Depre subestimarea oamenilor
Cred că hiba relațiilor dintre noi începe de aici: de la a nu încuraja potențele celuilalt. De la a nu dori să dai celuilalt…credit…
Adică să nu crezi că un altul poate să facă ceva anume foarte bine. Sau mai multe lucruri foarte bine.
Și de aceea, ne așteptându-ne la mari bucurii de la alții, vedem cu ochii că nici noi nu mai suntem bucurii…sau nu mai suntem receptați cu bucurie.
Ne stricăm bucuria…bucuria de a comunica, de a mânca împreună cu alții, de a vorbi îndelung cu alții…tocmai pentru că nu mai așteptăm noutate.
Și îi depreciem pe alții, îi subevaluăm, îi micșorăm…pentru că gândim persoana ca pe o realitate imobilă…și nu cu o mobilitate extraordinară.
Însă această carență e una teologică.
Pentru că numai o percepție diformă despre Dumnezeu ne duce la o percepție arogantă a omului.
Și omul privit de sus…e un om minimalizat…estompat…care nu are față.
Numai din față…adică numai din dialog…din lăsarea lui să-ți vorbească…se naște o apropiere de om.
Și omul pe care ți-l apropii…e omul pentru care îți lărgești inima…îți lărgești așteptările, receptivitatea.
Și dacă oamenii tot intră la tine în inimă…până la urmă intră și Dumnezeu în mod deplin, ca Stăpân și Domn al minții, al inimii, al tuturor mădularelor tale.
Însă cum arată Dumnezeul arogantului?
Cum arată Dumnezeul perversului?
Cum arată Dumnezeul pe Care nu Îl înțelegem, tocmai pentru că nu Îl acceptăm?
Arată, păstrând proporțiile, cu omul pe care nu îl acceptăm…pentru că e diferit de noi.
Dar ce mare lucru trebuie să facem ca să acceptăm faptul că există o imensitate de oameni foarte diferiți de noi?
Simplu: să nu ne așteptăm ca unul să ne semene!
Pentru că de nu ne așteptăm la potriviri cu noi în modul cum mâncăm, cum gândim viața, credința, moartea, veșnicia etc. …scăpăm de așteptarea idioată ca interlocutorul nostru să ne fie identic.
Însă el nu va fi identic niciodată!
Pentru că noi înșine nu mai avem o copie a noastră undeva…tocmai pentru că fiecare om are un traseu al vieții unic și irepetabil.
Și atunci ne place unicitatea lui, a ei, a lor…pentru că în sfințenia sau în bădărănia lor, în genialitatea sau în stupiditatea lor ei sunt nexeroxabili.
Ia-i așa cum sunt pe oameni!
Învață de la ei ce au învățat suferind și bucurându-se, sperând și fiind dezamăgiți, fiind umiliți și ridicându-se din înfrângere.
Nimeni nu a mai făcut ce a făcut un om în viața lui!
Nimeni nu a învățat totul de la un altul.
Fiecare a încercat, în felul lui, să fie viu și să fie reprezentativ pentru el însuși. Să fie iubibil.
Și tocmai în disponibilitatea de a asculta și de a iubi, de a te pune în locul altuia…e calea de scăpare din subaprecierea cuiva.
Pentru că te aștepți la imprevizibil din partea lui.
Pentru că nu îl vezi ca pe o vechitură…ci ca pe o incalculabilă și neașteptată potență.
Dar pentru ca omul să înflorească…trebuie ca noi, cei care dorim nu valori ci oameni valorici…să îi creăm cadrul de a fi mereu o noutate surprinzătoare.