Ce înseamnă: „mare Duhovnic”?

Sintagma face parte din marele și nesuferitul limbaj de inox bisericesc, din ce în ce mai agasant, din ce în ce mai nesuferit, care bate pasul pe neimplicare afectivă și pe lipsă de logică duhovnicească interioară și care, din păcate, distorsionează lucrurile la maximum.

Ce poate să înțeleagă credinciosul de rând sau teologul din sintagma: „mare Duhovnic”?

În primul rând, că unii duhovnici sunt mici și alții sunt mari, de parcă Sfânta Spovedanie e altfel la părintele George, din București sau Galați, decât la arhimandritul Ghelasie de la Mănăstirea Tismana sau Antim.

Însă, dacă Maria sau părintele Dorin se duc la părintele George sau  la arhimandritul Ghelasie (sunt nume fictive, bineînțeles!) și vrea ca să se spovedească, spun ce au mai făcut ei rău în ultimul timp, li se dă dezlegare și asta e tot.

Faptul că, ambii părinți, îi mai pot întreba, alte lucruri, așa, într-o discuție amicală, da, face parte tot din actul interior al spovedaniei.

Însă, ce face în plus „marele Duhovnic” față de „micul Duhovnic”, dacă ar exista așa ceva?

Însă așa ceva nu există și sintagma marele Duhovnic e falsă, pentru că duhovnicia, așa cum e înțeleasă ea astăzi, legată de spovedirea păcatelor, presupune numai relația ta cu un preot, care te spovedește, în timpul Spovedaniei și, eventual, și după.

Sintagma ca atare, inclusă între alte perle ale limbajului de lemn bisericesc, care nu au nimic de-a face cu teologia și etosul ortodox, țintește însă sus. Cel care e mare Duhovnic, că a zis-o unul sau altul, devine un fel de stăpân al inelelor, un autocrat, un rege peste cei pe care îi spovedește, pentru că acestora li s-a infuzat ideea, de te miri ce prozelit al părintelui, că părintele…are un har aparte.

De unde are acesta…har aparte…și de ce acesta are harmai mult decât părintele Gheorghe, paroh la un sat cu 300 de suflete? Pentru că se încurcă duhovnicia cu viața duhovnicească, harul lui Dumnezeu cu faima personală, spoveditul cu harismele realului Părinte duhovnicesc sau experimentator al vieții dumnezeiești.

Ca să fii un Duhovnic, nici mic și nici mare, ci potrivit, cu smerenie, trebuie să fii preot sau episcop și să fii hirotesit duhovnic.

Vine credinciosul la tine, vorbești cu el în cadrul tainei Sfintei Spovedanii, cât ai timp și inimă, îl înțelegi pe măsura ta și pe cât poate și el să se explice, auzi cum stă treaba cu viața lui, îi faci slujba care este, îi dai dezlegare, îi dai după aceea o recomandare, un sfat sau nu îi mai dai nimic, dacă face și mai mult decât trebuie…și asta e spovedania cu un Duhovnic potrivit, adică nici mare și nici mic.

Duhovnicul ca duhovnic, adică ca spoveditor nu face altceva decât să asculte păcatele, să dea dezlegare la ele prin puterea lui Hristos sau Hristos să ierte prin el și să mai zică ceva vorbe înainte sau după spovedire.

Nu e nicio iertare în plus sau în minus, nu primești nici mai mult și nici mai puțin har, dacă te spovedești la părintele Gheorghe de la Afumați sau la părintele Episcop Galaction sau la părintele Onufrie de la Sfântul Munte Athos.

Oricine te-ar spovedi nu îți dă har de la ei, din buzunar, că nu au așa ceva, nu au har personal, nu de la ei izvorăște harul, ci la toți ne izvorăște harul din ființa Prea Sfintei Treimi, de la Dumnezeul nostru, har care e strălucirea sau viața lui Dumnzeu din veșnicie.

