Omul şi Dumnezeu-omul [V]

crucea-bisericii.jpg

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Arianismul este un păgânism reînviat, pentru că micşorează pe Dumnezeul-om Hristos. Arianismul este încă la modă şi este mai răspândit ca oricând. E ca un suflet în trupul Europei contemporane.

Privind la cultura Europei, vedem în adâncul ei ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s-a plămădit filozofia Europei, ştiinţa ei, civilizaţia ei şi, în parte, religia ei. (p. 151-153) /

Religia în limitele raţiunii pure a lui Kant nu este altceva decât noua ediţie a arianismului. Hristos, din perspectiva lui Kant sau a lui Bergson, nu este decât un simplu om. / Prin mulţi din reprezentanţii săi, protestantismul l-a depăşit în arianism chiar şi pe Arie.

Socinienii şi Schleiermacher sunt competitorii lui Arie la dez-întruparea Dumnezeului întrupat. Papismul este şi el în mare măsură arian. / Intelectualitatea este puternic atinsă de arianism. / Colivia păcatului reduce puterile de zbor ale minţii celei mândre şi aceasta nu mai vede nicio realitate mai mare decât ea însăşi. (p. 153) /

Omul a decretat despre sine însuşi: omul măsura tuturor lucrurilor (Protagoras). Măsurându-se însă prin el însuşi, omul nu a ajuns însă să se înţeleagă nici pe sine, nici lumea din jurul său. Numai în Dumnezeul-om s-a văzut omul pentru prima dată pe sine însuşi desăvârşit şi veşnic. De aici noul principiu axiologic şi gnoseologic universal al neamului omenesc: Dumnezeu-omul măsura tuturor lucrurilor. (p. 156-157) /

Antropocentrismul umanist este în esenţă diavolocentrism. Acesta se opune divino-umanismului (theantropismului) evanghelic, apostolic, patristic şi ortodox. / Toate umanismele europene se bazează pe credinţa în om. (p. 159) /

Dogma despre infailibilitatea papală din veacul al XIX-lea nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi a politeismului. Prin dogma despre infailibilitatea papală a fost erijat ca dogmă umanismul idolatru şi în primul rând cel elen antic: omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras). (p. 160) /

Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. Vrând să devină bun prin el însuşi, omul se echivalează pe sine cu diavolul. Căderea papei constă în faptul de a voi să ajungă la Dumnezeu-omul prin om. (p. 162-163) / Conform Sfântului Ioan Damaschin, Hristos Dumnezeu-om este singurul lucru nou sub soare. (p. 163) /

Conciliul Vatican II constituie renaşterea tuturor umanismelor europene, o renaştere a cadavrelor. Pentru că de când Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea pământească, orice umanism este un cadavru. Toate umanismule seamănă, mai mult sau mai puţin, cu nişte utopii criminale pentru că, în numele omului, ele ucid în diferite chipuri şi nimicesc pe om ca fiinţă psiho-fizică. / Despărţit de Dumnezeul-om, orice umanism se transformă treptat în nihilism. (p. 165-166)

Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divino-umană a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos. Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost declarat Biserică şi papa-om a luat locul Dumnezeului-om. Dogma aceasta este o panerezie, este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeului-om Hristos. (p. 167)

Toate în Biserică sunt divino-umane şi treimice. Prin Dumnezeul-om toate sunt de-a pururi conduse spre Dumnezeirea Treimică. (p. 182) / În afară de Biserică nu există nici adevărată comunitate, nici adevărate persoane. (p. 189) / În afara Bisericii, omul nu este altceva decât o formă de om, mai degrabă o umbră de om, o fantasmă, un vis şi un robot. El se simte fără conţinut, gol şi pustiu. (p. 201) /

Evanghelia este predania lui Dumnezeu în toată amploarea ei. Evanghelia scrisă se completează cu Evanghelia nescrisă a Bisericii şi se tâlcuieşte prin energia harului Sfântului Duh, Care locuieşte în Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: E tradiţie, nu căuta nimic mai mult (PG 62, 488). (p. 208)

