Etichetă: Mircea Platon

Prima parte şi a doua

*

Cum vedem noi… judecăţile de valoare.

***

Nu cred că „ne aflăm pe marginea prăpastiei” [18]. Nici nu ştim ce înseamnă de fapt…prăpastie, pentru că nu am trăit niciodată într-o prăpastie. Ne diplace alarmismul domnului Hurduzeu tipic persoanelor care vor să unidimensionalizeze discursul.

Standardele occidentale „nu au dus la o creştere subtanţială a calităţii vieţii” [18], probabil, în sensul duhovniciei pe care ar trebui să o aibă viaţa noastră, pentru că, la domeniul comodităţii şi al eficienţei postmodernitatea înseamnă un nivel social pe care omenirea postlapsarială nu l-a atins niciodată.

Conceptul de „neosclavagism voluntar” are realitate [18].  Globalizarea facilitează dar nu determină, credem noi, „distrugerea sistematică a vieţii ţăranului român” [18]. Ţăranul român, care nu mai simte profund ortodox şi profund româneşte devine altceva pe nesimţite, pentru că el, în el însuşi, nu e nimic sigur. E mai greu, dacă nu imposibil, să dezconvingi pe convinşi.

Tehnoglobalismul se poate dezamorsa la nivelul realităţilor locale [19], însă cei care o fac se enclavizează şi sunt supuşi oprobriului general. Mai pe româneşte, a te opune tehnoglobalismului ar însemna să nu ai internet, telefon mobil, televiziune prin cablu, card bancar, card financiar, paşaport etc. Dacă vrei să trăieşti aşa, poţi. Încă mai poţi…Însă pot unul, doi, 10…nu o întreagă Românie.

E adevărat, problemele mediatizate ale României [ca: antisemitismul, homofobia, încălcarea drepturilor omului, iconodulia, legionarismul, cf. p. 19] sunt manipulări ale opiniei publice sau probleme colaterale şi nu problemele principale ale României [19] care sunt, repetăm, de ordin duhovnicesc.

Însă România are aceste probleme colaterale pentru că nu toţi românii sunt ortodocşi şi nu toţi ortodocşii sunt…Sfinţi. Şi nu vor fi niciodată toţi românii Sfinţi…după cum, doar pe puţini, îi va interesa problemele principale, adică cele care ţin de sfinţirea vieţii personale, pe când, pe cei mai mulţi, o să-i doară şi mai puţin în cot sau unde vreţi dv. , de ce se întâmplă cu viaţa lor şi a României.

Decadenţa ţine de alegere. Fericirea ţine de alegere. Faptul că noi comentăm această carte şi dv. citiţi cartea prin comentariul nostru sunt…consecinţe ale alegerii libere.

Trebuie însă să înţelegem că tehnoglobalismul nu creează, in initio, probleme false [19] ci se mulează pe diversitatea de alegeri a umanităţii actuale.  Sau, când societatea este avidă de pseudo-probleme, bineînţeles că se creează şi…scandaluri plăcute.

Dacă România nu ar fi avidă de senzaţionalisme…nimeni nu s-ar uita la ele şi, de fapt, acestea nu ar fi avut cum să apară pe bandă rulantă. O potolire, o reconversie spirituală a unei mari  părţi a populaţiei din România…ar însemna, în mod evident, o schimbare de ton pentru media românească.

Suntem de acord cu afirmaţia din n. 6, p. 19, că nu „balcanismul românilor” e de vină de „pervertirea relaţiilor personale”, ci acestea s-au pervertit „prin bulversarea brutală a relaţiilor interpersonale fireşti de către comunism şi pseudocapitalismul zilelor noastre”.

Dacă stăm să ne gândim bine însă, o capitalizare excesivă a României ar fi însemnat o surmenare decimatorie pentru românii ne prea învăţaţi cu munca susţinută. Gândiţi-vă numai la locuri de muncă pentru toţi cât pot  şi vor să muncească, salarii mari…dar puşi, din 1990, să muncească în ritm…japonez, adică vreo 13-14 ore pe zi.

Această surmenare produsă de ritmul galopant de muncă ar fi omorât jumătate din populaţia ţării. Bineînţeles că ceea ce spun eu acum…e din altă utopie, însă, adevărul gol goluţ e acela, că nu mulţi români sunt în stare de o viaţă dedicată muncii non-stop.

