Etichetă: Ortodoxie şi etnocraţie

Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [2]

Leave a comment

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Ediţia de faţă este a doua, prima ediţie fiind cea din 1938, p. XXXIII.

Textul cărţii ca atare

Capitolul „Copilărie şi sfinţenie” debutează cu motoul: „Vremea noastră e vremea tineretului”, p. 1, autorul văzând în copil „piatra unghiulară în zidirea altei lumi pe ruinele celei vechi”, cf. Ibidem. Iar creşterea copilului în mod virtuos e un deziderat creştin şi pedagogic arhicunoscut. Numai că educaţia creştină sădită în sufletul noii generaţii nu e numai un bun social, pentru că el „trece dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere destinul omului în veşnicie”, p. 2.

Punând problema rolului copilului în societate şi a cum văd diverse concepţii politice dezvoltarea copilului, autorul întreabă: „Ce e statul faţă de Biserică? O putere naturală, mărginită în condiţiile de timp şi spaţiu ale vieţii pământeşti. Pretenţia lui [ a statului n.n.] de a stăpâni pe om în exclusivitate şi de a-l absorbi total în finalitatea politică înseamnă, implicit, interzicerea acestui om de la destinaţia-i veşnică şi strivirea sufletului în teascul timpului şi al spaţiului”, p. 3.

Crainic afirmă în mod răspicat faptul că omul e o fiinţă liberă, creată de către Dumnezeu ca să se bucure de lumina lui Dumnezeu şi de comuniunea cu Sine şi nu…”un instrument orb” al statului, al puterii statale, p. 3 Credinciosul ortodox aparţine Bisericii lui Hristos. Iar „Biserica există în timp şi spaţiu, dar ea nu e din timp şi din spaţiu”, p. 4, din istorie, nu e o creaţie telurică sau a oamenilor, pentru că îşi are rădăcina/ fundamentul în viaţa lui Dumnezeu.

Traiul nostru în Biserică şi societate ne pregăteşte pentru veşnicia cu Dumnezeu, trăită împreună cu Dumnezeu, p. 4 iar „cadrul familial, cel profesional şi cel statal se subordonează ierarhic cadrului ecumenic sau universal, care e Biserica”, cf. Ibidem. Însă statul democratic român nivelează distanţa dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile eterodoxe şi nu acordă drepturi preeminente nimănui în mod oficial.

Deşi Biserica Ortodoxă este lumina lumii şi sarea pământului, adevărata Biserică a lui Hristos, la nivel legislativ, potrivit jocului democratic ea este o instituţie printre alte instituţii şi, uneori, la nivel practic, chiar o instituţie mai puţin importantă sau mai deloc importantă în comparaţie cu alte instituţii ale statului român.

Citând pasajul evanghelic Lăsaţi pruncii să vină la Mine!, Crainic afirmă: „între Iisus Hristos şi copii există o atracţie spontană. El are braţele deschise către toţi copiii din lume, iar aceşti copii sunt împinşi către Dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor. În icoanele care înfăţişează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care îl primesc cu entuziasm mai fierbinte şi ramurile verzi cu care Îl omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged.

Dar este în aceste icoane un amănunt de o frumuseţe înduioşătoare: pe planul întâi e zugrăvit un copil, care se pleacă cu o cucernicie de-o infinită gingăşie şi sărută din mers piciorul Mântuitorului călare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amănunt toată adânca pornire şi toată recunoştinţa copilăriei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu, Care vine”, p. 5.

Concluzia autorului, pe deplin adevărată, e că trebuie să îi lăsăm pe copii să îşi urmeze, să îşi dea curs atracţiei naturale spre Creatorul şi Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, p. 5-6. „În creştinism, măsura omului desăvârşit nu e cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Această măsură a religiozităţii, pe care ne-o dă Iisus Hristos, pare bizară pentru felul nostru obişnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm cultura cu religia.

În cultură, care e un fenomen omenesc progresiv, o acumulare necontenită de idei şi de cunoştinţe noi, copilul nu poate să fie măsura noastră. El e un fermecător ignorant, pe care trebuie să-l ridicăm treptat la nivelul nostru de instrucţie. Procesul religiunii [ adică al religiei, al înduhovnicirii ortodoxe n.n.] însă se petrece invers faţă de procesul culturii”, p. 6. Pentru ca să ne îndumnezeim sau îndumnezeirea nu înseamnă o complicare a vieţii noaste, ci, dimpotrivă, simplificarea noastră şi umplerea noastră de curăţie dumnezeiască, cf. p. 7.

