Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [4]

***

Primele 3 părți…

*

Îți faci probleme de unul singur. Te gândești la lucruri care ar fi putut să existe, dar nu ești sigur că ele ar putea să existe.

Ea nici nu exista înainte de tine. Te despart 7 ani, 7 ani de lumină. Iar acești ani nu pot fi trecuți cu vederea. Eu iert…dar altul nu mă va ierta. Altul mă va ucide. Îmi va zdrobi pieptul și îmi va tăia limba, va face tot posibilul ca să fiu singur și nefericit.

Ei au bani iar eu am geniu. Ei au totul, în aparență, iar eu nu am nimic…când am totul. Eu sunt al eternității, pe când ei sunt ai timpului iar eternitatea va înghiți timpul.

Trăiesc din vise, cititorule! Sper să am o familie, o casă a mea, o liniște a mea. Vreau să-mi văd copiii mei, copiii sângelui meu care mă cheamă, care mă sărută. Vreau să gust bucuriile și viața, vârsta vieții și a morții, pentru că moartea e plină de viață și invers.

Toate aceste lucruri le sper sau le visez, însă știu că nu le pot avea. Îmi fac planuri…dar ele nu se vor împlini, poate, niciodată…pentru că viața nu e în mâna noastră. În mâna noastră e doar…speranța.

Ție ți-e frică să spui: niciodată. Fugi de acest cuvânt ca de un câine, care vrea să îți rupă pantalonii. Eu nu pot să fug de cuvinte și nici de câini și nici de timp și nici de ceea ce nu îmi place. Nu pot să fug nici de mine. Mă las mușcat, oprimat, ucis și înșelat, mințit și exilat. Eu îi am pe toți și pe nimeni. Eu sunt o continuă dramă…fără auditoriu.

Ieși afară din casă și privești cerul. Îl privești îndelung. Iar…îl privești. Știu că nu ți se pare urât niciodată, pentru că mereu îl găsești plin…de noutate, de candoare, de răceală, de indulgență. Nici mie nu mi se pare urât niciodată.

Nu te uita că nu ai bani, că nu ai haine frumoase și bine călcate pe tine. Ești om! Uită-te, mai degrabă, la faptul că toți te mint din priviri. Toți te leagă de un tampon de tren. Dacă ai enervat pe cineva…civilizația, umanitatea, credința devin…amintiri. Uită tot ceea ce e mai important, tot ceea ce e sfânt și se răzbună pe tine.

E sânge pentru sânge. Sângele clocotește în ei de dușmănie, de invidie, de ură. Tremură de proști, de nesățioși, de avizi, de curvari…de insignifianți. Scârba și rușinea te inundă când îi vezi.

Însă, crede-mă, sunt în stare să mor, ca să te simți fericit! Însă niciodată nu vei fi fericit dacă eu mor. Pot să mor, să mor fără regrete, numai ca tu să fii bun, cinstit, fericit, un om credincios. Însă crezi că moartea mea te va face…un om bun? Crezi că poți să fii om…pe cadavrele altora?

Eu pot să mor. Nu îmi pasă, cititorule, nu îmi pasă prea mult de mine! Pentru că știu ce valoare are moartea mea. Moartea mea valorează infinit mai puțin decât viața mea. Viața mea rămâne. Eu sunt un mic defect, un coș de gunoi pentru mulți, în care mulți își aruncă și își prezintă resturile menajere…dar și cel care rămâne orice ar face cineva.

Și, pentru tine, pot să trăiesc sau să mor, numai să te știu fericită, iubito! Numai pentru tine, iubito…ca să știu că nu ți-am greșit ție nicidecum. Nimeni nu mă poate ierta de durerea pe care ți-o pot provoca. Numai Dumnezeu poate să o facă.

Însă e greu să mă mai înțeleg, dacă voi avea curajul să te uit…sau, mai degrabă, impertinența aceasta majoră.

Sunt fericit să te văd. Știu că fericirea e liniște. Dragostea noastră atât de unică…nu se poate uita nici când aș uita.

Nu se poate uita. Nu se uită nimic. Tu știi acest lucru și eu o știu și o să o știu întotdeauna.