În finalul primei alocuţiuni a cărţii –  ea are un pronunţat stil oral, ceea ce o face ultracitibilă –  d-l Hurduzeu ne atenţionează ( chiar dacă cu o mare doză de scepticism), că „în spaţiul nostru cultural [ avem de-a face cu existenţa şi  cu posibilitatea unei dorite coagulări n.n.] a unui discurs critic decis să schimbe paradigma” [20].

Însă discursul critic, în sine, e o altă gogoriţă ca şi sistemul închis, de astăzi, al pieţii ideilor. Discursul critic/ adică cel care emite judecăţi de valoare şi nu care e pur negaţionist, nu se poate naşte în persoana unor frustraţi, a unor extremişti sau a unor intelectuali ipocriţi. Discursul critic, în adevăratul sens al cuvântului, în mod paradoxal, e un discurs teologic dublat de unul ştiinţific.

Un matematician, un biolog, un cibernetician, un astronom, un lingvist, un filosof etc. pot prezenta, în funcţie de introducerea lor ştiinţifică, foarte multe date pentru o teorie veridică a cunoaşterii. Fără însă o dublare a acestei iniţieri ştiinţifice de o experienţă şi cunoaştere teologică autentice nu putem să avem un discurs critic şi, în acelaşi timp, ziditor din punct de vedere ortodox în spaţiul postmodernităţii.

Însă postmodernitatea admite interdisciplinaritatea ca metodă dar nu admite subsidiaritatea prescrisă de către punctul de vedere ortodox în ceea ce priveşte cunoaşterea reală, autentică, a lumii şi a problematicii umane, care e numai teologico-ştiinţifică. Pentru că postmodernitatea are drept fundament conştiinţa că nu există o singură metodă sau un singur adevăr pentru toţi, ci că fiecare are…adevărul lui.

Dar, pentru ca teologul să aibă discurs critic autentic sau pentru ca filosoful să aibă discurs critic autentic sau oricine altcineva, trebuie ca fiecare dintre noi să fim teologi şi, în acelaşi timp, experţi, la un anumit grad, în porţiunea de ştiinţă şi de experienţă despre care vrem să vorbim.

Spre exemplu domnul Andrei Pleşu a scris o carte despre Sfinţii Îngeri, din punct de vedere filosofic, domeniul său, dar şi teologic. Pentru ca să ştie câte ceva despre teologia anghelică a avut nevoie, bineînţeles, de iniţiere personală în teologia ortodoxă şi eterodoxă despre tema ca atare. O iniţiere de autodidact şi venită dinspre filosofie şi literatură spre teologie.

Din punctul de vedere al unui teolog ortodox…demersul său a fost deficitar în ceea ce priveşte anumite exprimări teologice. Din punctul său de vedere a scris ceea ce a înţeles…şi, ieşirea sa către tologie e salutară [dimensiunea interdisciplinară a actului ştiinţific] dar defectuoasă [pentru că nu a înţeles  necesitatea organică a subsidiarizării oricărui fel de cunoaştere ştiinţifică cunoaşterii teologice şi experenţiale].

Dar practica autentică a cunoaşterii ştiinţifice, aceea de a nu fi ruptă  ştiinţa de înţelegerea şi experienţa teologică…e văzută ca cea mai mare calamitate a progresului ştiinţifico-tehnologic. Cine face o maşină sau un computer, cine mai inventează câte ceva…nu trebuie să fie teolog iar descoperirile şi modul de a le utiliza au, de cele mai multe ori, accente nihiliste şi atee.

Procesele tehnologice, modul de a le vandabiliza, modul în care se propun şi se cer a fi utilizate obiectele tehnologice nu au substrat teologic. Ştiinţa şi tehnica se vor autonome, adică fără relaţie explicită cu vreo religie sau credinţă. Facem, cu alte cuvinte, computere şi preparăm mâncare nu pentru ortodocşi sau catolici ci pentru…consumatori, pentru plătitori de produse.

Faptul că eu îmi personalizez şi utilizez computerul într-un mod evlavios, benefic pentru mântuirea mea…nu e trecut în niciun prospect. La fel, că trebuie să binecuvintez mâncarea şi să o văd ca pe un mare dar al lui Dumnezeu faţă de mine. Personalizarea teologică a lucrurilor ţine de atitudinea mea interioară, continuă, de creştin ortodox.

