Dacă nu vrem să pierdem contactul cu realitatea

„Pentru a putea pătrunde taina trebuie să nu ne temem de realitate: să nu ne închidem în noi înşine, să nu fugim din faţa a ceea ce nu înţelegem, să nu închidem ochii în faţa problemelor, să nu le negăm, să nu eliminăm întrebările”.

Un fragment din predica pascală a Papei Francisc, din 4 aprilie 2015.

Pentru că nu putem cunoaște realitatea fugind de ea. Pentru că nimic din viața Bisericii nu se înțelege fără dreaptă credință, curăție și sfințenie.

Iar când papa are dreptate…sau oricine altcineva are dreptate…trebuie să fim de partea adevărului, indiferent cine e acela care spune adevărul. Altfel nu facem decât să excludem, dimpreună cu erorile celuilalt, și adevărurile sale.

Bolile curiei papale nu sunt numai ale ei

Într-un discurs în fața curiei papale, din 22 decembrie 2014, rostit în limba italiană, Papa Francisc a vorbit despre cele 15 păcate/ boli ale episcopilor romano-catolici…Care nu sunt numai ale lor ci și ale noastre.

Prima dintre boli care a fost remarcată de papă: episcopii au sentimentul de a fi nemuritori și indispensabili. Care se naște din ideea că sunt aleși, adică dintr-un narcisism de esență religioasă.

A doua boală: martalismul. De la Sfânta Marta, sora Sfântului Lazăr, cel a patra zi înviat din morți, care se dedica muncii fizice. Episcopii se scufundă în munci de tot felul, a subliniat papa, și uită esența vieții religioase: partea spirituală.

A treia boală: împietrirea mentală și spirituală. Lucru care îi transformă pe episcopi în oameni mașinali, care nu mai au sentimente umane profunde.

A patra boală: planificarea excesivă și funcționalismul. Vrem ca totul să iasă după cum vrem noi și nu mai lăsăm loc lui Dumnezeu, ca să ne lumineze spre ceea ce El vrea de la noi.

A 5-a boală: cea a coordonării săracilor, în care se pierde duhul comuniunii. Faptul de a fi o echipă.

A 6-a boală a episcopilor romano-catolici remarcată de Papa Francisc: alzheimerul spiritual. Au uitat de relația personală cu Domnul și de grija lor pentru mântuire și construiesc ziduri în jurul lor.

A 7-a boală: sunt bolnavi de rivalitate și de slavă deșartă. Care nasc falsa religiozitate.

 A 8-a boală: schizofrenia existențială. Episcopii trăiesc o viață dublă, cameleonică, spunând una și făcând alta.

A 9-a boală spirituală: pălăvrăgeala, mormăiala și bârfele. Papa vorbind despre terorismul pălăvrăgelii [terrorismo delle chiacchiere] de care e plină Biserica.

A 10-a boală: îndumnezeirea aparentă pe care cred că o au episcopii Bisericii, când ei sunt stăpâniți de carierism și oportunism.

A 11-a boală: indiferența față de ceilalți, în care ne pierdem sinceritatea și dragostea față de oameni.

A 12-a boală: fața mormântală, aspră și tratarea oamenilor cu rigiditate, duritate și aroganță. Prin care ne pierdem voioșia, umanitatea, umorul.

A 13-a boală: a acumulării necontenite de bunuri pământești, care vrea să compenseze golul interior duhovnicesc.

A 14-a boală: cea a cercului închis. Prin care episcopii se închid în relațiile dintre ei în detrimentul relațiilor prietenoase profunde cu întreaga Biserică.

A 15-a boală: cea a profitului lumesc pe care îl exhibă cu nonșalanță. Și pentru care episcopii încearcă să își justifice în chip și fel patimile.

Găsesc demersul Papei Francisc drept unul onest…pentru că și oamenii au aceeași părere despre mulți dintre membrii ierarhiei Bisericii. Și degeaba încercăm noi să ascundem gunoiul sub preș pentru că reacția e dură: o secularizare și mai mare a societății și un indiferentism și mai acerb față de viața Bisericii.

Mesajul Papei Francisc la Nașterea Domnului [2013]

„Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu
şi pe pământ pace oamenilor pe care îi iubeşte!” (Lc 2,14)

Dragi Fraţi şi Surori
din Roma şi din Lume,
Bună ziua şi
Crăciun Fericit!

