Etichetă: neputinţe

Neputinţa este una din ocupaţiile noastre cotidiene. Adesea ne lovim de neputinţa noastră, o vedem întreagă, covârşindu-ne, atunci când ne propunem ceva sau când ne credem în stare de a realiza ceva şi nu putem ajunge la ceea ce ne-am propus. Sau facem un anumit lucru după planul nostru şi rezultatul e nemulţumitor.

Dacă cei care nu gândesc ortodox percep neputinţa numai ca ceva care trebuie eliminat cu orice preţ şi cu orice mijloace din viaţa lor (presupunând că acest lucru este posibil), noi, cei care vrem să trăim duhovniceşte trebuie să ne învăţăm neputinţa, să ne învăţăm foarte bine lecţia neputinţei, ca altădată să nu mai facem excese pornind de la ideea secularistă pe care o auzim toată ziua, a competiţiei cu noi înşine şi cu toată lumea de pe mapamond.

Oboseala şi neputinţa te învaţă cine eşti, ce eşti, ce eşti chemat să faci. Bineînţeles, dacă crezi că trei cafele rezolvă problema sau diazepamul trebuie să te calmeze sau viagra să te facă iarăşi flăcău, dacă crezi că n-ai nicio problemă, că stresul şi surmenarea trebuie surclasate pe cale chimică iar vârsta de 70 de ani nu e ceva de nereparat cu un kil de farduri şi de bijuterii, atunci eşti de neînvins, până vine boala cea grea sau moartea şi-ţi ia gura şi curajul nebun. După care urmează necrologul în care se subliniază întotdeauna că ai fost un om activ şi ţi-ai trăit viaţa la maxim şi alt fraier care îl aude e captivat de admiraţie / orgoliu / invidie şi se urcă pe val. Până cade valul şi cu el şi…iar necrologul.

Însă neputinţa e un mare bine care ni se întâmplă, pe care trebuie să o contemplăm în noi înşine. Nimic nu ne vorbeşte mai mult despre smerenia firii noastre, despre greutatea urcuşului duhovnicesc, despre înălţimea ameţitoare a virtuţilor şi a teologiei, pe care păcătoşenia noastră nu le poate atinge, deşi doreşte.

Tu, omul credincios ortodox, doreşti să fii bun, blând, smerit, jertfitor, iertător, înţelept, să citeşti multe cărţi teologice şi duhovniceşti, să te nevoieşti cu râvnă, să-ţi păstrezi oricând pacea şi inima bună, etc, etc. Dar neputinţa de a le împlini te învaţă că nu eşti smerit, că încă nu conlucrezi cu Dumnezeu pentru ca harul Său să te conducă şi să te întărească în a face ceea ce firea şi apetenţa ta naturală, dăruită de Dumnezeu, te îndeamnă să faci.

Aşa încât neputinţa care e atât de hulită în zilele noastre, boala, suferinţa, eşecul, oboseala îşi au partea lor bună, educativă, dacă nu le priveşti ca pe nişte bacterii pe care le poţi elimina oricând din fiinţa ta, ci le accepţi şi nu încerci să-ţi suplimentezi vigoarea pe căi anormale sau crezându-te invincibil.

Atmosfera de veşnică competiţie din jurul nostru e primul şi cel mai mare creator de intoleranţă, de toate tipurile. Inclusiv de intoleranţă faţă de limitele fizice şi psihice ale propriei fiinţe. Dacă democraţia şi capitalismul promovează în acelaşi timp competiţia şi toleranţa, cele două precepte democratice nu fac decât să se contrazică în practică unul pe altul, în modul cel mai evident cu putinţă.

Iar oamenii care vor performanţă cu preţul amoralităţii nu vor să asculte de Biserică, până nu se lovesc de pragul handicapului major, al bolii incurabile şi al morţii iminente. Biserica, slujitorii ei, trebuie să fie drepţi la apel când li se cere ajutorul, dar li se pune întotdeauna căluş în gură când îşi ridică glasul ca să avertizeze asupra faptelor anormale care se petrec în lume şi în societate.

În fine, neputinţa este barometrul vitalităţii noastre. Dacă inima şi mintea nu ne trimit la Dumnezeu, aşa cum i-au trimis pe mulţi prunci, copii şi adolescenţi în plină vigoare care au devenit Martiri pentru Hristos, atunci neputinţa şi repetarea neputinţelor şi căderea în aceleaşi neputinţe, iarăşi şi iarăşi, te trag de mânecă, te cheamă la smerenie, ca să nu te mai crezi superman, sfânt, drept, nepătat sau nemuritor.

Psa. Gianina Picioruş