o face mai degrabă de ochii lumii, pentru că până în acest moment, n-am văzut nicio superstiție în comportamentul Vitoriei sau al fiului ei.

Iar cei care au socotit-o doar rece, calculată și vicleană, pentru atitudinea ei de pe parcursul înmormântării și al agapei de după (când regizează un întreg teatru pentru a-i da în vileag pe ucigași, iar la final pare că a uitat totul, că se gândește la nunta Minodorei și că viața merge mai departe…), greșesc profund. Vitoria însăși le răspunde:

„eu…am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ș-am fost mulțămită și înflorită cu dânsul. Iar de-acuma îmi mai rămân puține zile, cu nour. Stau și mă mir într-o privință, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea și să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat și l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos și să-l bocesc. Dar știu eu cine mi-a dat îndemn și putere (s. n.). Am făcut toate ș-am să mai fac, cât voi mai avea suflet”[36].

Baltagul e romanul iubirii curate și sfinte a unei femei însuflețite de o putere dumnezeiască pentru a-și putea găsi bărbatul ucis și pentru a-i pedepsi pe vinovați. E o femeie simplă, dar a cărei credință și judecată dreaptă o fac mai puternică și mai abilă decât un detectiv al statului.

Credința e cea care o face rațională și puternică…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/24/moara-cu-noroc/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/02/ion-si-semnele-1/; https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/04/ion-si-semnele-2/.

[3] Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței. Baltagul, Ed. Minerva, București 1979, p. 129-130. [4] Idem, p. 118-119. [5] Idem, p. 128. [6] Idem, p. 118. [7] Idem, p. 119. [8] Idem, p. 109.

[9] A se vedea: http://ziarulceahlaul.ro/icoana-facatoare-de-minuni-sfintei-ana-de-la-manastirea-bistrita-alinare-acest-veac-zbuciumat/.

[10] Mihail Sadoveanu, Baltagul, op. cit, p. 122. [11] Idem, p. 127. [12] Idem, p. 128. [13] Idem, p. 127. [14] Idem, p. 128. [15] Idem, p. 130-131. [16] Idem, p. 132.

[17] Idem, p. 135. [18] Idem, p. 134. [19] Idem, p. 137. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 168. [22] Idem, p. 127. [23] Idem, p. 146. [24] Idem, p. 153. [25] Idem, p. 155. [26] Idem, p. 168-169

[27] Idem, p. 172. [28] Idem, p. 176. [29] Idem, p. 177. [30] Idem, p. 186. [31] Idem, p. 189. [32] Idem, p. 195. [33] Idem, p. 148. [34] Idem, p. 191. [35] Idem, p. 213. [36] Idem, p. 211.

Alte citiri și recitiri…

Într-o carte care se vrea de memorialistică[1] și unde au fost adunate mai multe interviuri cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, aceasta mărturisește…multe, însă adeseori printre cuvinte.

Și, adesea, acolo unde pare că dorește să aducă mărturia admirației sale la superlativ pentru cineva, acolo de fapt lovește cu duritate. Astfel, găsim relatat singurul episod memorabil, în fapt, al relației sale cu G. Călinescu. Întrebată dacă mai păstrează vreo amintire din colaborarea cu el, aceasta a răspuns:

„Numeroase, deși «colaborarea» a fost scurtă. Îl revăd la locuința sa, unde o scară interioară, manevrată după placul amfitrionului ducând spre o cameră dintr-un etaj de sus, îi permitea să se refugieze oricând între cărți și idei. Puțini au avut ocazia să intre în micul lui sanctuar, în acea «hulubărie» a inteligenței. Rețin ziua când ne-a purtat ca într-o excursie prin podul casei sale pe noi, cei câțiva ce veniserăm să-l vizităm. Descopeream uimită o bibliotecă imensă, foarte îngrijită. Amuzat, m-a invitat să deschid, la întâmplare, câteva din cărțile acelea puse, aparent, în ordine. Aveau filele încă netăiate. Ne-a explicat că n-avusese vreme să le parcurgă (s. n.)”[2]

