Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Mortua est!

Din nou despre Mortua est!

Am mai discutat despre acest poem și puteți reciti aici[1] ceea ce am spus în 2012 (alte comentarii fragmentare am făcut și în cartea mea, Eminescu și literatura română veche, publicată la EUB în 2013 și apoi într-o ediție online, revăzută și adăugită, în 2015, cu titlul: Eminescu: între modernitate și tradiție[2]). După cum afirmam atunci, recitirea și reflecția continuă sunt cele care ne fac să ne adâncim la nesfârșit în descoperirea semnificațiilor.

Poemul l-am reprodus acolo integral, deci nu am să mai repet acest gest, deși poate pentru unii n-ar fi inutil.

Mai înainte de a pune pe foaia de pixeli ceea ce doresc să arăt, vreau să revedem o parte (principală) din parcursul exegetic care a însoțit acest poem – întrucât există o exegeză care a atins, consider eu, punctele nevralgice ale analizei critice în privința acestui poem.

Observații subtile și pertinente a făcut mai întâi G. Călinescu, în celebra sa lucrare, Opera lui Mihai Eminescu. Să ne delectăm puțin cu exegeza lui, așadar:

„Poetul are o gândire esențial macrocosmică… […] Ascensiunea în lună e o întoarcere într-un loc originar, luna fiind de fapt Raiul. Ridicarea lui Dan răspunde suirii lui Dante de-a lungul celor nouă ceruri, luna reprezentând acolo cerul întâi, cu deosebire că luna eminesciană nu e un paradis de fericiri abstracte, ci un Eden, adică Natura primară, neadulterată. […] Către acest sediu edenic zboară [și] sufletul moartei din Mortua est!: «Te văd ca o umbră de-argint strălucită,/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele». […].

Către ea [lună] se urcă sufletele vrăjite [în Făt-Frumos din lacrimă]…[…]. Făt-Frumos vede cum fata babei se ridică încet de lângă el […] [și] apucă la fel calea luminoasă spre lună […].

Cu Mortua est! Eminescu intră în materia lui de temelie, prin două porniri ce-i sunt congenitale: vocația uranică, paradisiacă, și groaza de surpare. […] De altfel, locul unde se duce moarta este Edenul selenar din Sărmanul Dionis, cu aceeași îngrămădire de substanțe prețioase, care fac sufletul să leșine […]. Aron Densușianu găsea absurdă imaginea florilor care cântă, cum și este, dar nu înțelegerea miracolul acestei lumi paradisiace, înrudite cu aceea a Divinei Comedii[3].

În primul rând, este de observat că G. Călinescu vorbește de Paradis în virtutea comparației pe care o face cu Divina Comedie a lui Dante, deși recunoaște că Edenul eminescian e substanțial diferit de cel dantesc. Și este diferit pentru că, în ceea ce privește înfățișarea Raiului, Eminescu apelează la sursele creștin-ortodoxe proprii, din tradiția sa spirituală și literară, și nu la Dante sau la izvoare din arealul eterodox. De la Dante a preluat numai ideea instituirii în lună a Paradisului, care i-a plăcut, cel mai probabil, din cauza interferenței cu tema de inspirație romantică a zborului cosmic și a locuirii geniilor în „aștri natali” (a se vedea poemul În vremi de mult trecute/ Povestea magului…).

Evident, nemulțumirea mea cea mare este că exegetul a identificat Paradisul exclusiv în virtutea aproprierii de Dante și nu a simțit nici cea mai mică tentație să exploreze Sfânta Scriptură sau sursele interne religioase, deși cunoștea foarte bine (el însuși investigase) interesul masiv al poetului pentru izvoarele religioase naționale, ortodoxe.

Sau poate că nu lipsa tentației trebuie blamată, ci dorința dogmatică (mă refer la dogmatismul criticii literare) exprimată de el însuși astfel: „să definesc pe poet în mijlocul literaturii universale”[4], literatură universală din care, pentru criticii noștri, nu face parte cea ortodox-răsăriteană-„bizantină”. Deși Curtius revendică literatura occidentală din cea a Evului Mediu latin, Ev Mediu latin literar care nu e, până la schisma din 1054, decât varianta vestică și ruda întrucâtva mai săracă a literaturii dezvoltate în partea Creștinismului de Răsărit.

Așadar, elementul cel mai interesant al comentariului lui Călinescu este acela că el a considerat că sufletul tinerei moarte din Mortua est! urcă în lună, pentru că Eminescu, după Dante, ar fi construind literar Raiul în lună, așa cum se poate vedea în Sărmanul Dionis și în Făt-Frumos din lacrimă. Însă nu cred că se poate afirma că Eminescu localizează întotdeauna Raiul în lună.

Observația aceasta nu știu acum să o fi reprodus-o cineva în urma lui Călinescu sau să se mai fi discutat această situație. Pentru că, într-adevăr, în poem se spune: „Trecut-ai /…/ Când norii cei negri par sombre palate,/ De luna regină pe rând vizitate. /…/ Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier /…/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? // Dar poate acolo să fie castele”…

„Acolo” unde? Acolo unde merge sufletul. Dar nu ni se spune unde anume e localizat Raiul, unde se află aceste „castele”, ci doar că sufletul se înalță „când” regina-lună vizitează palatele norilor.

Poate fi o simplă analogie, mai ales că aceste palate sunt gotice („sombre”/ sumbre), poate chiar cu alură funerară (am făcut data trecută apropierea de poemul Melancolie[5]), în timp ce castelele unde merge sufletul au o arhitectură luminoasă, bizantină: „Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt”. Și nu știu dacă „zidite din stele” trebuie înțeleasă ad litteram sau e o metaforă prin care se exprimă strălucirea nepământească a „arcurilor de aur”.

În ce privește versul „Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier”, el indică timpul, adică miezul nopții.

Așa încât nu pot să am siguranța lui Călinescu, pentru că aici, în poem, Eminescu nu face precizările de rigoare din nuvela fantastică și din basmul pomenite mai sus, cu privire la ascensiunea sufletelor în lună. Se poate interpreta și așa, dar la fel de bine se poate spune și că aceasta nu poate depăși stadiul de simplă presupunere.

