Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Miron Costin Page 1 of 2

Veșnicia la Miron Costin și Eminescu

În Letopisețul lui Miron Costin se pot descoperi multe cuvinte și expresii vechi (sau cu forme arhaice sau cu semnificații vechi, care nu mai sunt utilizate astăzi) care au intrat în vocabularul poetic al lui Mihail Eminescu, cum ar fi în darn, zmult, stol, crieri, masul/ am mas etc.

Ba chiar o afirmație banală, de felul acesta: „Constantin-vodă într-acea noapte au mas la Prut”[1] suferă, la Eminescu, o metamorfoză poetică neașteptată: „Astfel ades eu nopți întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas” (Fiind băiet păduri cutreieram).

Însă, ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit este utilizarea cu dublu sens a lui „vecinic”. Miron Costin îl folosește atât cu semnificația obișnuită (sinonim cu etern), cât și cu sensul prin care se limitează un fapt la durata unei vieți.

Astfel, el spune: „bieții oameni închiși, toți în robiie au mărsŭ tătarilor vécinică”[2]. În mod evident, această „veșnicie” a robiei la tătari se întinde pe durata vieții celor robiți.

La Eminescu găsim exprimări poetice care învederează aceeași „veșnicie” trecătoare, care durează cât timpul vieții: „Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac” (Pentru păzirea auzului), „Vecinic nu te mai ivești [la fereastră](Pe aceeași ulicioară…) etc.

Altele, însă, deși trebuie înțelese în aceeași paradigmă, au născut și nasc dileme filosofice (tocmai pentru că nu se cunoaște prea bine trecutul expresiv al limbii române):  „stelele ce vecinic pe ceruri colindează” (Strigoii), „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete” (Călin (file din poveste)), „Zboară vecinic /…/ Valurile, vânturile” (Dintre sute de catarge…),  „O apă vecinic călătoare” (Diana), „al vremilor curs vecinic” și al „aștrilor mers vecinic” (În vremi de mult trecute), „Suntem plecați sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), „Din sânul vecinicului ieri/ Trăiește azi ce moare” (Luceafărul) etc.

Dar și în aceste situații, vecinic are sens…temporal, pentru că delimitează ceva ce se petrece sau se repetă într-o durată de timp mai îndelungată, dar nu în veșnicie cu adevărat.


[1] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 180.

[2] Idem, p. 167.

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [2]

„O, nesățioasă hirea domnilor spre lățire și avuție oarbă! Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhnéște. Poftile a domnilor și a împăraților n-au hotar. Avândŭ multŭ, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtŭ îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avândŭ domnie, cinste și mai mari, și mai late țări poftescŭ. Avândŭ țară, și țara altuia a cuprinde cască și așea lăcomindŭ la altuia, sosescŭ de pierdŭ și al său”[1].

„Iară lunecoasă sintŭ lucrurile războaielor și în puterea lui Dumnedzău mai mult stau. […] Iară roata lumii nu așea cum gândește omul, ce în cursul său să întoarce”[2].

„Și în cești a[n]i au adus Vasilie-vodă și Moaștile a Sfintei Prepodobnei [Preacuvioasei] Paraschevei, în anul 7148 <1640>, căriia Svinte viața și de pe ce locuri au fostŭ, să citește viața ei petrecută cu mare dumnedzăire în Minei, în luna lui octovrie, în 14 dzile”[3].

„…în bine și în dezmierdăciune pre atuncea [erau] leșii, și așea și țara noastră. Iară di pe  acéle vrémi să cunoaște păharul lui Dumnădzău aproape de schimbare și curundŭ spre alte mai cumplite vrémi. Că era la mare zburdăciune țărâle acéste. Și care țări să suie prè la mari bivșuguri, zburdeadză hirea omenească peste măsură, și zburdăciunea naște păcatul și pre păcatul [îl] urmadză mânia lui Dumnedzău”[4].

„În cești ani, după ce au așădzat sultan Murat Vavilonul spre Împărățiia Turcească, s-au întorsŭ în Țarigrad și să găta tare asupra léșilor, să răscumpere rușinea lui soltan Osmanŭ, deșchizându-și calea pen Ardeal, să lovască peste munți de-a diréptul spre Liov. Ce, i-au tăiatŭ atuncea curund putérnica mâna lui Dumnedzău dzilele”[5].

