Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [10]

Părțile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9

***

Ziua a 9-a

În exemplarul pe care îl am în față, cântărețul, cel mai probabil, a notat pe margine: „9 iulie 1944. [La] 9. 30 a sunat alarma [antiaeriană], aproape de Unule Născut…S-a reluat [adică s-a repetat alarma antiaeriană și] la 11. 10”.

Și astfel avem o notă istorică, din viața comunității bisericești locale, pe marginea textului liturgic, care recuperează un moment istoric.

*

„aflându-te pe tine ca pe o piatră de cinste”

Sfinții sunt asemănați în Scriptură cu pietrele de cinste, de mare preț. A se vedea Apoc. 21, 11, 19.

*

„ogorând brazda inimilor” = arând pământul inimii

Ai arat inima ta cu poruncile lui Dumnezeu și cu nevoința duhovnicească și ai făcut să iasă din ea vegetația duhovnicească a virtuților dumnezeiești.

*

„cu luminările cele înțelegătoare ai făcut apusul răsărit”

Cu luminările harului, care sunt pline de supraraționalitate, ai făcut din întunericul minții tale un răsărit duhovnicesc, un mediu propriu înțelegerilor dumnezeiești.

*

„uscăciunea relei credințe”

O sintagmă care se află în relație cu realitatea interioară a vegetației pline de viață și de har a virtuților.

Dacă din pământul virtuos al inimii răsar spicele cunoașterii lui Dumnezeu, din inima stearpă, neroditoare, necredincioasă, plină de vicii, care e un teren uscat, ies realități firave, pentru că inima nu e plină de apa harului dumnezeiesc.

Reaua credință = erezia, superstiția, orice credință și practică ocultă și păgână.

*

„ai ars înșelăciunea”

O sintagmă cu trimitere la parabola neghinei din lanul de grâu. Înșelăciunea demonică a crescut, s-a dezvoltat lângă viața cuvioasă și lângă mărturia dreptei credințe.

Însă Dumnezeu va arde neghina înșelăciunii, pentru că omul nu mai poate lucra păcatul după moarte.

*

„înecați în marea necunoștinței”

Dacă marea, în alte contexte, e însăși viața noastră în lume, aici marea sau oceanul sunt luate ca elemente de comparație.

Necunoașterea dreptei credințe și, implicit, păcatele care survin din necunoaștere nu sunt mici, ci imense. De aceea păcatele neștiinței noastre sunt ca o mare, ca un ocean.

Iar noi, cei care trăim rău, în păcate, ne înecăm adesea în păcatele noastre, făcând din viața noastră un dezastru existențial.

*

„limanul voirii lui Dumnezeu”

Limanul, țărmul e adormirea sfântă, care ne duce în Împărăția lui Dumnezeu. A ajunge la limanul voii lui Dumnezeu înseamnă a trăi consecințele îndumnezeirii, adică rămânerea pentru veșnicie cu Dumnezeu.

*

„ca pe un alt râu să adăpi sufletele, și să usuci gârlele necredinței, cu curgerile dumnezeieștilor predicări”

Râul dreptei credințe curge în cuvintele sfinte ale predicării ortodoxe.

Însă erezia naște numai gârle, ape noroioase, stătute, pentru că erezia nu e decât o deviere de la adevăr, după cum gârlele sunt ieșiri ale unui râu din matcă, pentru a creea mici canale de apă fără prea multă vitalitate.

Gârlele necredinței = învățăturile eterodoxe, eretice.

*

„strălucind viața ta cu dumnezeieștile frumuseți”

Frumusețile dumnezeiești sunt virtuțile dumnezeiești, cele care ne umplu de frumusețe și prospețime duhovnicească. Iar viața noastră, plină de fapte bune, e ca un soare care strălucește și în viața altora, care îi determină și pe alții să vadă sensul frumos, cuvios, al vieții cu Dumnezeu.

O viață strălucitoare, plină de splendoare = o viață sfântă, plină de fapte bune și lucruri minunate.

Tocmai de aceea diferența dintre strălucirea exterioară, formată din toaletele la modă și strălucirea interioară, care înseamnă curăția și înțelepciunea unei vieți sfinte și plină de simplitate dumnezeiască.

*

„sărătura răutăților”

Sintagma are de-a face cu impactul pe care îl are sarea asupra rănilor vii. A pune sare, alcool, oțet pe răni înseamnă durere, chinuri. De aceea răutățile nu ne eliberează, ci ne umplu de dureri sufletești și trupești enorme.

