Adâncul milei

Dacă lumea e albă, ea nu poate să fie şi neagră. Dacă e frumoasă, înseamnă că Frumos este Cel ce a făcut-o şi frumoşi trebuie să fie şi cei ce locuiesc în ea. Aşa încât viaţa aceasta nu poate să te înveţe decât lucruri bune. De la oameni răi poţi înţelege lucruri rele, dar nu poţi înţelege că întreaga viaţa, lumea cu tot ce cuprinde ea, este urâtă şi rea.

Răutatea umană nu este decât o foarte mică parte dintr-o lume care înseamnă o imensă frumuseţe. Răutatea oamenilor, atunci când vezi frumuseţea cea fără de sfârşit a vieţii, nu este decât o infimă neghină aruncată într-un câmp de zăpadă. Când te deschizi lui Dumnezeu, şi El îţi deschide inima ca să vezi şi să primeşti în suflet cu mult mai multă frumuseţe, iubire, viaţă, dor de nemărginire. Răutatea umană, deşi multă, rămâne undeva în urma acestei imensităţi de înţelepciune şi splendoare dumnezeiască, cu care se umple viaţa, cu care se poate umple viaţa oricui doreşte să fie bun, senin, paşnic.

Rănile păcatelor noastre nu sunt decât nişte guri care se închid când Dumnezeu le astupă. Ele ne înghit şi ne încuie în mormântul tristeţii şi al nevederii bucuriei, până ce vine Dumnezeu să ne şteargă ochii de întuneric cu ştergarul milelor Sale. Mila lui Dumnezeu, de care Nietzsche îşi bătea joc, milostivirea Sa este singura care ne dă culoare, formă şi adâncime vieţii, care ne dă putere să ne bucurăm, să nădăjduim, să fim oameni, să avem tăria să mai trăim şi mâine.

Prin mila lui Dumnezeu gustăm toate, mâncăm şi bem, cu gura, dar şi cu ochii şi cu mintea, ne încredem să mergem spre viitor. Lipsa milei Sale în viaţa noastră, în mod simţit şi conştientizat, înseamnă derivă, înseamnă că lumea e un orfelinat, din care Părintele lipseşte.

Viaţa ne face înţelepţi când avem un Părinte, când vedem scutecul de lumină în care e strânsă lumea aceasta, să nu cadă, să nu piară. Dumnezeieştii noştri Părinţi duhovniceşti, chiar şi în cele mai vitrege vremuri, chiar şi prigoniţi, torturaţi şi ucişi, vedeau sublimul cu mult mai presus decât toată răutatea demonică şi umană, sublimul iubirii şi al frumuseţii dumnezeieşti care trage inima la sine din mocirla celor materiale şi trecătoare.

Lumea e revărsare de iubire şi de milă, toate cele ce sunt rezistă din mila dumnezeiască. Frumuseţea e un dar nepreţuit al milei sale şi ea e un orator neîntrecut, un avocat al milei preasfinte care ne ţine în viaţă, care ne dă să ne pocăim. Suntem cei mai nefericiţi fără mila Sa şi fără simţirea acestei mile în existenţa noastră, la tot pasul.

Psa. Gianina.

Lumina

Aşa se cheamă acest poem al lui Ioan Alexandru:

Celor ce le-a scăpat lumina-n prima zi
Pot în cea de-a patra s-o apuce
Când soarele şi luna-ncep a fi
Şi peste ape stelele străluce.

Celor ce veniră-ntr-un târziu
Li se mai dă din slavă înc-odată;
În mormântul ce-a rămas pustiu
Giulgiurile-o ţin înfăşurată.

Foarte frumoasă reinterpretare a pildei face Ioan Alexandru. Căci ideea de la care porneşte este cea a pildei lucrătorilor viei (Mt. 20, 1-16), care ies să lucreze poruncile Domnului fiecare la ceasul său, de la ceasul întâi până la ceasul al 11-lea, primind fiecare un dinar (adică Împărăţia lui Dumnezeu).

Ioan Alexandru explică semnificaţia recompunând această pildă a Mântuitorului, punând în locul dinarului simbolic adevărata plată a lucrătorilor, şi anume lumina slavei veşnice a lui Dumnezeu.

Celor care nu vin, care nu ies spre lumină, nici în prima zi, nici în a patra zi, adică nici la începutul, nici la mijlocul vieţii lor, să lucreze pocăinţa, le rămâne totuşi nădejdea de a se întoarce la lumina lui Hristos măcar la sfârşitul săptămânii, al zilelor lor, pentru dragostea lui Hristos, Care a înviat pentru noi.

În acelaşi timp, Ioan Alexandru tâlcuieşte într-un mod surprinzător relatarea scripturală despre zilele creaţiei, şi anume diferenţa dintre crearea luminii în ziua întâi şi crearea corpurilor cereşti, a luminătorilor, în ziua a patra. Dumnezeu a aşteptat şi aşteaptă îndelung omenirea, pe păcătoşi, ca să se pocăiască.

El le-a dăruit mai întâi oamenilor lumina Dumnezeirii Sale, în Eden. Păcătuind oamenii şi căzând din Rai, le-a dăruit luminile Sfinţilor şi ale Proorocilor, ca pe nişte stele, ca pe nişte vectori spre Lumina adevărată şi icoane ale Dumnezeirii.

Iar la sfârşit le-a dăruit pe Însuşi Fiul Său, Lumina Care S-a lăsat strânsă în giulgiuri, pentru ca oamenii să creadă în Sine şi să se mântuiască.

Sau cei de la începutul istoriei şi cei de la mijlocul istoriei şi cei de la sfârşitul istoriei au primit fiecare luminare şi au venit la lumina înţelepciunii, fiecare după putere şi după veacul în care a trăit: cei care au trăit la începutul istoriei au cunoscut mai bine lumina adevărului, mai înainte de a fi întunecată de apariţia eresurilor şi a mitologiilor păgâne; cei de la mijlocul istoriei au încercat să dea de urma lui Dumnezeu privind cerul şi luminătorii cereşti, descoperind un singur Principiu al lumii şi un Logos creator; iar cei de la sfârşit au văzut Lumina-Hristos întrupată, răstignită şi înviind pentru noi toţi.

Şi oricând cineva se întoarce la pocăinţă, primeşte din rodul morţii şi al Învierii Domnului, din lumina slavei Sale copleşitoare.

Psa. Gianina Picioruş