Adică refugiatul între cărți și idei, în hulubăria inteligenței, nu citise chiar atât de multe cărți și le aduna pentru a-și ului vizitatorii invitați într-o excursie bibliofilă…

Dar și maestrul încercase să-i reteze aripile tinerei cercetătoare. La întrebarea: „Cum a primit Călinescu cărțile dumneavoastră monografice despre Creangă și Eminescu?”, Bușulenga a răspuns:

„Este un lucru care mă întristează. Când a auzit că scriu ceva despre Creangă a avut o violentă ieșire. Nu suporta ideea concurenței (s. n.), chiar dacă concurenții nu erau nici pe departe de calibrul său [dar nu există ieșiri violente fără motive întemeiate!]. […] Curând i-a trecut însă supărarea și…a avut chiar cuvinte elogioase față de efortul muncii mele. Cu Eminescu, lucrurile n-au mai stat așa. L-a supărat, cred, mai ales, faptul că n-am reușit să realizez ceea ce întreprinsesem. A fost un eșec. [Eu cred că a răsuflat ușurat]. Pornisem pe urmele studiului magistral al lui Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu. Nu întotdeauna împlinești ceea ce îți propui”[3].

Bușulenga se face preș în fața „mărimilor” ca să supraviețuiască. Și iat-o declarând că studiul ei despre Eminescu e un  eșec. Însă cred că e vorba de o încercare anterioară cărții Eminescu – cultură și creație, care e din 1976, pentru că interviul e din ’70. Bușulenga scrisese un studiu preliminar, în 1964: Eminescu. Pe care îl pune în continuarea studiilor lui Vianu, deși modul ei de a-l recepta pe Eminescu nu are nimic de-a face cu Vianu. (Spune, de altfel, că de la Vianu a învățat…rigoarea).

Dar Tudor Vianu, după cum mărturisește de mai multe ori, este cel care a adus-o la Facultatea de Litere, din motivul că…era vechi prieten al tatălui său. (Ceea ce nu are nimic de-a face cu eligibilitatea pe criterii valorice, din păcate.) Așa că e de înțeles de ce inventează acest cordon ombilical.

Însă îl vedem pe Călinescu făcând crize de isterie pe motiv că o asistentă îndrăznește să scrie despre Creangă, despre care…scrisese și el. Situație pe care profesorii de la Litere, chiar și neavând valoarea lui Călinescu, țin să o perpetueze…

Și pentru că G. Călinescu încercase să-i taie aripile, și Bușulenga îi dărâmă lui hulubăria, acum, că între timp murise…

Mai departe, în p. 22, Bușulenga ne spune că lui Vianu nu îi plăcea ca ea să scrie în stilul lui Călinescu, adică eseistic. Pentru că (subînțelegem) o vroia o copie a sa și nu o personalitate independentă. Din fericire pentru Bușulenga, ambii au murit la timp ca să o lase în pace cu pretențiile lor de „paternitate”.

Însă, în 1963, când a publicat Bușulenga monografia sa, Ion Creangă, erau încă în viață. Și, în introducerea la studiul amintit, autoarea ne surprinde iarăși cu atitudinea față de Academicianul Călinescu, care glisează cu mare repeziciune de la elogiul supus la critica tăioasă, deși mascată, și chiar la acuzația voalată de plagiat.

Ea ne spune că „ceea ce lipsește monografiei lui George Călinescu este intrarea în detaliile analizei. Acestea au fost lăsate pentru alții. […] De asemenea, în petulanța aruncărilor rapide de pensulă, maestrul a trecut cu vederea semnificația unor fragmente sau opere din Creangă. «Creangă povestește copilăria copilului universal», spune George Călinescu, într-un mod asemănător cu Giulio Cogni”[4], fapt cu care Bușulenga nu e de acord, negând astfel o aserțiune critică celebră și longevivă și, mai ales, schimbându-i paternitatea. Și asta după ce, anterior, a apăsat pe pedala importanței studiilor lui Ibrăileanu și Iorga, reținând faptul că „Nicolae Iorga a făcut prima apropiere între Creangă și Rabelais, iarăși mult folosită de posteritate”[5]

Și eu am observat o frază rămasă lipită de Călinescu, aceea despre Eminescu, cel care nu a iubit femeia, ci a iubit iubirea, și care îi aparține lui Ibrăileanu.

