Etichetă: Nicolae Breban

Nicolae Breban, Viața mea, Ed. Polirom, Iași, 2017, 494 p.

Exilul său a început la Frankfurt și s-a continuat la Paris, p. 201. Iarăși despre Nichita, p. 201, p. 209 („marele meu prieten Nichita Stănescu, o rară voce lirică a Europei”), p. 210 („el a fost și este un enorm dar pe care pronia noastră ni l‑a făcut”), p. 222, p. 223 („un uriaș poet, de‑o modernitate eclatantă”), p. 236, p. 290, p. 310, p. 312, p. 323, p. 407-408, p. 422, p. 467-468, p. 484. Cu toate acestea nu scrie nimic fundamental despre conținutul operei lui Nichita Stănescu.

Cristina Romaniță, p. 201. S-a căsătorit cu ea la Paris, în 1986, p. 224. „Elita scriitoricească alături de Biserică a fost în ultimele secole strâns legată de soarta comunității”, p. 208.

O „riguroasă periodizare a spiritului meu creator”, p. 210. La Paris a ajuns prima oară în mai 1971 și această vizită s-a transformat în primul său exil, p. 220. În februarie 1972 a primit cetățenia germană, p. 221. Îl consideră pe Marin Preda „un constructor epic de prima mână”, p. 223.

Depresia din 1985, p. 224. I-a cunoscut la Paris pe Eliade, Cioran și Ionescu, p. 226. Împreună cu Matei Călinescu l-a vizitat pe Eliade în USA în 1977, p. 227.

„uimit de o istorie pe care o neagă”, p. 232; „într‑o apăsată singurătate a gloriei”, p. 235; „Cioran m‑a atras la fel de mult ca un „altul”, Nichita Stănescu, și ambii, dacă e să‑ți faci o judecată despre cineva la „prima impresie”, ambii, tipul lor, mi‑au displăcut de la primele întâlniri. Mi‑erau „străini”, nu se potriveau cu felul în care mi‑i imaginam eu pe eroii cărțuliilor mele”, p. 236.

„colcăind de mediocritate”, p. 236; practică creația amplă din punct de vedere epic, p. 237; s-a întors în România în 15 martie 1990, p. 241; un critic l-a numit „un geniu surd”, p. 242; a început revista în aprilie 1990, p. 243; prea multe și nefirești referiri la zei; Florentina din Vărădia și Irene din Kudritz, p. 252.

„femeile mature care‑mi fixau atenția”, p. 256; „generozitatea perplexizantă [perplexantă] a istoriei ne‑a apropiat, ne‑a înfrățit aproape, de parcă am fi copilărit cu toții pe aceeași stradă”, p. 292; „nopți încinse de discuții”, p. 294; soția sa, Cristina, s-a întors de la Paris în 2005, p. 303.

Neagă unirea greco-catolicilor cu ortodocșii, p. 306; în 1985, ÎPS Nicolae Corneanu l-a elogiat pentru romanul Drumul la zid și i-a spus că Sfântul Sinod nu a fost de acord ca el să publice un text despre Breban, p. 306.

„timp de vreo trei decenii am fost, ce mai, cel mai atacat, ba uneori chiar și jignit, răstălmăcit grosolan, nu rareori înjurat de‑a dreptul, scriitor contemporan”, p. 307; timp de 18 ani, pe timpul comunismului, nu a avut nicio sursă stabilă de trai, p. 307; „Prietenia, pentru mine, era o ispită mereu vie, o senzualitate”, p. 313.

Minimalizarea lui Blaga, p. 319-320; în 1958 s-a căsătorit cu Anastasia Trancu, de care a divorțat după câteva luni de zile, p. 322; „numele cel mai cinstit și admirat în istoria noastră, canonizat chiar de Biserică, e cel al lui Ștefan”, p. 356.

Aprecieri: „Un Marin Preda, ultimul mare cronicar epic al țărănimii europene, filozoful idealist Constantin Noica, cărturarul de nivel european Adrian Marino, poetul splendid Nichita Stănescu, poetul parnasian și cărturarul Ștefan Aug. Doinaș”, p. 399.