Psa. Gianina

Omul şi Dumnezeu-omul [III]

crucea-bisericii.jpg

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Înainte de venirea Mântuitorului Hristos în lumea noastră, moartea era mai aproape de noi decât fiinţa noastră şi mai reală decât noi înşine, mai puternică decât fiecare om şi decât toţi oamenii laolaltă. Hristos a venit în lume ca să ne arate pe adevăratul Dumnezeu şi în El viaţa cea veşnică. (p. 95). / Fără Învierea lui Hristos, viaţa omenească nu este altceva decât o agonie pasivă ce se sfârşeşte inevitabil cu moartea. Dar viaţa adevărată este cea care nu se sfârşeşte cu moartea. (p. 97). /

Creştinii sunt purtători de Hristos, iar Sfinţii sunt creştinii cei mai desăvârşiţi. Sfinţii sunt singurii adevăraţi nemuritori din neamul omenesc, pentru că trăiesc cu toată fiinţa lor în Cel Înviat. Vieţile Sfinţilor nu sunt nimic altceva, decât viaţa Mântuitorului Hristos repetată mai mult sau mai puţin în fiecare Sfânt. Sau este viaţa lui Hristos prelungită în Sfinţi: viaţa Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, a Dumnezeului-om Iisus, Care de aceea S-a făcut om, ca să ne transmită ca om viaţa Lui dumnezeiască; iar ca Dumnezeu să sfinţească, să facă nemuritoare şi să înveşnicească, cu viaţa Lui, viaţa noastră omenească de pe pământ. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dint-unul sunt toţi (Evr. 2, 11).

Viaţa Sfinţilor este în realitate însăşi viaţa Dumnezeului-om Hristos, canalizată în toţi ce-i ce-L urmează pe El şi trăită de ei în Biserica Lui. Minunatul Domn, fiind în întregime Înviere şi Viaţă (In. 11, 35), locuieşte cu toată Fiinţa Lui, ca realitate divino-umană, în Biserica Lui; de aceea durata realităţii acesteia nu cunoaşte sfârşit. Viaţa Lui se continuă în toţi vecii. Orice creştin este concorporal cu Hristos (Ef. 3, 6) şi este creştin pentru că trăieşte viaţa divino-umană a însuşi trupului lui Hristos, ca unul ce este o celulă organică a lui. (p. 98-99) /

Când Dumnezeu S-a făcut om, atunci Viaţa Dumnezeiască a devenit şi viaţa omului, Adevărul Dumnezeiesc a devenit adevărul şi dreptatea omului; toate cele ale lui Dumnezeu au devenit şi ale omului. Faptele Apostolilor sunt faptele lui Hristos săvârşite de Sfinţii Apostoli cu puterea lui Hristos, iar Vieţile Sfinţilor sunt o continuare la Faptele Apostolilor. Sfânta Tradiţie se continuă neîntrerupt, ca viaţă harismatică, în toţi creştinii. Prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, creştinii se umplu de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef. 3, 19). /

Vieţile Sfinţilor înfăţişează persoane pline de Hristos Dumnezeu, prin care se transmite Sfânta Tradiţie a acestei vieţi de har. / Vieţile Sfinţilor sunt Dogmatica practică a Ortodoxiei. Ele sunt Dogmatica experimentală, Dogmatica devenită trăire în viaţa cea sfântă a oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu. Ele cuprind şi toată Morala ortodoxă, Etosul ortodox, în toată strălucirea măreţiei lui divino-umane şi în toată forţa lui de neînvins. / Morala este o Dogmatică aplicată. / Vieţile Sfinţilor sunt o Enciclopedie ortodoxă originală. (p. 100-107) /