Cred că o cercetătoare atentă ca Bușulenga putea să observe singură aceste lucruri. Dar nu sunt sigură că ea putea să dea aceste lovituri precise, fără…rigoarea maestrului principal care o tot certa pentru eseismul de tip călineascian. Pentru că și această manevră de „război”, de a-ți lovi concurența-adversară prin ucenici a intrat în habitudine…

*

Dar dacă tot am ajuns la studiul Zoei Dumitrescu-Bușulenga despre Creangă, aș mai vrea să fac alte câteva observații. Scrisă în 1963, cum spuneam, în plin regim autoritar comunist, cartea e plină de observații despre realismul și materialismul lui Creangă, despre lipsa lui de religiozitate și misticism și despre caracterul permanent satiric la adresa clerului (mirenesc și monahal![6]), privit ca o tagmă fără utilitate în societate, preocupată exclusiv numai de plăceri trupești, adică de cu totul altceva decât cere vocația.

Acum, noi știm foarte bine că Bușulenga a sfârșit la Mănăstire. Cu siguranță, dacă ar mai fi avut puterea necesară după ’89, și-ar fi revizuit cel puțin o parte din afirmațiile făcute odinioară, pe care elevii și studenții le citesc în continuare și le apreciază ca atare. Însă, la bătrânețe nu mai poți să faci ceea ce ai făcut (sau nu ai făcut) în tinerețe, în ciuda a ceea ce susțin unii, că opera exegetică/ științifică se scrie după 60 de ani încolo…

Dar Zoe Dumitrescu-Bușulenga n-a făcut nicio rectificare la cartea sa, nici măcar una generală, lăsând problema discernerii cu totul în seama posterității. Ceea ce pe mine mă nemulțumește, totuși.

O a altă problemă care mi-a reținut atenția se referă la două afirmații recurente ale sale, care mie mi se pare că se contrazic. Pe de-o parte, Bușulenga susține originalitatea irefutabilă a lui Creangă (care nu poate fi comparat cu Ispirescu etc.) și pe bună dreptate. Iar pe de alta, ea vorbește tot timpul despre influența folclorului, a artei literare populare, orale – ceea ce, ca și realismul științific, era o teză a ideologiei momentului care nu putea fi eludată, dar pe care Bușulenga marșează cu mult prea mult entuziasm.

Totuși, ea amintește în câteva rânduri de „stilul cărților bisericești”[7] și, totodată, recunoaște la Creangă anumite formulări, frecvente în Alexandria și Esopia[8]. Și acestea cu atât mai mult cu cât a reținut foarte bine că bunicul povestitorului, David Creangă, citea „orice carte bisericească, dar mai ales Viețile Sfinților”, iar mama lui Nică, Smaranda, „se descurca cu ceaslovul, psaltirea și Alexandria[9]. La un moment dat, remarcă și un procedeu lingvistic pe care Creangă l-a însușit (cred că Bușulenga a sesizat bine) de la C. Negruzzi[10].

Fapte care, asociate cu diferențele remarcabile ale tiparului narativ crengian față de cel al basmelor populare[11], ne conduc către alte concluzii decât cele ale unei masive și aproape singulare influențe a oralității populare, pe care au afirmat-o până acum studiile literare.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a recunoscut stilul cărților bisericești sau al cărților numite populare (Alexandria, Esopia) în măsura în care a citit din ele. În mod cert, nu a citit prea mult (cel puțin la momentul la care a scris studiul acesta), pentru că rămân încă (și la ora aceasta!) foarte multe observații de făcut.