*

„cu undița cuvintelor tale sfințite”

Sintagmă se leagă de faptul, că ierarhia Bisericii e aidoma pescarilor, după cuvintele Domnului, care îi prind pe oameni, cu harul predicării, al slujirii și al vieții lor, în plasa credinței celei mântuitoare.

De aceea undița predicării sfinte prinde inimile în plasa iubirii de Dumnezeu.

*

„adâncimea cea tulbure a credinței celei rele”

Iarăși ideea de apă plină de nămol, de mâl. Apa curată e apa credinței mântuitoare. Apa tulbure, care amestecă minciuna cu adevărul, e credința rea, eretică.

*

„răutatea cea copilărească a vrăjmașului”

Invidia demonilor la adresa noastră e una fără sens, fără rațiune, pentru că nu noi i-am alungat din cer, ci demonii s-au alungat de unii singuri, prin mândria lor.

De aceea imnograful remarcă aici că răutatea Satanei e copilărească, e pruncească, nu e una fundamentată, pentru că nu are sens să urăști binele, atâta timp cât binele te împlinește iar răul te caricaturizează.

***

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [8]

Părțile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

***

Ziua a 7-a (continuare)

„cu lucirea credinței ai înflorit ca crinul cel din văi, cu miros bun lui Hristos”

Crinul din văi e o referire la Cânt. Cânt 2, 1.

Iar crinul duhovnicesc de care se vorbește aici, care are buna mireasmă a lui Hristos, este Sfântul.

Ceea ce te face un crin sfânt e viața plină de ortodoxia credinței.

*

„stricăciunea rătăcirii cea nesuferită”

rătăcire = trăirea în erezie

Și viața eretică, în afara învățăturii dreptei credințe, produce ample și profunde malformații interioare, care sunt insuportabile în fața Domnului și a celor cu viață sfântă.

*

„cu dumnezeiescul foc al înfrânării ai ars spinii păcatului”

Pentru că focul înfrânării e harul primit în urma vieții noastre ascetice.

Iar spinii păcatului sunt rezultantele dezastruoase reieșite din pământul nelucrat al sufletului.

*

„sprânceana cea înălțată o ai surpat”

Ai smerit pe cel mândru, infatuat.

*

„ploaia rugăciunilor tale”

Pentru că rugăciunile tale, asemenea unei ploi, aduc mult har în viața noastră.

*

„cu picăturile sângiuirilor tale prea cinstită, ai uscat mulțimea dumnezeilor”

Sângiuirile (în acest context) = curgerile sângelui în timpul martirizării cuiva.

În context mariologic, când spunem: „Hristos S-a întrupat din sângiuirile tale, Stăpână” spunem că Domnul S-a întrupat, în uterul Maicii Domnului, din sângele ei.

Martiriul tău, Sfântă a lui Dumnezeu, a uscat închinarea la idoli, la mulții dumnezei falși ai păgânismului.

*

„luminându-te cu neaverea și împodobindu-te cu înfrânarea”

Nedorința de a agonisi multe lucruri materiale și a te rezuma la strictul necesar, la o viață modestă, e una dintre cele mai mari virtuți ale creștinilor ortodocși, lucru care, în societatea capitalistă, e văzut ca fiind cel mai prost, cel mai de nedorit.

De aceea, neaverea, adică lipsa de apetență pentru opulența materială, aduce o mare luminare în viață noastră, pentru că ne sustrage de sub presiunea grijii de multe, pe care o aduce multele îndatoriri și marea bogăție.

Neaverea e luminare a minții, iar înfrânarea e podoaba noastră interioară, pentru că ne umple de mult har, de multă bucurie dumnezeiască.

Înfrânarea = abținerea de la excese de orice fel.

*

„mintea ta cu lumina iubirii de Dumnezeu luminându-ți”

Pentru că iubirea de Dumnezeu e cea care aduce cea mai mare împlinire și deschidere a minții noastre spre înțelegeri tot mai dumnezeiești.

*

„cu sabia îndrăznirii tale ai omorât pe vrăjmașul adevărului”

Îndrăznirea de aici e apanajul unei mari iubiri pentru Dumnezeu, al unei mari intimități cu Sine.

Numai cine e prieten cu Dumnezeu poate avea îndrăzneala iubirii față de Sine și această sabie a rugăciunii pline de intimitate, de îndrăzneală sfântă îl omoară/ îl rănește pe diavol, care e „dușmanul adevărului”.

Pentru că ți-ai pus cu totul încrederea în Dumnezeu, de aceea l-ai biruit pe diavolul, pe cel care te-a tracasat continuu toată viața.