„În anul 7153 <1645> au făcutŭ și nunta fiicăi sale Vasilie-vodă, ce[le]i mai mari, doamnei Mariei, după cneadzul Ragivil, om de casă mare, den cnédzii Litfei [Lituaniei]. Numai, cu ce inimă și sfatŭ au făcut acéia casă după omŭ de lége calvinească […] peste legăturile [legile] Săboarelor [Sinoadelor Ecumenice] cu multe dumnedzăirești minuni legate [întărite]! Iară calvinul numai pre singure pohtele sale trupești, osebite [lepădate] de Sfânta Săbornică Besérecă, au scornitŭ acéia lége […]. De mirat au rămas veacurilor această casă [căsătorie], cum au putut suferi inima lui Vasilie-vodă să să facă”[6].

„Așa ferescŭ pre domni și țărâle voaroava cu svatul [vorba și sfatul] de primejdii. Că prentru acéia au dat Dumnedzău să aibă împărații, craii, domnii, cârmuitorii țărâlor, să aibă svétnici pre lângă sine, cu carii vorovindŭ o treabă, să frământe cu voroava lucrul unul una, altul alta răspundzindŭ, să lămurește lucrul care este mai spre îndemână. Iară ce fac domnii singuri den gândurile sale sau den șoapte, rar lucru iesă la folos […] La mulți domni mare smentele am vădzutŭ den șoapte sau nesfătuit, amu în vacul nostru”[7].

„Ascunsŭ giudéțul [judecata] lui Dumnedzău toate gândurile omenești le strămută”[8].

„Nu cu o [singură] certare numai ceartă direapta mâniia lui Dumnedzău, dacă să pornește spre vreo țară…”[9].

„Giudéțul lui Dumnedzău spre ce trage, cu anevoie să mută cu sfatul omenescŭ”[10].

„…să scornisă un vivor den sus cu ploaie direptŭ în fața oștii lui Vasilie-vodă și ca acéè furtună, cu sunetul copacilor și cu ploaie răpede, cât să părea că este anume urgiia lui Dumnedzău orânduită asupra céștiia oști, câtă era despre Vasilie-vodă”[11].

„Ce, a vedére au fostŭ voia lui Dumnedzău spre stângerea casii lui”[12].

„Ce, orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnedzău, amu orânduit așea, a-l clăti nu poate nime”[13].

„Timuș, cum au sosit la cetate, de a doa dzi s-au desfrânat la jacurile [jefuirea] Mănăstirilor și întâi asupra Dragomirnei Mănăstirii cu pușci au mărsŭ și au bătut Mănăstirea. Și dacă i s-au închinat [s-au predat], toate odoarăle, veșmintele în jacŭ [jaf] au dat și câți bieți neguțitori era închiși acolea și mulți den boieri, rușinândŭ căzacii fămei și féte și nu ca creștinii, ce mai multŭ decât păgânii s-au purtat cu acéia Mănăstire. Și să hie mai avut vreme cevași Timuș, nicio Mănăstire n-ar hi hălăduit neprădată [de] odoară. […] Și […] apoi curundŭ au scurtatŭ dzilele și a lui Timuș, cu direptŭ giudețul a lui Dumnedzău, pentru prada care făcuse Beséricilor”[14].

„Singur Dumnedzău, preste nedéjdea omenească feréște pe cei direpți de primejdii”[15].


[1] Idem, p. 89. [2] Idem, p. 92. [3] Idem, p. 97. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] Idem, p. 98. [7] Idem, p. 99-100. [8] Idem, p. 104. [9] Idem, p. 112.

[10] Idem, p. 124. [11] Idem, p. 135. [12] Idem, p. 138. [13] Idem, p. 139.

[14] Idem, p. 140, 144. [15] Idem, p. 151.

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [1]

„Singur [însuși] Ieremia-vodă fiindŭ în Besérecă la Sfânta Leturghie, i-au dat știre, cum oștile lui Răzvan amu să văd și să apropiie de oștile țărâi. Ce n-au vrut să iasă din Besérecă păn nu s-au săvârșit Sfânta Slujbă. Și să agiungea amu hărății lui Răzvan cu oștile țărâi, cândŭ au ieșit Ieremia-vodă la oști den Besérecă. S-au tâmpinat oștile de îmbe părțile și după câtăva luptă între oști, au lovit léșii pe oastea ungurească din aripa despre Șcheia. Îndată îmbărbătându-să și fruntea oștilor, unde era Ieremia-vodă, au înfrântŭ pe unguri. […]

Ieremie vodă […] era om întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriŭ de sânge, blândŭ, dumnădzărescŭ, pe cum mărturisește războiul lui cu Răzvanŭ-vodă, cum n-au vrut să iasă din Beserică, pănă n-au săvârșit Sfânta Leturghie, măcarŭ că-i spunè că să agiungŭ oștile”[1].