Mai trebuie precizat că G. Călinescu se abține de la comentarii vehemente în legătură cu scepticismul sau nihilismul poetului, pe care, ulterior, le-au făcut criticii literari din belșug.

Rosa del Conte consideră Mortua est! „prima adevărată cucerire lirică a lui Eminescu”[6], în care poetul încearcă „să se ridice la accente de apoteoză mistică, în stare să ne recheme în memorie tonuri și atmosfere dragi Dulcelui Stil Nou [italian]”[7]. Poate că a valorificat apropierea de Dante pe care o făcuse Călinescu sau poate că într-adevăr ritmurile poetice eminesciene i s-au părut a fi început să capete dulceața melodică a celor petrarchist-asachiene – pe lângă tema mistică care a interesat-o în mod deosebit, considerând-o fundamentală, cum și este.

De aceea, Del Conte își începe seria comentariilor cu acest poem, asupra căruia se apleacă cu pasiune. Din păcate, concluzia sa este că poemul e o meditație sceptică, ce neagă valoarea existenței[8].

Exegeta a urmărit variantele poemului, de la Elena la Mortua est!, observând că „înălțarea la cer a copilei moarte devine, încetul cu încetul, în elaborările succesive, tabloul central, predominând asupra reprezentării macabre”[9] din primele variante. Și, cel mai important pentru mine, ea remarcă următorul fapt: „aurul și argintul compun elementele esențiale ale prețiosului cromatism cu care se va îmbăta mereu sensibilitatea picturală a lui Eminescu”[10].

Investigând, în a doua parte a studiului său, sursele vechi ale operei lui Eminescu, Del Conte nu a uitat „vămile văzduhului”, pe care le-a identificat în câteva poeme, neamintind însă tocmai de Mortua est!.

Bineînțeles că a indicat Viața Sfântului Vasile cel Nou, pe care însă a considerat-o „apocrifă” și proprie doar „tradiției folclorice”[11]. Deși ea însăși precizează, mai departe, că despre vămile văzduhului au scris Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chirillos al Alexandriei și Sfântul Macarios cel Mare al Egiptului[12]. Și cu toate acestea i se pare o „legendă apocrifă, devenită credință populară”[13].

Însă aici se află într-o mare eroare, pentru că credința noastră ortodoxă în vămile văzduhului este una teologic-revelațională, complet străină de superstițiile populare. Ea este amintită deopotrivă de Sfinții Părinți și în nenumărate hagiografii.

Viața Sfântului Vasile cel nou (indicat de ea în mod eronat ca fiind din Suceava, el trăind în secolul al X-lea în Imperiul Bizantin, în părțile Constantinopolului; nu știu din ce motiv a făcut această confuzie) este amintită de obicei pentru că aici sunt descrise în mod detaliat vămile prin care trece sufletul, însă nu este nici pe departe singura hagiografie în care se vorbește despre vămile văzduhului, numărul acestora fiind foarte mare (îmi propusesem la un moment dat să le repertoriez, dar din păcate nu am găsit timpul necesar; însă ar fi foarte frumoasă și necesară o teză de doctorat la Teologie despre acest subiect).

Dacă nu mă înșel, despre vămile văzduhului și demonii care le păzesc s-a vorbit mai întâi în legătură cu Adormirea Maicii Domnului, care L-a rugat pe Fiul Său să vină El Însuși să îi ia sufletului tocmai pentru ca să nu treacă prin această experiență foarte amară pentru orice suflet. Sufletele Sfinților sunt purtate de Îngeri și trec de aceste vămi, dar Preasfânta Maică și Fecioară s-a rugat ca sufletul ei preasfânt și preacurat să nu fie luat de Îngeri, ci de Însuși Fiul ei, ea necunoscând deloc, cum era și firesc, cercetarea vameșilor celor cumpliți ai văzduhului, pentru că Maica lui Dumnezeu nu a făcut niciun păcat, nici măcar cu gândul (a se vedea predica Părintelui Dorin Picioruș de aici).

Sfinții trec mult mai repede de vămi, însă nu sunt scutiți cu totul de această cercetare. Iau și un exemplu, în mod aleatoriu: Sfântul Marcos cel din muntele Fracesc, din Etiopia (în vremea când în Egipt înflorea viața monahală, deci între secolele IV-VI), care s-a luptat cu demonii timp de 30 de ani pe un munte pustiu, după care a ajuns la mare nepătimire, a văzut vedenii dumnezeiești și a aflat taine minunate, putând să mute munții și aducându-i Îngerii în fiecare zi masă nepământească. Adormind acesta, la 130 de ani (dintre care 95 trăiți în pustie), „a fost oprit în văzduh sfântul lui suflet ca un ceas”[14].

Așa încât Rosa del Conte spune un mare neadevăr atunci când afirmă că e vorba de o credință populară. Viețile Sfinților și Mineiele sunt pline de mărturii de acest fel.

Del Conte precizează însă că Eminescu „avea în posesia sa mai multe copii” din Viața Sfântului Vasile cel Nou, care la noi „a avut într-adevăr o largă circulație manuscrisă, iar prima publicare tipărită rezultă a fi cea din 1819 (București)”[15]. După cum am spus, nu a pus această hagiografie în legătură cu Mortua est! (probabil că a uitat sau nu și-a dat seama), ceea ce o să fac eu puțin mai departe.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a ocupat de alte creații fundamentale ale lui Eminescu și nu s-a oprit la Mortua est!, în legătură cu care a spus în treacăt că „moartea tinerei fete provoacă […] o primă criză sceptică, un prim refuz al realului, care hrănește și sporește drama. Dispariția iubitei accentuează starea de rebeliune titanică”…[16].

Prin 1965, Vladimir Streinu opina că Mortua est! e „o variantă a monologului hamletian to be or not to be[17]. Cu altă ocazie am indicat și alte opinii critice care au subliniat caracterul profund retoric al poemului, începând chiar cu Garabet Ibrăileanu.