*

„cu frâul postirii supuind[u-ți] /[supunându-ți] patimile sufletului, cele cu anevoie de oprit”

Postul ne domesticește pe noi interior, pe noi cei care suntem plini de patimi vii, devastatoare. Tocmai de aceea el e pentru noi ca frâul și zăbala pentru cai.

Pentru că ți-ai supus trupul cu frâul postului, de aceea ai ieșit biruitor împotriva patimilor, a acelora pe care, dacă le îngrași, nu le mai poți stăpâni.

De aceea patimile sunt „anevoie de oprit” nu la toți, ci la cei care le furnizează continuu materie, prilejuri de păcătuire și repetarea păcatelor.

Din acest motiv, asceza ortodoxă precizează faptul, că primul pas al deparazitării de patimi e cela de a ne feri de prilejurile de păcătuire, adică de momentele și zonele unde motivul/tentația spre păcat și întoarcerea la păcat sunt la ele acasă.

*
„te-ai suit în munte ca să vorbești cu Dumnezeu”

Te-ai retras în munte, în singurătate, ca să te rogi.

Vorbirea cu Dumnezeu = rugăciunea stăruitoare, continuă și nu pasageră.

*

„ai adus ca o zestre chinurile membrelor tale, Chiriachi prea lăudată”

Zestrea e adusă de mireasă în casa mirelui. Și zestrea miresei e formată atât din lucruri reperabile cât și din lucruri de profunzime, din adâncimea persoanei miresei.

Aici, Sfânta Muceniță Chiriachi Îi aduce Mirelui ei Hristos drept zestre, comoară de preț, chinurile pe care le-a suferit pentru El toată viața dar, mai ales, când ea a fost martirizată și această zestre a confirmat fidelitatea ei continuă, cea fără discontinuități.

*

„ai suferit durerile minunilor”

Pentru că cel care ajunge să facă minuni, ajunge acolo prin multe dureri, prin multe privațiuni, prin multe lucruri dureroase suportate cu îndelungă răbdare dumnezeiască.

*

„O, feciorie, vorbitoare împreună cu Îngerii!”.

O, feciorie, care ne învrednicești să ne rugăm împreună cu Sfinții Îngeri în fața Domnului!

*

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [7]

Părțile 1, 2, 3, 4, 5, 6

***

Ziua a 7-a

„luminezi lumea cu razele cele înțelegătoare”

Prin rugăciunile și predica vieții tale, Sfinte al lui Dumnezeu, îi luminezi pe oameni cu harul înțelegerii, după cum soarele ne încălzește cu razele sale pe toți.

*

„risipești întunericul tulburării celei viclene a dracilor”

Risipești din noi tulburarea patimilor, care ne face să nu mai fim raționali,  adică capabili să ne desfășurăm treburile așa cum se cuvine.

Și tulburarea patimilor provocată de către demoni e vicleană pentru că e consecința lucrurilor care, odată, au părut a fi bune dar erau malefice.

*

„râvnind sărăciei Celui ce pentru noi S-a întrupat”

Dorind sărăcia fizică și duhovnicească a lui Hristos, Care S-a făcut om pentru mântuirea noastră.

*

„te-ai îmbogățit cu multe daruri”

Ai primit multe daruri duhovnicești de la Dumnezeu.

*

„adăpostirea nepătimirii”

Pentru că nepătimirea (inatractivitatea interioară pentru patimi) e o casă de refugiu, de adăpost în viața noastră, care ne ajută în lupta cu demonii.

*

„strălucind cu frumusețea faptelor celor dumnezeiești”

Pentru că faptele virtuoase, cele dumnezeiești,ne umplu de strălucirea slavei lui Dumnezeu.

Adevărata frumusețe e frumusețea sfințeniei. Pentru că adevărata frumusețe e netrecătoare, neperisabilă. Și ea țâșnește din interiorul nostru.

*

„podoabele cele luminate ale dumnezeieștii nevoințe”

Podoabele de aici fac referire la faptele virtuoase și la gândurile și simțămintele sfinte.

*

„untdelemn al curăției”

Pentru că uleiul, ca în candela aprinsă, luminează întreaga noastră persoană.

Curăția e uleiul vieții noastre, care trebuie să fie aprins de harul lui Dumnezeu, pentru ca să fim focuri vii, duhovnicești.

*

„sângele nevoinței”

Nevoința e văzută în mentalitatea ortodoxă ca o continuare, peste veacuri, a durerii martiriului.

Dacă martirului i se varsă sângele, ascetul își varsă sudoarea, își oferă întregul timp al vieții ca pe o jertfă vie lui Dumnezeu.

De aici, de la această îmbinare între martiriu și asceză a apărut sintagma: sângele nevoinței.