Privind din Împărăţia lui Dumnezeu din cer, nu se văd pe pământ nici munţii, nici mările nici oraşele, nici zgârie-norii, ci omul. Pentru că sufletul omului creat după chipul lui Dumnezeu este ca un soare pe pământ. Şi fiecare dintre sorii aceştia este vizibil din cer. O, minune a iubirii lui Dumnezeu! Acest minuscul pământ, un astru dintre cele mai mici, să cuprindă milioane de sori! Sub veşmântul de trup pământesc al omului străluceşte soarele! Omul? Un mic dumnezeu în noroi. (p. 110) /

În Sfânta Biserică a lui Hristos, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, omul se transformă în dumnezeu după har, în dumnezeu-om după har. Transformarea omului, prin Dumnezeul-om Hristos, în dumnezeu-om după har este, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, arta artelor, ştiinţa ştiinţelor, filosofia filosofiilor. De aceea, Sfinţii noştri Învăţători numesc viaţa după Evanghelie, filosofie adevărată. Sfântul Macarie cel Mare numeşte pe Sfinţi filosofi ai Duhului Sfânt. (p. 110-111) /

Sfinţii au parcurs cel mai lung drum pe care-l poate face un om. Drumul ce se întinde de la Iad până la Rai. Sau mai degrabă, unul şi mai lung decât acesta: de la diavol la Dumnezeu. Ei au izbutit să realizeze scopul pe care l-a pus Dumnezeu existenţei umane: au devenit dumnezei după har, dumnezeu-oameni după har şi hristoşi după har, aşa cum atât de expresiv proclamă Sfântul Simeon Noul Teolog. Vieţile Sfinţilor arată că fiecare Sfânt este un Hristos reînnoit. Aceasta este în mod real fiecare creştin, dar fiecare după măsura credinţei lui (Rom. 12, 3). (p. 112-113) /

În toate culturile şi civilizaţiile, toate eforturile spiritului omenesc se concentrează în cele din urmă într-o gigantică strădanie de a birui moartea şi mortalitatea şi de a-şi asigura nemurirea şi viaţa veşnică, de a şi le asigura oricum. / Dorul omului după infinit, după nemurire, se găseşte în însăşi esenţa spiritului omenesc. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se găseşte în întregime în acest dor. Înscris în spiritul uman, chipul lui Dumnezeu îl împinge pe om să tindă spre toate infinităţile lui Dumnezeu şi să le dorească. Este normal ca omul să-L dorească pe Dumnezeu, ca pe prototipul său. Toată experienţa neamului omenesc dă mărturie pentru această nostalgie. (p. 116-117) /

Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu a revărsat în fiinţa lui dorul după nemărginirea dumnezeiască a vieţii, după nemărginirea dumnezeiască a cunoştinţei, după nemărginirea dumnezeiască a desăvârşirii. Chipul lui Dumnezeu din natura umană are un sens ontologic şi teologic: ontologic, fiindcă în chipul lui Dumnezeu ca dar constă esenţa fiinţei omeneşti; iar teologic, pentru că prin aceasta a fost stabilit drept scop al vieţii omului Dumnezeu, cu toate perfecţiunile Lui dumnezeieşti.

Omul este creat ca o fiinţă divino-umană potenţială, care are datoria ca, lăsându-se condus de sufletul lui după chipul lui Dumnezeu, să se asemene întru totul cu Dumnezeu şi în acest fel să devină o fiinţă divino-umană în act, adică o fiinţă în care omul este unit în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi trăieşte prin desăvârşirile Lui divine infinite. (p. 118) /

Revolta omului este împotriva constituţiei fiinţei sale ca chip al lui Dumnezeu, pentru că omul a părăsit pe Dumnezeu şi s-a restrâns la materia pură, la omul gol. Umanismul este tocmai răul fundamental, primordial al omului. În numele umanismului autonom, omul l-a alungat pe Dumnezeu într-o transcendenţă supraumană. Totuşi, chiar şi aşa, însuşirile chipului lui Dumnezeu au rămas să se manifeste în om sub forma nostalgiei după progresul infinit, după cunoaşterea infinită, după perfecţionarea infinită, după existenţa infinită. Conştient sau subconştient, omul tinde să readucă în el chipul pierdut al lui Dumnezeu.

Prin toate nostalgiile sale umaniste, omul strigă din toată fiinţa lui după Dumnezeul-om. De aceea, prezenţa Dumnezeului-om Hristos în lumea aceasta era şi naturală şi raţională şi necesară. Cele mai esenţiale cerinţe şi necesităţi ontologice ale fiinţei omeneşti au fost satisfăcute odată pentru totdeauna în Persoana Dumnezeului-om Hristos. (p. 119) /

Psa. Gianina.

Omul şi Dumnezeu-omul [II]

crucea-bisericii.jpg

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi Domn în toate lumile cele văzute şi nevăzute. / Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire. Învierea lui Hristos este mama tuturor creştinilor, mama tuturor celor nemuritori. (p. 65). /

Dacă trece o zi şi nu-ţi învingi măcar un singur păcat, recunoaşte că ai devenit şi mai muritor. Dacă însă îţi vei învinge un păcat sau două sau trei, ai devenit mai tânăr, o tinereţe care nu îmbătrâneşte, nemuritoare şi veşnică. Cu cât mai multe păcate are omul, cu atât este mai muritor. (p. 66-67).

Omul lumii nu iubeşte excursiile spre ce este dincolo şi spre ce este veşnic. Prăpastia dintre timp şi veşnicie este pentru el de netrecut. / Pentru ca omul să fie nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor în centrul simţirii lui de sine; pentru ca să fie veşnic, el trebuie să se recunoască veşnic în centrul conştiinţei lui de sine. / Personalitatea veşnic vie a Dumnezeului-om Hristos este tocmai Biserica. Biserica este întotdeauna o personalitate şi anume o personalitate divino-umană, un trup şi un suflet divino-uman. / Misiunea Bisericii este de a întări mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4). Misiunea Bisericii este de a crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu temporalitatea şi moartea, şi că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate înaintează spre nemurire şi veşnicie. (p. 73-75) /

Biserica este veşnicia divino-umană întrupată în limitele timpului şi ale spaţiului. Biserica este ecumenică, catolică [universală, sobornicească], divino-umană, veşnică, de aceea constituie o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi a Duhului Sfânt a face din Biserică o instituţie naţională, a o restrânge la scopul şi metodele naţionale meschine, limitate şi trecătoare. Scopul ei este supra-naţional, ecumenic, pan-uman: acela de a uni în Hristos pe toţi oamenii, fără excepţie. (cf. Gal. 3, 28 şi Col. 3, 11). (p. 75). /

Biserica este personalitatea Dumnezeului-om Hristos, un organism divino-uman, iar nu o organizare omenească. Ca personalitate a Dumnezeului-om, ca şi trupul Dumnezeului-om, Biserica e indivizibilă. / Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula este contrariul: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Şi Biserica noastră a făcut de multe ori greşeala aceasta. Dar ştim că acestea au fost neghinele vieţii noastre bisericeşti… /

Este de acum timpul, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze de a fi exclusivi sclavi ai naţionalismului şi de a fi arhierei şi preoţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Misiunea Bisericii dată de Hristos şi realizată de Sfinţii Părinţi este aceea de a cultiva în sufletul poporului conştiinţa că fiecare credincios este frate al tuturor oamenilor şi slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor făpturilor. Mijloacele de a realiza acest scop, al Bisericii Soborniceşti, sunt nevoinţele-virtuţile divino-umane. (p. 76-77).

Dacă eşti al lui Hristos, smereşte-te pe tine însuţi până la condiţia de vierme: transpune-te în situaţia oricărui om îndurerat, în situaţia oricărui om amărât, în situaţia oricărui om chinuit, în durerea oricărui animal şi a oricărei păsări. Smereşte-te pe tine însuţi mai prejos de toţi: fii toate în toţi, dar prin Hristos şi după Hristos. Când eşti singur, roagă-te: Smerite Doamne, smereşte-mă cu smerenia Ta! (p. 78). /

A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, ocărât, scuipat şi luat în bătaie de joc. [Dar asta nu înseamnă să te imaginezi astfel şi să te victimizezi la tot pasul, din orice motiv oarecare şi să ţipi întruna că eşti o victimă şi un prigonit – n.n.] Mediul în care creştinul aduce roadă este martiriul. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor. / Roagă-te: Îndelung-răbdătorule Doamne, dă-mi îndelunga răbdare, măreţie sufletească şi blândeţe! /

Ascetismului civilizatoric în numele omului european putred şi desfigurat, în numele ateismului, civilizaţiei, al lui antihrist, trebuie să-i opunem asceza săvârşită în numele lui Hristos. Numai nevoinţele-virtuţi ortodoxe pot face sfânt orice suflet şi sufletul întregului nostru popor. (p. 79) /

În calitate de unică purtătoare şi păstrătoare a Persoanei desăvârşite şi pline de lumină a Dumnezeului-om Hristos, Ortodoxia se realizează exclusiv cu mijloace divino-umane ortodoxe, cu virtuţile ascetice în har, iar nu cu mijloace împrumutate de la romano-catolicism sau protestantism, pentru că acestea sunt creştinisme în versiunea omului european îngâmfat, iar nu după Dumnezeul-om Cel smerit. / Ortodoxia duce întotdeauna la renaşteri ascetice, şi altfel de renaşteri, Ortodoxia nu cunoaşte. (p. 80).

În afara Sfinţilor nu există învăţători şi pedagogi adevăraţi, nici o cultură adevărată fără sfinţenie. Numai Sfântul este adevăratul pedagog şi învăţător, numai sfinţenia este adevărata lumină. Cultura adevărată, luminarea adevărată, nu sunt nimic altceva decât iradierea sfinţeniei. Numai Sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, iradiază şi acţionează în lumină. Sfinţind, sfinţenia în acelaşi timp luminează şi învaţă. În realitate, cultura înseamnă luminare, luminare prin sfinţenia în Duhul Sfânt, Care este Purtătorul şi Creatorul sfinţeniei şi al luminii şi al cunoştinţei. (p. 82) /

Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul culturii. Fiindcă, dacă cultura nu ne descoperă sensul veşnic al vieţii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine să fii tigru în mijlocul junglei sau leu în pustie decât un om lipsit de cultura sfinţeniei. Cultura fără sfinţenie, luminarea fără sfinţirea în Duhul Sfânt, acestea le-a inventat Europa în idolatria ei umanistă. N-are importanţă dacă această idolatrie se manifestă în cultul papei sau în cultul Bibliei, în cultul mecanicii, sau în cultul modei. Adevărata cultură, ortodoxă şi evanghelică, luminează pe om cu lumina dumnezeiască şi îl aduce la cunoştinţa a tot ce este nemuritor şi veşnic, dumnezeiesc şi sfânt. (p. 82-83). /

Popoarele ortodoxe au conştiinţa culturii ca sfinţenie, pe care o aşteaptă de la învăţătorii [intelectualii] lor. Poporul nu vrea o cultură europeană epidermică, mecanică, o luminare exterioară, ci vrea cultura Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii. / Cultura este luptă pentru sfinţenie şi nu o pierdere în labirintul facultăţilor şi universităţilor scolastico-protestante. Separată de sfinţenie, opusă Evangheliei, cultura devine o tragică sforţare zadarnică şi care transformă fiinţa umană într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică. (p. 83-84). / Sfinţenia este starea normală a sufletului nostru, după chipul lui Dumnezeu. (p. 85) /

Împărăţia morţii se întinde cât şi omul. Umanismul! Un joc pueril şi zadarnic în angrenajul morii asurzitoare a morţii. Prin păcat şi prin moarte, omul a transformat lumea aceasta într-o înfricoşătoare monstruozitate. / Fără minunatul Domn Iisus, lumea este un întuneric mişunând de fantome. Lumea este un teatru al umbrelor fără Hristos, unde omul nu ştie încotro merge (In. 12, 35). (p. 90) /

Sfinţii cei purtători de Dumnezeu sunt lumina lumii, luceferii lumii (Mt. 5, 14; In. 8, 12; Filip. 2, 15), pe care întunericul păcatului nu poate să-i cuprindă. Nu sunt ei înşişi lumină, ci prin Hristos, Care este în ei. (p. 91). / Sfinţenia este nevoinţa (asceza) în har, de aceea şi cultura este o astfel de nevoinţă (asceză). / Cultura este o proiecţie a sfinţeniei. (p. 92) / Cultura după modelul iluminismului european nu poate fi o cultură pentru noi. E o foame şi o sete foarte adâncă a sufletului nostru, mult mai adâncă decât socotesc mulţi dintre intelectualii noştri şi nimeni nu poate să o satisfacă, afară de Hristos şi de Sfinţii Lui. (p. 93) /

Psa. Gianina.

Omul şi Dumnezeu-omul [I]

crucea-bisericii.jpg

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Orice făptură are ochi, ochi ce plâng neîncetat din pricina unei dureri amare. Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se strâng în inima omului. Lumea este un condamnat la moarte fără speranţă, iar gândirea este culmea absurdităţii, atunci când nu le vedem pe toate în Hristos. (p. 42-43) / Păcatul şi moartea de-logosifică pe om şi creaţia, îndepărtează din creaţia lui Dumnezeu caracterul de logos, logositatea şi raţionalitatea primordială semănate în ea de Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu atunci când a creat-o. Păcatul şi moartea sunt singura absurditate în lumea aceasta. Singura non-logositate, singura a-logositate. (p. 44-45)

Bietul neam omenesc nu are decât un singur prieten adevărat: pe Mântuitorul Hristos, pentru că l-a izbăvit de cel mai mare duşman al său: moartea. / Odată cu nemurirea şi nepăcătuirea, timpul devine suav. Fără Hristos, Cel Singur Atotputernic, timpul este o grea povară. Cu El, timpul devine uşor. (p. 46)

Dumnezeul-om este cea mai înaltă, cea mai deplină şi mai desăvârşită sinteză a veşniciei şi a timpului. Dumnezeu-Logosul întrupat a dovedit că timpul este o pregătire pentru veşnicie. / Timpul este anticamera veşniciei, iar viaţa fără Dumnezeu-Logosul este anticamera Iadului. Iadul este o viaţă fără Logosul lui Dumnezeu. În Iad nu există nici cuvânt, nici raţionalitate, nici sens. (p. 47)

Omul este o fiinţă introductivă, o fiinţă pregătiră pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor. / Rostul gândurilor omului este acela de a se dezvolta în gânduri veşnice şi divino-umane. Gândul este o povară grea şi chinuitoare. Numai ca şi gând al lui Hristos el devine o povară uşoară şi iubită. Când gândul se logosifică şi se hristifică (când se transformă adică în gând al Logosului, în gând al lui Hristos), atunci îşi dobândeşte valoarea, bucuria şi sensul lui veşnic. Fără Hristos, orice gând este un mic iad şi toate gândurile laolaltă sunt un Iad nesfârşit şi veşnic. (p. 47-49).

Aş prefera să fiu într-un iad în care este Hristos (să mi se ierte acest paradox!), decât într-un rai care nu-L are pe Hristos. (p. 49).

Numai în Domnul Cel Preadulce am simţit şi am aflat că lumea aceasta este o prefaţă a alteia; timpul este o introducere la veşnicie. În adâncul logosic al fiinţai omeneşti create după chipul lui Dumnezeu, timpul şi veşnicia se găsesc unite organic şi ontologic potrivit măsurii fiinţei omului. (p. 49).

Filosofia după Hristos este filosofia omului înnoit şi renăscut în Hristos, a omului sfinţit şi îndumnezeit în Hristos. În realitate, există numai două filosofii: cea divino-umană şi cea omenească. Una este filosofia unităţii, a monismului divino-uman, şi cealaltă este filosofia diviziunii, a pluralismului omenesc, care se mişcă în cercul vicios al mortalităţii, prin care om li lume au devenit legiune (Lc. 8, 30). Filosofia divino-umană este filosofia experienţei divino-umane, în care nimic nu este abstract, în care toate se bazează pe experienţă, pe trăire în har şi pe faptă. (p. 53).

Iisus Hristos sobornicizează [universalizează] simţirea şi conştiinţa fiecărui membru al Bisericii, aşa încât să trăiască laolaltă cu toţi Sfinţii (Efes. 3, 18). / Satan este cea mai însingurată fiinţă în toate lumile. Satan este singur în sens absolut. Satan este Satan deoarece conştiinţa de sine şi simţul de sine al lui sunt cu desăvârşire rupte de Dumnezeu şi de toate celelalte fiinţe şi creaturi. Salvarea de satanism, de solipsism şi de egoism se găseşte numai în divino-umanizarea omului în Hristos. Iubirea şi mila lui Hristos sunt singura mântuire a păcătoşilor şi slava nemuritoare a Drepţilor. (p. 54-55).

Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Logosul a arătat că logositatea este esenţa naturii noastre, temelia fiinţai noastre omeneşti, baza vieţii şi existenţei noastre omeneşti. După arhetipul şi după esenţa ei, întreaga creaţie este din Logosul şi pentru Logosul (Col. 1, 16-17). La El, prin El şi în El, toate se readuc la obârşia şi existenţa lor logosică: la sfinţenia, frumuseţea şi puterea lor de la început; la Raiul lor. Pentru că în Logosul se găseşte Raiul, în timp ce în afara logosităţii, este Iadul. / Iadul este simţirea din care a fost alungat Dumnezeu. (P. 58).

Hristos e Singurul în care taina gândirii îşi găseşte dulceaţa ei. Gândirea omenească e coruptă de păcat întocmai ca şi simţirea. Hristos S-a făcut om tocmai pentru ca să n lase ca planeta aceasta condusă de raţiunea umană [căzută], să devină, definitiv şi ireparabil, o adevărată casă de nebuni. (p. 60).

Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul. În adâncurile lui cele mai ascunse, sufletul este nostalgie după Hristos, nostalgie după Dumnezeu. (p. 60) / Omul este cea mai extraordinară minuni din toate lumile. Ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una singură – în om. Prin suflet l-a legat de lumea spirituală iar prin trup de lumea sensibilă. De aceea pe om îl atrag deopotrivă tainele lumii spirituale şi farmecul lumii materiale. Cu toată fiinţa lui, omul se găseşte întins între aceste două lumi, ca o coardă. Gândirea despre om a fost un doliu pentru om până ce Logosul a explicat oamenilor ce este omul şi i-a logosificat şi hristificat. (p. 60-62).

Numai prin Dumnezeu-Logosul, omul s-a întors la sine însuşi, pentru că în adâncul fiinţei lui complexe, complicate, este logosic. Nu există om pe care să nu-l lumineze Cuvântul încă de la intrarea lui în lumea aceasta şi în viaţa aceasta (vezi Ioan 1, 9). Până nu se logosifică şi nu se divino-umanizează, tot ceea ce este uman, este inuman. Omul este om adevărat numai prin Dumnezeu-omul şi în Dumnezeu-omul. Scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai din a logosifica, a hristifica şi a îndumnezei pe om în toată fiinţa lui. (p. 62).

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dumnezeu însă, prin Învierea Lui, îi condamnă pe oameni la nemurire. Înainte de Învierea lui Hristos, moartea era înfricoşătoare pentru om, iar de la Învierea Domnului, omul devine înfricoşător pentru moarte. (p. 64).

Psa. Gianina.