Ca să am discurs criticos / plin de judecăţi axiologice, valorice trebuie să fiu conţinutul discursului. Dacă nu sunt discursul în sine…sunt papagalul Riri. Spaţiul nostru cultural a avut şi are şi va avea întotdeauna un discurs critic personalist / personalizat din partea oamenilor Bisericii Ortodoxe, pentru că nu cred că Dumnezeu ne va lăsa de izbelişte vreodată.

Teologii şi intelectuali ortodocşi români, care ştiu ai cui sunt şi ce aştepată de la ei înşişi vor fi întotdeauna oameni ai logosului critic. Problema e cât de profund va fi acest discurs şi cât de apgradat momentului? Profunzimea însă e nivelul de conştientizare al persoanei care vorbeşte.

Prima parte

***

Doreşte să ne dea d-l Hurduzeu, acum, post-factum, vreun nume de lup singuratic? Asta ne-ar ajuta să spulberăm o parte din necunoscute, am identifica corect oamenii şi le-am observa traiectoria ulterioară. De ce? Pentru ca lupii singuratici să nu devină, între timp, haimanale, lichele intelectuale de stânga sau de dreapta.

*

Gândirea destructurantă şi non-personalistă a postmodernismului nu poate fi negată doar dintr-o poziţie „de o exterioritate radicală” [p. 15]…pentru simplul motiv că toţi suntem postmoderni în modul de a observa existenţa şi de a ne raporta la ea. Numai că unii sunt postmoderni seculari iar alţii postmoderni religioşi, după cum noi suntem postmoderni ortodocşi.

Paradoxul nostru, al postmodernilor ortodocşi, e că noi nu ne lăsăm destructuraţi interior şi nici nu suntem fără amprentă personală…dar respirăm şi activăm într-o lume ideatică a fragmentului, a pluralităţii, a relativismului dogmatic şi moral, a sexualizării excesive a persoanei şi a lucrurilor, a nihilismului şi a intoleranţei, chiar dacă vrem sau nu vrem noi.

Postmodernismul este destructurat de către noi din interiorul său, în mod tacit, pentru că ne deparazităm interior şi comunitar de valenţele restrictive, ideologice. Pe scurt: poţi să bagi pumnul în gură ideologiei postmoderne nu din afara ei [ pentru că nu există în afară] ci dinăuntrul ei.

Şi, după cum am arătat în mod continuu pe platforma noastră, se poate trăi şi simţi ortodox foarte bine în postmodernitate, pliindu-te pe cadrele postmodernităţii dar fără substanţa postmodernităţii în tine…ci fiind plini de harul Prea Sfintei Treimi şi de o cunoaştere teologică profundă.

*

Soluţia personaliştilor şi a conservatorilor radicali, spune d-l Hurduzeu, este „trinitarismul ortodox” [ p. 16]. Este în mod evident faptul că se referă la teologia părintelui Dumitru Stăniloae şi a teologilor ortodocşi importanţi ai sec. 20, chiar dacă nu citează pe nimeni.

Am observat-  şi nu îmi place acest lucru –  că autorii, de foarte multe ori, folosesc idei şi concepte, sintagme şi aprofundări ale altora fără ca să semnaleze sursele citate sau pe care le prelucrează.

Însă aici, în p. 16, se observă faptul că d-l Hurduzeu s-a aventurat într-o problematică teologică care nu îi e proprie. Ideea că „monismul platonizant” e de „sorginte augustiniană” [Ibidem] e o contradicţie în termeni. Monismul păgân, intelectualizat de către filosofii epocii…nu are  nimic de-a face cu concepţia despre Dumnezeu a Fericitului Augustin, care urmează Revelaţiei.

O a doua chestiune importantă a p. 16, înţeleasă defectuos, e aceea că suflarea Sfântului Duh, adică harul dumnezeiesc, nu doar particularizează ( ne referim la afirmaţia: „prin suflarea particularizantă a Sfântului Duh”) ci  îi şi unifică pe credincioşi. Acest fald al interpretării este împrumutat din teologia rusă ortodoxă a sec. al 20-lea, care milita pentru o privire unilaterală asupra rolului persoanei Sfântului Duh în viaţa Bisericii, acela că El ar particulariza pe oameni dar nu i-ar aduce şi la unitate.