„Neștiutoare [este] firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă. Ce pentru un lucru sau doaă pre voie ce i se prilejescŭ, bietul om purcede desfrânatŭ și începe lucruri peste puterea sa și apoi acolo găsește perirea”[2].

„De laudă este hie la care domnŭ să hie spre partea creștinească, ca această țară, căci trăiește așea în statul său pănă acmu, pentru țări creștine stă pănă astădzi în rândurile sale, însă cu înțelepciune, nu fără socoteală și fără temeiŭ, în loc de folosul țărâi să-i aducă perire, cum s-au prilejitŭ amu și în vrémile noastre în câteva rânduri, de adusésă a mulți nesocoteala și nebunia, mare cumpănă acestui pământŭ. Dumnedzău mai bine știe, că de nu s-ar hi prilejit o samă de capete să cerce mijloace și să nu alerge la împărăție, ar hi fostŭ de perire de istov țara aceasta în câteva rânduri”[3].

„Gașparŭ-vodă vădzândŭ mare turburare și fugă în oastea léșască, părăsit și de oștenii săi, au purcesŭ și elŭ noaptea și au trecutŭ Prutul bine. Numai, amu la braniște fiindŭ cu puținei de ai săi și den boieri, Șepteliciŭ hatmanul și Goia postelnicul, pe lângă dânsul, l-au omorât[, ei,] ceia ce era cu dânsul. Scârnavă și groadznică fapta și neaudzită în toate țări[le] creștine. Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritŭ trebuiește, că oricum este, de la Dumnedzău este. […] Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă și Șepteliciŭ și Goia, de la Alexandru-vodă, pre lége direaptă de le-au tăietŭ capetele și trupurile le-au aruncatŭ în ieșitoare. Și cu cale le-au făcut, că după scârnave fapte, scârnave morți vinŭ. […] Acestu domnŭ, Gașpar-vodă, niceodată post n-au avut, ce pre ascunsŭ în toate posturile mânca carne”[4].

„Iară ce ieste să nu treacă și orânduiala lui Dumnădzău nu poate să să amistuiască”[5].

„Milele domnilor pot aședza țările, nemila și lăcomia fac răsipă [ruină] țărălor”[6].

„Binele pururea este gingaș și, pentru păcatele oamenilor, nu în multă vréme stătătoriŭ”[7].

„O! nestătătoare și niceodată încredințate lucrurile lumii, cum vârsteadză toate și turbură și face lucruri împotrivă! Cândŭ cu cale [este] să fie frică celorŭ mai mici de cei mai mari, iară cursul lumii aduce de este de multe ori celui mai mare de cei mici grije. Fericiți sântŭ împărații, craii, domnii, carii domnescŭ așea, să nu le hie de cei mai mici niciodată siială. […] Domnii cei buni și dirépți fără grije și desfătați stăpânescŭ, iară cei răi tot cu siială”[8].

„Neștiur gândul omenescŭ, singur de sine, la ce merge și la ce tâmplări apoi sosește”[9].

„O, îndrăcite a voitorului de rău veninuri, ce nu scornește limba amară a nepriietinului!”[10].

„Nu putem să trécem cu pomenirea niște tâmplări ce s-au prilejitŭ în Țarigrad, după perirea cestui domnŭ […]. De un cal al lui Barnovschii-vodă, ducându-l la grajduri împărătești, după perirea lui, în céieș dzi s-au trântitŭ calul gios și au muritŭ în locŭ. Și a doa dzi noaptea au arsŭ și Țarigradul pănă <câteva> mii de case. Acéstea [ori] că s-au tâmplatŭ, […] ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era Barnovschii om dumnădzăierescŭ și mare rugătoriŭ spre Dumnedzău. De care mărturisiia Toma vornicul, fiindŭ postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopți l-au zăritŭ pe la miiadzănoapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdiie.