Speră, cititorule! Speră să îmi mor viața corect, ca la carte! Să nu am nimic și să mor de tânăr. Să nu mai fac nimănui vreun rău și să nu mai filosofez în vânt, cu vântul în față. Poate că scriu și aiurez. Poate că viața mea sau a ta sau a noastră e o artă scrisă în fugă.

Cu mine să nu măsori asfaltul ci oglinzile! Să-mi dai să mănânc lucruri de oțel și să trag după mine locomotivele unui tren fără sfârșit! Să stau închis…și deschis tăcerii. Să nu mai văd lumina soarelui…și să văd slava lui Dumnezeu, mai presus de toate stelele lumii. Bucuria aceea nu va trece…da, nu va trece…

Restul sunt trandafiri ofiliți, amintiri, scrisori, patimi, uitări…Știu doar că în fața acelei Biserici m-am oprit și m-am rugat, ca să mă ierți…

Cititorule, e greu să saturi fântâna cu arabescuri și să pui grâul să încolțească! Pepenele va fi roșu și prea copt…și grăsimea lui va umple toată masa… Muștele se vor scălda în dulceața lui și se vor atinge și de pâine, de pâinea pe care tu tocmai ai scos-o din cuptor și ai tăiat-o și ne-ai dat-o ca să o mâncăm hulpav…

Să nu mă iubești, te rog, cititorule! Dacă m-ai întâlnit și m-ai citit și m-ai înțeles și te-am înțeles…adică m-ai iubit, ai făcut cea mai mare greșeală a vieții tale! Voi fi un bădăran cu tine, pentru că te voi iubi enorm, fără ocolișuri. Voi fi ca un ulcior, care dă pe afară de atâta apă…într-o zi cu arșită, cu multă arșiță…

Te voi iubi și mă vei iubi. Mă vei înțelege pas cu pas. Vei afla cum am trăit, cum am scris, cât de mult am suferit pentru tine, cât de mult am rezistat pentru noi…amândoi, cititorule! Noi, amândoi, suntem împreună! Ne știm, ne înțelegem, ne intuim reciproc…

Via va înflori din nou. Vor îmboboci iarăși salcâmii aceia îmbătători. Casa va fi calmă, ca și înainte: un loc de reculegere. Mă vei regăsi tot la fel de profund, de solemn și de viu…în inima ta. Acest manuscris va fi lacrimile iubitei mele, da, în acea zi, când se va șterge la ochi cu el. Și veți înțelege cu toții că nimic nu are sfârșit. Nici chiar depărtarea…sau apropierea…

(final)

Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [3]

pe faleza

*

Prima şi a doua parte.

*

Văd peste tot linguşeală de cea mai proastă calitate, cititorule, împănată cu o indiferenţă crasă. Nu mă mai miră faptul, că în România sunt mai mulţi oameni nebuni, decât sănătoşi.

Bărbaţi cu ochi bulbucaţi se perpelesc la umbră, crezând că sunt pe plaja mării. Aud valurile şi se fac că fumează (dar ei fumează, imaginar, până se afumă ca peştii), băgându-şi în gură câte un pai sau câte un băţ, aşa, ca să pară că au bani de ţigări. Dar n-au bani de ţigări, căci la casa de nebuni nu există bani şi nici termenul ţigări, ci numai termenul: medicamente.

Alţii se balansează ca o pendulă şi cred că fac dragoste, sperând să vină pe la ei mama lor, ca să le dea bomboane sau, de ce nu, câte o îngheţată sau câte un fuior, din ăla mare, de vată pe băţ. Aşteaptă ca să vină mama lor şi să îi mângâie pe creştet şi să le spună: Noapte bună, puiul mamii! Dormi cu bine!…

Dar tu, cititorule, crezi că la casa de nebuni se doarme bine? Nu! Ei sunt incoerenţi doar în aparenţă. Ei sunt, în realitate, foarte coerenţi în durerea şi în disperarea lor…dar nu îi aude nimeni…Cred că de la ei am învăţat să fiu artist şi să scriu, să le scriu suferinţa, dramele, dramele singurătăţii lor şi ale noastre, pentru că şi ei sunt noi, noi toţi. Sunt dintre noi.