Un al treilea lucru defectuos e afirmaţia că „a iubi creştineşte presupune uneori conflict şi tensiune”[ Ibidem]. Însă conflictul nu e dat de iubire ci de alteritatea unilaterală. Faptul că suntem diferiţi şi cu experienţe diferite şi, mai ales, faptul că vrem să ne personalizăm extremist, ca persoane puternice dar nu în folosul comuniunii cu ceilalţi, ci, de cele mai multe ori, împotriva comuniunii cu ceilalţi, de aceea se nasc…conflictele.

În josul p. 16, cele două tabere „prietene” –  conservatorii radicali şi personaliştii –  „au însă direcţii comune de atac” [Ibidem]. De ce de atac? De ce îşi statutează prezenţa numai prin defensivitate, prin negarea altora şi nu prin pozitivitate, prin aceea că propun ceva altora şi ceea ce propun ei este cel mai bun lucru pentru toţi?

E un lucru bun că ” atacă chestiuni vitale” [p. 17] şi ele sunt enumerate în partea de sus a p. 17: România în UE, dezastrele revoluţiei industriale, libertăţile individuale, limbajul comun şi valorile tradiţionale, starea naţiei române. Însă se observă  că „deşertificarea morală şi spirituală a ţării” [ Ibidem] apare spre finalul înşiruirii şi că motivele de discuţie ale celor două tabere sunt mai degrabă sociale decât religioase sau nu sunt, în primul rând, duhovniceşti.

Intrarea şi viaţa în UE, migrarea după loc de muncă, cenzura  etc. nu sunt chestiuni vitale – în opinia noastră –  dacă soluţia este „trinitarismul ortodox”, adică comuniunea vie cu Sfânta Treime. Însă ni se pare că autorul se foloseşte de un fond religios ortodox, în speţă de dimensiunea trinitară a vieţii în concepţia ortodoxă pentru a o transla pe un fond politic-social indiferent la racordarea teologică, adică acolo unde nu îi e locul.

D-l Hurduzeu nu se fundamentează însă pe personalismul şi comuniunea cu Treimea ci pe un set de idei sociale evaluate, de faţadă, ca având racordare interioară cu teologia ortodoxă.

Intrarea în UE, migrarea, pierderea libertăţilor, cenzura, comercializarea vieţii româneşti, din punctul de vedere al teologiei şi al vieţii ortodoxe, nu sunt motive vitale, ci colaterale.

Dacă pe conservatorii radicali şi pe personalişti i-ar interesa, în primul rând, fondul problemei, ar trebui să înceapă cu ei înşişi: cu înduhovnicirea lor şi astfel ar putea vorbi de experienţa în Biserică pe baze trinitare.

Problemele vitale sunt numai  cele de ordin duhovnicesc personal şi comunitar. Tocmai pentru că cele două categorii de insurecţionali ideologici nu prea sunt echilibraţi şi nici nu au fundamente teologice solide –  aşa deducem din discursul autorului – de aceea  şi confundă problema vitală cu problema secundară.

Mai pe scurt: dacă orice om, intelectual sau nu, ar fi integraţi în proiectul  de împlinire umană al Bisericii Ortodoxe, acela de a-şi sfinţi viaţa, ar percepe toate lucrurile pe care le enumeră d-l Hurduzeu în capul p. 17 ca…probleme secundare şi nu vitale.

Intrarea în UE, mondializarea, tehnoglobalizarea, dezintegrarea limbajului tradiţional, a valorilor tradiţionale etc. nu sunt probleme reale atât timp cât noi trăim în ritmurile comuniunii cu Dumnezeu clipă de clipă. Pentru că, un om duhovnicesc valorizează pozitiv orice oportunitate care îl ajută să se înduhovnicească şi mai mult şi nu se teme şi nici nu se isterizează când se încearcă o timorare sau bagatelizare a persoanei sale.

Extinderea noastră în timp şi spaţiu, prin mijloace tehnologice şi schimbările profunde ale societăţii trebuie urmărite în mod pozitiv şi nu panicard. Iar panica, extremismul, fobiile de tot felul vin tocmai de aici: cei care se agită nu sunt oameni profunzi, duhovniceşti, nu au cunoştinţe realiste şi echilibrate vizavi de realitatea lumii noastre.