Dar singurul care a dezmințit cu argumente teologice teza scepticismului și a rebeliunii a fost Părintele Constantin Galeriu. În legătură cu ultimele versuri ale poemului, acesta a afirmat:

„Un șoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia Mortua est. Începută ca o meditație încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă și vers e ca un foc continuu, cu «troznituri de incendiu», cum tâlcuiește G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu știm să se fi stăruit prin vreo exegeză până acum, este de-a dreptul uluitor: «La ce?… Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?». Dar, mai ales: «De e sens într-asta, e’ntors și ateu/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu».

Poate unii vor fi fost ispitiți să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinței și accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deșartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentință genială asemenea acesteia.

«De e sens într-asta» – în moarte – «e-ntors și ateu», deci moartea e atee! Și, «Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu» – adică, de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morții.

Uimitor, de unde țâșnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură. Căci, de unde chiar la unii teologi moartea apare firească – de n-am pomeni decât pe un mare teolog al veacului, K. Rahner (1904-1984) –, dumnezeiasca Scriptură vorbește neîndoios: «Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață» (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Și numai prin neascultarea poruncii dumnezeiești, prin gustarea «din pomul cunoștinței binelui și răului» i s-a atras atenția lui Adam că «va muri» (Fac. 2, 17).

Atunci, real, «moartea este plata păcatului» (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai «ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul» (Evr. 2, 14).

Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă din prima tinerețe și tot în duh ortodox va urmări înfrigurat, și totuși scânteind, taina Crucii și a mormântului din care va ieși biruitor Hristos”[18].

Aceasta este unica interpretare care a fost oferită, în sens creștin-ortodox, finalului considerat „sceptic” de o uriașă majoritate a criticilor literari. E unicul răspuns creștin și ortodox care a venit să contrabalanseze varianta critică în uz. Însă Părintele Galeriu nu a dedicat studii exhaustive operei lui Eminescu, ci a formulat doar câteva observații pertinente în două articole științifice.

Să revenim deci la poezie. Consider și eu, precum Călinescu și Del Conte, că ascensiunea sufletului către Cer constituie tabloul central al poemului, episodul lui de maximă tensiune și frumusețe. Care este conținut în următoarele strofe:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer. /…/

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

Așa cum am precizat de nenumărate ori, epitetul palid („palid suflet”) nu are sensul cu care e utilizat în mod curent în zilele noastre, ci dimpotrivă, la Eminescu înseamnă adesea (ca și în contextul de față) strălucitor/ plin de lumină.

Urcarea sufletului „pe a norilor schele” mie îmi indică trecerea prin vămile văzduhului a acestui suflet sfânt, curat, așa cum îl vede Eminescu. Și reamintesc observația esențială a Rosei del Conte, pe care am citat-o ceva mai sus: „aurul și argintul compun elementele esențiale ale prețiosului cromatism cu care se va îmbăta mereu sensibilitatea picturală a lui Eminescu”. Însă aceste amănunte cromatice, ca și alte detalii, provin din Viețile Sfinților, după cum am arătat cu alte ocazii[19].

Dar pentru că aici avem cazul particular al trecerii prin vămile văzduhului, o comparație cu Viața Sfântului Vasile cel Nou cred că e mai mult decât binevenită și ea ne va reconfirma apelul fundamental la hagiografii pe care l-a făcut Eminescu în realizarea fascinantelor sale peisaje de natură terestră și cosmică:

„Și întrăm pre ușea Raiului. Și era poarta Raiului ca și un cresteal [cristal] au răvaș. Și ce era făpturile pre poartă, străluciia ca soarele. Sta voinici într-însa cu veșmente de aur. Și să bucurară unde scăpăm de acei amărăț[i] vameș[i] și de întunecații văzduhului. Mergând noi pe dinlăuntrul ceriului, împărțiia-să apă ce era spre tăriia ei și iar să aduna în matca sa. Și mearsăm la un văzduh înfricat. Pre el era voinici mulți și frumoș[i], îmbrăcaț[i] cu foc. Și mă văzură în mâna Îngerului. Bucurară-să și să veseliră de mine, unde-mi văzură sufletul întru Împărățiia lui Dumnezeu. Mergea cu mine, cântând cântec dumnezeiesc.

Mergând noi, văzum un nuor îninte-ne și după acesta iar alt[ul] mai mare. Și de aici ieșim puținel, văzum o înălțime înaltă foarte. Pre aceaea era scaunul lui Dumnezeu, era alb și luminat. Și sta mulțime de Îngeri împrejurul lui, îmbrăcaț[iî în zugrăvie. Mearsără ceia ci [care] mă purta cătră scaunul lui Dumnezeu. Slăviră cu cântece de tre[iî ori. Și aici ne închinăm de tre[i] ori.

Și după acea fu glas mare de sus, grăi: «Veniț[i] cu dinsa, arătându-i sufletele Direpților și a păcătoșilor și orașele Sfinților, ce sânt în Raiu, și ce easte în fundul Iadului. După ace[e]a o răpăusaț[i] unde zisă ogodnicul [plăcutul] Mieu Vasilie».

Purceasăm de-aci și ajunsăm la orașele Sfinților. Și era ca niște polate alese [palate/ castele/ cămări], menite [construite] unele într-un chip, altele într-alt chip. Și acelea cu mâna lui Dumnezeu era tocmite la locure de zlac [pajiște de flori, loc cu flori, cu anemone], la locure de răcoare, la locure de răpaus, la loc de pace și de liniște. Usebi [într-un fel/ deosebit] era orașul Apostolilor, usebi era al Prorocilor, usebi al Mucenicilor, usebi al Preapodobnicilor, usebi al Patriarșilor. Și sânt de largi și de lungi cumu-i Țarigradul. Și toți mă sărutară, cu minuni bucurându-să de a mea spăsenie.

Mearsăm la începătoriul [și] strămoșul lor Avraam. Era acesta plin de slavă și de dulceață sufletească și de flori cu bună-mirosenie și șipoc [șipot/ izvor] de mir cu aromat. Și era aci polate înțeleapte [construite cu înțelepciune dumnezeiască]. Într-însăle era tot cuconii [pruncii] cei botezaț[i] ai creștinilor, ceia ci [ce] muriră fără păcate. Acolo era ei, bucurându-să și jucând. […]

Mergând noi, văzum-o rroorată și cu unt dumnezeiesc și cu mir de nardos. Și era veșmintele ei albe ca zăpada. Și întrăm în curte, ci [ce] era de scânduri smolite cu aur frumoase. Iar pre mijloc era plin de pomi în tot chipul preafrumoși. Și căutaiu cătră răsărit, văzuiu polate înalte foarte tocmite. Sta aici și o masă mare foarte, ca de 30 de coț[i]. Și era de piatră zmaragdie, străluciia. Și sta într-acea masă blide de aur preafrumoase, derease cu scripturi. Și era într-aceale blide poame minunate. Și foarte dulce-miroseală ieșiia dintr-însăle ce nu poț [pot] spune.