De la aceşti oameni am înţeles ce înseamnă să fii turbat şi ce valoare înseamnă faptul de a fi liniştit. Da, liniştit, cititorule, liniştit ca o tăcere plină de dulceaţă dumnezeiască! Ei m-au învăţat cum e să trăieşti murind şi cum e să mori sperând în, la, prin viaţă, în, la, prin bucurie, în, la, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Şi Dumnezeu, o, cât de mult!, da, El, îi iubeşte. Le ascultă rugăciunile. Ce s-ar face oamenii de la casa de nebuni…dacă nici Dumnezeu nu ar avea timp pentru ei? Ce ar face, da, ce ar face, în acele momente de tensiune maximă, de teroare, de frică, de singurătate abisală, când delirul e realitate, când realitatea se confundă cu neantul, cu plictisul, cu moartea?

Da, ei sunt prea pedepsiţi, ca şi oamenii de la puşcărie. Durerea lor e inumană, e insuportabilă, e colosală. E o durere fără sens…sau care îşi pierde toate sensurile, pentru că nu se termină, nu se mai termină… Pentru că fiecare zi se termină ca să înceapă altă zi. Pentru că fiecare seară e prea lipsită de bucurii. Pentru că în fiecare oră 2-3 noaptea a fiecărei zile sau nopţi…se aude câte un urlet, câte un urlet din toată fiinţa…şi asta înseamnă că cineva vrea să dea cu capul de perete până …moare.

Îşi rod unghiile şi se cred fericiţi. Poate, ţie, cititorule, ţi se pare o aberaţie să îţi rozi unghiile. Însă rosul unghiilor, datul din picioare, vorbitul singur, masturbarea, încercarea de a-şi tăia venele, neluarea pastilelor sau aruncarea mâncării pe jos…sunt actele lor de libertate, de bucurie, de…încredere în ei înşişi. Dacă nu le înţelegi…eşti inuman, ca şi zidurile care îi înconjoară…şi din cauza cărora le vine să urle.

Privindu-i, nici eu nu mai înţeleg eleganţa, rostul frunzelor, dacă frunzele nu sunt oare cuvinte sau nici nu mai înţeleg cuvintele, gentileţea…pentru că te abrutizezi. Devii altceva…Devii, cu siguranţă, un neadaptat, un om scos, eliminat din statutul de om prost, care nu înţelege profund durerea, viaţa, emoţiile, ce importanţă, o, ce importanţă au clipele, da, clipele vieţii noastre.

Plouă în continuare. Nu am mâncat până la această clipă. Mintea îmi este de o luciditate care mă înfioară. Mă joc dea arta? Scriu? Sufăr? Respir? Trăiesc? Oare ce trăiesc?! Cum pot să conving…numai prin cuvinte…despre ceea ce nu are de-a face cu niciun cuvânt şi cu toate de-o potrivă?

Ceva e sigur: arta e zdrobitoare. Te zdrobeşti, te fărâmi pe tine pentru a hrăni o întreagă lume. Însă în toate astea eu sunt de-o onestitate tulburătoare. Onestitatea mea este aceea că nu ascund răul, nu îl minimalizez, nu mi-e silă de el…deşi nu-l accept. Ştiu că există. Ştiu cum arată răul în oameni. Dar ştiu şi cum arată binele. Ce fac din om alegerile lui.

Tu, cititorule, vei afla multe lucruri false despre mine, multe sentimente date cu barda, dacă nu ştii să decantezi ceea ce citeşti… Vei auzi multe lucruri false despre mine, care vor încerca să te facă să crezi, că tot ce auzi, ce simţi, ce citeşti la mine…nu sunt reale, nu sunt profunde, nu sunt explicabile. Toate minciunile spuse despre mine…vor intra însă în conflict cu entuziasmul pe care îl trăieşti când mă descoperi, cuvânt de cuvânt, carte de carte, zi de zi.