Îmi însuşesc cântarea îngerilor, care au apărut păstorilor de la Betleem în noaptea în care s-a născut Isus. Este un cântec care uneşte cerul şi pământul, îndreptând spre cer lauda şi preamărirea, iar spre pământul oamenilor urarea de pace.

Îi îndemn pe toţi să se alături acestei cântări: această cântare este pentru orice bărbat şi femeie care veghează în noapte, care speră într-o lume mai bună, care poartă de grijă celorlalţi străduindu-se să facă în tăcere datoria care le revine.

Mărire lui Dumnezeu!

Crăciunul ne cheamă în primul rând la aceasta: să dăm slavă lui Dumnezeu, pentru că e bun, e credincios, e milostiv. În această zi le urez tuturor să recunoască adevărata faţă a lui Dumnezeu, pe Tatăl care l-a dăruit nouă pe Isus.

Le urez tuturor să simtă că Dumnezeu este aproape, să stea în prezenţa lui, să-l iubească şi să-l adore. Şi fiecare dintre noi să dea slavă lui Dumnezeu mai ales prin viaţă, printr-o viaţă dăruită din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Pace pe pământ!

Adevărata pace nu este un echilibru între forţe contrare. Nu este o „faţadă” frumoasă în spatele căreia au loc contraste şi dezbinări. Pacea este o angajare de fiecare zi, dar pacea e o artă care poate fi susţinută pornind de la darul lui Dumnezeu, de la harul său pe care ni l-a dăruit în Isus Cristos.

Privind la Pruncul din Iesle să ne gândim la copiii care sunt victimele cele mai plăpânde ale războaielor, dar să ne gândim şi la cei bătrâni, la femeile maltratate, la cei bolnavi. Războaiele frâng şi rănesc nenumărate vieţi!

Prea multe vieţi a sfărâmat în ultimele timpuri conflictul din Siria, alimentând ura şi răzbunarea. Să continuăm să-l rugăm pe Domnul ca să cruţe iubitului popor sirian noi suferinţe şi pentru ca părţile în conflict să pună capăt oricărei violenţe şi să garanteze accesul la ajutoarele umanitare.

Am văzut cât de puternică este rugăciunea! Şi sunt bucuros că astăzi se alătură rugăciunii noastre pentru pace în Siria chiar şi credincioşi de diferite confesiuni religioase.

Să nu ne pierdem niciodată curajul rugăciunii!

Curajul de a spune: Doamne, dăruieşte pacea ta Siriei şi lumii întregi! Îi îndemn şi pe cei care nu cred să dorească pacea, prin dorinţa lor, prin acea dorinţă care lărgeşte inima. Să fim cu toţii uniţi, fie prin rugăciune fie prin dorinţă, dar toţi uniţi pentru pace.

Dăruieşte pace Republicii Centrafricane, deseori uitată de oameni. Dar tu, Doamne, nu-l uiţi pe nimeni!

Şi vrei să duci pacea chiar şi în această ţară, sfâşiată de o spirală de violenţă şi sărăcie, în care atâtea persoane sunt fără adăpost, apă şi hrană, fără cele necesare vieţii. Încurajează înţelegerea în Sudanul de Sud, unde tensiunile actuale au provocat deja mai multe victime şi ameninţă convieţuirea paşnică din acest tânăr stat.

Tu, Principele păcii, schimbă pretutindeni inimile celor violenţi, ca să depună armele şi să întreprindă calea dialogului.

Priveşte la Nigeria, sfâşiată de atacuri continue care nu-i cruţă pe cei nevinovaţi şi pe cei lipsiţi de apărare.

Binecuvântează ţara pe care ai ales-o să vii în lume şi fă să ajungă la un rezultat fericit negocierile de pace dintre israelieni şi palestinieni. Vindecă rănile iubitului Irak, lovit încă de atentate frecvente.

Tu, Domnul vieţii, ocroteşte-i pe cei prigoniţi pentru numele tău. Dăruieşte pace şi sprijin celor evacuaţi şi refugiaţi, mai ales celor din Cornul Africii şi estul Republicii Democratice Congo.

Fă ca imigranţii în căutarea unei vieţi demne să afle primire şi ajutor. Tragedii ca acele la care am asistat în acest an, cu numeroşi morţi la Lampedusa, să nu se mai întâmple niciodată!

Pruncule din Betleem, atinge inimile celor implicaţi în traficul cu fiinţe umane, ca să-şi dea seama de gravitatea acestui delict împotriva umanităţii! Îndreaptă-ţi privirea spre atâţia copii care sunt răpiţi, răniţi şi ucişi în conflictele armate, şi spre cei care sunt transformaţi în soldaţi, fiindu-le furată copilăria lor.

Stăpâne al cerului şi al pământului, priveşte la planeta noastră, pe care deseori pofta de avere şi lăcomia oamenilor o exploatează cu nepăsare. Asistă-i şi ocroteşte-i pe cei care sunt victime ale calamităţilor naturale, mai ales pe scumpul popor filipinez, afectat grav de recentul taifun.

Dragi Fraţi şi Surori,

în această lume, în această umanitate astăzi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul! Să ne oprim în faţa Pruncului de la Betleem! Să lăsăm ca inima noastră să se înduioşeze, să nu ne fie teamă de aceasta. Să nu ne fie teamă ca inima noastră să se emoţioneze!

Avem nevoie ca inima noastră să se impresioneze.

Să o lăsăm să se încălzească la blândeţea lui Dumnezeu. Mângâierile lui Dumnezeu nu fac răni. Mângâierile lui Dumnezeu ne dau pace şi putere. Avem nevoie de mângâierile sale.

Dumnezeu este mare în iubire, Lui să-i fie cinste şi mărire în veci! Dumnezeu este pace: să-i cerem să ne ajute să o construim zi de zi, în viaţa noastră, în familiile noastre, în oraşele şi naţiunile noastre, în lumea întreagă. Să ne lăsăm emoţionaţi de bunătatea lui Dumnezeu!”.

Primiţi şi Binecuvântare Apostolică, însoţită de darul Indulgenţei Plenare, invocată de Sfântul Părinte Papa Francisc în solemnitatea Naşterii Domnului 2013.

(rv – A.[nton] Dancă)

Despre riscul de-a fi actual

Din 14 martie 2013 și până azi, pe Istagram, papa Francisc Stalkmy.com, în propriul său cont de fotografii.

Așa, și…?!…Care e noutatea?!!!

Pentru un om al momentului acest lucru e un gest banal. Milioane de oameni au sau își fac conturi online zilnic.

Însă pentru un papă acest lucru este unul…revoluționar.

Pentru că, la fel ca în catolicism, și în Ortodoxie ierarhia se teme să dea ochii…cu publicul, la orice oră din zi și din noapte. Cu publicul larg. Fără restricții. Fără retușări ale răspunsurilor.

Se teme să fie online, să vorbească online cu credincioșii Bisericii, să primească răspunsuri sau recomandări de la ei.

Se teme să fie văzută în adâncul ei, în ce știe și nu știe, în ce poate sau nu poate, în ce face sau nu face, pentru că se teme să fie recenzată fără menajamente.

Și cine se teme să fie înjurat, contestat, dubiozizat, făcut albie de porci dar și binecuvântat și întărit prin mesajele primite…acela se teme să fie actual.

Asta e lumea noastră: o lume în care toți suntem în vitrină și toți au dreptul și pot să spună tot ceea ce vor despre tine, indiferent dacă e adevărat sau nu, dacă pot să te înțeleagă sau nu, dacă te-au înțeles sau nu!

Gestul papei Francisc, acela de a democratiza dialogul cu poporul, e unul banal. Trebuia să se facă de mai mult timp acest lucru. El nu face decât să încerce să elimine decalajul de comunicare dintre papalitate și poporul bisericii sale.

Pentru că toți trebuie să mergem în ritmul lumii noastre.

Dacă nu mergem…atunci avem ceva de ascuns sau nu dorim să lucrăm pe măsura noastră.

*

La prima fotografie, papa a primit 384 de laicuri/ de inimi/ de aprecieri și 34 de comentarii. Dacă laicurile se dau ușor: ai cont, apeși pe un buton de inimă și iese aprecierea…pentru comentarii trebuie să scrii niște cuvinte.

Iar comentariile la fotografii nu au de-a face, în mod excesiv, cu acuratețea limbii sau cu profunzimea…ci sunt după cum poate sau vrea omul.

Un comentator, sub „numele” fjcgkbikbvhkh, vine și „îl binecuvintează” pe papă: „God bless you Pope Francis I”.

Anna spune: „Thankyou for your prayers father! Can I save this picture on my phone. Please?”.