Iar Părintele nostru, Vasilie, ședea spre un scaun minunat, lângă cornul aceii mease. Și despuitorul [stăpânul] tuturor acolea să odihniia. Iar cine era la masă su-nunsul [cu dânsul] mânca nu ca oamenii ce poartă trup, ci ca zarea soarelui avea strălucire, [deși] obraze [fețe] avea omenești. Iar cât mânca dintr-acea masă, mai mult să mulțiia poamele și [ei] să împlea de bucurie negrăită. Și niște voinici luminaț[i] împlea păhară albe de steclă. Și văzuiu luceața [strălucirea harului] Duhului Sfânt. Și mă umiliiu și un ceas mare, era fața lui ca o floare. [De aici, „flori care cânt”, la Eminescu, ar putea însemna Sfinți sau Îngeri care cântă.] Și ceia ce-i slujiia și sta înaintea acestora era foarte frumoș[i] și încinși cu cureale de aur, [și] cununi avea în cap. […]

Iar el deșchisă o ușe și întrăm înlăuntru și văzum niște flori de aur frumoase. Și dintr-însăle ieșiia dulceață și bune-mirosenii. Și văzum mulți pomi preafrumoș[i] fără măsură. Și de mulțimea poamelor să pleca până la pământ”[20] etc.

Eminescu a apelat, în mod evident, la această hagiografie. Dar nu numai la ea, ci și la altele, din care am citat altădată, precum și la Hexaimeronul Sfântului Vasilios cel Mare, de unde provine imaginea cerului ca o câmpie în care cresc florile stelelor, după cum am semnalat în alt rând.

Și pentru că sufletul urcă în Cer, Eminescu a configurat un peisaj cosmic propriu-zis, în mod poetic, motiv pentru care apar referințele la nori, lună și stele. Însă nu cred că aici a localizat precis Raiul în lună, precum în Sărmanul Dionis, așa cum susține Călinescu.

Dar, într-un mod care mie mi se pare neechivoc, prezența castelelor cu o arhitectură fascinantă, „cu arcuri de aur /…/ și cu poduri de-argint”, între care curg „râuri de foc /…/ cu țărmuri de smirnă” și „cu flori care cânt” reprezintă un împrumut indubitabil din Viața Sfântului Vasile cel Nou, în care, în Rai, sunt orașe întregi, mai mari și mai frumoase decât Constantinopolul, cu palate ale Sfinților, în mijlocul unei naturi paradisiace copleșitor de frumoase.

De fapt, cred că ar trebui să spunem că tocmai aceste hagiografii l-au învățat să privească și să iubească natura/ cosmosul, contemplându-l în ingenuitatea lui, căutând splendoarea și puritatea lui originară, urmele frumuseții edenice. Încât criticii au putut să vorbească despre „miracolul unei naturi al cărei principiu fundamental [e] lumina”[21] și despre faptul că „sentimentul modern al absurdului, la Eminescu, se oprește în fața spectacolului cosmic”[22]. Se oprește, pentru că absurdul e învins de măreția Raiului și a pridvorului său, care e cosmosul.


[1] A se vedea comentariul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/17/haos/.

[2] Se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[3] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 2, Ed. Minerva, București, 1970, p. 207-209, 286-288.

[4] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1, EPL, București, 1969, p. 5.

[5] A se vedea și comentariile mele la poemul Melancolie:

https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/25/eminescu-si-ortodoxia-inceputurile-modernitatii-in-poezia-romana-xxi/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/.

[6] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, postfață de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj, 1990, p. 37.

[7] Ibidem. A se vedea și: https://it.wikipedia.org/wiki/Dolce_stil_novo.

[8] Cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 63.

[9] Idem, p. 45. [10] Idem, p. 37. [11] Cf. Idem, p. 309. [12] Idem, p. 310-311. [13] Idem, p. 309.

[14] Viețile Sfinților pe luna aprilie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 73-74.

[15] Rosa del Conte, op. cit., p. 309.

[16] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 81.

[17] Vladimir Streinu, «Floare albastră» și lirismul eminescian, în vol. Eminescu – Pe mine mie redă-mă. Contribuții istorico-literare între 1940-1999, ediție, antologie, aparat critic de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, studiu introductiv de Acad. Eugen Simion, Ed. Litera și David, Chișinău și București, 1999, p. 97.

[18] Pr. Constantin Galeriu, „Biografia Fiului lui Dumnezeu” în conștiința lui Eminescu, în rev. Ortodoxia, anul XLVII, 1-2 ianuarie 1995, cf. http://ziarullumina.ro/biografia-fiului-lui-dumnezeu-in-constiinta-lui-eminescu-35048.html.

Eu am citit și am semnalat cu mai mulți ani în urmă această interpretare, dar acum nu mai am la îndemână numărul respectiv din revista Ortodoxia.

[19] A se vedea articolul meu de aici, în care am făcut trimitere exactă la capitolele sau pasajele din cărțile mele unde este discutată această problemă: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/11/cateva-precizari-despre-natura-paradisiaca-la-eminescu/.

[20] Cele mai vechi cărți populare în literatura română, vol. IX, Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, studiu filologic, studiu lingvistic, ediție și glosar de Maria Stanciu-Istrate, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004, p. 169-173.

A nu se confunda denumirea de „cărți populare”, care desemnează acele cărți care au cunoscut o mare circulație la noi, la români, în secolele trecute (titlu sub care cercetătorii științifici au introdus, de-a valma, genuri eterogene), cu ceea ce numim producții populare sau folclorice!

[21] Constantin Ciopraga, Eminescu: metamorfozele timpului, în vol. Eminescu – Pe mine mie redă-mă, op. cit., p. 212.