Era la hirea sa Barnovschii-vodă foarte trufaș și la portul hainelor mândru, iară la inimă foarte direptŭ și nelacom și bândŭ. Mănăstiri și Beserici câte au făcutŭ, așea în scurtă vréme, nice unŭ domnŭ n-au făcutŭ. Făcut-au alți domni și mai multe, iară cu mai îndelungate vrémi, în 40 de a[n]i unii, alții în 20 de ani, iară elŭ în trei ani. […] Fost-au perirea lui în anul 7141 <1633>, iuni[e] 16 dzile”[11].


[1] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 16-17, 37.

[2] Idem, p. 19. [3] Idem, p. 40. [4] Idem, p. 45-46. [5] Idem, p. 47-48.

[6] Idem, p. 69. [7] Idem, p. 70. [8] Idem, p. 74. [9] Idem, p. 76.

[10] Idem, p. 78. [11] Idem, p. 78-79.

Între medievalitate și romantism

Urmărim mai jos o parte din topoii medievali care determină temele și motivele literaturii române moderne. În critica noastră literară, Mihai Moraru susține o relație mult mai profundă decât s-a bănuit între literatura medievală și cea romantică, remarcând orientarea filo-latină și filo-italiană a cărturarilor noștri înainte de epoca pașoptistă – Miron Costin fiind cel care plasează Italia în dricul [centrul] pământului, ca o rodie, numită, pentru frumusețe, și raiul pământului, – dar și germenii dacismului la Dimitrie Cantemir.

E necesar să discernem între ce a fost abjecție comunistă în epoca ceaușistă, care asimila naționalismul ideologiei sale, și ce reprezintă cu adevărat tradiția istorică, literară și culturală a românilor.

Trecem în revistă câteva idei, care altfel pot cunoaște dezvoltări vaste. O mare parte din ideologia literaturii romantice românești (sau preromantice) își află sursele în textele de mai jos și în altele asemenea.

Grigore Ureche:

După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu […] mai apoi, după multă vreme, cum spune mai sus, cându păstorii din munţi ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi sub munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare[1].

Miron Costin:

Vânătoarea lui Dragoș:

…de pe coama munţilor înalţi privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind pînă la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului.

Nistrul cel măreţ îşi are izvoarele în ţările coroanei polone, şi chiar acolo unde desparte în două Podolia, curge pintre stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om; e mai frumos ca Nilul, deşi e slăvit Nilul, ce curge încunjurat de trestii. Nistrul întrece chiar Dunărea, a cărei ape sunt nesupuse albiei. Valurile Nistrului, în umbră, udă maluri cu pereţi strimţi, şi fluviul poartă război cu Phoebus, ca să prindă din razele lui, căci stâncile aplecate îi ascund cerul.

Ţânţarul, duşmanul somnului oamenilor, nu se află aci. Şi, când se arată totuşi maluri joase la vaduri, ele sînt asemenea labirintelor de grădini pe ape, sau asemenea sprâncenelor sublime de pe fruntea veselă a regelui slăvit, cu fruntea senină ca cerul! Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aci din Olimpul lor. Peste tot, câmpii mănoase, păşuni întinse; care alte pămînturi în lume se pot asemăna cu acestea?

Şi Prutul iese din acest regat, râu bogat, şerpuind pe şesuri întinse cu câmpii mănoase pe maluri. Aci zadarnic te mai lauzi, Egiptule, că acolo în ţara ta întreci Prutul în bogăţie. Aci o jumătate de copeică produce şapte măsuri de grâu, ceea ce cu greu s-ar vedea între graniţele tale nisipoase. În anii roditori, ovăzul, secara, grâul dau unsprezece măsuri, iar meiul peste douăsprezece.

Tu ce poţi avea mai mult, de te lauzi cu protecţia Cererei, decât că în ţările tale creşte zahărul? Aci iapa adesea fată doi mînzi şi oaia trei miei deodată, iar vaca tânără de trei ani fată un viţel. Şi pe tine, Bârlade, râu roditor, nu pot să nu te amintesc: e greu de uitat cum curgi în bogăţie îmbelşugată, ducând cu unda ta miere şi lapte, desfătări ca în Rai. Mai departe, ei văd şi păduri, şi pe unde curg râurile, şesuri întinse, şi, când aplecară ochii, văzură o ţară, cum ar fi o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi.

