Nu poţi să taci, când toate sunt aşa frumoase…

Violeta Neamţu este autoarea acestei minunate, uluitoare fotografii.

*****

Nu poţi să taci de-atâta frumuseţe…

Nu poţi să taci de-atâta sens…

Ţi se scurg cuvintele, gândurile…când contempli măreţia unui albastru fără margini,

când vezi câtă măreţie este într-o lacrimă de rouă,

când vezi câtă măreţie este într-un surâs bun, binecuvântat…

O, nu poţi să taci!

Trebuie să mulţumeşti celui care zâmbeşte frumos.

Trebuie să mulţumeşti scaunului, mesei, somnului care te apucă bucuros,

palmelor care îţi şterg transpiraţia frunţii,

celor care vin şi te bineînmiresmează cu cuvintele lor…

Lecţia mulţumirii o înveţi împreună cu oamenii.

Da, împreună cu oamenii…

Unii zic că iubind oamenii înveţi să fii perfid, crud,

pentru că bucuria pentru ei e rănită…de prea multă cruzime.

Cruzimea,

ca nişte colţi de rechin,

te sfâşie…

Sonorul dat la maximum al nesimţirii, o, da, te sfâşie, îţi zdrobeşte inima…

Dar, dacă crezi că prea multa sensibilitate şi măreţia de cuget…

sunt nişte greşeli ce trebuie scoase din caracterul tău

nu faci decât să te tulburi ca apa unei fântâni,

a unei fântâni adânci,

unde se prefigura, până mai ieri, cerul…

Da, prea frumoase…

Sunt prea frumoase lucrurile lui Dumnezeu când şi tu te umpli de frumuseţe.

Pentru că nu poţi vedea frumuseţea decât din mijlocul frumuseţii

şi nu poţi sorbi nectarul acesta, al fericirii dumnezeieşti,

decât dacă ierţi bocancii barbariei ce îţi tot dau şuturi…

Eu cred în iertare, chiar dacă puţini mă iartă.

Cred în iertarea care mă face un fulg de nea.

Cred în iertarea care mă umple de lumină şi lacrimi.

Da, dragii mei,

cred în bucuria pe care o împarţi precum pâinea

şi,

din care,

tot dând,

ai şi mai multă!

De ce cred?! De ce tot…cred?!!!

Pentru că Dumnezeu m-a tot hrănit cu ea, cu această bucurie,

în mijlocul unei nefericiri lucii,

a undelor de murdărie de pe geam,

a undelor de uitare şi părăsire…

M-am tot întrebat şi m-am tot minunat.

M-am tot minunat, cred că da, m-am tot minunat,

de frumuseţile lui Dumnezeu care nu se mai termină,

care sunt o învăluire continuă de încântare!

Şi m-am tot rugat să fiu ucenic acestei clipe a bucuriei.

Să învăţ bucuria,

pas cu pas,

să îi netezesc lacrimile pas cu pas.

Ştiaţi că lacrimile bucuriei, lacrimile dulci…sunt dincolo de sarea lacrimilor?

Ştiaţi că multa bucurie se naşte tocmai din regret suferit cu rugăciune iertătoare?

O, nu vreau să tac, Dumnezeul meu,

Tu ştii că nu pot să tac şi să nu spun frumuseţea minunilor Tale cele prea răpitoare.

Pentru că totul e atât de frumos…încât se opreşte gândul.

Pentru că totul e atât de senin…încât serenitatea devine tăcere.

Pentru că totul e atât de viu, Dumnezeul meu, o, Dumnezeul meu,

încât, până nici fericirea nu mai are termeni de comparaţie!

Pr. Dorin