[22] Idem, p. 214.

Epilog la lumea veche I. 2 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche, I. 2 editia a douaPagina sursă

item image

Read Online
(6.2 M)PDF
(527.1 K)EPUB
Kindle
Daisy
(1.3 M)Full Text
(8.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

Preliminarii /4-27/ * Între ars amandi și ars moriendi /28-112/ *  Luceafărul /113-254/ *  Memento mori și nostalgia Paradisului /255-351/ *  Eminescu și Antim Ivireanul. Semnificația metaforelor cosmice /352-460/ *  Cosmogeneza şi eshatologia. Ipoteze de lucru /461-480/ *  Scrisoarea I /481-555/ *  Desemnificarea cosmosului şi începuturile modernităţii ideologice în poezia română /556-624/ *  O altă tradiţie literară: iarna ca anotimp spiritual /625-651/

Eminescu împotriva arianismului manifestat în arta modernă /652-658/* Intertextualizări din vechea literatură, parafraze scripturale şi patristice… /659-742/ * Rugăciunea ascultată /743-794/ *  Demonism în poezia lui Eminescu? /795-827/ * Mortua est! /828-841/ * Dintre sute de catarge… /842-849/ * Dubla ereditate eminesciană /850-870/ * Ultimul romantic al Europei /871-889/ * Bibliografie /890-946/

*

Am făcut comentariul integral al unor poeme fundamentale, ca Luceafărul și Scrisoarea I, dar ne-am oprit cu analiza noastră și asupra altor poeme, despre care am considerat că ridică probleme ce necesită dezbatere și clarificare: Memento mori, O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, Rugăciunea unui dac, Mortua est!, Strigoii, Dintre sute de catarge etc.

Am discutat, așadar, probleme esențiale legate de așa-zisul nihilism al poetului, de concepția lui despre iubire și despre creația poetică, precum și de raportarea lui la frumusețea cosmică. Am vorbit despre întoarcerea lui la literatura română veche și la tradiția spirituală ortodoxă, despre interesul acordat Scripturii și cărților vechi religioase – un capitol cuprinde numai apropierile pe care le-am făcut de opera Sfântului Antim Ivireanul.

Ba chiar a citit și Scriptura în greacă (sau fragmente din ea), pentru că, vorbind despre om ca „icoana Ta” (Memento mori), translitera de fapt termenul grecesc din Fac. 1, 26: „Să facem om după icoana Noastră”… (cf. LXX).

Am arătat faptul că, descoperind cărțile filocalic-isihaste și citindu-le cu nesaț din copilărie, Eminescu a privit inițial cu scepticism experiența erotică, ba chiar cu ostilitate, mai înainte de a se lăsa convins că femeia din viața lui trebuie să fie un vicar al îngerului păzitor sau o fecioară preacurată.

Dar și că toate celelalte experiențe filosofice n-au făcut decât să se adauge la această experiență primară fundamentală, prin care și-a însușit filosofia ortodoxă, aceea că lumea e deșertăciune și viața vis.

Am demonstrat că demonismul nu e nici pe departe o soluție existențială pentru Eminescu, că demonul în care se metamorfozează la un moment dat Luceafărul poartă trăsăturile unui Sfânt (din Viețile Sfinților) care cunoscuse experiența căderii în păcat datorită unei ispite erotice, că Luceafărul dialoghează cu Dumnezeu-Cuvântul și că lui nu i se poate atribui, în niciun caz, o natură necreată.

Parabola îngerului-Hyperion ascunde în sine credința poetului că geniul este un fiu al lui Dumnezeu, un intim al Său, căruia Acesta îi revelează înțelepciunea Sa, descoperindu-i deșertăciunea celor pământești.

La Hristos, „izvorul de vieți” (Luceafărul, Învierea), „moartea morții și învierea vieții” (Rugăciunea unui dac), „împăratul în hlamidă de lumină” (Memento mori) se raportează Eminescu adesea.

Am afirmat că peisajul lunar este, în opera lui Eminescu, un echivalent al peisajului lumii în epoca romantică, al înnoptării conștiințelor umane, unde luna este simbolul Înțelepciunii care a creat lumea și Care luminează mințile înțelepților.

Cosmogeneza și eshatologia din Scrisoarea I nu contravin Scripturii, dacă simbolurile poetice sunt înțelese corect. „Raza, care tot mai ține încă” (Scrisoarea I) este „raza de gândire” care „ține lumi ca să nu zboare” (Memento mori), fiind Raza Tatălui sau Gândirea care a creat lumea.

„Vis al neființii” este „universul cel himeric”, adică: universul patimilor omenești. Căci „viața aceasta este o scenă de teatru și vis” a spus Sfântul Ioan Gură de Aur (și alți Sfinți Părinți asemenea), urmând Scripturii.

Simbolismul aștrilor cerești este preluat de Eminescu din literatura veche patristică, ca și cel al iernii, ca anotimp spiritual.

Ne-a devenit evident apelul poetului la Hexaimera, care a generat o concepție ortodoxă despre cosmogeneză și viziuni poetice ebluisante.

Poetul contempla universul inseminat de Dumnezeu cu semințele rațiunilor cosmice, ca pe un partener de dialog care poate comunica, folosind limbajul cosmic al codrilor și izvoarelor, cu rațiunea umană.

Codrii atârnă „arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Iar Eminescu își enigmatizează poezia în mod conștient, voit, după modelul logosului biblic sau al logosului cosmic, care nu sunt inteligibile decât celor care au „urechi de auzit” (Memento mori).