Dimpotrivă noi credem că ortodoxul postmodern trebuie să perceapă foarte atent, fără teamă şi repulsie, ideologia postmodernă la lucru, în acţiune şi să înţeleagă unde trebuie să pună har, muncă şi inteligenţă luminată de Dumnezeu acolo unde acum e vid de cunoaştere şi de împlinire personală.

Faptul că teologii şi credincioşii ortodocşi activează la nivel online şi vorbesc despre deconstrucţia postmodernităţii pe baze ascetico-teologice e un lucru mai mult decât pozitiv. Faptul că putem comunica şi că putem călători şi că ne putem manifesta în multe feluri  credinţa şi viaţa [ ca şi scriind o carte ca cea de faţă] sunt lucruri providenţiale.

Nu e însă judicios să cerem o lume dreaptă, o lume normală de la toţi…atâta timp cât anormalitatea şi degenerescenţa umană sunt consecinţele nefaste ale dezideratelor individualiste şi consumeriste ale postmodernităţii. Eu, personal, mă mir cum de mai suntem atât de normali…şi nu ne mâncăm unii pe alţii pe stradă, la ce fel de idei ne traversează tot timpul. A cere acum, de către noi, o lume sfântă şi perfectă, înseamnă să fim utopici.

În postmodernitate trebuie să rezişti personal şi comunitar…pentru că nu te poţi impune în faţa unui colos financiar cu multe ramificaţii. Ne salvăm prin viaţa Bisericii, printr-o cunoaştere profundă a realităţilor…dar fără să ţipăm la tot pasul că ni se iau sau ni se refuză drepturi…pentru că, în fapt…nu ni se dau, în mod real, drepturi.

Postmodernitatea e o ideologie în care Dumnezeu nu are loc. Faptul că noi mai avem loc şi că ne facem loc…e o minune imensă. Trebuie să înţelegem odată şi odată acest lucru: ortodocşii sunt toleraţi în lumea de astăzi şi nu stăpâni pe situaţie. Ironizarea noastră nu are accente reflexive, nu vine dintr-o cunoaştere a teologiei şi a vieţii ortodoxe…ci din aceea că nu ne deschidem cu totul lejerităţii, permisivităţii totale, plezirismului.

Când cineva ne zâmbeşte fals superiorist pentru că suntem credincioşi ortodocşi trebuie să înţelegem cu toţii că vor să ne spună…că nu ne conformăm cu veacul. Şi au dreptate. Însă, această iritare pe care o aduce ironizarea noastră nu trebuie să se transforme într-o continuă ironizare a lor, a celorlalţi, care nu sunt ca noi, pentru că iarăşi cădem în altă extremă, în aceea a unei animozităţi continue cu necredincioşii, animozitate care nu ne lasă să ne liniştim interior.

*

Trecem la elite. Da: sunt multe dintre ele…doar imagine [ p. 17] şi au o artă oratorică abilă prin care eludează din discuţie propriile lor probleme. Tocmai de aceea sunt imagini fotoşopate pentru că sunt…imagini deparazitate de lucrurile care le displac.

Însă, dacă sunt şi mă situez printre personalişti [ oare sunt printre ei?!] nu trăiesc o stare de revoltă, nu sunt revoltat, alături de conservatori [ p. 17] ci indignat sau dezgustat. Ideea de revoltă, de acţiuni furioase de demascare …aparţin autorilor…

După cum spuneam…nu „civilizaţia globală” [p. 18] e problema ci tu, care trăieşti într-o lume globală, eşti ortodox, nu eşti un om duhovnicesc şi nu ştii să trăieşti atent şi bucuros în lumea ta. Personal nu am niciun complex  şi nicio fobie că sunt european, că trăiesc într-o lume mondializată, consumeristă, nihilistă. Problema mea e problema tuturor creştinilor din toate secolele: ce să fac eu, personal şi ce pot să facă alţii împreună cu mine pentru ca să trăim autentic ortodox.

Dacă Sfântul  Pavel Apostolul ştia să umble pe mare şi pe uscat şi se folosea de legile romane cu multă abilitate în propovăduirea sa, trăind într-o lume mai idolatră şi mai barbară ca cea de acum…cum aş putea eu să mă plâng, când am condiţii de 500%  mai multe decât el ?

Să mă plâng de faptul că pot comunica şi mă pot citi mii de oameni? Să mă plâng de faptul că pot avea cunoştinţe şi mă pot nevoi într-un mod în care doar 10 dintr-un milion mă pot înţelege? Să mă plâng pentru faptul că mi se oferă condiţii de studiu şi de viaţă din care eu pot alege decent, cu străvedere?

Noi nu idealizăm dar nici nu demonizăm lumea noastră, de acum, pentru că ne-am tăia craca de sub picioare. A fi ortodox realist înseamnă să te înduhovniceşti cât poţi de mult în viaţa ta lăuntrică şi să te umpli de cunoştinţe şi de virtuţi ca un pom de roade…iar, în viaţa socială, să acţionezi în măsura în care ţi se dă voie şi îţi este permis. Abilitatea duhovnicească nu înseamnă diplomaţie perversă. Abilitatea duhovnicească înseamnă să fii mereu în stare de gardă, ca să acţionezi ca un creştin ortodox, ca un preot sau ca un teolog ortodocşi.

Vom încerca –  sub acest titlu –  să facem o altă diagnoză personalistă, în mai multe episoade, la o carte recentă şi anume la:  Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, cu postfaţă de Gheorghe Fedorovici, Ed. Logos, Bucureşti, 2008, 367 p.

Discuţia asupra ei, dorinţa de a-l cunoaşte pe d-l Platon şi mai bine ( ne pare rău că d-l Hurduzeu nu ne-a iscat emoţii) ne-au determinat să cumpărăm cartea şi să o citim, de aceea dezbaterea conţinutului cărţii va fi o discuţie punctuală, pas cu pas, prin care ne vom arăta adeziunea sau lipsa de acord cu autorii, indicând, pe deasupra, eventuale nelămuriri, inadvertenţe, punând semne de întrebare.

Mai înainte de orice discuţie, m-au enervat două lucruri fundamentale:

1. privarea mea, ca cititor, de conţinutul cărţii la cumpărare, atâta timp cât ediţia este ţiplată şi

2 faptul că autorii au reeditat articole în această carte şi nu au pus osul la bătaie de la cap la coadă.

E un gest de incorectitudine editorială inacceptabilă faptul de a nu specifica acest lucru încă din prima pagină: aceste articole au fost publicate pe blogul şi saitul cutare sau în revista cutare şi aici…sunt doar adunate sub acest titlu.

Dacă ştiam că sunt reproduceri, pe care deja le citisem…nu aş mai fi cumpărat cartea. La ce bun, nu?  Faptul că ea a fost ţiplată şi nu am ştiut ce e în năuntru şi am cumpărat-o cu ochii închişi, pentru că doream să citesc ceva de d-l Platon m-a făcut…să iau ţeapă. Însă ţeapa, după cum spuneam, ne-au dat-o autorii şi editura în mod premeditat, noi aşteptând marea cu sarea de la unul dintre autori…neoferindu-ne decât puţină sare din trupul lui ( mă refer la muncă, desigur…).

*

Prima lămurire necesară: în această carte nu se publică…ci se republică nişte eseuri. Însă nu toate sunt eseuri.

După primele două articole urmează citaţii critice…şi se termină cu aceste trei secţiuni, în p. 11-32 tot conţinutul stipulat în titlul cărţii, pentru că primul capitol e intitulat: „A treia Forţă”. Se revine la discutarea problematicii din titlu în partea a 4-a, credem noi, numită: Ce-a mai rămas de apărat.

Al doilea capitol e format din două interviuri luate de către unul dintre creatorii lui booklog. ro…Deci nu sunt eseuri.

Cartea nu are unitate interioară  şi noi am resimţit-o ca pe o formă eterocolită de manifestare ideatică. Stilul celor doi autori se diferenţiază în mod major şi  articolele au, de foarte multe ori, accente revanşarde diluate şi iz partinic, ochesc pe cineva în mod vehement – chiar dacă nu se dau nume tot timpu- fac exces de nervozitate dar nu tratează o temă cu minuţiozitate.

Sunt grupate aici texte în care autorii îşi varsă focul, îşi laudă admiraţii şi îşi ţintuiesc, cu luciditate, agresorii vii sau în stare de dormitare.

Coperta primă e de un prost gust veritabil [cea din imaginea supra], chiar dacă semnificativă. Ea e specifică protestelor sangvinare…care nu edifică ci numai reprezintă o stare de spirit…imatură.

*

În primul articol al cărţii d-l Hurduzeu identifică faptul că respirăm într-un „deşert al conformismului” [p. 11] pe care îl vede, în mod acurat, ca pe o chintesenţă a postmodernismului [Ibidem].

Deşi vorbeşte despre elitele care îl enervează, totuşi …nu le identifică. Însă elitele nu fac altceva decât să confunde conştiinţa critică a omului cu …tradusul realităţilor „într-un limbaj savant” [Ibidem]. Noi îl numim pseudo-limbaj sau păsărească dar nu suntem de acord cu faptul…că toţi intelectualii vorbesc păsăreşte. Unii mai vorbesc şi româneasca profundă.

Se proliferează „banalitatea şi sterilitatea intelectuală” [p.12]…însă titulaturile de modernism şi postmodernism nu sunt noţiuni arbitrare [Ibidem] ci noţiuni care radiografiază epoci şi mentalităţile lor aferente. Le-am fi putut numi şi altcumva, desigur, însă epocile ca atare subsumează caracteristici sociale şi ideatice specifice.

Postmodernismul nu ne sugerează că trăim „într-un prezent continuu” [Ibidem] ci încearcă să ne subjuge atenţia cu o multitudine de oferte care să ne facă captivi momentului. Iar intelectualul se poate plasa unde vrea el, [Ibidem] că nu e robot…ci joacă cum i se cere…dacă asta e profitabil pentru el sau dacă nu are niciun Dumnezeu.

Din momentul când discuţia uită de stânga şi dreapta şi se concentrează asupra a două categorii de intelectuali: conservatorii radicali şi personaliştii [Ibidem] ( de ce sunt ultimii ghilimelaţi/ puşi între ghilimele ?) lucrurile devin …explicit româneşti.

Cititorul ortodox român este condus pe o cărare strâmtă de aici încolo.

El înţelege că aceste două tabere ortodoxe sunt revista Rost şi fundamentaliştii ortodocşi pe de o parte, intitulaţi, în mod fals: conservatori radicali (ei sunt radicali / extremişti dar nu ştiu cum să conserve nici românismul şi nici Ortodoxia) iar, o a doua tabără –  la care mi-a sărit inima, la faptul  că m-aş putea afla în ea – e intitulată de d-l Hurduzeu drept „o specie recent apărută în peisajul intelectual românesc. Lupi singuratici” [ p. 13].

Dacă pe primii i-a intuit bine – şi, cartea, e pentru ei, pentru extremiştii ortodocşi moderaţi şi nu pentru…lupii singuratici –  pe lupii singuratici i-a definit ceţos, pentru că aceşti lupi apar în carte tot ca un fel de conservatori extremişti, atâta timp cât „se opun globalismului şi manifestă scepticism faţă de o Europă unită” şi altele [ p. 13-14].

Domnul Hurduzeu cred că a intuit ceva, dar nu prea bine: pentru că lupi singuratici şi personalişti există, dar ei nu pot fi catalogaţi la grămadă.  Sunt incatalogabili că d-aia sunt recenţi şi d-aia sunt singuratici.

Extremiştii ortodocşi, după cum se observă la nivel online, de vreo lună-două au numai cipuri pe masa de discuţie, 666 şi sfârşitul lumii. Dacă aceştia sunt conservatorii radicali…atunci nu pot să salveze nici România, nici Ortodoxia, nici tradiţiile şi obiceiurile româneşti, nu mai pot să muncească şi nici să se nevoiască, pentru că nu au niciun proiect personal sau comunitar închegat… ci ei sunt nişte milenarişti temporali care vor să îndepărteze de noi sfârşitul lumii.

Singura scăpare – mă refer la faptul de a fi mentorii unei naţiuni –  cred că vine de la lupii singuratici, dar ei nu trebuie confundaţi cu starurile predicatoriale ale momentului. Însă vom avea timp de discuţie…

Autorul spune, că rezistenţa noastră se regăseşte „la nivelul persoanei concrete” [p. 14] şi e adevărat acest lucru. Personalizarea noastră ţine de „un comportament individual exemplar, [de] o angajare personală eroică, [de] relaţii inter-umane autentice” [ Ibidem].