„Wings101usa” îi spune: „We love you Pope Francis! We pray for you always!! Thank you for all you do & who you are — the world is so happy you are our leader! May we all try to be more like Jesus too. You are a true inspiration!”.

Oricine poate să fie sincer și omenos cu tine sau bădăran.

Însă afli cu această ocazie ce opinii au oamenii despre tine. Și de ce gândesc una sau alta despre tine.

*

A fi online înseamnă a fi actual.

A-ți asuma modul de a fi al postmodernității, al lumii noastre, în care fiecare are dreptul să fie auzit.

Pentru că, dacă nu ți le spun online…ți le spun în față, ți le spun pe la colțuri.

Dar dacă fiecare are dreptul să se raporteze la munca noastră online și noi avem dreptul să ne raportăm la comentariile lor.

Căci comentariul comportă riscul de a primi un răspuns pe măsură.

Și tăcerea este un răspuns.

Dar dialogul e răspunsul cel mai adecvat al momentului.

Și pentru a fi un om al dialogului…trebuie să accepți că fiecare poate să afirme tot ceea ce dorește.

*

Există însă și riscul să fii inactual când vrei să fii…actual.

Pentru că a fi actual în online…înseamnă a te manifesta până la capăt ca un om liber în tine însuți și cu căutări profunde.

Dacă papa Francisc a început cu fotografii cu mesaj, trebuie să continue…cu texte și cu file video și audio…altele decât cele oficiale.

Adică făcute din inimă, în timpul său liber…sacrificându-și alte nevoi.

Pentru că publicul său online, care nu e format numai din credincioși catolici, vrea să vadă cum e cu adevărat papa, ce poate și vrea să facă papa pentru el.

Dacă nu va face astfel, nu va fi receptat ca mergând în pas cu comunicarea momentului, ci ca unul care a încercat un joc de imagine.

E ceea ce fac politicienii, de obicei, când vine campania electorală: devin extrem de activi online…după care nu îi mai găsești pe You Tube sau pe Facebook.

Fotografiile nu sunt de ajuns! Nici documentele oficiale nu sunt de ajuns! Nici cărțile elaborate îndelung și corectate la multe mâini nu sunt de ajuns!

Ci contează dialogul continuu, creația continuă, grija continuă de a ieși spre alții, prin care toți te simt implicat în ceea ce spui și faci.

*

Ce nu înțelegem cu toții din…ce ne așteaptă în materie de comunicare?

Că viitorul nu are nevoie de posaci, de inabili în comunicare, de alarmiști și de dubioși, ci de oameni care sunt personalități comunicative și cooperante.

Comunicarea se face cu ceea ce ești și nu prin artificii de imagine.

Onlineul e creat pentru o perspectivă globală a comunicării, ca o platformă universalistă de dezvoltare a personalității și nu ca un refugiu în anarhie.

Ghetourile comunicaționale de azi, din online, sunt efectele secundare ale lipsei de perspectivă. Ele există pentru că oamenii nu au înțeles pentru ce există onlineul. Care e scopul lui.

Iar scopul lui e să ne unească, să ne facă să ne cunoaștem tot mai profund unii pe alții, să comunicăm și să ne ajutăm efectiv și nu pentru ca să ne minimalizăm reciproc.

*

Actualitatea nu înseamnă știri.

Actualitatea înseamnă înțelegerea lumii tale.

Oamenii care comunică vorbesc despre ce înțeleg ei din ce se petrece cu ei și cu lumea lor.

Tocmai de aceea contează opinia, contează reflecția, contează raportarea la un eveniment.

Pentru că evenimentele nu se fac pentru ca să se facă ci pentru ca să spună ceva. Să dinamizeze ceva. Să schimbe ceva.

Iar onlineul e locul unde toți pot să spună ce părere au despre ceva anume. Despre criză, despre cutremur, despre bani, despre iubire, despre președintele nostru, al altora, al nimănui…

Pot să spună…trebuie să spună…și e prost când ceea ce se spune nu e sintetizat corect.

Pentru că multe lucruri s-ar îndrepta tacit dacă factorii de răspundere ar pleca urechea la cei care își spun opinia.

*

Dai dovadă de înțelepciune nu când ești forțat de evenimente, de proteste, de oprobriul public…ci atunci când preîntâmpini huiduielile.