Însă ceea ce mă nedumerește pe mine este faptul că cei care vor neapărat „să se asocieze” la munca mea de revelare a continuității dintre literatura și spiritualitatea română vechi și literatura nouă (începând din secolul XIX) nu au făcut niciodată nici cel mai mic efort de a scoate la lumină aspecte care nu le-ar fi fost deloc imposibil de relevat, dacă ar fi pus mâna să…gândească, cum zicea mai demult cineva. Să gândească și, desigur, să muncească, adică să facă efortul de a se documenta și de a scrie responsabil despre acest subiect. Dacă, desigur, l-ar fi conceput.

Și mă gândesc, firesc, în primul rând la specialiștii în literatură română veche, care nu au întreprins, de-a lungul timpului, nimic în acest sens. Sigur, despre unii se poate spune că au avut o altă formație și/ sau că au făcut și așa foarte mult pentru această disciplină. Însă nici măcar nu a gândit cineva un asemenea tip de abordare…

Pe de altă parte, observ că mă urmează, îndeaproape, plagiindu-mă, cinstiții arhimandriți și profesorii/ profesoarele de la Teologie[12].

În consecință, am o nedumerire, în ceea ce îi privește pe unii dintre ei, cel puțin: de ce nu se ocupă dânșii, mai înainte de a scrie eu, despre subiecte de felul acesta? Adică: de ce nu zăbovesc exegetic asupra altor scriitori (destui!!), despre care eu n-am scris, pentru că nu am ajuns la ei sau nu am avut timpul necesar?! De ce nu ne dovedesc că…pot să fie interpreții ortodocși ai literaturii unor mari scriitori, asupra căreia încă nu s-a aplecat nimeni în felul acesta, pentru a le comenta și explica opera?

Există foarte mulți poeți și prozatori ai literaturii române despre care, până la ora aceasta, nu a vorbit nimeni, cu conștiință ortodoxă. Și când spun acestea nu mă gândesc la a compune encomioane bătătoare la ochi sau la a inventa ortodoxie acolo unde nu este de găsit!!

Dar dacă vor să dovedească faptul că sunt în stare să descopere și să recepteze cu argumente solide astfel de situații din literatura română, au la dispoziție numeroase pagini de literatură (poezie și proză), care nu a fost comentate încă de cineva care să aibă cultură și pătrundere duhovnicească ortodoxă! Creangă este numai unul dintre exemplele de acest fel, dar mai sunt încă mulți alții, dintre care unii sunt în mod evident și recunoscut autori de texte religioase! Ei trebuie numai…citiți și investigați critic.

Pentru că am sentimentul că, dacă voi scrie eu mai întâi, imediat după aceea, în secunda doi, vor ști și dumnealor…exact aceleași lucruri și vor considera că erau foarte ușoare sau că, deja, „critica literară” le exprimase de multă vreme!…

Așadar, dacă tot vor să demonstreze că au înțelegere fină duhovnicească, discernământ și pătrundere psihologică, experiență culturală vastă, cunoaștere în domeniul literar și dexteritate hermeneutică, pricepere în lectura și descifrarea textelor de orice fel…secerișul e mult și secerători puțini.

Nu trebuie să aștepte ca să plagieze ce scriu eu, dacă tot vor să dovedească ei că sunt luminați și nu mai pot să-și rețină ideile de multe ce sunt și năvalnice! Îi rugăm cu insistență să se apuce grabnic de muncă și să ne demonstreze că pot! Nu să adune și să colporteze informații care se pot afla ușor din diferite surse, ci să cerceteze și să interpreteze texte literare, fără idei furate din altă parte, asudând și muncind din greu, în mod evident, pentru acest lucru!

Eu scriu comentarii literare de prin clasa a șasea, am făcut liceul și facultatea la filologie, masterat, doctorat și postdoctorat în literatură, iar de la sfârșitul liceului am ucenicit pe lângă Părintele Dorin și Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu. Asta e pregătirea mea, pe care am pus-o și o pun în folosul tuturor prin comentariile și cărțile mele de exegeză literară, pe care le găsiți oferite în mod gratuit în cv-ul meu (aici). Dar dacă și alții pot și se pricep, aș fi bucuroasă să am și eu, dacă se poate, asupra a ce să mă pronunț în comentariile mele viitoare.