*

„O, feciorie, casa lui Dumnezeu!”.

Două sensuri:

1. Maica Domnului s-a făcut, în mod ființial, casă a Stăpânului.

2. Fiecare dintre noi putem să ne facem case ale Stăpânului, pentru că Îl putem purta pe El în mod duhovnicește.

*

„O, feciorie, mărire a Mucenicilor!”.

Pentru că fecioria sau curăția minții și a inimii e prima probă a martiriului. Mori pentru Hristos Dumnezeu pentru că nu vrei să te desparți de curăția relației cu El și a sincerității față de El.

*

„O, feciorie vorbitoare dimpreună cu Îngerii!”.

Pentru că Dumnezeieștii Îngeri preferă comuniunea celor plini de fecioria trupului și a duhului.

*

„desfătarea cea nemuritoare”

Bucuria și plăcerea veșnică a Raiului dumnezeiesc.

***

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [6]

Părțile 1, 2, 3, 4, 5

***

Ziua a 6-a

„pururea cugetând [la] pomenirea morții” = neîncetat gândindu-mă la moarte și la răspunsul pe care îl voi da Dreptului Judecător.

Iar gândul la moarte înseamnă avertismentul continuu că viața e scurtă și că după moarte urmează judecata Domnului.

*

„primind Părinte înlăuntrul inimii tale raza cea fără materie” a slavei lui Dumnezeu

Strălucirea slavei Tale celei veșnice, necreate, care nu are nimic de-a face cu viața creată, fie că e vorba de cea materială, fie de cea spirituală.

*

„viforul tuturor dezmierdărilor”

Viforul poftelor, războiul poftelor din persoana mea…

A mă dezmierda = a considera că plăcerea desfrânată, produsă de mâncare, băutură, sexualitate, confort excesiv îmi sunt benefice și nu dăunătoare.

A mă alinta cu plăceri perverse.

*

„lucrând arătura sufletului”

Când sufletul e asemănat cu un teren arabil, arătura sufletului înseamnă asceza. Și asceză înseamnă lupta cu gândurile și cu patimile, post, rugăciune, nevoință fizică și intelectuală.

*

„spicul nepătimirii și al minunilor”

Roada sau spicul vieții sfinte e format din nepătimirea sufletească și trupească și din minunile care țâșnesc din ființa celor care se sfințesc pe ei înșiși.

*

„împuținarea sufletului” = înfricoșarea mea din diverse motive

*

„ai ars spinii păcatului”

Tot în relație cu sufletul nostru ca teren arabil. Dacă nu cultiv virtuți atunci cultiv spinii, pălămida, mărăcinii patimilor.

Iar cel care arde spinii păcatului se curățește de păcat și de tentația expresă, imediată, năvalnică spre păcat.

*

„stricăciunea cea întunecoasă a patimilor”

Distrugerea noastră de către patimi e una ontologică, profundă și nu de suprafață. De aceea ele aduc în noi întuneric, ramolire interioară, desfigurare profundă.

*

„te-ai făcut drept fără prihană, depărtat de toată răutatea, cuvios și fără de răutate”

fără prihană/neprihănit = fără păcat.

Te-ai depărtat de toată răutatea/tulburarea vieții sociale, te-ai făcut Cuvios și nu mai ai în tine răutatea patimilor.

*

„cu lacrimi strig ție, dintru adâncul inimii mele”

Pentru că lacrimile mele exprimă durerea mea, situația mea dramatică interioară. Ele nu sunt lacrimi mimate, ci lacrimi de durere, una cu viața mea.

Îmi plâng viața din adâncul ființei mele…

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [5]

Părțile 1, 2, 3, 4

***

Ziua a 5-a

„Bună cuviința cea cinstită a obiceiurilor celor cu bună podoabă” = comportamentul evlavios al unei vieți cu o conduită/purtare sfântă.

*

„care atrage pe cei orbiți de patima negurei către lumina cea neînserată”

Pentru că Dumnezeu ne trage/ne scoate din noaptea patimilor, din întunericul lor, din neștiința lor la lumina pe care harul dumnezeiesc o aduce în viața noastră.

Patima e înnegurare, e orbire, e întuneric mat.

*

„cu sabia cuvintelor tai putrejunea ranelor celor nevindecate” = cu predicarea adevărului dumnezeiesc tai coptura patimilor, adică îi luminezi pe oameni asupra faptului cum să se despătimească

*

„dai sănătate de mântuire, celor ce se apropie de tine”

Pentru că sănătatea e un bun capital al nostru, care ne ajută ca să ne mântuim, să facem fapte vrednice de Dumnezeu și sfințitoare.