Trebuie să fim precum pruncul care nu tinde în mod conştient spre patimă, spre rău, p. 7, şi care nu îşi dezvoltă capacităţile intelectuale spre a deveni un duplicitar, un parşiv, ci se dezvoltă intelectual pentru ca să se folosească cuviincios şi duhovniceşte de viaţa sa şi de creaţia lui Dumnezeu. De aici, de la această afirmaţie, nu trebuie să înţelegem însă – cum se înţelege prost de obicei – că ştiinţa multă de carte te face pervers şi şmecher. Ci ştiinţa de carte folosită rău, nu în scopul înduhovnicirii, ci al parvenirii tale, te face o lighioană intelectuală şi nu şcoala te învaţă răul.

Şcoala, studiul, experienţa te învaţă să te simplifici pe măsură ce devii tot mai profund. Însă, cum foloseşti tu ştiinţa ta de carte şi virtuţile tale psiho-somatice ţine de alegerea ta şi nu de mediul ostil din jurul tău. Aşa că nu putem da vina pe politica proastă, pe lipsa banilor sau pe alte lucruri, că noi nu suntem oameni profunzi, sfinţi şi foarte luminaţi la minte, ci pe lenea şi confortul nostru demonic, pe laxitatea vieţii noastre şi pe indiferenţa faţă de sufletul nostru şi de perspectiva veşnică, nu doar istorică, a vieţii noastre.

Crainic conchide în problema simplificării noastre şi a devenirii noastre precum pruncii, că: „am putea spune, fără să greşim, că suntem atât de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi [ sau să redescoperim în noi n.n.] până la sfârşitul vieţii” noastre, p. 7. Poeţii, filosofii, eroii, sfinţii sunt desemnaţi de către autor drept „cele mai înalte culmi ale geniului omenesc” şi, continuă să spună acesta, „fiecare din ei realizează în felul său ceva din sufletul pur al copilăriei”, p. 7. După cum se observă, Nichifor Crainic recenzează în mod obiectiv spaţiul şi artefactele culturii şi vede în operele culturale argumente ale realităţii lui Dumnezeu. El ne îndeamnă să fim selectivi şi să ne asumăm ceea ce ne zideşte din cultura mare a umanităţii şi, am continua noi, şi din spiritualitatea mare a umanităţii.

A-ţi asuma adevărul din operele scriitorilor sau din alte culte sau religii nu înseamnă a face în inima ta un ghiveci de Ortodoxie şi eterodoxie de zile mari, ci, potrivit metodei selecţiei patristice a unui Sfânt ca Iustin Martirul sau ca Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să alegem ceea ce e adevărat din toate…pentru că reprezintă adevărul lui Dumnezeu şi, implicit, adevărul Bisericii Sale. A respecta adevărul, indiferent de cine îl formulează, înseamnă să respecţi pe Dumnezeu, Care îngăduie ca şi oameni păcătoşi şi străini de dreapta credinţă să formuleze adevăruri, fragmente de adevăr, din adevărul general valabil.

Pr. Dorin

Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [1]

3 comments

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Studiul introductiv al d-lui Constantin Schifirneţ se numeşte: O concepţie teologică despre etnic şi naţiune, cf. p. V-XXXII. Nichifor Crainic, spune realizatorul acestei ediţii, a fost una dintre personalităţile care „au declanşat dezbaterea asupra rolului Ortodoxiei” la nivel naţional, la nivelul românităţii, p. V. El a dorit autohtonizarea creaţiei româneşti, cf. Ibidem, luptând împotriva strategiei imitaţiei în spaţiul culturii, p. VI, pe care – după cum am văzut în cartea anterioară dezbătută de către noi – o susţinea Lovinescu.

Crainic a fost un naţionalist, însă unul de altă factură decât majoritatea naţionaliştilor de la noi, p. VI. El s-a deschis către problemele contemporaneităţii cât şi spre valorile universale, cf. Ibidem, nemilitând pentru un naţionalism îngust şi revanşard. El „n-a promovat izolaţionismul cultural sau un autohtonism rupt de viaţa culturală a epocii. Dimpotrivă, în pofida limbajului uneori agresiv şi apodictic, el dialoghează cu doctrine şi curente ale timpului său”, p. VI. Când ia atitudine împotriva unor curente avangardiste ea atitudine din punctul de vedere al tradiţiei româneşti, p. VI.

Ideile directoare ale gândirii lui Nichifor Crainic: 1. A subliniat permanent caracterul religios al culturii româneşti vechi; 2. Ţările Române, după căderea Constantinopolului, preiau „rolul de ocrotitoare a Ortodoxiei”; 3. A subliniat rolul activ al domnitorilor ortodocşi în viaţa Muntelui Athos şi a Patriarhiilor ortodoxe orientale; 4. A inspirat grijă şi atenţie pentru monumentele de arhitectură religioasă; 5. A accentuat faptul că românii ortodocşi au luptat de-a lungul timpului împotriva atacatorilor eterodocşi sau păgâni; 6. A subliniat specificul culturii româneşti, care are amprente universale etc., p. VII.