La un moment dat vei înţelege, o, sunt sigur, cititorule, vei înţelege, că te-au manipulat ca să crezi despre mine şi să crezi şi despre tine, că nu ştii ceea ce citeşti, că tot ce simţi tu este fals. Dar ceea ce simţi tu nu este fals. Tu mă înţelegi. Tu mă ştii, şi simţi, că şi eu, te ştiu şi te văd în zeci de nuanţe, că te cunosc, şi pentru acest lucru eşti avid ca să mă reciteşti şi să mă descoperi şi mai mult.

Cred că eu m-am îndrăgostit de tine, de faptul de a fi cu tine…şi tu te îndrăgosteşti de mine, de faptul de a fi cu mine. Aşa se explică de ce vreau să scriu acum, deşi sunt mort de foame şi e trecut de ora 15…iar tu, la fel, simţi că cuvintele mele te vizează, că te cunosc, că eu te cunosc, că ne cunoaştem de când lumea…

Eu scriu pentru tine fără ca tu să-mi dai de mâncare. Eu scriu. Eu scriu pentru tine. Da, da, da…Eu scriu. Eu scriu pentru tine, numai pentru tine. Îţi dau din geniul meu speranţă, te fac să lăcrimezi, să crezi în adevăr, în dreptate, să te înduioşezi, să fii tu însuţi.

Ajunge suspinul! Nu suntem la teatru. Nu îţi pune costum! Nu fii oficial cu mine. Fii tu însuţi! Eu scriu pentru tine. Fii tu însuţi! Eu scriu pentru tine, cititorule! Te rog, fii tu însuţi şi înţelege-mă că îţi sunt prieten, singurul tău prieten real, de conştiinţă.

De ce roşeşti?!… Eşti împreună cu mine…Nu trebuie să roşeşti! Dacă alţii te-au dezamăgit, eu nu te dezamăgesc. Dacă alţii te urăsc sau mă urăsc, te rog, măcar tu, doar tu, înţelege-mă! Îmi eşti de ajuns doar tu. Măcar unul. Măcar un singur cititor autentic. Am nevoie măcar de unul, ca să înţeleagă aceste zeci de pagini de strigăt, disperat, de iubire, de sinceritate, de bun simţ…

Sunt gata să scriu pentru tine, doar pentru tine, toată viaţa. Nu ştiu ce…dar aş vrea să scriu, numai pentru tine, toată viaţa… Nu vreau să călătoresc. Nu vreau să fiu bogat. Nu îmi place celebritatea…Sunt o pierdere de timp… Eu vreau ca tu, cel care mă citeşti, care mă auzi, care mă înţelegi, să fii cu mine mereu şi să te aud şi să te văd şi să te înţeleg, chiar şi când nu avem nimic de spus, chiar şi când ne vine să vorbim tot timpul, chiar şi când…şi când…şi până când…

Vreau să scriu pentru tine şi să nu te mint deloc, în niciun cuvânt…Dacă minţi, nu scapi de obligaţie. Minciuna nu se uită niciodată. Dacă minţi şi furi, dacă minţi şi înşeli vei fi prins cu veveriţa în traistă. Viaţa însă nu e roză. În cărţi situaţia poate fi şi roză, eroul poate ucide sau poate să stea ca prostul, ca mitocanul toată ziua…şi lumea să fie fericită, chiar galopant de fericită.

Poate să mintă arta? Da, minte! Şi minte cu toată gura. Numai că acest fel de minciună este educativ. Nu spunem noi că viaţa e o curvă, că nu ştiu care e o lepră, că celălalt e un c…cu ochi, un nimic ajuns regele dintr-o lume a chiorilor? Da, noi zicem! Dar în artă, acest zis, cititorule, se transformă în ceva cu consecinţe imprevizibil de bune… Asta, bineînţeles, pentru cine mai are timp să citească… Pentru cel care nu citeşte…lumea nu are nuanţe. Lumea e calpă. Dar, pentru cel care citeşte…lumea e un farmec profund, din ce în ce mai profund şi de care nu te mai saturi.

Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [2]

izbucnire de verde

Prima parte.

***

Se trece peste om şi peste ceea ce vrea el cu prea multă uşurinţă. Şi nimeni nu pierde…în afară de noi. Ne batem pentru un pumn de pământ, în loc să ne iubim unii pe alţii şi să învăţăm să ne împrietenim. Ne place să fim hoţi, parşivi, criminali, adulterini, cu tot ce există şi cu tot ce suntem.

De aceea, lumina ei mă subjugă. În loc să mă vindece, mă face să mă cutremur şi să scriu. Adevăratul scris nu ţine cont de nimic. El se scrie şi doar atât. Adevăratul scris şochează dar vindecă.

Eu încerc să mă vindec, când nu sunt vindecat şi când nu sunt băgat în seamă, când mă simt ceva murdar şi de prost gust. Fac pe infernalul ca să salvez pacea şi fac război, pentru ca să nu se uite că avem nevoie şi de el, când trebuie să spălăm adevărul cuvintelor.

Sunt slab cu cel mai slab şi tare cu cel mai tare. Dar eu nu sunt nici tare şi nici slab. Un cerc e totul. Şi această formă geometrică mă închide.

În spatele unui vers trebuie să stea fericirea de a scrie.  De aceea sunt fericit, chiar şi atunci când detest orice şi par a fi nepăsător faţă de oricine. Iubesc şi mi-e teamă să spun pe cine, de ce şi cât de mult. Eu nu ştiu de ce şi nici dacă e normal să fie aşa. Dar iubesc, fără ca să ştiu ce e iubirea sau dacă ţi-o pot explica.

Uneori sunt naiv, naiv la culme, extrem de naiv cu tine, cititorule!  Îţi spun chestiuni personale, sperând că tu le vei ţine minte sau că le înţelegi şi te pătrunzi de ele. Sau îţi spun lucruri pe care nu le ştiu (aşa ţi se pare ţie, uneori) sau mă prefac că nu le ştiu, că nu le ştii, că nu le ştim. Scriu despre lucruri pe care nu le ştim, dar nu le mai suportăm.

Sunt foarte simple, în esenţă, lucrurile pe care ţi le spun eu. Şi, pentru că sunt prea simple sunt prea greu de făcut. Te indispun cu greul. Ştiu asta. Te indispun cu bucuria mea. Şi asta ştiu. Cu verva mea de a scrie. Câteodată, da, şi eu simt un gust amar, pentru nesimţitul sau farsorul care are să mă citească sau acel gust dulce, inconfundabil, pentru prea sensibilul şi afectuosul care or să mă citească.

Un mic exemplu, de lucru, aparent, simplu. Să priveşti o floare e un lucru, pe care, în aparenţă, cred toţi că îl pot face. Dar să priveşti o floare şi când floarea e tânără şi când ea s-a ofilit, cu aceeaşi intensitate, aşteptare, încordare nu poate face oricine.

De aceea îţi spun, că eu sunt banal, adică nu sunt ca tine. Ţie îţi place să fii un savant închipuit, să ţii discursuri adormitoare şi enervante, să fii o nulitate exorbitantă. Mie îmi plac jocurile profunde, prostiile geniale, gândurile de paie, pe care nu le poţi purta în inimă datorită măreţiei lor, tot felul de lucruri  din astea, netrecătoare, nemuritor de bune.

Pe mine mă interesează că o frunză are gust bun, că oamenii sunt calmi dacă sunt ei înşişi sau că pot să omor un gândac, din necesitate, şi apoi să plâng pentru el, să mă detest pentru fapta, pe care, ca un fără de inimă, am comis-o.

Da: plâng ca un copil de ţâţă. Mă vaiet şi mă schimonosesc, de parcă sunt un mic ursuleţ panda, care îşi mănâncă dulcile lui banane în copac…pentru că nu şi le mănâncă. (Cred că tu înţelegi, cititorule, că eşti băiat mare sau fată mare, că toate debitaţiile mele au un rost, nu?!! Doar nu crezi, că toată mascarada asta nuvelistică nu are cifru, ci e o aruncare de cuvinte, o aiureală?!!!!)

Pentru că se face noapte, tocmai de aceea, aştept să o visez. Ştiu că am s-o visez şi ştiu că are să-mi telefoneze. Şi mai ştiu ceva: că sunt dator să îi stimez, să îi iubesc pe oamenii de cuvânt şi cu suflet mare. Pentru că, ceea ce este da să fie da şi ceea ce este nu să fie nu.

Fără tipar…Eu nu cred în porcăriile astea uşoare, că la fotograf, dacă stau fix…eu sunt numai static şi nu şi dinamic. Nu e adevărat! Eu sunt eu când sunt lăsat să spun ceea ce îmi place şi ceea ce vreau, dar, mai ales, când sunt lăsat să spun ce spune şi ce vrea o lume întreagă. Lumea are nevoie de gură şi eu trebuie să fiu gura şi inima şi mâna care scrie ce vrea o lume întreagă.

Am înţeles ceea ce nu am înţeles. El, spre exemplu, mi-a spus că spun lucruri antagonice. Da, el!!!… Dar el habar are ce simt eu. Habar are că adevărul meu e adevăr total şi curat. Dacă priveşti mai atent, vei vedea fâşii de fustă movă, fusta ei, de fapt rochia, ochelarii ei de soare, care s-au spart şi chiuveta, de asemenea, făcută zdrenţe. O vezi tot mai aproape… Mai aproape, până te surprinde realitatea şi îngheţi, şi tremuri.

La casa de nebuni se mănâncă dintr-o singură farfurie. Apa este stătută şi sălbatică. Medicii sunt nişte stafii speciale, cu vată în urechi şi păr în nas, cu inimă rece ca porţelanul. Şobolanii sunt în propria lor casă la casa de nebuni. Casa de nebuni este, ea însăşi, o metaforă, pentru că lumea, cu toate ale ei, e o mare metaforă. Totul te trimite spre altundeva.

Însă şobolanii au mâncat muşamalele de la mese şi hârtia igienică de la veceu şi şi-au lăsat excrementele peste tot, dar pe nimeni nu interesează aspectele insignifiante. Directorul spitalului  dă interviu, ţanţoş nevoie mare şi minte, minte în neştire, despre cât de bine şi de curat şi de cât de sănătoasă e casa de nebuni…Însă la casa de nebuni e altfel, cu totul altfel, de parcă sănătatea se poate extrage din nebunie.

Vezi femei cu părul vâlvoi, care se închină, se închină de mama focului. Poate că le dor păcatele (pe toţi ne dor păcatele) făcute cu copiii lor, cu copiii lor avortaţi, da, în neştire sau părăsiţi. Au sânii zdrobiţi. Parcă sunt arşi şi spoiţi cu untură de peşte sau cu păcură, cu păcură neagră, cleioasă.

Nu mai ştii ce să înţelegi. Vorbesc degeaba, aiurea, se bălăngăne ca măturate de vânt, se răstesc la cineva, cer cuiva anumite drepturi, se schimonosesc, vor să urgenteze o acţiune, apoi se lasă păgubaşe, părăsite de gânduri şi se machează, iarăşi imaginar, şi, iarăşi imaginar, se iubesc cu oameni imaginari, pentru că totul este imaginar.

Pe pereţi, mult jeg. În suflete, mult jeg. Mult jeg. Of, execrabil jeg! Un sfoaig verde, un miros fără nicio logică, o insultare continuă a oricărui bun simţ. Însă nu ei sunt de vină, ci sănătoşii. Dacă nebunul e un om afectat la creier, nu?, ce fel de nebun e nebunul care e …conştient? Şi nebunul conştient, conştient de rău e cel mai jegos.

Ce fel de libertate să ai într-o lume bolnavă şi care nu îţi acordă niciun drept, nicio libertate, nicio şansă? Nu poţi să spui că eşti liber aici, pentru că gratiile te gâtuie. Aceste gratii mari, de om prost, îţi intră, îţi sar în ochi, te sugrumă, te înconvoiae, te disperă. Unii au cătuşe la mâini (care libertate?), pe când alţii le au în suflet. Şi scot bale la gură, şi se hlizesc demenţial, îşi fac nevoile pe ei, îşi taie venele, urlă, vor să se sinucidă (sinuciderea e aici un fel de vacanţă la tropice…), blesteamă orice…

Îşi blesteamă viaţă. Se roagă să moară. Moartea, nu ştiu dacă e considerată o salvare, dar, cel puţin, e un fel de sărire a gardului şi o uşchire în oraş. Au început să iubească chinul, iadul, supliciul. Doamna directoare îi vizitează în fustă scurtă şi cu părul făcut pemanent. Între noi fie vorba, ea crede că este excitantă…Dar cei de acolo vor să o strângă de gât. De ce?! E de la sine înţeles: o iubesc foarte mult.

Oja şi rujul ei ies, în mod ameninţător, în relief. Ea nu îşi dă seama că ochii lor sunt vii, că sunt nişte animale de pradă, că vor mâncare, că vor mâncare cu ochii…Sau poate că ştie. Femeia, lascivă în gânduri ca  hiperbola, întotdeauna ştie ce aţâţă…mai mult… O, cât urăsc eufemismele!…

[va urma]

Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [1]

drumul vietii

Facem numai act de prezenţă. În rest, spaţiul culorii dizolvă totul, completează şi reclamă  tristeţa sau bucuria. Eu, ca şi tine, cititorule, trăim şi visăm că trăim, ne punem cătuşe şi ne eliberăm de ele.

În puterea noastră stă măreţia blocului, cât şi înjosirea broaştei ţestoase. Dar uităm de multe ori acest lucru. Ne rechemăm, după ani de uitare şi ne şoptim, nouă înşine, numele. Şi nici nu mai credem că numele nostru este al nostru.

Ne aflăm străini şi speriaţi de propriul nostru nume.  Şi nu e numai atât. Ne e frică până şi de visul nostru. Îl visăm, dar apoi ne sperim…şi alergăm să scăpăm de el, ca de un câine mort legat de trupul nostru.

Ne credem idioţi şi, în mare măsură, şi suntem, pentru că lăsăm un asemenea iepure ca să ne scape. Nu e de mirare că par înţeles. Nu e de mirare că mă regăsesc în tine. E foarte uşor să fiu ca tine, pentru că sunt ca mine. Nu te imit, dar te ştiu.

Poţi să te plângi de insuccese, de o soartă rău croită, de orice vrei tu. Dar eu îţi spun că suntem din acelaşi aluat. E bine să asculţi de tine…Dar de unde ştii că tu eşti tu? O întrebare, cititorule! Una mică şi cam deplasată, dar, te rog, să mă înţelegi, că este adevărată.

Te plângi că exişti şi că lumea aceasta nu e cea pe care o doreşti tu. Tu te plângi că nu ai bani, că eşti trist, că nu te înţelege soţia sau prietena. Am înţeles: necazurile sunt necazuri. Dar ce faci tu, ca să nu le mai ai? Cum lupţi tu împotriva lor?

Să zicem că tu nu exişti, dar eu te ştiu, pentru că vei trăi în lumea mea. Te numeşti…şi îţi pun eu un nume, pe care îl vreau, ca să devii un personaj credibil al lumii mele. Tu vrei să ai ceva şi eu fac imediat ca tu să obţii acel ceva. Tu îmi spui ce vrei şi eu fac ceea ce tu vrei. După ce vei obţine ceea ce tu vrei, te vei aşeza pe pat şi vei aştepta. Afară va ploua mocnit şi tu nu vei avea pe tine nicio haină. Vei fi gol, gol de-a dreptul.

Vei fi gol. Şi ploaia va curge. Şi tu vei aştepta. Dacă nu te-ai născut, nu exişti. Dar eu te ştiu, pentru că ţi-am dat să exişti într-o lume valorică, unde eu pun în tine tot felul de crezuri, sentimente, idealuri, instincte. Diferenţa dintre mine şi tine e aceasta: eu trăiesc mai înainte de tine…şi te ştiu, te fac să exişti.

Şi tocmai de aceea ştiu culoarea ochilor tăi. Îi ai negrii. Îţi ştiu culoarea părului tău. Părul tău e castaniu. Îţi ştiu vârsta. Tu ai 27 de ani. Între mine şi tine sunt şapte ani diferenţă…şi o altă diferenţă majoră: eu exist…pe când tu nu exişti. Tu eşti o idealitate, căreia eu îi ştiu totul, toate secretele, toate frământările, toate fobiile.