De aceea, dacă le spui oamenilor, pentru ca să mai bagi ceva bani în buzunar, sau să te lauzi la apă mică, că tu ai har aparte, că tu ești mare spoveditor și iertător de păcate până la a noua generație în urmă, dacă le spui că ești un înger întrupat …nu vei servi adevărul și nici nu vei căuta să direcționezi pe oameni spre Dumnezeu, ci îi blochezi la tine.

Cea mai mare oroare pe care am avut-o sau o am e aceea de a-i face pe oameni captivi mie, să mi-i fac ucenici, să mă confunde cu Scriptura sau cu toți Sfinții și să aștepte ca eu să le fiu Dumnezeu din cer, care îi mântui pe ei de toate patimile, pe care le fac, cu multă osârdie și de care nu se rușinează deloc.

Ei bine, când aud sintagma „mare Duhovnic”, aud, mai mult ca sigur, că părintele în cauză e confundat cu altcineva sau că persoana sa e hiperbolizată, e făcută uriaș din furnică.

Însă, sintagma aceasta, croită prost, avea o alta la bază, în vechime și anume, aceea de Părinte harismat, de Părinte cu multă sfințenie, care putea fi și preot sau episcop, adică și spoveditor al altora.

Adică era un om care spovedea pe alții, acest Părinte harismat, cu multe daruri de la Dumnezeu, primite datorită curăției și a sfințeniei vieții lui  (și nu pentru că era arhimandrit sau că primise cruce patriarhală la gât) și, datorită sfințeniei sale, primite în relația vie cu Dumnezeu, vedea păcatele și patimile oamenilor în adâncime și știa, înainte, în și după spovedanie, să povățuiască pe credincios, oricare ar fi el, spre sensul vieții lui cu Dumnezeu.

Deci, dacă e ”mare Duhovnic” cineva, fără să fie Părinte harismat sau duhovnicesc e doar un Duhovnic oarecare, ca toți Duhovnicii, prin care Dumnezeu te iartă de păcate.

Însă, dacă cineva este și Duhovnic, adică preot sau episcop și, în același timp, datorită smereniei și a curăției sale, a dragostei și a înțelepciunii sale înfocate spre Dumnezeu e și un Părinte harismat și teolog, atunci acela nu te spovedește mai mult sau nu te iartă mai mult decât părintele Gheorghe de la Afumați sau decât starețul Vasile, care nu sunt prea Sfinți, dar te ajută și te luminează prin rugăciunile și sfaturile sale dumnezeiești, ca să știi, în mod clar, ce să faci cu viața ta.

Însă, problema care se pune acum e următoarea: Și cine e Părinte harismat, duhovnicesc, mare teolog, cunoscător al finelor și perfidelor curse ale Satanei? Păi cine dovedește toate aceste lucruri în viața sa, în scrierile sale, în tot ceea ce emite pe gură.

Și Părinți harismați, care să fie și mari rugători și mari teologi și mari scriitori și mari filantropi și mari constructori de Biserici și mari de mari sunt puțini, sunt câteva unicate mult prea rare. Tocmai de aceea poți să îi confunzi sau să nu îi știi…datorită rarității lor.

Spre exemplu în teologia românească, Părinți harismați și mari teologi sunt Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Antim Ivireanul, Fericitul Dumitru Stăniloae, adică, care au avut, deopotrivă și viață duhovnicească bogată, intensă, dar și o teologie pe măsura dorului lor de Dumnezeu și, în același timp, în acord cu conștiința Bisericii Ecumenice, de pretutindeni.

Concluzia concluziilor:

1. Orice duhovnic iartă la fel, pentru că Dumnezeu ne iartă prin el.

2. Nu există Duhovnic mic sau mare, ci ar trebui să fie și să fim Duhovnici potriviți, smeriți, cu conștiința că suntem cu toții slujitorii netrebnici ai lui Dumnezeu și nu pașe de Vidin sau papi de Ravenna.

3. Adevăratul Duhovnic este și Părinte harismat și numai acesta, care e și una și alta, e adevăratul conducător și ochiul luminat de Dumnezeu, care conduce turma Bisericii.

Când lipsesc ochii, vai de unghiile de la picioare!