În mentalitatea asceților ortodocși, sănătatea fizică dar, mai ales, cea duhovnicească e fundamentul ascezei, al despătimirii, al eforturilor de sfințire personală.

*

„zămislind întru sine dragoste dumnezeiască”

În inima noastră se naște dragostea de Dumnezeu, când facem voia Lui.

*

„o, minune de uimire!” = o, minune plină de uluire/de mirare sfântă!

*

„ființele cele înțelegătoare de gând” = ființele raționale

*

„cel cu gândul înalt întru privirile minții” = cel care ai o cugetare înaltă, teologică

*

„cu toiagul crucii despicând marea patimilor”

Așa cum Sfântul Moise, cu semnul crucii, făcut cu toiagul, a despicat Marea Roșie și poporul a trecut prin mare „cu picioare neudate”, tot la fel și noi, făcându-ne semnul Sfintei Cruci pe trupul nostru, ne întărim în lupta cu patimile din noi.

*

„luminezi toată lumea cu luminile bunătăților”

bunătăți = virtuți sau viața de sfințenie.

Pentru că lucrul cu adevărat bun e virtutea sau ceea ce se face din și pentru virtute.

Cu viața ta sfântă luminezi lumea și o îndrepți spre cele cuvioase și bune.

*

„te-ai făcut făclie aprinsă de dumnezeiescul foc al Duhului”

Te-ai umplut, Sfinte al lui Dumnezeu, de harul Prea Sfântului Duh, care te-a făcut să arzi de dragostea de Dumnezeu.

*

„fiind ocârmuit [condus] de vânturile dumnezeiescului Duh”.

Pentru că în limba greacă pnevma înseamnă și duh și vânt, pe de o parte iar, pe de altă parte, în raportare la minunea potolirii furtunii, vânturile harului sunt cele care poartă Biserica lui Dumnezeu, oricât de potrivnică e „marea acestei vieți”.

*

„Adâncimea lacrimilor tale, fericite, s-a făcut pierzare tuturor dracilor”…

Adâncimea lacrimilor o constituie adâncimea înțelegerii și a sentimentelor. Dintr-o minte înaltă și dintr-o inimă plină de har curg lacrimi adânci, curățitoare, sfinte.

Iar lacrimile tale, Prea Cuvioase, pline de pocăință și de înțelegere i-au izgonit pe demoni din preajma ta.

*

„Cu roua înfrânării stingând cuptoarele cele fierbinți ale patimilor”

Roua de aici iarăși face aluzie la Jud. 6, la roua de pe lână.

Roua harului, care ne ajută să ne înfrânăm/să ne stăpânim patimile ne stinge, după multe nevoințe, cuptoarele patimilor, adică adâncul împătimirii din noi.

*

„Cu dătătoarele de lumină făclii ale darurilor din tine luminezi inimile” credincioșilor

Cu darurile și harismele tale, Sfinte al lui Dumnezeu, ne luminezi și inimile și cugetele noastre.

*

„mir de tămăduiri”

Pentru că tămăduirile/vindecările sunt pline de har și mirul e bucurie, e umplere de har și bucurie pentru vindecare.

*

„ai supus sufletului [tău] cugetul trupului”

Glasurile/dorințele trupului le-ai supus sufletului, minții tale, nedorind să faci păcatul ci să lucrezi virtutea care te umple de frumusețe dumnezeiască.

*

„necalea răutăților”

Pentru că răutățile/păcatele nu au drum, nu au o traiectorie personalizantă. Ele sunt ieșiri din cale, renunțări la cale, uitări temporare ale adevărului și ale vieții sfinte.

*

„Ținut fiind de dorirea cea dumnezeiască a nemuririi”

Fiind cuprins de dorul îndumnezeirii…

Și dorul de Dumnezeu e cel care te ține/te fixează/te adâncește în viața sfântă.

*

„îndreptând și luminând pe toți către cunoștință”

– Ce înseamnă să îndrepți pe cineva?

– Să îl aduci de la o cugetare eretică sau păgână, trupească, spre o viață și înțelegere duhovnicești. Să îl faci pe cel care stă cocoșat, cu fața spre pământ, să privească la viața duhovnicească, înaltă, dumnezeiască a viețuirii și a gândirii teologice.

Și când cineva înțelege că există sensuri mai înalte și moduri de viețuire mai înalte, atunci se îndreptează de la rău spre bine, e luminat de harul lui Dumnezeu și dorește să știe, să cunoască tot mai multe despre viețuirea teologică și despre marea teologie a îndumnezeirii.