Crainic a dorit să transforme sufletul românului „prin integrarea acestuia în spiritualitatea ortodoxă – temei al etnicului românesc”, p. VII. De aceea a amintit în mod constant clasei intelectuale a vremii sale că trebuie să-şi asimileze tradiţia pentru a fi oameni moderni ai României, p. VIII.

În problematica sa scriitoricească vizavi de etnocraţie a fost adânc ancorat în Scriptură: 1. diversitatea neamurilor apare odată cu Turnul Babel, p. VIII; 2. Limba, neamul, naţia, cf. Fac. 10, 5, 20.; 3. Cincizecimea se adresează neamurilor, p. IX. „Crainic a recunoscut în creştinism[-ul ortodox n.n.] modul de a fi local şi universal în acelaşi timp”, cf. învăţăturii Sf. Dionisie Areopagitul, p. IX.

„Naţiunea este modul de a fi în concret al omului în relaţie cu ceilalţi, al cărui substrat e religia”, p. XI. „Crainic a conferit naţionalismului un conţinut concret”, p. XVI. „Pentru Crainic, românismul este o trăsătură indelebilă a etnicului nostru dintotdeauna”, p. XVI. Pentru el, Ortodoxia este „una din dimensiunile etnicului românesc”, p. XIX.

Crainic discută tradiţia în relaţie cu etnicul şi afirmă că tradiţia nu înseamnă paseism, ci „moştenirea perenă, organică, aptă de adaptabilitate la orice nou context al etnicului românesc fără a-şi pierde stabilitatea, cea care conservă specificitatea etnică”, p. XX.

Schifirneţ afirmă, pe drept cuvânt, că Crainic nu a fost un epigon al lui Iorga în problema etnicului şi a tradiţiei şi nici gândirismul nu a fost o copie xerox a sămănătorismului, p. XXI. Directorul de la Gândirea, Nichifor Crainic, „s-a delimitat de Iorga prin afirmarea viziunii sale despre etnic conceput în raport nemijlocit cu Ortodoxia”, p. XXI.

„Crainic a fost acuzat că a ar promova ruralismul, primitivismul şi ţărănismul”, p. XXII. Însă afirmaţiile acestea sunt răutăcioase, pentru că nu se susţin pe probe reale. Însă, suntem de acord cu Schifirneţ când pune că: „din scrierile lui Crainic străbate un misionarism rar întâlnit la alţi autori români, comparabil poate cu cel al lui Iorga”, p. XXIII. Asta am simţit şi noi de la primul contact cu opera lui: Crainic a dorit să înveţe, să îndrume, să consilieze din toată inima pe cei care vor să îşi cunoască rădăcinile ortodoxe şi naţionale. El este un catehet al întoarcerii la rădăcinile proprii.

Are atitudini critice faţă de democraţie, de politicianism, vizavi de nerespectarea legilor statului, faţă de haosul şi anarhia la nivel naţional, p. XXIII şi e normal să fie aşa, când priveşti lucrurile sub aspect profund religios şi moral. Militează pentru demofilie, adică pentru iubirea de popor, p. XXIV iar etnocraţia era viziunea sa alternativă la sistemul democratic, p. XXV. Nici Schifirneţ şi nici noi nu credem că autorul nostru era un fundamentalist religios, ci el dorea numai ca să aşeze creştinismul la baza organizării statului român, p. XXVI.

Însă autorul crede că acesta a fost xenofob şi antisemit, p. XXVIII, lucru pe care noi nu l-am observat până acum în scrierile pe care le-am avut sub ochi. Tot Schifirneţ spune că Crainic a respins acuzele de antisemitism şi rasism la adresa sa în memoriile sale, p. XXIX.

Ultima frază a studiului introductiv: „Antidemocratică şi anticapitalistă, concepţia sa năzuia spre ameliorarea societăţii prin modalităţi totalitare şi corporatiste, impregnate de valori creştine, fapt dovedit, din perspectiva istorică de până acum, ca neviabil”, p. XXXII.

Însă d-l Schifirneţ e părtinitor aici, chiar nedrept cu autorul şi cu adevărul istoric, pentru că nici democraţia şi nici capitalismul, nici dictatura şi nici regalitatea nu s-au dovedit sisteme politico-sociale sută la sută viabile iar etnocraţia românească, ideea de stat român al românilor pentru români, cu adâncă amprentă creştină, nu a fost pusă niciodată în practică şi, ar fi fost şi acest proiect, ca şi celelalte, şi cu plusuri şi cu minusurile sale.

Pr. Dorin