Eu m-am ocupat de poezie, în mod fundamental, până în prezent, pentru că știam că ridică foarte mari probleme de descifrare și înțelegere. Însă, dacă și alții au „atâtea” cunoștințe și competențe, ar putea să ne dovedească, cu atât mai mult, că pot să înțeleagă măcar proza, până ajung eu să public despre, nu-i așa?

Aștept cu nerăbdare…


[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Credințe, mărturisiri, învățăminte. Intervuri și dialoguri, ediție îngrijită și prefațată de Grigore Ilisei, Ed. Nicodim Caligraful, 2013.

[2] Idem, p. 18. [3] Idem, p. 18-19.

[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, prefață de academician Mihai Cimpoi, Ed. Princeps Edit, fără oraș, 2009, p. 24-25. (Ediție cu multe erori de tipar.)

[5] Idem, p. 17.

[6] Ba chiar ni se spune că, dacă între preoții de mir există câteva excepții pozitive, lucrul este exclus în ceea ce-i privește pe monahi și pe înalții ierarhi, care sunt zugrăviți numai în culori…satirice.

[7] Idem, p. 124. A se vedea și p. 144 și 222. [8] Idem, p. 212. [9] Idem, p. 129.

[10] A se vedea idem, p. 184-185. [11] Idem, p. 228-231.

[12] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.

Visul prorocesc şi pătimirea Sfântului Apostol Filip, unul dintre cei 12 Apostoli [podcast agheologic]

Fişierul audio îl găsiţi aici.

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [IV]

Eminescu privea la Varlaam ca spre ctitorul limbii române culte. Prin el a vorbit prima dată Duhul Sfânt în limba română, zicea poetul. Prin el, adică, Dumnezeu a dăruit har limbii române ca să devină un instrument scriitoricesc, o limbă aptă să fie lăudată şi admirată în forma ei scrisă.

Ne-am pus aşadar întrebarea, în mod firesc: este Ion Creangă primul mare povestitor al literaturii române? Sau este Varlaam?

Sadoveanu, cel mai mare stilist al literaturii române, alături de Radu Petrescu, îi proclama drept maeştrii săi în arta literară pe Ion Neculce şi Ion Creangă, în discursul de primire în Academia Română. Dar recunoştea într-un alt articol că cea mai frumoasă limbă românească, dintre toţi cărturarii vechi ai ţării noastre a scris-o Antim Ivireanul. Prin această afirmaţie, sursa stilizării desăvârşite a limbii române este identificată tot în Biserică.

Şi, cu toate că Sadoveanu îl identifică pe Ion Neculce drept maestru al său, este limpede pentru cei cunoscători şi care pot să facă un studiu comparativ, că limbajul său grav, ceremonios, respirând „în orizontul misterului şi al revelaţiei” (ca să-l parafrazăm pe Blaga), nu este de sorginte cronicărească, ci de inspiraţie profund religioasă.

Eminescu nu l-a cunoscut pe Antim decât, cel mult, prin intermediul unor copii manuscrise ale unor predici, pentru simplul motiv că nu fusese încă publicat. Sadoveanu însă a avut oportunitatea să cunoască opera tipărită a marelui Ierarh şi putea astfel să extragă concluzia întâietăţii sale, ca şi creator literar, în faţa tuturor cărturarilor ţării noastre.

Este însă esenţial pentru noi faptul că Eminescu nu l-a indicat pe Neculce drept creatorul limbii literare, ci pe Varlaam. Prin el a vorbit mai întâi Duhul Sfânt în româneşte. Cel puţin în ceea ce priveşte literatura care ni s-a păstrat de la strămoşii noştri.

Dar Varlaam, ca scriitor, este aproape ilizibil pentru un cititor modern. Cum se explică atunci opţiunea lui Eminescu? Foarte simplu: Cazania lui Varlaam este aproape ilizibilă atunci când este lecturată în transcrierea sa fidelă, cu toate fonetismele moldoveneşti ale epocii. Numai că Eminescu a fost un cititor profund, care nu s-a împiedicat de particularităţi arhaice şi regionale ale limbii române instrumentate de către Varlaam, ci a înţeles că departajând limba de acest sistem fonetic învechit, scriitura Cazaniei ne apare incomparabil de frumoasă şi de luminoasă. Iar Varlaam este, fără greş, primul mare narator sau povestitor al limbii române. Înaintea lui Neculce şi înaintea lui Ion Creangă.

Luaţi aminte că am vorbit de fonetisme, de particularităţi fonetice ale limbii şi nu atât de regionalisme moldoveneşti, pentru că Varlaam s-a străduit şi a reuşit să creeze o limbă românească unitară – aşa cum iarăşi, sublinia acest aspect Eminescu în articolele sale! Fonetismele pot fi cu uşurinţă îndreptate, pe parcursul unui proiect de diortosire a textului său, fără a altera câtuşi de puţin autenticitatea, originalitatea scriiturii sale, pe când sintaxa dificilă a Sfântului Dosoftei sau a lui Miron Costin nu poate fi îndreptată fără a opera în text imixtiuni care să-i altereze forma dintâi pe care i-a conferit-o scriitorul.

Dosoftei şi Miron Costin au introdus limba română în matca unei sintaxe clasice, pentru că doreau să dovedească originile şi caracterul latin al limbii noastre, precum şi virtuţile sale literare compatibile cu ale unei limbi clasice, ca să nu ne mai batjocorească cei străini de neamul şi de credinţa noastră. Varlaam a vrut doar să creeze o limbă unitară, o limbă română în care să se proclame Evanghelia lui Hristos şi să se cunoască de către toată suflarea românească dumnezeieştile erminii ale Sfinţilor Părinţi la această Evanghelie. Şi aceasta este Cazania. Dar limbii româneşti şi odor ceresc.

Aşa încât putem numi, împreună cu Eminescu, Cazania lui Varlaam ca fiind maica limbii române, alături, poate, de cele 3 volume din Vieţile Sfinţilor, tălmăcite şi tipărite de Sfântul Dosoftei în Moldova. Aceasta pentru că, din nefericire, Didahiile lui Antim Ivireanul au rămas prea multă vreme în manuscris, nefiind publicate decât târziu şi neputând avea o circulaţie şi o influenţă la fel de mare ca şi operele mai sus amintite.

Drept exemplificare, vă oferim un mic pasaj din Cazania lui Varlaam, din Duminica a douăzeci şi cincea, lăsând fraza întreagă aşa cum a fost scrisă şi îndreptând numai vechimea unor forme lingvistice:

„Omul acela ce s-au pogorât din Ierusalim în Ierihon şi-au căzut între tâlhari, de l-au dezbrăcat şi l-au rănit şi l-au lăsat de-abia viu, este Adam cu tot rodul său [rodul = neamul]. Că pentru greşeala ce-au greşit, din Rai el a căzut, din Ierusalimul acela de sus şi din viaţa Raiului cea frumoasă şi fără vălăşaguri [vălceag=răscumpărare], în latura Ierihonului celui de jos, în viaţa acestei lumi păcătoase. Că Ierihonul este cetate zidită jos pe zăpodea [zăpodie= vale] Iordanului, iar Ierusalimul este zidit sus pe munţi.

Aşa şi Raiul este zidit de Dumnezeu sus la Răsărit, pe munţi înalţi şi frumoşi, unde sunt vânturi vesele, nici foarte calde, nici foarte reci, şi văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case. Iar pământul acesta stă jos, făcut numai pentru fiare şi pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pe care şi noi acum locuim. Pentru aceea zice pilda că „se pogora”, că pre cătinel [încet] totdeauna se pogora Adam cu rodul său din bine în rău şi din bunătăţi [virtuţi] întru răutăţi şi păcate”.

Psa. Drd. Gianina Picioruş