*

„toată pofta și dorirea cu totul [le]-ai întors către singur Cel ce te-a zidit”.

Toată dragostea și voința ta le-ai îndreptat spre Dumnezeu.

Pentru că pofta, în limbaj bisericesc ortodox, când e pusă în relație cu viața sfântă, exprimă dragostea înfocată de Dumnezeu iar dorirea exprimă iubirea care acționează, care lucrează, care se manifestă spre lauda lui Dumnezeu, spre zidirea de sine și a aproapelui.

*

„Fiind rănit de dragostea înțelepciunii”

Ai fost cuprins cu totul de iubirea de a cunoaște teologia dumnezeiască prin propria ta nevoință și înțelegere. Pentru că înțelepciunea, în mentalitatea ortodoxă mistică, înseamnă rezultatul ascetic și contemplativ al înțelegerilor despătimirii și ale dogmelor dumnezeiești ale dreptei-credințe.

Doar cel care se umple de harul înțelegerilor curățitoare prin asceza sa și contemplă și înțelege poruncile și voia lui Dumnezeu se umple de înțelepciune harismatică, îndumnezeitoare, care îl transformă în om ceresc.

A acumula date teologice și ascetice nu înseamnă a fi înțelept, ci doar erudit. Erudiția presupune că ești depozitarul unor date de la alții. Pe când înțelepciunea duhovnicească țâșnește, prin harul lui Dumnezeu, în și din ființa ta, pentru că e rezultatul dumnezeiesc al întâlnirii între eforturile curățirii de patimi și revelațiile dumnezeiești.

*

„ți-ai topit trupul întru înfrânări”

ți-ai uscat trupul cu posturi și cu flămânziri

*

„lin la obiceiuri”

Cu o viață plină de pace și blândețe…

*

„luător aminte la săraci”

Care se gândea adesea și se pătrundea la inimă de situația mizeră a celor săraci și sărmani.

*

„stâlp însuflețit”

Întru nevoința ta duhovnicească ai rămas un om vertical, care și-a urmat și și-a dus până la capăt făgăduințele și proiectele de viață.

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [4]

Părțile 1, 2, 3

*

Ziua a 4-a

„întuneci pornirile patimilor” = oprești declanșarea patimilor în persoanele noastre

*

„zugrav [al] deșertăciunii vieții” = cel care expui, într-un mod corect și credibil, păcatele și conduita păcătoasă a lumii

*

„smerind cugetul luptătorului împotrivă” = ai smerit mintea celui care te prigonea

*

„ai gonit pe lupii cei înțelegători cu toiagul învățăturilor tale”

lupii înțelegători= ereticii

*

Sfânta Biserică a lui Hristos „împrejur o ai îngrădit cu tăria cuvintelor”. Tăria propovăduirii duhovnicești.

Iar propovăduirea adevărului e platoșa cu care ne îmbrăcăm și cu care ne apărăm și de demoni și de patimi și de eretici.

*

Motivul întrupării Domnului: „S-a făcut Om pentru iubirea de oameni”.

*

Hristos Dumnezeu „cu totul este dorire și dulceață” dumnezeiască. Exprimarea imnologică a unei mari iubiri pentru Dumnezeu.

*

„rănit fiind cu dumnezeiescul dor al bunătăților celor veșnice”

Sunt rănit de dorul de Împărăția Ta, Dumnezeul meu!

*

„cu râvnă dumnezeiască fiind înfocată”

A fost umplută Sfânta lui Dumnezeu de râvna dumnezeiască a iubirii pentru Mirele ei.

*

„bărbăție dumnezeiască”

Cel care e plin de bărbăție dumnezeiască e plin de răbdare în fața ispitelor și durerilor și e plin de cuvânt duhovnicesc și de înțelepciune dumnezeiască când vine vorba de apărarea credinței sale.

*

„Cela ce ai înfipt pe nimic pământul, cu porunca Ta…ai ridicat neținut pe cel îngreuiat [îngreunat] pe piatra cea neclătită  [neclătinată] a poruncilor Tale, Hristoase”.

Cel ce ai făcut să fie și să stea, cu puterea Ta, pământul în univers, Hristoase Dumnezeul meu, tot la fel i-ai ridicat pe oameni din păcat și i-ai întărit prin poruncile Tale, dându-le să nu se clatine în credința și viața lor de puterea celui viclean.

*

„versuri de cântare, scoțând dumnezeiasca bogăție” interioară

Ai început să cânți din bogăția duhovnicească a inimii tale…

*

„lărgindu-ți gura sufletului Cuvioase [Andrei Criteanul], [în mod] arătat ai primit toată strălucirea cea purtătoare de lumină a strălucirii celei în trei sori”

Pentru că ți-ai lărgit inima, Sfintei Andrei Criteanul, inima ta plină de dorul de Dumnezeu, de aceea ai primit, în mod extatic, vederea slavei Prea Sfintei Treimi.