Cristian Tudor Popescu a cerut arderea operei lui Nichita, p. 404; „mediocritatea literară, uneori celebră”, p. 443; „Miron Radu Paraschivescu, care, la sfârșitul anilor patruzeci, sprijinit de Scînteia lui Brucan și a lui Sorin Toma, a atacat grosolan pe cel mai mare poet în viață, pe Tudor Arghezi”, p. 443; „bietul Caraion, poet de reală anvergură, condamnat la moarte și la mulți ani de temniță grea”, p. 444.

Recunoaște faptul că Moromeții este capodopera lui Preda, p. 445; se repetă mult, iar datele despre alții nu sunt niciodată bine conturate; „am făcut chiar și din credință, din Ortodoxie, în istorie o „armă legionară””, p. 467; „sunt fraze, propoziții, uneori chiar și simple priviri ale cuiva, nu totdeauna printre cei mai apropiați, care trebuie să rămâie [să rămână] nedeslușite”, p. 492.

Eminescu „este și va fi mereu, doar el însuși, de „nestins”, un ctitor, un întemeietor. Un început, nu al unei familii, ci al unei ginți, poate chiar al unei credințe, cea în care unii dintre noi credem”, p. 493. Mă bucură faptul că a spus aceste lucruri despre Mihail.

Îi pare rău că tatăl său nu l-a înțeles și nici nu l-a iubit, p. 493; și o termină cu pagini din septembrie 2016. Mie mi se pare un început al vieții sale această carte. Pentru că ea nu explică multe lucruri despre sine și despre opera sa.

Nicolae Breban, Viața mea, Ed. Polirom, Iași, 2017, 494 p.

*

balustrada deceniilor, p. 119; „bucuria” terfelirii a tot ce e bun, p. 120; atras nesățios de fete, p. 120; „tolomaci la învățătură”, p. 125; primele două volume din În căutarea timpului pierdut le-a avut la 20 de ani; în traducerea lui Radu Cioculescu, fratele lui Șerban Cioculescu, criticul literar, p. 129.

Proust și încremenirea pe imagine, p. 130; „să fagociteze”, p. 131; se referă din nou la Nichita, p. 133, 183; a ajuns strungar-fierar, p. 134; se îndrăgostește de Mioara, femeie măritată, mai mare decât el cu 12-14 ani, p. 138; „am respins de‑a lungul anilor nu puține sfaturi amabile, pline de simț practic”, p. 140.

„vocea ei graseiată”, p. 141, rârâită; „disperam tăcut, într‑o accentuată singurătate în fața caietelor și notelor mele disparate, diletante”, p. 142; labirintul ca vis, p. 143; „o pădure…totalitară”, p. 143; a avut un copil cu Mioara, pe Cătălin Ionescu, singurul său copil, p. 147.

cititorii viitorului, p. 147; fiul său nu comunică cu el, p. 148-149; Mioara, cu simțăminte legionare, îl acuză că „s-a dat cu comuniștii”, p. 148-149; despre Drumul la zid, p. 153; citat liturgic, p. 154-155; „un fior din adâncuri, numit inspirație sau, mai bine, presimțire”, p. 156; „un pașă al existenței”, p. 157.

Se declară autodidact, p. 161; exclus de la Filosofie, p. 162; a locuit 17 ani pe strada Nerva Traian, nr. 34, din București, p. 162. Reușita ta care îi jignește pe unii, p. 167; „a iritat profund” gestul Sofiei de a-l converti pe Raskolnikov, p. 168.

Se întreabă de ce critica literară nu a remarcat amprenta lui Nietzsche în opera sa, p. 168. Înghesuiți într-un vis ideologic, p. 169. Ce căutau serviciile secrete în lupta contra credinței?, p. 170.

„acest „nou” vehement și crispat ca o mască de carnaval”, p. 171; e premiat pentru Animale bolnave în martie 1969, iar Fănuș Neagu pentru Îngerul a strigat, p. 173; e apreciat de Dumitru Popescu, șeful propagandei, p. 174; Zaharia Stancu, p. 175; Adrian Păunescu, „animat…de-o energie rară”, p. 176; cu ajutorul lui Dumitru Popescu, născut în Turnu Măgurele, primește o vilă de partid în cartierul Primăverii, p. 177.

Se căsătorește cu Maria Dumitrescu, p. 178. I-a dedicat romanul Bunavestire, p. 178. Breban îl critică pe Ceaușescu într-un cotidian francez, p. 179; cum l-a cunoscut pe Păunescu, p. 181-182; nu crede că Adrian Păunescu a fost un mare poet, p. 185; „căruța noastră literară”, p. 188.

Romanul Bunavestire a fost terminat în 1974, locuind cu chirie la scriitoarea evreică Marica Földesi, aproape de Cișmigiu, p. 198. Chiria era de 800 de lei pe lună, p. 198. Un pat rezistent: făcut în 1974 și durează și azi, p. 199.

„o liotă de amici veseli”, p. 199; a scris „Pândă și seducție la Stockholm, în vara lui ’75, apoi Drumul la zid în anii ’81‑’83, la Paris, locuind singur prin mici hoteluri sau invitat de prieteni”, p. 200; „era un fel de aer vesel‑cinic pe care îl luaseră unii dintre colegii mei, înzestrați și extrem de celebri și care păreau a se acomoda cu starea de fapt”, p. 200, cu comunismul din România.

Nicolae Breban, Viața mea, Ed. Polirom, Iași, 2017, 494 p.

*

Cartea începe cu însemnări din 11 ianuarie 2016 și e formată din 15 capitole.

Tatăl: Vasile Breban, preot greco-catolic, p. 7, pe când mama: Constanța Esthera Olga Böhmler provenea dintr-o familie de șvabi, p. 7. Autorul s-a născut la Baia Mare, p. 9.

„catedrale cu pereți nevăzuți”, p. 11; viața sub formă epică, p. 12; sentimentul patriotic, p. 13-14; primii 6 ani de viață i-a trăit la Recea, lângă Baia Mare, p. 15. Între 1941-1948 a trăit și în satul Vărădia, p. 15.

„un dispreț calm și o umană duioșie față de prostia arogantă”, p. 17; a înțeles orașul prin viața satului, p. 17; pe la 6-7 ani citea în română și germană, p. 20; „mă afundam în litere ca într‑o apă”, p. 20; pubertatea și adolescența la Lugoj, p. 29; „indomptabila”, p. 30; arierat, p. 31.

„un spirit ascuțit, viu, violent. Și în completare – calități literare excepționale. Iar între paranteze era notat cuvântul „geniu”!”, p. 34.

L-a cunoscut pe Labiș, care a murit la 21 de ani, p. 35; Breban și-a aruncat versurile de tinerețe, p. 35; el recunoaște că Biserica Ortodoxă Română a fost „stâlp și formator al limbii și [al] conștiinței națiunii” române, p. 39, dar îl consideră pe PFP Justinian Marina omul comuniștilor, p. 39.

Desființarea greco-catolicismului, p. 40; recunoaște prietenia cu Nichita, p. 43, 74, 87, 88, 102, 109; personajele sale sunt „pur și curat ficționale”, p. 45; „fetele și apoi femeile au jucat un rol major în existența mea”, p. 53; Monica, p. 55-57; tatăl său avea 28 de ani când l-a născut, p. 68; Nichita a crezut în el, p. 74; Cezar Baltag a fost fiu de Preot basarabean, p. 74; „Nichita, Cereaciuchin după numele mamei, Tatiana, era nepot al unui cneaz rus, general al armatei albe, „contra‑revoluționare”, care s‑a salvat refugiindu‑se în România”, p. 75.

Romanul Francisca l-a redactat în mai multe variante, p. 75. Soția: Cristina, p. 78; manuscrisul romanului Francisca, în 1963, avea 500 de pagini, p. 84; despre  În absența stăpânilor și Animale bolnave, p. 86.

„noii oportuniști care apar de fiecare dată în valuri când se scufundă o lume cu principiile ei cu tot”, p. 87; „fudroaiant”, p. 88; despre Îngerul de Gips, 700 de pagini de manuscris, p. 95; spune că Preda nu l-a înțeles, p. 97; „prietenul și ortacul meu Nichita”, p. 102.