Privind spre răsărit, se minunară de aşa ţară cu câmpii pline de flori, asemenea Raiului. Acum nădejdea în prinderea pradei bogate se schimbă, altă dorinţă le umple sufletul. Privesc locurile şi apoi pornesc mai departe de-a lungul rîului, şi acum, ieşind din ceaţa munţilor, dau de câmpiile curate. […]

Capul zimbrului îl aşezară pe un stâlp, ca un semn aducător de bine, şi Boureni a fost întâiul sat după această ispravă, căci zimbrul se numeşte pe moldoveneşte bour. De aci şi ţara are drept pecetie un cap de zimbru, şi pe acel loc ei întemeiară cel dintâi sat şi-i dau numele Boureni de la bour.

Căţeaua, obosită sau rănită în desiş de către fiara slăbită de puteri, după atâta muncă alergă încălzită la apă, dar după ce bău, crăpă acolo istovită. Dându-se acestui râu pe vecie numele de Moldova, de la Molda, el a păstrat şi azi numele dintâi. Izvoreşte din apropierea Maramureşului, tot din Munţii Carpaţi, şi se varsă în Siret lîngă Roman. Râul Moldova a dat un nume veşnic şi ţării, şi poporului: de la Moldova este şi moldoveanul[2].

Despre Italia:

Țara Italiei, [privind] de aicea de la noi, iaste drept spre apusul soarelui, nu așa depărtată de țara noastră […]. [Este] Italia în dricul pământului… […]. Grecii zic Italiei cu altu nume: Hesperia, din Hesper, steaua ceea căriia îi zicem noi luceafărul cel de noapte, că acel luceafăr drept preste Italia apune. […] Iaste țara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie, de cetăți și orașă iscusite, mulțime și desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bișugurile. Pentru mare iscusăniia și frumsățări a pământului aceluia, i-au zis raiul pământului, Italia, a căruia pământ, orașăle, grădinile, tocmelele la casăle lor, cu mare desfătăciune traiului omenesc, n-are toată lumea, supt ceri blându, voios și sănătos: nici călduri prea mari, nici erni prea grele. De grâu sațiu, vinuri dulci și ușoare, unt-de-lemn, mare bișug și de poame de tot feliul: chitre [citrice], năramză [portocale], alămâi, și zahăr. Oamenii iscusiți preste toate neamurile, stătători la cuvânt, neamăgei, blânzi, cu oamenii streini nemeriți dintr-alte țări îndată tovarăși […]. Aceea țară iaste amu scaunul și cuibul a toată dăscăliia și învățătura: cum era Athina într-o vreme la greci, amu iaste Padova în Italia – și de alte iscusite și trufașă meșterșuguri[3].

Afinitățile pașoptiștilor pentru Italia și pentru țărmurile mediteraneene mi se par a fi substanțial susținute de asemenea fragmente. De asemena, peisajele naționale au putut influența descrierile romantice din poezia și proza de mai târziu. Amănunte asemănătoare regăsim și în jurnale străine – vezi mai jos.

Paul de Alep:

În drumul de la Vaslui la Scânteia (o localitate),

pădurea prin care treceam era nesfârșită și înfricoșătoare[4].

Obsesia pădurilor apare mai ales la Eminescu și Mircea Eliade.

Cât despre legume, ca sfecla, pătrunjelul, ceapa albă și usturoiul, <acestea> nu cresc decât după Paște, căci în tot timpul Postului [Mare] ninge mereu ziua și noaptea, iar dimineața pământul este tare ca piatra; mai ales râurile sunt înghețate”[5].

Despre iernile grele pomenesc sau fac aluzie mulți autori medievali, ca Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul. De la Ovidiu până la Vasile Alecsandri și după, avem destule confirmări ale acestei realități.

„Iar prunii ziși inimă de porumbel <sunt atât de mulți> încât seamănă cu o mare care se revarsă; <prunele> sunt de culori și de soiuri variate: albe, galbene, roșii, ruginii și sunt foarte gustoase; cireșii <cu fructe> roșii sunt atât de mulți încât par ca niște păduri; sunt și soiuri minunate de pere[6].

…o câmpie de grâu…, în această țară [Moldova] întrece de obicei în înălțime statura unui om[7].

Țara [Românească] este populată și îmbelșugată și fiecare sat este mare cât un târg[8].