Dacă asculți glasul mulțimii…nu ai cum să greșești.

Opinii ale papei Francisc cu care sunt de acord

Eugenio Scalfari, fondatorul La Repubblica, i-a luat recent un interviu papei Francisc în limba italiană. Eu urmăresc traducerea interviului în limba engleză, făcută de Kathryn Wallace. Online, interviul a fost publicat ieri, 1 octombrie 2013. 

Care sunt opiniile papei cu care sunt de acord?

Prima dintre ele, din începutul interviului, e aceea că „the most serious of the evils that afflict the world these days are youth unemployment and the loneliness of the old. The old need care and companionship; the young need work and hope [cele mai grave dintre relele care afectează lumea în aceste zile sunt șomajul în rândul tinerilor și singurătatea bătrânilor. Cei bătrâni au nevoie de atenție și de compania cuiva, pe când cei tineri au nevoie de loc de muncă și de nădejde]”.

Cei care pot munci, tinerii, nu sunt băgați în seamă, nu sunt tratați cu seriozitate, pe când cei în vârstă, care au muncit o viață…sunt lăsați să moară fără dragoste și apreciere.

Al doilea lucru cu care sunt de acord: e nevoie să avem „a memory of the past [o memorie a trecutului]” dar și „the desire to look ahead to the future by building something” [dorința de a privi înainte, spre viitor, pentru a construi ceva anume]”.

Trebuie să știm de unde venim, cum arată trecutul nostru ca nație dar și ca umanitate, însă pentru a crea ceva pentru viitor. Simpla arhivă de date, nepersonalizată, din care nu ne scoatem propriul sens, e o pierdere de timp. Șantierul învățării e pentru a ne personaliza și nu pentru a ne transforma în baze de date ambulante.

Al 3-lea lucru în care sunt de acord cu papa Francisc și pe care l-am amintit de multe ori la nivel online, e acela că „proselytism is solemn nonsense, it makes no sense. We need to get to know each other, listen to each other and improve our knowledge of the world around us [prozelitismul este un nonsens solemn. El nu face sens/ nu are rost. Pentru că noi trebuie să ne cunoaștem unii pe alții, să ne ascultăm reciproc și să creștem în cunoașterea lumii din jurul nostru]”.

Prozelitismul agasant al martorilor lui Iehova, al mormonilor, al baptiștilor, adventiștilor și penticostalilor din România e lipsit de perspectivă, pentru că se urmărește numărul lor, racolarea lor și nu schimbarea lor de profunzime.

Schimbările reale se fac prin convertiri reale, adică personale.

Pe când predica în forță, stradală sau în anumite locații, pe motive umanitare și nu religioase, pe lângă faptul că e o manifestare bădărană la nivel social, ea este și o acțiune lipsită de caracter, de principialitate. Pentru că oamenii sunt chemați la un concert, la un consult medical, la nu știu ce…dar nu pentru a fi ajutați ci pentru a fi îndoctrinați.

Mai pe scurt: prozelitismul e un atentat la libertatea omului și un demers neloial care provoacă tensiuni sociale fără rost.

În al 4-lea rând sunt de acord cu papa când afirmă că „this Vatican-centric view neglects the world around us. I do not share this view and I’ll do everything I can to change it. The Church is or should go back to being a community of God’s people, and priests, pastors and bishops who have the care of souls, are at the service of the people of God [această perspectivă vaticano-centristă neglijează lumea din jurul nostru. Eu nu împărtășesc acest punct de vedere și voi face tot ce pot ca să îl schimb. Biserica este sau ar trebui să se întoarcă la a fi o comunitate a poporului lui Dumnezeu iar preoții, păstori și episcopi, care au grijă de suflete, să fie în slujba poporului lui Dumnezeu]”.

Numai că perspectiva centralismului papal e „fundamentată” dogmatic în „dogma” infailibilității papale.

Toți se uită spre ce spune papa, pentru că papa, prin mitologica sa „harismă” a infailibilității, „regândește” Scriptura, Părinții și Tradiția Bisericii după bunul plac.

Ca teolog ortodox aștept cu mare interes ca papa Francisc să strice perspectiva vaticano-centristă a romano-catolicismului. Pentru că trebuie să renunțe, în primul rând, la cele două pretenții non-tradiționale ale predecesorilor săi: la „primat” și la „infailibilitate”.

Și acest lucru se poate face foarte ușor, așa, după cum a dat interviul pe care îl comentez acum, pentru că îi sare în ajutor întreaga istorie a Bisericii.

Înainte de 1054, Biserica a avut 5 patriarhi, patriarhul Romei era unul dintre ei…și nu a avut niciodată pretenția că „nu poate greși” în materie de credință. Tocmai de aceea s-a întrunit sinodal Biserica și a stabilit dogme, pentru că nimeni nu poate stabili, de unul singur și mai presus de întreaga ierarhie a Bisericii, învățături de credință pentru întreaga Biserică.

Al 5-lea punct de vedere care îmi e prieten din interviul papei, e acela că „a religion without mystics is a philosophy [o religie fără mistici este o filosofie]” și nu un mod de viață.

Numai că de la scolastică încoace, teologia romano-catolică e tot mai mult o filosofie, una sterilă, ieșită din albia tradițională a Bisericii una.

Protestantismul și toată fracționarea religioasă care a decurs din el reprezintă consecința directă a transformării teologiei romano-catolice într-o filosofie, într-o ideologie teologică.

Tocmai de aceea raportările „reformatorilor” la teologia și viața Bisericii Romano-Catolice au fost raportări individualiste și exclusiviste și nu comunionale și tradiționale. Acest lucru nu ar fi avut loc, dacă romano-catolicismul ar fi fost un loc al experienței mistice și nu al raționalismului grosier, care neagă tot ceea ce depășește o minte neînduhovnicită.

Vom avea de-a face cu schimbări reale și nu de imagine în romano-catolicism? E posibilă o întoarcere a romano-catolicismului spre normalitatea tradițională a Bisericii? Poate papa Francisc sau următorii papi, să recunoască marile căderi ale romano-catolicismului din învățătura tradițională a Bisericii?

Ceva însă e sigur: că papa Francisc are o experiență de viață și teologică mult mai aplicată la realitate decât ultimii săi doi predecesori, că trăiește mai printre oameni…și că simte caducitatea multor lucruri din romano-catolicism.

Numai că întoarcerea reală la ortodoxia credinței nu ține doar de observarea acută a realității imediate ci și de observarea acută a istoriei.

Biserica nu își remaniază credința ca să fie „mai credibilă” în diverse secole ci își trăiește și își mărturisește credința în mod neîncetat.

Din acest motiv romano-catolicismul are, mai întâi de toate, nevoie de Biserică, de Biserica una, de revenirea în Biserica una, pentru ca să își descopere sinodalitatea, frățietatea și grija pentru toți.

Pe când noi, cei din Biserica Lui, avem nevoie să înțelegem că fără o viață mistică reală în Biserica Ortodoxă suntem doar niște catolici sau protestanți care venim la Dumnezeiasca Liturghie.

Dacă nu simțim harul lui Dumnezeu, neîncetat, în Biserica Lui, care e deosebirea între noi și un om secular?

Un pas înainte și trei înapoi

Am urmărit pe CBS News întronizarea papei Francisc…și cred că a fost un fiasco din punctul de vedere al comunicării cu masele.

Cei din piață au plecat dezamăgiți…pentru că a existat doar slujbă…și nu și un mesaj direct față de ei.

Dacă până azi a vorbit cu presa, a fost simpatic, a trecut peste cutume, a arătat că înțelege dialogul în secolul al 21-lea…astăzi a respectat tocmai acele cutume…care i-au făcut inaccesibili la public pe ceilalți papi.

Slujba afară…a arătat că biserica romano-catolică e vastă, multi-națională, puternică și influentă în lume…dar doar atât.

Faptul că invitații, printre care și PFP Bartolomeu al Constantinopolului, nu au spus nimic în public sau că papa nu și-a lăsat invitații să vorbească în public, să spună ce gânduri au față de el…și ce gânduri are el față de celelalte biserici ale lumii, printre care și față de Biserica Ortodoxă…a anulat întreaga comunicare de la alegerea lui și până acum.

Pentru că într-un moment ca acesta trebuia să spună, în mod răspicat, cum va proceda în relațiile cu ceilalți. Cum se situează vizavi de ei…dacă tot a început fulminant.

Însă vorbirea în particular, în biserică, doar cu factorii de putere…arată că papa a rămas în aceeași poziție: lui toți trebuie să i se supună.

Așa că nimic nu s-a schimbat în materie de comunicare profundă a papei cu…ceilalți.