Am vorbit, de asemenea, despre visele extatice din nuvele – întrebându-ne dacă nu cumva putem citi, în versurile sale, o mărturie tainică despre experiențe duhovnicești și ieșiri din sine extatice, în care să fi văzut pe Maica Domnului și un Înger (cf. Răsai asupra mea, Rugăciune și Înger de pază) – și despre multe alte lucruri…

*

p. 20: „Datorită lui Eminescu, literatura română are o mare figură romantică în panteonul personalităților europene de acest fel”.

p. 29: „Eminescu a luat cunoştinţă de practicile ascetice din literatura mistică isihastă, pe care și le-a însușit, precum și de numeroase texte – religioase sau istorice – care glosau pe marginea aceluiași vanitas, înaintea oricăror altor experienţe fundamentale ale vieţii sale, inclusiv erotice”.

p. 88: „Cuvântul palid în sine nu semnifică întotdeauna paloarea și nici culoarea galben șters. Câteodată, el înseamnă contrariul, și anume luminos”.

p. 96: „Biserica, Mănăstirea sau călugărul sihastru sunt prezenţe extrem de frecvente în lirica eminesciană, după cum este şi dorul după o iubire sfântă, desăvârşită în căsătorie”.

p. 146: „E adevărat că, în literatura noastră veche, Lucifer e numit Luceafăr, însă, cum spuneam, credem că Eminescu a apelat la această onomastică nu pentru a se identifica cu demonul, ci mai degrabă pentru a indica propria experiență a căderii”.

p. 190: „Este evidentă permanenta ierarhizare a lumii în opera lui Eminescu, așezarea ei în trepte valorice. Și tot de la Sfântul Dionisie Areopagitul își putea însuși Eminescu și termenii teologiei apofatice”.

p. 257: „Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă”.

p. 283: „Concluzia poate fi derutantă, dar cred că gândul lui Eminescu este, de data aceasta, destul de limpede: nici filosofia, nici arta, nici poezia nu fericeşte pe om”.

p. 328: „Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor”.

p. 340: „Eminescu şi-a însuşit o anumită atmosferă poetică, un anumit limbaj şi o construcţie lirică din poezia preromantică, anterioară, însă, ceea ce este absolut esenţial de precizat, el nu doar îşi impropriază nişte elemente poetice, ci pe cele pe care le împrumută le consideră semnificative”.

p. 349: „Crainic face însă marea eroare să nu-l citească foarte atent pe Eminescu şi să-i atribuie aceste calităţi mai mult lui Coşbuc, şi aici sunt nevoită să mă delimitez de Nichifor Crainic”.

p. 410: „pretutindeni în opera lui Eminescu, peisajul feeric de natură poartă amprente paradisiace mai mult decât evidente. Mai ales acea virtute a purităţii şi prospeţimii naturii cosmice este perpetuu ilustrată în lirica eminesciană de prezenţa stelelor de aur a căror izvorâre pe cer este necontenită, precum şi a apelor care, la fel de neostoit, răsar clare, curate, pe pământ”.

p. 427: „Cosmosul este o icoană şi o reflectare în oglinda făpturii a luminii lui Dumnezeu, chiar dacă lumea este, după cum vedem în poemul Fata-n grădina de aur, numai o umbră a măreţiei dumnezeieşti”.

p. 446: „Eminescu iubea exprimarea eliptică a metaforei și o considera ca reprezentând poezia prin excelență, în timp ce proza era pentru el, ca pentru toată epoca pașoptistă anterioară, o imagine a vieţii şi a lumii pline de corupţie morală şi de dureri”.

p. 534: „Adevărul este că Eminescu nu filosofa detașat de realitate, ci era profund compătimitor cu suferința semenilor și implicat în viața socială și politică, suferind mai mult din cauza nedreptăților impuse altora decât pentru propria nefericire. În același timp, era un adânc cunoscător al filosofiilor lumii, de la cele mai vechi până la cele mai recente, îndeajuns de mult pentru ca lumea să nu-l corupă cu prezenteismul concepțiilor iar viața și purtarea oamenilor să nu-l ia cu totul prin surprindere”.

p. 612: „nu universul în sine este o proză pentru om, ci omul, modificându-şi propriul telos, îl percepe ca o realitate tăcută”.

p. 709: „Eminescu credea, prin urmare, că este din specia oamenilor care au o stea a lor în cer, care au un rol de îndeplinit în această viaţă, născut fiind ca să-şi ridice poporul din ignoranţă şi letargie”.

p. 854: „Oboseala existenţială, generată de o întristare adâncă (ce nu e un sentiment filosofic), este o stare evocată adesea de poet. Motivul ei este răutatea lumii şi micimea de suflet a oamenilor”.

p. 880: „Del Conte este primul exeget care subliniază influența spiritualului cât și a imaginarului literar vechi la formarea poeziei române moderne și pledează pentru o istorie literară românească fără hiat, în care Eminescu a jucat rolul de placă turnantă – o perspectivă critică unică, nefructificată până în prezent”, până la cărțile noastre.

Haos?

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas … alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu —

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când vieaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când vieaţa-i un basmu pustiu şi urât . —

Dar poate . . . o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să, văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne. . .

Ş-atunci de-a fi astfel. . . atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut. . .
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi. . . cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi.. . dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce? . . . Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

(Mortua est!)

În critica literară e bine să vezi și să revezi la infinit, dacă se poate, un text sau o operă. Re-lectura e mama învățăturii.

Iar Eminescu e cu siguranță autorul care are nevoie de multe re-citiri.

Dacă mesajul poate părea simplu de priceput într-o primă instanță, reevaluările pot conduce la concluzii din ce în ce mai neașteptate.

Poate tocmai de aceea, Eminescu a avut nevoie de aproape un secol și jumătate ca să ne inițiem în opera lui…

Și nu sunt sigură că am terminat de inițiat, chiar dacă unii sunt siguri că s-au plictisit de mult…

De gustibus

În fine…poeziile zise de tinerețe ale lui Eminescu conțin nucleele unor desfășurări lirice și reflexive mai ample, ulterioare.

Mortua est! seamănă, la o primă impresie, cu un manifest sceptic deconcertant de vehement – mai ales sfârșitul pare a nu lăsa loc de echivocuri.

În paranteză fie spus, lipsa de echivoc e numai aparentă, pentru că – după cum și Steinhardt putea să interpreteze O scrisoare pierdută în termeni creștini – părintele Constantin Galeriu, spre exemplu, găsea că nu e nimic nihilist în aserțiunea poetului Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu, întrucât moartea nu poartă semnătura lui Dumnezeu (nu e creația Lui) și ea, moartea, este cu adevărat atee.

Așa încât interpretările pot varia, între aceasta pe care am menționat-o mai sus și cele obișnuite care subliniază deprimarea și scepticismul poetului.

O cercetare mai îndelungă a operei poetice face însă să iasă la iveală alte aspecte: poemul este o sumă de idei esențiale, ba chiar o sinteză a unor reflecții mult și adânc măcinate ale poetului.

Tocmai acest lucru e cel care dezarmează: Eminescu avea la tinerețe o profunzime filosofică și poetică pe care alți autori n-o ating sau de-abia o ating la bătrânețe.

Așa încât, cei ce-au observat, de la bun început (Ibrăileanu și Călinescu), prăpastia între el și pașoptiști, aveau și de ce

Prin urmare, revenind la Mortua est!, nici nu știi cum să formulezi: sunt niște idei și viziuni aflate in nuce, ale operei eminesciene, sau sunt deja opinii și concepții pe care o judecată uluitor de matură pentru vârsta poetului le-a rostuit atât de mult în interiorul conștiinței sale, încât ele erau deja cimentate în optica sa?

Era deci îndreptățit să spună: Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit (Departe sunt de tine…).

Poemul (Mortua est!)…stilizează însă un regret care îl va obseda întreaga viață: moartea tinerei fete care a fost prima sa iubire (pe care o numește Elena, într-o variantă).

Departe însă de a evoca doar acest sentiment, poemul înglobează, cum am spus, gânduri și reflecții a căror stratificare denotă parcurgerea unor epoci de cugetare în puțini ani.

Tocmai acest fenomen stă la baza unei armonii prozodice și profunzimi poetice de prin ordin în lirica românească romantică.

Mulți se-mpiedică în ceea ce li se pare pedanteria unor termeni sau atitudini romantice – prea cunoscute și prin urmare dezagreabile pentru ei, care, pentru epoca și pretențiile lor…avansate, nu fac nici pe departe cât a făcut Eminescu – și pierd din vedere faptul că o analiză serioasă riscă să-ți consume existența sau că, discutată în contextul poeziei și al societății românești de atunci, apariția lui Eminescu….nu se explică.

Voi trece în revistă, deci, câteva paliere de reflecție care pot fi observate în poemul evocat.

Titlul e un strigăt, Mortua est! (E moartă!), dar versurile nu expun o lamentație dezlânată, nici nu constituie o…erupție emoțională.

De la un cap la altul, poemul e un…ghem de simboluri.

Te simți ca în Lavirinthul Critului, vorba lui Cantemir.

Enigmele încep de la primul vers, care e probabil de neînțeles pentru un cititor contemporan mai necitit, care nu știe că făclie de veghe e o metaforă inspirată (preluată intenționat) din Gr. Alexandrescu, care denumește luna, iar umezi morminte poate indica roua dimineții, când e timpul priveghiului și al comemorării morților, din Israelul antic până în România de azi, și deopotrivă, în mod alegoric, plânsul după cei plecați dintre noi.

Să indice acest amănunt, includerea poemului eminescian în genul romantic și pașoptist al contemplării la morminte (Bolintineanu: O noapte la morminte, Alexandrescu: Mormintele. La Drăgășani, Cimitirul), care nu exclude însă nici atitudinea străveche a acestui fel de reflexivitate, în a cărei istorie intră vizita lui Alexandru cel Mare la mormântul lui Ahile, dar și a Sfântului Sisoe (ucenic al Sfântului Antonie cel Mare) la mormântul lui Alexandru, vizite de pe urma cărora a străbătut veacurile refrenul ubi sunt qui ante nos ?

Că viața aceasta e vis ce își moaie aripa-n amar[1], se poate afla din mai multe creații poetice eminesciene.

Strofa a doua expune viziuni pe care Eminescu le dezvoltă și cu alte ocazii, în Călin Nebunul și Memento mori:

 Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,
Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane
Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.

(Călin Nebunul)

*

Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase-ncete,
Diadem de topiţi aştri arde-n blondele ei plete,
Încălzind aerul serei, strălucindu-i fruntea ei;
Ale domei scări negrite se-nsenin — ca neaua sara —;
Intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară
Şi-şi aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei.

Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează,
Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază
Şi rămân întunecate nalte-a cerurilor bolţi;
Doma străluceşte-n noapte ca din marmură zidită,
Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită,
A ei scări ajung din ceriuri a stâncimei negri colţi.

(Memento mori)

Nu am citat în zadar viziunile mai detaliate din aceste poeme. Ele ne pot lămuri un tipar reflexiv și vizionar.

E vorba de un peisaj celest, în care elementul primordial este doma, prin care se înțelege un templu/ o biserică, descifrare susținută de solicitarea constantă a altor termeni și imagini din aceeași sferă: icoane ale stelelor, de a căror rugă e plină noaptea, cârduri cuvioase de stele, (secvențe reluate și în alte versuri din Memento mori: Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Și popoarele de stele, universu-n rugăciune…).

De asemenea, comună e imaginea căilor lactee (cred că putem spune așa): în Mortua est! sunt numite râuri de lapte, iar în Memento mori avem imaginea căii scânteietoare pe care o lasă în urmă, ca o trenă, traiectoria cosmică a stelelor.

Lumina stelelor își împrăștie sclipetul peste văile de lacrimi ale pământului (care, am spus-o de nenumărate ori, este, conform Psaltirii, o vale a plângerii): e o rugăciune compătimitoare.

E o imagine fundamentală în didahiile lui Antim Ivireanul – pe care am remarcat-o și comentat-o în teza mea doctorală – în care stelele cu tâmple de argint (tâmplă poate desemna mintea/ cugetarea, dar înseamnă și catapeteasmă și indică prin aceasta tot o arhitectură cosmic-eclesială, ca mai târziu la Eminescu: să fie o simplă coincidență?) și ochi închiși de osteneală simbolizează Biserica eternă în rugăciune neoprită pentru lume.

Ceea ce vreau să spun este că, începând cu strofa a doua din Mortua est!, poezia discută două posibile căi de urmat ale sufletului celei adormite. Și că prima din ele reprezintă o situație în care existența spirituală are continuitate post-mortem, în care se deschid porțile unei biserici cosmice (așa cum și-o reprezintă imaginația romantică a lui Eminescu, căreia îi bănuim însă fundamente în opera lui Antim): Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, / Cu râuri de lapte și flori de lumină, / Când norii cei negri par sombre palate, / De luna regină pe rând vizitate.