Când eu mă năşteam tu mureai. Sau eu muream, pe când tu abia nu aveai să te naşti. Erai dulce, graţioasă, cu terminaţii calde şi afectuoase. Erai numai tu şi te puteam deosebi dintre toate lucrurile.

Apoi ne-am întâlnit. Te ştiam dintotdeauna. Mă rugam dintotdeauna de tine ca să te văd, ca să te sărut, ca să te îmbrăţişez. Dar tu, nu erai decât lumină. Erai o aşteptare, care mereu mă făcea să umblu, zdrobit de dor, după tine.

Însă, când te-am găsit…tu erai trup. Trupul tău crescuse înalt, înverzise, apoi te-am privit cum te uscai, cum te usca timpul. Ai început să descreşti iar lumina din tine să înnebunească.  Spun foarte cinstit acest lucru: lumina din tine începuse să înnebunească şi va înnebuni cu timpul şi mai mult.

Nu te mai vedeam de atâta trup. Erai o formă preconcepută, rarefiată şi lascivă. Nu mai erai pură. Gândeşte-te, tu, cititorule, că m-am născut şi am rămas în viaţă numai ca să văd această lumină. Şi când am găsit-o, eu ce fac? Fug de ea şi îmi spun mie însumi că m-am înşelat.

Eu văd prin trup, dar trupul nu ştie acest lucru. Nu am taine cu trupul. Trupul e o zonă între două lumi: aceasta şi cealaltă. Când stăpâneşti o lume nu mai poţi fi uşor de înţeles.

Acum sunt prea de neprins. Alerg cât pot de mult, ca să nu fiu aflat şi să nu pot vorbi. Nu am patima vorbitului mult, dar ador să fac acest lucru. Întorc cuvintele pe toate părţile. Apoi le urăsc, le urăsc pentru că le ucid, le ucid după cum le şi vindec.

Un bolnav psihic are sufletul şi nervi foarte sensibili. Nu-i plac atrocităţile, vorbele grele şi incurabile. Fiecare traumă clădeşte un mormânt. Şi sunt multe morminte, pe care cei bolnavi le ştiu şi se ştiu. Sunt ca toţi ceilalţi, dar nu sunt ca ei. Ei vor să fie sănătoşi, să aibă o familie, dar stresul acesta de zi cu zi nu îi lasă. Se detestă şi se urăsc. Se cred incapabili de-a fi fericiţi şi, la rândul lor, de a face fericiţi pe cineva. Nu se cred vrednici de iubirea vreunui om.

Adevărul e crud, dar e vindecător. Nu par nebun, dar sunt un nebun ca şi tine, cititorule! Un nebun oarecare. Tu te temi să admiţi asta, pentru că nu vrei să fii un oarecare. Dar toţi suntem…oarecare, nişte bieţi nebuni de duzină. Când începi să scrii devii un nebun. Dar un nebun care creează şi nu unul care strică. Eu creez ceea ce alţi distrug şi ignoră, ceea ce alţii închid pe nedrept sau violează. Cuvintele mele vindecă, te vindecă!

Omul nu va deveni mai înţelept sau mai înalt, nu va fi nici mai sfânt şi nici mai abject decât vrea să fie şi decât este. Omul va fi acelaşi, oricând şi pretutindeni. Ceea ce învaţă el  nu este viaţa, nu e cum să fie viu, ci cum să nu fie viu, cum e să mori. Omul învaţă să-şi pilească nervii şi să-şi uite necazurile, să pară fericit şi să se creadă nevinovat, pentru ca să mai poată respira…

Respirarea, ea însăşi, e o traumă. Nebunia înseamnă rezistenţă. Tocmai de aceea, când nu mai rezişti, când crezi că nu mai rezişti, îţi spui, ne spunem, cititorule: că înnebunim. Dar nu înnebunim, ci doar ne prefacem că suntem sănătoşi, că suntem capabili, că suntem stabili…când noi suntem butoaie de pulbere, când noi suntem nişte pachete de violenţă.

(va urma)