Istoria începe de oriunde o privești [33]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a.

***

O altă scrisoare a lui Erasmus. Din 3 martie/ mai 1532, de la Friburg[1]. Din care observăm că răspunde unei scrisori a lui Olahus care lipsește din colecția de față.

Îi vorbește despre „dragul meu Levinus”[2] și îi spune lui Olahus că a auzit că studiază limba greacă[3].

Urmează scrisoarea lui Olahus, foarte lungă, scrisă de la Bruxelles, pe 26 iulie 1532[4]. Despre Levinus…pe care l-a ajutat pentru că i l-a recomandat Erasmus[5]. Și care s-a îndrăgostit de o fată „cinstită”[6] dar cu „o zestre mică”[7].

Și Olahus îi spune lui Erasmus că nu va scăpa de jignirile călugărilor la adresa lui, pentru că a scris adesea împotriva „călugărilor fățarnici”[8].

Erasmus, pe 29 august 1532. De la Friburg[9]. Îi cere să fie alături de Levinus[10]. Și la scrisoare i-a anexat Tragedia din Basileea[11]. Un caz real, în care soțul și-a ucis soția gravidă și fiica de patru ani, apoi s-a sinucis aruncându-se de pe acoperișul casei[12].

Însă sinucigașul nu a fost îngropat ci a fost „băgat într-un sac simplu” și „a fost aruncat în Rin[13][14].

Alte două consecințe dramatice ale cazului: socrul asasinului a paralizat iar fratele soțului și-a ieșit din minți de durere[15].

Două scrisori ale lui Olahus. Prima, scurtă, din 26 noiembrie 1532[16] iar a doua, mai lungă, din 31 ianuarie 1533[17].

În prima, în prim-plan, este „Quirinus al tău”[18]. În a doua: despre posibila întoarcere a lui Erasmus acasă[19].

Erasmus, de la Friburg, îi scrie în ziua de 7 februarie 1533[20]. E bolnav…și are trupul „mai găurit ca un ciur vechi”[21].

Olahus îi scrie de la Bruxelles lui Erasmus, pe 29 martie 1533[22] și îi vorbește despre tratativele lui cu regina în favoarea întoarcerii sale[23].

Erasmus îi răspunde pe 19 aprilie 1533[24] și îi vorbește despre Friburg ca despre un oraș „friguros”, cu aer „stricat” și cu „popor neospitalier”[25].

Ura reciprocă cu oecolampadianii[26]. Clerul are oroare de venirea lui[27]. Și Erasmus îi numește evanghelici pe protestanți: „Nimeni nu-i întrece pe acești evanghelici în vorbărie și îngâmfare”[28]. Și nimic nu s-a schimbat, se pare, din mentalitatea lor…

Erasmus e categoric, ca și noi, în următoarea chestiune: „sunt în total dezacord cu autorii de secte[29]. Adică cu cei care presupun că apară Biserica în timp ce o scindează și o denigrează.

Și „autorii de secte” ai vremii unelteau multe împotriva lui Erasmus și erau oameni foarte răzbunători[30].

Îi pare rău că Levinus e „atât de ușor la minte”[31].

O a doua, a lui Erasmus, din 1 iunie 1533[32]. În care îl numește pe Olahus: „ocrotitorul meu”[33].

Olahus îi scrie de la Bruxelles, pe 21 iunie 1533[34] și îl cheamă în mod urgent în țară[35].

Erasmus îi scrie pe 23 august 1533[36] și îi spune că e pregătit să plece[37]. La final: „neasemuitule protector”[38].

Tot de la Erasmus, pe 7 noiembrie 1533[39]. Despre mai multe incendii[40].

A treia a lui Erasmus, din 23 ianuarie 1534[41]. Îi spune lui Olahus că și-a scris testamentul și că i se va publica tratatul Despre pregătirea pentru moarte[42].

O foarte scurtă scrisoare a lui Olahus. Din 23 februarie 1534[43]. Îngrijorat de sănătatea lui Erasmus[44].

O altă scrisoare, lungă, a lui Olahus, din 12 martie 1534[45]. În care îi spune lui Erasmus un zvon, care se va dovedi foarte real: „se spune că regele Angliei a interzis zilele trecute să se mai facă în biserici rugăciuni și slujbe pentru papă, așa cum era obiceiul până acum.

Mănăstirile le-a împărțit baronilor săi, care să le dărâme și să le folosească cum vor.

A emis apoi un edict prin care se poruncește ca nimeni să nu-l recunoască pe papă decât doar ca episcop al Romei.

Și se mai spune ceva: că trei sau patru principi ai lui, după ce s-au despărțit de soțiile lor legitime, urmându-i exemplul, s-au însurat cu altele. Dacă așa stau lucrurile, mi se pare că aceștia l-au întrecut cu mult pe Martin [Luther], schimbându-și soțiile după cum le vine pofta și cum e obiceiul la popoarele păgâne și barbare. Ce se va întâmpla nu se știe. Nu putem spera nimic bun din lucruri care au început rău[46].

Și astfel s-a format anglicanismul[47]…care astăzi a ajuns la „hirotonirea” femeilor.

Erasmus îi răspunde pe 22 aprilie 1534[48] și îi dă dreptate, în parte, despre ce se întâmplă în Anglia[49]. Erasmus dă vina pentru despărțirea Angliei de papă pe cardinalii trimiși în Anglia cu 7 ani în urmă și vrea împăcarea cu englezii[50].

A fost bolnav de Paști, se temea de paralizie și „[Martin] Luther a publicat o scrisoare pur și simplu furioasă din care nu respiră altceva decât ură paricidă[51].

Ultima scrisoare din acest epistolar publicat aici e a lui Olahus către Erasmus și e datată 25 iunie 1534. E trimisă de la Bruxelles[52].

Și îi spune că [Thomas] Morus[53] e și acum întemnițat și că nu trebuie să îi mai fie frică de intrigi[54]. Trebuie să se teamă, mai degrabă, de „luptătorii luterani” și de ura lor[55].

Nu urmează nicio explicație…asupra faptului de ce scrisorile dintre ei s-au oprit aici.

*

În Alfavita sufletească, Sibiu, 1803[56], prima problemă luată în discuție a fost aceea a pricinilor/ a motivelor căderii lui Adam[57].

Și amintește câteva: necredința[58], călcarea de poruncă, mândria, iubirea de mărire[59].

Dar din faptul că autorul (nu știm cine a scris-o) nu ia niciuna dintre aceste pricini în calcul, ci spune că pricinile căderii Protopărintelui nostru sunt „nebunia și nesocotința tuturor lucrurilor”[60], înțelegem că el discută mai multe opinii vehiculate pentru a lămuri adevărul lor.

În a doua chestiune: Sfântul Adam, în Rai, trebuia „cu cunoștință să lucreaze, ca să cunoască ceaî ce este bine, și să păzească porunca”[61]. Tot aici se spune că din „nelucrarea minții” a crescut în Adam necredința și din ea nelucrarea și călcarea de poruncă[62]. Și prin călcarea de poruncă s-a produs „cădearea dela darul lui Dumnezeu și înstreinarea dela dragostea lui cea Dumnezeiască”[63].

Dacă Adam nu ar fi păcătuit, el „nu ar fi căzut în moarte”[64]. În moartea sufletească și apoi în cea trupească.

„Și cine sau cunoscut pre sine, cu adevărat au cunoscut pre Dumnezeu: iară cel ce au cunoscut pre Dumnezeu, și pre sine sau cunoscut”[Și cine s-a cunoscut pe sine cu adevărat a cunoscut pe Dumnezeu, iar cel ce a cunoscut pe Dumnezeu și pe sine s-a cunoscut][65].

Cunoaștere de sine prin curățirea de patimi, iluminare și umplere continuă de har și nu doar prin introspecție psihologică. Deci o cunoaștere ontologico-eclesială și nu psihologizantă.

Iar la cunoașterea de sine desăvârșită, se continuă aici, se ajunge când venim „întru cunoștința faptelor”[66], adică când ajungem la ea prin faptele bune.

Apoi urmează o pledoarie fermă pentru o cunoaștere totalizatoare a celor create de Dumnezeu, căci „pentru aceasta au pus [le-a pus] Dumnezeu înaintea ochilor noștrii”[67].

În pagina următoare avem răspuns la întrebarea de unde „să naște credința”: „din ființă [din firea noastră] și din cunoștință”[68], din cunoașterea teologică.

În pagina a 24-a suntem învățați că trebuie să îmbinăm „osteneala cea din afară” cu „lucrarea minții”. Adică osteneala fizică, asceza trupului (post, metanii, închinăciuni, muncă fizică) cu asceza minții, care e formată din citire teologică, rugăciune, contemplație, înțelegere duhovnicească.

Trebuie să ne ostenim ca să dobândim „înțelepciune dreaptă, și să ținem adevărul, și să petreacem întru dânsul neîncurcați până la sfârșit”[69]; până la sfârșitul vieții noastre.

„Rău socotitori”[70], „pohtește” [poftește][71], „amăruntul” [amănuntul] [72], „a socoti”[73] cu sensul de a gândi/ a considera.

În pagina a 31-a se subliniază faptul că „înțelepciune neînțelegătoare” este aceea „nelucrată” zilnic și „îndelungată vreame…necurățită”. Pentru că mintea noastră are nevoie de lucrare continuă dar și de curățire duhovnicească.


[1] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, cuvânt înainte, antologie, note și bibliografie de Cornelia Albu, trad. din latină de Maria Capoianu, Ed. Minerva, București, 1974, p. 109.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 114.

[5] Idem, p. 110.

[6] Idem, p. 112.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 113.

[9] Idem, p. 115.

[10] Idem, p. 114.

[11] Idem, p. 115-117.

[12] Idem, p. 116.

[14] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 116.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 117.

[17] Idem, p. 119.

[18] Idem, p. 117.

[19] Idem, p. 118.

[20] Idem, p. 120.

[21] Idem, p. 119.

[22] Idem, p. 124.

[23] Idem, p. 122.

[24] Idem, p. 126.

[25] Idem, p. 125.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 127.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 128.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 130.

[37] Idem, p. 129.

[38] Idem, p. 130.

[39] Idem, p. 131.

[40] Idem, p. 130-131.

[41] Idem, p. 132.

[42] Idem, p. 131.

[43] Idem, p. 132.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 135.

[46] Idem, p. 133.

[48] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 136.

[49] Idem, p. 135.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 138.

[54] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 137.

[55] Ibidem.

[56] Urmărim un exemplar din biblioteca ÎPS Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, care a fost dăruit Bibliotecii Academiei Române în anul 1894. E vorba despre Alfavita sufletească, Sibiu, 1803, în BAR, CRV 656, 289 p.

[57] Idem, p. 19.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 20.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 21.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 22.

[68] Idem, p. 23.

[69] Idem, p. 26.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 28.

[72] Idem, p. 29.

[73] Ibidem.

Istoria începe de oriunde o privești [32]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

Nicolaus Olahus îi scrie prima scrisoare lui Desiderius Erasmus (1467-1536) în data de 1 iulie 1530, de la Augsburg[1].  În care îi spune că regina Maria a apreciat scrierea lui Despre văduva creștină[2] și, totodată, că el îl citește asiduu și îl prețuiește foarte mult[3].

Erasmus îi răspunde scurt, pe 7 iulie 1530, de la Friburg[4]. E bolnav dar „am de gând să înscriu numele tău între cei mai aleși prieteni ai mei”[5].

Tot o scrisoare scurtă îi scrie și Olahus în data de 20 septembrie 1530, de la Augsburg și în care îi laudă virtuțile și umanitatea[6].

Îi mai scrie o alta peste o zi, pe 21 septembrie 1530, în care îl numește pe Erasmus „prieten preastimat”[7].

Îi răspunde Erasmus în prima sa scrisoare lungă. Datată: 9 octombrie 1530, Friburg[8]. În aceasta îl consideră pe Olahus drept unul dintre cele „câteva spirite sincere și cinstite în acest secol”[9].

Îi spune cum foștii lui prieteni acum îi sunt dușmani[10], că are „o fire deschisă” și că îl „desfată prietenia oamenilor cinstiți”[11] și că s-a bucurat de lingura și de furculița pe care Olahus i le-a făcut cadou[12].

Olahus îi scrie de la Augsburg, pe 13 octombrie 1530[13]. Și îi înțelege „tulburarea sufletească”[14] a lui Erasmus, pentru că l-a citit „cu atenție și cu dragoste”[15].

Pe 19 noiembrie 1530 îi scrie din nou lui Erasmus [16], scrisoare în care îi spune: „pe drept cuvânt ești socotit cel mai învățat dintre toți contemporanii noștri”[17].

Următoarea scrisoare i-o scrie de la Ratisbona, pe 25 martie 1531[18], și ea conține expresia: „oamenii se schimbă odată cu timpurile, deși statornicia celor buni este totdeauna aceeași[19].

Și îi spune că i-a trimis lingura și furculița nu ca dar ci pentru ca „să-ți aduci aminte de mine când prânzești și când cinezi”[20].

E surprinzător de frumoasă prietenia și încrederea reciprocă dintre Olahus și Erasmus.

De la Bruxelles, Olahus îi scrie pe 25 iulie 1531 și se semnează: „tezaurar de Alba” [21].

O nouă scrisoare lungă de la Erasmus, pe data de 11 decembrie 1531. De la Friburg[22].

Și aici Erasmus vorbește despre faptul că nu s-a îndoit de „bunăvoința unică”[23] a lui Olahus și îi dorește „să continui a fi Olahus, căci în acest nume sunt cuprinse toate binefacerile prieteniei[24].

Spre finalul scrisorii vorbește despre moartea „preoților Zwingli[25] și Oecolampadiu[26][27].

Olahus îi răspunde, tot lung, de la Bruxelles, pe 12 februarie 1532[28]. Și îi spune lui Erasmus: „doresc fierbinte ca preabunul și atotputernicul Dumnezeu să-ți îngăduie să te bucuri multă vreme de această sănătate, dorită de atâta vreme”[29].

Și pentru că îi vorbise despre cei doi, Olahus îi spune: „Nu numai eu, ci toți oamenii de bine se bucură că ați scăpat de ciuma zwingliană și oecolampadiană. O, de ar scăpa biserica celor slăbiți și de ceilalți persecutori!”[30].

„Bucuria” necinstită a catolicului de moartea protestanților…

Erasmus îi răspunde și mai lung…pe 27 februarie 1532[31]. Și își începe scrisoarea cu o frază în care apar cuvintele: „am sărutat această inimă a ta cum nu se poate mai curată[32].

Nu a primit niciun ban din pensia fixată de împărat și o subvenție i-a fost suprimată, „cu o nemaipomenită nerușinare, [de] Petrus Barbirius, decanul din Tournoi, teolog și un prieten atât de bun până atunci, încât n-aș fi stat la îndoială să-i încredințez zece vieți, dacă aș fi avut zece[33].

Și așa rămâi în posteritate cu figură de neam prost…dacă te arăți nesimțit cu cele mai însemnate spirite ale lumii!

Nu-l iartă Erasmus nici pe arhiepiscopul Aleander, „de la Brundusi”, care „odinioară n-a scăpat nicio ocazie ca să mă piardă și nu mă îndoiesc că [n-]ar face-o din nou oricât de bine reușește să se prefacă acum”[34].

Recenzarea dură continuă!

Cartea lui Albertus Pius e „de o tâmpenie remarcabilă[35] și asta datorită faptului că cei de la Sorbona au lăsat-o…să treacă[36]. Cei de la facultate îl copleșesc „cu invidia” iar lucrurile din facultate nu se pun la cale înăuntru ci de către „un decan nebun și de Bedda, un om pur și simplu turbat[37]. Bedda e Noël Béda[38].

Iulius Caesar Scaliger a scos la Paris „o fițuică” „plină toată de minciuni nerușinate, de injurii furioase, [în] așa fel ticluite încât nici minciuna însăși n-ar fi putut minți cu mai multă nerușinare și nicio furie nu s-ar fi putut dezlănțui mai furios. Stilul, în întregime, îl trădează pe Aleander [pe arhiepiscop] de autor, așa cum îl trădează pe un om chipul lui”[39].

Erasmus aștepta bani de la tipografia din Frankfurt[40] și despre protestanți spune: „adepții lui Zwingli sunt puțin mai blânzi, dar mă tem să nu se înrăiască din nou. Oecolampadius are deja urmaș: pe soțul văduvei lui”[41].


[1] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, cuvânt înainte, antologie, note și bibliografie de Cornelia Albu, trad. din latină de Maria Capoianu, Ed. Minerva, București, 1974, p. 92.

[2] Idem, p. 90.

[3] Idem, p. 91.

[4] Idem, p. 92.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 92-93.

[7] Idem, p. 93.

[8] Idem, p. 95.

[9] Idem, p. 94.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 95.

[13] Idem, p. 96.

[14] Idem, p. 97.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 99.

[17] Idem, p. 99.

[18] Idem, p. 101.

[19] Idem, p. 100.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 101.

[22] Idem, p. 103.

[23] Idem, p. 101.

[24] Idem, p. 102.

[27] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 103.

[28] Idem, p. 105.

[29] Idem, p. 103.

[30] Idem, p. 105.

[31] Idem, p. 108.

[32] Idem, p. 105.

[33] Idem, p. 106.

[34] Idem, p. 106-107.

[35] Idem, p. 107.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[39] Nicolaus Olahus, Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, op. cit., p. 107.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 108.

Istoria începe de oriunde o privești [31]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a.

***

Nicolaus Olahus (1493-1568)[1], în scrierea sa Ungaria (1536)[2], după ce vorbește despre Ungaria și cetățile ei vorbește și despre Țările române.

Și el, fiind arhiepiscop romano-catolic, de origine română, spune următoarele despre ortodocșii români: „Valahii sunt creștini, doar că îi urmează pe greci în [ceea ce privește] procesiunea [purcederea] Sfântului Duh și, în unele pasaje mai de îngăduit, se deosebesc de biserica noastră”[3].

Și dedică capitolul al XIII-lea al cărții Moldovei. De trei sferturi de pagină.

Și aflăm astfel vecinii Moldovei, unul dintre ei fiind Muntenia, că cel care o conduce se numește „voievod”, că „moldovenii au aceeași limbă, rit [și] religie ca muntenii” dar că se deosebesc, în mod parțial, în ceea ce privește portul[4].

Iar moldovenii se socotesc pe ei înșiși ca fiind „de viță mai aleasă și mai harnici și mai buni călăreți decât muntenii”[5].

În capitolul următor se discută Transilvania și aici autorul atestă următoarele denumiri: Someș, Criș, Poarta de Fier, Mureș[6], Șieu, Bistrița, Arieș, Târnava, Dej, Călata, Oșorhei, Tisa, Gilău, Almaș, Huedin, Izvorul Crișului[7], Oradea, Abrud, Gyula, Lupșa, Turda, Alba Iulia, Vinț, Deva, Arad[8], Sâncrai, Aiud, Mirăslău, Cluj, Cluj-Mănăștur, Reghin, Târgu Mureș, Odorhei, Mediaș, Brașov, Corona, Zemigethusa,  Sibiu, Sebeș, Sighișoara, Orăștie[9].

Apoi Turnu Roșu, Olt[10], Ocna Sibiului[11], Făgăraș, Baia Mare, Baia Sprie[12], Sălaj, Zalău, Satu Mare, Debrețin, Carei, Bihor[13].

Se amintește despre Severin și despre podul lui Traian[14]. Apoi despre Orșova și Banat…și se redă inscripția împăratului Traian de pe pod[15]:

(fotografie)

Care are următoarea traducere: „Din grija Augustului, a adevăratului pontifex, câte nu îmblânzește virtutea romană? Iată, și Dunărea este subjugată!”[16].

În Transilvania și în Ungaria se bea vinuri „de soi, dulci, acrișoare, mijlocii între acestea două, tari, ușoare, potrivite, cantitatea celui alb fiind, totuși, mult mai mare decât a celui roșu[17]. Însă bere se bea foarte puțin[18].

Cumanii beau „un fel de băutură din mei – presat după știința lor – și apă, pe care o numesc boza[19].

Amintește despre variatele soiuri de bostan și de pepene. Pivnițele răcoroase. Gheața din beci pentru vin[20].

Exista „o puzderie de fazani, potârnichi de pădure și de câmp, cocoși de munte, sturzi și alte felurite păsări alese”[21].

Pășuni vaste. Cantitate de fân imensă[22]. Se dădea foc, ca și astăzi, fânului necosit și, tot ca și astăzi, pădurile luau foc din cauza neglijenței oamenilor, care nu supravegheau focul[23].

Păduri imense și lemne de foc pentru toți. Albine și miere din destul. Cai buni și rapizi[24]. Și cei mai apreciați erau „cei crescuți în Transilvania, în Secuime și în Muntenia”[25].

Cirezi de vite, de oi și capre[26]. Abundența de pește. Raci[27]. Ape termale, mori pentru cereale, resurse imense de aur, argint, fier, cupru, straniu, vitriol, marmură albă și roșie, plumb[28].

Și autorul mărturisește că a avut o formă solidă de aur curat de mărimea unui ou de găină[29].


[2] Cităm ediția: Nicolaus Olahus, Ungaria. Atilla, ediție bilingvă [latină-română], trad., cuvânt înainte și note de Antal Ryöngyvér, Ed. Institutul european, Iași, 1999, 282 p.

[3] Idem, p. 91.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 93.

[7] Idem, p. 95.

[8] Idem, p. 97.

[9] Idem, p. 99.

[10] Idem, p. 101.

[11] Idem, p. 103.

[12] Idem, p. 105.

[13] Idem, p. 107.

[14] Idem, p. 113.

[15] Idem, p. 114.

[16] Idem, p. 115.

[17] Idem, p. 117.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 119.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 119-121.

[24] Idem, p. 121.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 123.

[28] Idem, p. 125.

[29] Ibidem.