Ca o confuzie de planuri care va reveni obsesiv în creațiile eminesciene, peisajele celeste de acest fel păstrează întotdeauna o anumită amprentă a îndolierii și elemente de ceremonial funerar, fie că e vorba de regina nopții moartă și de toată scenografia din poemul Melancolie, fie de luna care zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă (Călin Nebunul) sau pe lințolii de zăpadă (Luna iese dintre codri).

Cred că au avut dreptate unii (de la V. Streinu la G. Gană) care au intuit că Eminescu se comentează destul de mult prin sine însuși

Am putea comenta amănunțit fiecare vers, dar, pentru a nu lungi la infinit discuția, vrem să scoatem în evidență mai departe doar câteva aspecte care ni se par foarte relevante.

O privire atentă va remarca, în tabloul (de multe strofe) ascensiunii către cer a sufletului celei plecate de pe pământ, ocurența binomului cromatic alb-galben sau aur-argint:

Cu râuri de lapte și flori de lumină
/…/
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele
/…/

Argint e pe ape și aur în aer
/…/

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint…

O repetiție atât de insistentă nu poate fi nesemnificativă.

Această prezență, copleșitoare și iradiantă, a aurului și argintului, este menită să pună în ramă tezaurul de frumusețe și puritate interioare al fetei, așa cum o văzuse Eminescu.

Epitetul pală, din versul De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?, nu indică, cum s-ar putea crede, paloarea mortuară, ci dimpotrivă, strălucirea de înger a feței sale, pentru că pal/ palid circulase în epoca pașoptistă și cu sensul contrar celui cunoscut azi.

Eminescu pune probleme extrem de dificile începând de la vocabular…

Pe de altă parte, a doua cale pusă în balanță este cea a neantului, pe care o are în vedere al meu suflet rănit de-ndoială și îndurerat că iubita ar putea să nu mai fie decât țărână frumoasă și moartă.

Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune

În aceste circumstanțe închipuie poetul, în strofele a zecea și a unsprezecea, primul tablou eshatologic din poezia sa (cel puțin în ce privește opera publicată).

E importantă această corelație

Încât putem spune că alte versuri, mult discutate, precum Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi (Împărat și proletar) sau Căci e vis al neființei universul cel himeric (Scrisoarea I) își au cumva începutul aici, în acest impact dureros, care vrea să stingă lumea, dacă sufletul drag s-a stins: Când sorii se stâng și când stelele pică, / Îmi vine a crede că toate-s nimică. // Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, / Să văd cerul negru că lumile-și cerne [lumile = luminile/ luminătorii, aștrii] / Ca prăzi trecătoare a morții eterne .

E un început de revoltă, dar, ca și revolta lui Arghezi de mai târziu, n-a fost dusă până la capăt.

Însăși poezia, cu strigătul ei de groază, descrie o oscilare, chiar dacă sfârșitul tinde să încline balanța spre nemulțumire.

Exact aceeași situație se repetă și cu Mureșanu, în poemul omonim…

Și acolo e vorba tot de durere, suferință aproape insuportabilă, revoltă

Iar reflecția din Împărat și proletar are cam aceleași fundamente.

În Scrisoarea I e puțin altă perspectivă, dar nu o voi comenta acum. Am făcut-o deja cu alte ocazii.

Însă ce ne-a pus (în mod suplimentar) pe gânduri e strofa a noua (sublinierile de mai jos ne aparțin):

 O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când vieaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când vieaţa-i un basmu pustiu şi urât . —

Faptul că moartea e echivalată cu chaosul/ haosul nu ar mira pe nimeni, deși conceptul de haos, chiar la el acasă, în filosofia antică, nu înseamnă nimic, ci amestecul elementelor primordiale.

Tocmai de aceea, unele cronografe îl asociază cu acea stare de la un anumit moment al începuturilor, de când pământul era netocmit și gol (Fac. 1, 2).

Iar Cantemir precizează că moldovenii numesc haos…apele primordiale…abisul.

A considera haosul drept o mare de stele și un secol cu sori înflorit – în versurile citate – ne ridică însă serioase semne de întrebare, pentru că, atunci, Din chaos, Doamne-am apărut / Și m-aș întoarce-n chaos (Luceafărul) capătă nuanțe semnificative.

Versul nu mai poate să sugereze apariție spectaculară din nimic a Luceafărului și nici consubstanțialitatea mult trâmbițată.

Iar întoarcerea la haos și repaos nu presupune deloc revenirea la o stare de ne-simțire, de inconștiență. Ci la o odihnă printre stele, într-un secol cu sori înflorit.

Și dacă ultima metaforă pare de nedescifrat, am putea să facem o analogie cu veacul etern al predaniei creștine, în care „cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (Mt. 13, 43).

În orice caz, e un univers în care înfloresc sorii.

Și moartea tinerei fete din Mortua est! se petrece când pe cerul ca o câmpie senină răsar flori de lumină ale aștrilor.

În mod contrar, în același poem, chaos lumesc (Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din chaos lumesc) denumește cu adevărat o dizarmonie și o dezordine. Cea a lumii contemporane.

De fapt, ea susține că acest înger n-a fost decât lut.

De e sens într-asta, e-ntors și ateu – / Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Corect.

Nici pe fruntea lumii nu-i scris Dumnezeu, a lumii în care e apus de Zeitate ș-asfințire de idei (Memento mori).

Iar Eminescu scrie totuși pentru un public. „Admirăm însă rapiditatea cu care poetul a înțeles nivelul cultural al publicului românesc”[2].

Și noi. Doar că e de gândit pentru descoperirea sensurilor.


[1] Gestul e reprodus în Andrei Mureșanu și Mureșanu, spre exemplu:

Când somnul frate-al morţii, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece

(Andrei Mureșanu)

*

Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres,
Prin regia gândirii ne-nfiinţate trece
Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Cu gând făr’ de fiinţă a lumii frunte-atinge –
În minte fericirea, mizeria i-o stinge.

(Mureșanu)

[2] Mihai Zamfir, Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, 2011, p. 256.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno