Istorie II. 3

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a

***

În două articole din cartea sa, Religia în fapt[1], Mirel Bănică a spus același flagrant neadevăr: că Biserica Ortodoxă a apărut odată cu schisma din 1054. Adică ea nu vine de la Hristos și nu are amprentă apostolică.

În p. 148: „De la „nașterea” la Constantinopol în 1054, când cardinalul Humbert, emisarul special al Papei Leon al IX-lea, a depus pe altarul Sfintei Sofii faimoasa sentință de excomunicare a grecilor, Biserica Ortodoxă a conceput Tradiția drept coloană vertebrală a identității sale religioase”.

În p. 188: „Putem afirma că Ortodoxia întreagă (ca expresie a creștinismului răsăritean definit în urma Schismei de la 1054) este „fundamentalistă” prin încrâncenarea istorică cu care și-a apărat identitatea în condiții foarte dificile”.

Iar dacă Biserica Ortodoxă „începe” la 1054 și nu la Cincizecime…Biserica Romano-Catolică e „adevărata” Biserică a lui Hristos sau „niciuna” dintre ele?

Însă Mirel Bănică se ocupă cu sociologia religiilor[2], cu adevărurile tranzitorii și nu cu teologia dogmatică…care nu-și permite bâlbe și nici mistificări.

*

În Tratatul său de iconologie[3], PS Melchisedec Ștefănescu[4] spune adevăruri durabile despre discuțiile teologice cu anglicanii și romano-catolicii.

„Anglicanii aceștia arătau mare dorință și zel pentru unirea Bisericilor, dar din cele ce s-au vorbit acolo[5] m-am convins că anglicanii voiesc o unire numai de formă, iar nu de fond, așa că fiecare Biserică să-și păstreze doctrinele lor obișnuite, să nu [le] condamne pe cele ale altor confesiuni, ba chiar să le aprobe și să le privească, ca și pe ale lor.

Cât despre cinstirea și închinarea sfinților și a icoanelor, ei chiar de la prima conferință s-au exprimat în treacăt, că vor fi contra Sinodului al VII-lea Ecumenic și a închinării sfintelor icoane.

De aceea Döllinger[6], care conducea conferințele a înlăturat cu prudență orice discuție despre dogma închinării icoanelor.

De atunci, eu mi-am făcut convingereaniciodată nu poate să fie unire adevărată între ortodoxie și protestantism, mai cu seamă din cauza cinstirii icoanelor și a sfinților; de asemenea, nu poate să fie unire dreaptă și frățească între Biserica Ortodoxă și cea papistă[7], din cauza „dogmei”[8] despre primatul papei asupra a toată Biserica creștină, „dogmă” la care romano-catolicii țin ca la fundamentul credinței și al Bisericii lor, lucru pe care Biserica Ortodoxă nu-l poate admite.

Despre puțina sinceritate a dorinței anglicanilor de unire a Bisericilor este destul a aminti că, în timp ce în scrieri și în adunări savante vorbesc de unirea Bisericilor ca de o mare chestiune a zilei, în practică trimit misionarii lor în țările ortodoxe, spre a răspândi „dogmele” lor!”[9].

Lucrurile nu s-au schimbat în ultima sută de ani…


[1] Mirel Bănică, Religia în fapt. Studii, schițe și momente, cu pref. de Nicu Gavriluță, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011, 307 p.

[2] Idem, p. 21.

[3] Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Tratat despre cinstirea și închinarea Icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre Icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă, ed. îngrijită și note de Pr. Eugen Drăgoi, cu prefață de Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan Buchiu (p. 5-10), ed. a II-a revăzută, Ed. Partener, Galați, 2010, 84 p.

Se editează aici ediția: Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica Orthodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România Orthodoxă de Prea Sfințitul Melchisedec, episcop de Roman, București, 1890, cf. paginii de descriere.

[5] La Conferința vechilor catolici de la Bonn, din 12-16 august 1875, cf. Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Tratat despre cinstirea și închinarea Icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre Icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă, ed. cit., p. 38, n. 18. Autorul a participat împreună cu PS Ghenadie Țeposu al Argeșului, cf. Ibidem.

[6] Johann Joseph Ignaz von Döllinger (1799-1890): http://en.wikipedia.org/wiki/Ignaz_von_D%C3%B6llinger.

[7] Biserica Romano-Catolică.

[8] Punerea între paranteze a lui dogmă, și aici și la următoarele două apariții textuale, e redactarea noastră pentru că nici autorul nostru nu le-a socotit dogme reale.

[9] Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Tratat despre cinstirea și închinarea Icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre Icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă, ed. cit., p. 39.

Istoria începe de oriunde o privești [19]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

Mirel Bănică[1] și-a publicat jurnalul de supraviețuire[2] în 2011. Sau despre cum a înțeles, în Elveția (apoi în Canada), că „adevăratul capitalism nu face cadouri[3].

Nu îi place cuvântul „jurnal”[4] și are oroare față de „banalități”[5], când ele sunt normale într-o viață de om și ne definesc, într-un anume fel, existența.

A făcut tot felul de munci mizere în Occident. A locuit în spații care îi displăceau. Dar e unul dintre sincerii vizitatori ai Occidentului…care nu i-a înflorit murdăria.

„Geneva gri”[6] este un „oraș plin de viață, baruri vesele, clandestine, sex-shop-uri cu lumină violetă și kitsch, restaurante arăbești și chinezești”[7].

Aici a trăit între „octombrie  2000 și iulie 2004”[8]. Iar pe 9 septembrie 1999 autorul denumea Bucureștiul drept „oraș-avorton al Balcanilor cu pretenții de salon parizian[9].

Însă și pe sine se va denumi astfel, pe 25 martie 2002, spunând: „sunt un avorton făcut din scuipatul literar al lui Eliade și Cioran”[10].

Are nervi labili, care îl fac să exagereze. Însă, în același timp, trăiește și în medii care îl scot din sărite.

Geneva este un „oraș enervant de bogat, de așezat și de burghez”[11]. Unde copiii „trăiesc într-o lume suprasexualizată, hedonistă”[12].

A dat nas în nas cu ura față de străini[13]. S-a simțit un sclav modern[14]. Iar „mutra sa balcanică” a speriat clienții supermarketului Migros[15].

El, „țăranul de Bărăgan”[16], reacționează la lucrurile contrafăcute, la tot ce e non-natural. Vrea mese comunionale ca la căminul din Galați[17], îi e dor de țară, vrea prieteni și relații firești între oameni.

De aceea când ajunge în Canada și vede „lipsa de generozitate” a celor de acolo, scrie cuvintele memorabile care urmează: „a trebuit să vin până aici, în Canada, pentru a-mi da seama ce țară minunată este România!”[18].

Și ne explică cum în „căminul studențesc Moraud…al Universității Laval” din Canada, viața e „exact ca în complexul Regie din București”[19].

Occidentul nu e pentru studenții săraci din Europa!, ne avertizează autorul. Dacă vrei să faci „studii serioase”, trebuie să ai bani serioși la tine și „să [nu] muncești precar[20].

La p. 102: despre avariția elvețiană. La fiecare sticlă de vin, patronul a pus „capușon de ebonită tare”[21], pentru ca să nu deguste angajații.

Emmausul de la Geneva este „anusul capitalismului”[22] pentru că de aici îți poți cumpăra toate vechiturile.

Face pe chelnerul „ocazional”…pus să zâmbească fals[23]. Observă faptul că „chiar și când sunt antisemiți, catolicii par bântuiți de erotism[24]. Pălăria cu melc e semnul „parazitului social”[25]…iar mixerul de 25 de kilograme a trecut pe lângă piciorul lui[26].

Are tendința să fie pedant…însă, când ceva îi repugnă cu putere, îl expediază în cuvinte puține. Excitațiile apar în Jurnal la formele dure ale femeilor și tinde să-și ironizeze coreligionarii chiar și atunci când nu e cazul.

Însă Mirel Bănică resimte în mod sufocant ideologiile de tot felul și evadează, cel mai adesea, în amintirile pitorești ale vieții sale.

*

În Preliminarii la Viața lui Titu Maiorescu, vol. 1[27], Zigu Ornea[28] mărturisește că „T.[itu] Maiorescu este o pasiune din tinerețe[29] pentru el, datorită unui „bătrân profesor” din Botoșani, din timpul liceului său, care l-a îndemnat să citească Convorbiri literare[30].

Cartea despre junimism a început-o „pe la sfârșitul anului 1959 și, neavând, atunci, o locuință adecvată, lucram mai ziua toată la Biblioteca Academiei[31].

A lucrat „câțiva ani buni” la ea, în mod zilnic, pe locurile 89-90, în sala de lectură nr. 1[32]. Pe la începutul lui 1962 cartea avea „vreo 250 de pagini”[33].

Însă editura a considerat că cartea lui era „insuficient de critică”[34]. Fapt pentru care a refăcut-o. Și cartea a apărut în 1966[35].

Dar Junimismul i-a schimbat optica în ceea ce îl privește pe Titu Maiorescu[36]. În ciuda „criticilor atoateștiutori”[37], între 1973-1974 a scris Junimea și junimismul, editată în 1975[38].

În p. 10 aflăm că Maiorescu și-a ars din scrisori și că o parte din cele aflate la BAR, Ornea le-a publicat în 1979[39].

În p. 13, autorul consideră că a contribuit „la restaurarea statuii lui Maiorescu. […] Am lucrat, nu de puține ori, cu material inedit, cules cu trudă [de] acolo [de] unde stătea depozitat, așteptând să fie explorat și utilizat”.

Și își semna prefața discutată până acum ca pe un text compus între mai 1983-ianuarie 1986[40].  Semn că unii, în vechime, munceau timp îndelungat chiar și la prefețe…nu numai la capitolele cărților.


[1] Mirel Bănică, Fals jurnal de căpșunar, col. Texte de frontieră, vol. 42, Ed. Institutul European, Iași, 2011, 280 p.

[2] Idem, p. 8. Aluzie la: „oameni de la care am învățat foarte mult și care m-au ajutat să supraviețuiesc, uneori în sensul strict al termenului”.

[3] Idem, p. 18.

[4] Idem, p. 11.

[5] Idem, p. 172.

[6] Idem, p. 27.

[7] Idem, p. 35.

[8] Idem, p. 192.

[9] Idem, p. 39.

[10] Idem, p. 96.

[11] Idem, p. 141.

[12] Idem, p. 71.

[13] Idem, p. 79.

[14] Idem, p. 80.

[15] Idem, p. 81.

[16] Idem, p. 96.

[17] Idem, p. 87.

[18] Idem, p. 191.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 100.

[21] Idem, p. 102.

[22] Idem, p. 105.

[23] Idem, p. 108.

[24] Idem, p. 113-114.

[25] Idem, p. 115.

[26] Idem, p. 118.

[27] E vorba despre Z.[igu] Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, Vol. I, Ed. Cartea Românească, București, 1986, p. 5-13.

[29] Idem, p. 5.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 6.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 7.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 10-11.

[40] Idem, p. 13.