Matei Basarab cu alaiul său

au plecat la vânătoare, căci în toate aceste țări, până la cazaci și moscoviți [Paul de Alep subliniază foarte des unitatea de tradiții și obiceiuri care există în țările ortodoxe], în fiecare casă de episcop sau de boier sunt întotdeauna urși și alte animale, pentru petrecerea lor. Căci este un obicei străvechi <al domnilor> să dea cu prilejul ajunului Crăciunului și al sâmbetei luminate un ospăț domnesc din vânatul lor, în a doua zi de sărbătoare. […] Seara s-au întors cu mare pompă. În spatele trăsurii domnești veneau care încărcate cu vânat: mistreți, iepuri, vulpi și urși pentru petrecere, apoi păsări sălbatice, <cum ar fi>: cocori, găini sălbatice, porumbei și altele[9]. Etc.

De la Dimitrie Cantemir selectăm iarăși doar câteva fragmente:

Câmpiile Moldovei, des pomenite pentru rodnicia lor în operele scriitorilor vechi și mai noi, întrec cu mult bogățiile pe care le aduc munții […], încât în anii buni grâul dă plugarului de douăzeci și patru de ori mai multă sămânță semănată, alacul de treizeci de ori, orzul de șaizeci, meiul, ceea ce cu greu ar crede cineva care n-a văzut, de trei sute de ori. […] În Moldova de jos meiul crește cum nu se poate mai frumos, din care pricină la ai noștri s-a născut proverbul că meiul în Moldova de jos și mărul în partea de sus a Moldovei nu au coajă. După ce-l zdrobesc, îl pisează și-l coc ca pe o pâine și mulți îl mănâncă cu unt, cât timp este cald încă.

Vei găsi nu livezi, ci păduri de pomi fructiferi. La munte fructele cresc de la sine, la șes însă trebuie să fie cultivate prin grija omului, dar tocmai de aceea sunt și mai gustoase. […] Dar pe toate celelalte daruri ale pământului le întrec cu mult viile minunate care se întind pe o mare lungime între Cotnar și Dunăre, atât de roditoare încât un singur pogon […] dă cele mai deseori 400 până la 500 măsuri de 40 de livre de vin. Cel mai nobil vin se face la Cotnari […], dar eu aș îndrăzni să afirm că este mai de soi și mai nobil decât toate vinurile din Europa…[10].


[1] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 12.

[2] Miron Costin, Poema polonă, în Opere, vol. I, EPL, București, 1965, p. 256-259.

[3] Idem, De neamul moldovenilor, în Opere, vol. II, EPL, București, 1965, p. 14-16.

[4] *** Călători străini despre Țările Române, vol IV, (partea I: Paul de Alep), Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 30.

[5] Idem, p. 59.

[6] Idem, p. 90.

[7] Idem, p. 93.

[8] Idem, p. 106.

[9] Idem, p. 108.

[10] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei RSR, București, 1973, p. 109

***

Eugen Negrici observase[1] că, în Letopisețul lui Grigore Ureche, descrierea Ardealului are „meritul de a sugera, înaintea lui Bălcescu, grandoarea lui geologică:

Ardealul sau Țara Ungurească de gios să cheamă țara peste munte, carea cuprinde o parte de Dațiia și peste munte. Derept aceia îi zic Țara peste munte, căci iaste încungiurată de toate părțile cu munți și cu păduri, cum ar fi îngrădită[2].

[…] Ardealul este, în acele rânduri, un tărâm fabulos convențional, un Canaan transcarpatin:

Iaste Țara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuie vieții omenești, că pâine peste seamă rodește multă, de nimenea nu o cumpără, ci tuturoru prisosește; vin – pretutinderea, nimărui nu lipsește; miiare multă și bună, de care fac mied, așa de bun, cât să potrivește cu marmaziul[3].


[1] Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 157-158.

[2] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Științifică, București, 1967, p. 130.

[3] Idem, p. 132.

De ce a fost surghiunit poetul Ovidiu?

E vorba despre acest Ovidiu: Publius Ovidius Naso.

Răspunsul ni-l dă Miron Costin.

Sursa citată…

Răspunsul cronicarului:

E vorba de Miron Costin, Din neamul moldovenilor, op. cit. supra, p. 18.

Où sont les neiges d’antan? Unde sunt…femeile de altădată?

Unde sunt femeile din vremurile cele de demult? Dacă le căutaţi, e ca şi cum aţi căuta zăpada care s-a topit, zice poetul francez François Villon.

Mergând pe filiera temei centrale a Ecclesiastului, deşertăciunea deşertăciunilor, François Villon compunea, în secolul al XV-lea, Balada doamnelor de altădată (Ballade des dames du temps jadis), în care nu făcea decât să împrumute o faţă feminină unei teme predilecte în omiliile Sfinţilor Părinţi. Tema era cea a evocării nestatorniciei lumii şi a oamenilor, prin întrebarea, reluată ca un ecou din veac în veac: unde sunt bărbaţii iluştri ai istoriei, eroii sau împăraţii de a căror frică tremura pământul?

Despre fragilitatea vieţii şi despre deşertăciunea existenţei, urmând Sfântului Solomon, au scris Plutarh, Euripide, Demetrius din Faler, Tibul, Properţiu, Ovidiu (pe când era exilat la Tomis), Cicero, Horaţiu şi Vergiliu – de la ultimul ne-a rămas versul celebru: fugit irreparabile tempus.[1]

În omiliile ortodoxe care au urmat tradiţia veterotestamentară, erau invocate numele unor mari împăraţi din care n-a mi rămas decât amintirea şi a căror faimă şi măreţie a trecut ca visul şi ca nălucirea. Motivul acesta, al lui Ubi sunt qui ante nos?, specific unui dumnezeiesc Părinte ca Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi întregii literaturi patristice, a străbătut secolele şi literatura europeană, după cum arăta şi Ramiro Ortiz într-un articol[2].

În literatura română este regăsibil la Sfântul Neagoe Basarab, Miron Costin (Viiaţa lumii), Dimitrie Cantemir (Divanul), Sfântul Antim Ivireanul, etc. Îl va instrumenta apoi şi Eminescu în vastul său poem, Memento mori, întrebându-se unde este gloria împăraţilor şi a civilizaţiilor care astăzi nu mai sunt, care au pierit cu răsunet.

François Villon, în literatura franceză, a preferat să asocieze sclipirea iluzorie a frumuseţii şi a slavei celor pământeşti cu caracterul fragil al feminităţii. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat îndelung despre nălucirea celor trecătoare care sunt ca umbra şi ca visul (şi considerăm noi că este o sursă mult mai probabilă pentru visul vieţii acesteia din opera eminesciană, mult mai aproape de mediul cultural al lui Eminescu decât maya brahmană) şi despre labilitatea vremii şi implicit a vieţii noastre, care trece precum anotimpurile, François Villon a asemănat caracterul pasager al frumuseţii şi al celebrităţii feminine cu trăsăturile zăpezii care, pe cât este de albă şi de frumoasă, pe atât este de instabilă:

Dites moi où, n’en quel pays,
Est Flora, la belle Romaine,
Archipiades, ne Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Echo parlant quant bruit on mène
Dessus rivière ou sus étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine.
Mais où sont les neiges d’antan?

Où est la très sage Helloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Esbaillard à Saint Denis?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la reine
Qui commanda que Buridan
Fût jeté en un sac en Seine?
Mais où sont les neiges d’antan?

La reine blanche comme lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tint le Maine,
Et Jehanne la bonne Lorraine
Qu’Anglais brûlèrent à Rouen;
Où sont-ils, où, Vierge souveraine?
Mais où sont les neiges d’antan?

Envoi

Prince, n’enquerez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Que ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d’antan?

Adică, dacă întrebaţi unde sunt femeile ilustre de altădată, puteţi la fel de bine să întrebaţi unde sunt zăpezile de ieri.

Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Niciodată nu rămâne iarnă întruna, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă întruna, ci toate trec, zboară şi se duc.

Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voieşti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună?…

Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi…

Viaţa aceasta este o scenă de teatru şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc şi toate visurile zboară când se arată raza luminei, tot aşa şi acum…toate se strică, toate se nimicesc şi dispar[3]”.

La fel se exprima, în Glossă, şi Mihail Eminescu: Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui… Un argument că este vorba de o temă creştină în lirica eminesciană, derivată din cea a deşertăciunii, stă în următoarele versuri: Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire (…) / A vieţii comedie mişcată e de aur – / Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur (în poemul Femeia?… măr de ceartă).