*

„zdruncinarea păcatului”

De fiecare dată, păcatul ne zguduie, ne șubrezește viața duhovnicească, ne face slabi și fricoși, fără îndrăzneală la Dumnezeu.

*

„cu prea dulce glăsuire, îndulcești [în]totdeauna inimile tuturor”

Cu cântarea ta cea dulce, duhovnicească, ne îndulcești întotdeauna inimile.

*

„fapta este suirea privirii”

Fapta bună e făcută după voia lui Dumnezeu și, întotdeauna, ea ne face să înțelegem și mai mult cele ale lui Dumnezeu și să ne ridicăm la o vedere și o înțelegere mult mai înalte despre Sine, despre noi și despre rostul nostru în viață.

*

„de către [de la] dorul celor stricăcioase te-ai [în]depărtat”

Te-ai îndepărtat de iubirea celor de aici pentru iubirea lui Dumnezeu.

*

„marea patimilor cea sălbăticită”

Inima noastră e privită sub forma unei mări pline de patimi neîmblânzite, rele, răzbunătoare pe noi.

*

„pe cele din lume curățindu-le de nepriceperea cea întunecoasă”

Nepriceperea întunecoasă = prostie.

Necunoașterea voii lui Dumnezeu înseamnă cea mai groaznică și demonică prostie.

Ai curățit pe oameni, prin teologia ta, de prostia necunoașterii voii lui Dumnezeu, care e cel mai groaznic întuneric spiritual.

*

„Simeon, inima și dorirea ta cea cunoscută de Dumnezeu”

Pentru că Dumnezeu Își cunoaște credincioșii Săi fără niciun dubiu…

*

„cu credința inimii l-a încoronat”

A moștenit Împărăția lui Dumnezeu datorită credinței inimii sale.

*

„cu diadema bunei cuviințe te-a încununat Hristos, Împăratul tuturor”

Hristos Dumnezeu te-a primit în Împărăția Sa ca urmare a vieții tale duhovnicești.

Buna cuviință = totalitatea faptelor unei vieți duhovnicești.

*

„tăinuitorule al lucrurilor celor peste fire”

Ai păstrat în taina inimii tale vederile extatice pe care le-ai avut de la Dumnezeu și tot ajutorul pe care l-ai primit de la el în întreaga ta viață.

Lucrurile peste fire = vederile extatice, vedeniile. Pentru că la ele suntem ridicați de către harul lui Dumnezeu și nu putem să ajungem prin propria noastră asceză. De aceea sunt peste fire = peste puterea umană.

***

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [3]

Părțile 1 și 2

*

Ziua a 3-a

„piatră strălucitoare a Bisericii lui Hristos”

Sfinții sunt pietrele pline de lumină dumnezeiască ale Împărăției Cerurilor.

*

„valurile înșelăciunii le-ai trecut”

Ai trecut peste valurile ispitelor, Sfinte al lui Dumnezeu.

Iar valuri de la ideea că lumea aceasta, cu toate ispitele ei, e ca o mare învolburată, agitată.

*

Sintagma „limanul ce înțelegător” exprimă înțelegerea faptului că creștem în sfințenie. Sfințenia nu este inconștientă ci, dimpotrivă, e o continuă și îmbucurătoare stare de conștiență în care ne cufundăm continuu.

Iar când ajungem la sfârșitul vieții și intrăm în Împărăția lui Dumnezeu atunci știm că limanul sau destinația finală, adică intrarea în Împărăție, e o intrare conștiență, pe care o înțelegem, pentru că suntem conștienți de ceea ce se petrece cu noi.

*

„umplându-te de liniștea cea fără de sfârșit” a Împărăției lui Dumnezeu. De pacea care covârșește/depășește înțelegerea noastră, dar de care ne bucurăm ca de propria noastră stare de fericire și de împlinire interioară.

Iar pacea duhovnicească e o coborâre de har de la Dumnezeu, un dar ceresc, în inima care se curățește continuu de patimi și care se pleacă jugului dulce, dumnezeiesc al împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

*

Și „cum mori, vrând să[-i] înviezi pe oameni”, Doamne?

*

„ai moștenit lauda cea cerească”= ai devenit comoștenitor al Împărăției lui Dumnezeu cu Îngerii și cu Sfinții, care laudă neîncetat pe Dumnezeu

*

„vitejia cugetului”

Ai avut răbdarea și cutezanța pe care mintea plină de har o are în fața prigoanelor, a ispitelor, a împotrivirilor demonilor.

*

„ai băut paharul muceniciei” = te-ai lăsat martirizat pentru dragostea pe care o ai pentru Domnul și Dumnezeul tău. Moartea, pentru tine, a fost aidoma unui vin de veselie, pentru că tu ai murit din dragoste pentru Hristos Dumnezeu.

*

„Cum pătimești [moarte, Doamne], vrând să[-l] mântuiești pe om din necinstea patimilor?”. Cum mori, Dumnezeul meu, pentru cel care a căzut în iraționalitatea patimilor de la vederea și cunoașterea slavei Tale?

*

„înfășurându-te cu durerile bunei credințe”

Tu, Mucenice al Domnului, te-ai înfășurat cu durerile muceniciei ca și cu niște bandaje îndumnezeitoare, care ți-au vindecat rănile patimilor!

*

„cugetătorule de Dumnezeu”

Tu, cel ce te nevoiești continuu și aprofundezi dogmele dreptei credințe și te umpli, în rugăciune, de gândul la Dumnezeu și de dor pentru El…

*

„fiind întărit cu mine nespăimântată”

Mintea ta nu s-a îngrozit de muncile puse înainte, nici de demoni și nici de greutățile de tot felul…

*

„îmbrăcându-te de la Dumnezeu cu puterea cea nebiruită” a harului dumnezeiesc. Harul Tău, Doamne, a fost îmbrăcămintea cu care s-au îmbrăcat toți Sfinții Tăi și ne îmbrăcăm și noi, cei de astăzi!

*

„purtătorule de Dumnezeu”

E cel ce a simțit și a purtat în el harul lui Dumnezeu și s-a lăsat învățat, în mod continuu, de către El, cele ale Sale.

*

Și „ai căștigat [pentru viața ta sfântă și pentru nevoințele tale cele dumnezeiești] lauda cea nemuritoare” de la Dumnezeu, adică moștenirea Împărăției Sale.

*

„pătimind [suferințe pentru Domnul] Mucenicul se bucura”…

Nu murea ca un fricoș ci ca un îndrăgostit de Dumnezeu, ca un teolog al iubirii Sale de oameni.

*

„barda adevărului, prin care a tăiat pomul înșelăciunii”

Bardă = secure. Aluzie la Lc. 3, 9.

Barda adevărului dumnezeiesc taie pomul ereziei, al înșelării demonice. Adevărul lui Dumnezeu păstrat de Biserică desființează orice răstălmăcire a sa.

E nevoie doar de omul care să cunoască adevărul dumnezeiesc și să demaște neadevărurile.

*

„purtând cuget de bună credință”

Având o minte plină, îmbibată de harul și de cunoașterea dreptei credințe. Care trăiește și acționează după mișcările harului și ale adevărului în persoana sa.

*

„cuget lămurit” = minte întreagă, sănătoasă, adică plină de învățătura și lucrarea dreptei credințe

O minte care s-a exersat și s-a aprofundat în dogmele Ortodoxiei.

*

„Tu ai iubit pe Dumnezeu din suflet, stând împotriva păcatului [în persoana ta] până la sânge”, până la a fi chinuit și omorât pentru credința ta.

*

„moartea cea făcătoare de stricăciune” e moartea ca urmare a unei vieți păcătoase

*

„cuvântul bunei credințe l-ai scos la arătare” = ai mărturisit în mod public, cu orice consecințe, adevărul dumnezeiesc pe care îl aveai și îl păstrai în inima ta

*

Ai fost „uns cu sângele mărturisirii și al credinței pentru Hristos”.

Ai murit martiric pentru Domnul și chinurile pe care le-ai suferit, te-au uns cu sângele mărturisirii pentru El, pentru că ai crezut, până la moarte, în Cel ce este Viața lumii.

*

Căci „foarte veselitoare priveală [priveliște] este la Oștile Îngerilor” chinurile tale, Mucenice al Domnului!

Aluzie la I Cor 4, 9: „ne-am făcut priveliște lumii și Îngerilor și oamenilor” (ed. BOR 1988).

Ne-am făcut loc de contemplare/mărturie prin viața noastră și pentru lumea păcătoasă și pentru Puterile cerești dar și pentru Sfinții lui Dumnezeu, care sunt adevărații oameni, oamenii raționali.

Iar Mucenicul Tău, Doamne, a fost o priveliște, un spectacol dumnezeiesc al răbdării și al dragostei pentru Îngerii Tăi în timpul martiriului său.

***

1 2