Aşadar: unde sunt cei sau cele ce nu mai sunt? Priviţi zăpada, „filosofaţi cu privirea”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, şi înţelegeţi că repede curgătoare spre moarte sunt cele de pe pământ.

Psa. Drd. Gianina Picioruş


[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p. 97-98.

[2] Ramiro Ortiz, Fortuna labilis. Storia di un motivo poetico da Ovidio a Leopardi, Bucureşti, 1927.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei pastorale de la I Timotei, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1861, trad. Arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, ed. Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1911, p. 143.

***

Alte articole înrudite ca temă:

Iarna duhovnicească

Eminescu între iubire şi ispita desfrânării

„Viiaţa lumii” [IV]

Poemul se desfăşoară mai departe pe tema norocului schimbător (fortuna labilis, cum îl numeau anticii) şi a instabilităţii acestei vieţi. Nici împăraţii nu îşi ştiu soarta, care multora le-a adus un sfârşit neaşteptat, dureros şi ruşinos. Şi oricât ar fi fost împăraţii de mari, moartea le-a curmat tuturor viaţa: Acu de-abiia nume / Le-au rămas de poveste.

Moartea curmă destinele omeneşti, pentru că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul, adică a hotărât, în înţelepciunea Sa, momentul sfârşitului fiecărui om, aşa cum şi pământul şi universul întreg – am văzut anterior – au stabilit, tot de către pronia divină, un sfârşit al lor.

Ideea morţii care stăpâneşte destinele umane şi pe care o întâlnim adesea în poemele lui Eminescu, ar putea fi inspirată şi de aici, Costin oferindu-ne o probă indubitabilă pentru tradiţionalitatea ei în gândirea românească. Aceeaşi tradiţie ortodoxă din care a extras poetul şi tema vieţii ca vis şi părere. Aşadar, trebuie să recalculăm influenţele romantice, în cazul unor versuri de genul: Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! (Scrisoarea I).

Şi, ca să mai rămânem puţin în preajma asemănărilor dintre poemul lui Eminescu şi cel al lui Costin, putem stabili şi o altă paralelă, în ce priveşte imaginea morţii care îi seceră indistinct pe oameni, inclusiv pe cei înţelepţi şi pe teologii cei mari, care au cugetat asupra sensului acestei lumi. Spune Costin: Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia, / Hălăduiţi [scăpaţi] de lume, nici theologhia / V-au scutit de primejdii, Sfinţi Părinţi ai lumii, / Ci v-au adus la moarte amară pre unii. / (…) Cursul lumii aţi cercat, lumea cursul vostru / Au tăiat. …

Exact aceleaşi cugetări le exprimă şi Eminescu, când afirmă: Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

În fine, în opinia lui Miron Costin, moartea este vrăjmaşă a oamenilor, care nu se împrieteneşte cu nimeni. Fericită este doar viaţa care leapădă de la sine grija celor pământeşti şi priveşte către cele cereşti şi nemincinoase. Altfel, painjini sunt anii şi zilele noastre (cf. Ps. 89, 10: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen”). Iar de cei ce îşi fac planuri multe pe acest pământ, cum să înşele şi să stăpânească, Dumnezeu îşi bate joc de gândurile lor: Ceriul de gândurile noastre bate jocurie (cf. Ps. 2, 4: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”)

Acest vers a fost socotit de către unii exegeţi ca fiind o dovadă a caracterului umanist al poemului costinian şi a îndepărtării autorului de cugetarea ortodoxă tradiţională, fără ca să îşi da seama că era chiar o parafrază din Sfânta Scriptură!

Concluzia poemului este că viaţa noastră este o uşă prin care trecem spre cele veşnice, că omul e cenuşă şi vierme şi că singurul lucru care contează este viaţa trăită în credinţă şi fapte bune, care face să urmeze viaţa veşnică şi fericită.

Autorul însuşi, Miron Costin, face la final un comentariu în esenţă al propriilor sale versuri, tâlcuind înţelesul lor, şi din această interpretare reiese mai mult decât clar faptul că poemul său nu are nicio legătură cu umanismul – decât, poate, aleatorie, dacă cineva doreşte să forţeze lucrurile: Din toate stihurile să înţeleg deşărtările, şi nestătătoare lucrurile lumii, şi viiaţa omenească scurtă, cu mărturie din David prorocul, mai ales [adică, mai ales din Psaltire, după cum am şi văzut – n.n.].

Psa. Gianina

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno