Pastorala la Învierea Domnului a Patriarhului României [2021]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin Monahal,
Preacucernicului Cler
și Preaiubiților Credincioși
din Arhiepiscopia Bucureștilor

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

„Hristos este Întâiul-Născut din morţi (Coloseni 1, 18);
începătură a învierii celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20)”

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți Credincioși şi Credincioase,

taina Crucii şi taina Învierii Domnului Iisus Hristos au fost profețite de Prorocii Vechiului Testament, iar Sfinţii Apostoli, ucenici şi martori ai lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, le-au mărturisit ca fiind adevăruri mântuitoare şi dătătoare de viaţă.

Ei au văzut împlinită profeția lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt şi văzând duhovniceşte cu anticipație pătimirile şi rănile lui Hristos Cel Răstignit a spus, rezumând taina legăturii dintre Jertfă şi Înviere: „[…] prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Sfinţii Apostoli şi Evangheliști, conștienți fiind de importanţa Jertfei şi a Învierii lui Hristos, prevestite de Hristos Însuşi „înaintea lor”, au transmis cu fidelitate cuvintele Lui în scrierile lor. Astfel, după Înviere, ucenicii amintindu-şi cuvintele tainice ale Domnului Iisus Hristos, prin care prevestea Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa, le vor interpreta din perspectiva „plinirii” Scripturilor.

Faptul că Iisus „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15, 4) arată nu doar o simplă informaţie cronologică, ci are o semnificație teologică.

În acest sens, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei consemnează cuvintele profetice ale Mântuitorului Iisus Hristos: „precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopți, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopți” (Matei 12, 40).

Sfântul Evanghelist Marcu notează, de asemenea, cuvintele lui Iisus: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31).

Sfântul Evanghelist Luca evocă acelaşi adevăr descoperit de Iisus: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Luca 24, 44-46; cf. 24, 6-7).

Iar Sfântul Ioan Evanghelistul, după ce vorbeşte în mod alegoric despre dărâmarea şi rezidirea templului în trei zile, spune: „Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 22).

Astfel, Moartea şi Învierea lui Iisus sunt prezentate ca o împlinire a unui plan al lui Dumnezeu de mântuire a lumii de păcat şi moarte, plan în care moartea lui Iisus este liber acceptată de El.

De altfel, pe când era împreună cu ucenicii Săi şi îi învăţa, Iisus le-a spus: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o dau. Putere am ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

Înţelesul morţii lui Iisus ca jertfă liber acceptată sau ca dăruire de Sine pentru viaţa lumii este exprimat în Liturghia euharistică ortodoxă prin cuvintele: „în noaptea în care (Iisus) a fost vândut – sau, mai degrabă, când El Însuşi S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii […]”[1].

Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Domnul Iisus Hristos Cel Înviat din morţi a călătorit cu ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus şi le-a tâlcuit lor ceea ce prevestiseră Sfintele Scripturi despre Moartea şi Învierea Sa (cf. Luca 24, 13-32).

Din felul în care Iisus tâlcuiește ucenicilor Sfintele Scripturi, înţelegem faptul că Dumnezeu are un plan al mânuirii lumii, al eliberării ei de păcat şi de moarte. Acest plan se va realiza prin Fiul Său Cel veşnic, Care S-a făcut om pentru a mântui omenirea întreagă (cf. Luca 24, 46; 1 Corinteni 15, 20-25).

Din acest motiv, Biserica Ortodoxă consideră că persoana lui Iisus Hristos, Fiul veşnic şi Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, este centrul spiritual de convergență al cărților Vechiului Testament scrise de Moise, Profeți şi Psalmist, încât Vechiului Testament era pedagog sau călăuză către Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Galateni 3, 24).

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cartea Faptele Apostolilor ne spune că, după Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat mai ales ucenicilor Săi, timp de 40 de zile, până în ziua Înălţării Sale la cer, vorbindu-le „cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3).

Faptul că timp de 40 de zile după Învierea Sa din morţi, Domnul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi şi altor persoane, are o semnificație deosebită, cifra 40 regăsindu-se cu înțelesuri profunde în Sfânta Scriptură.

Sfântul Augustin face o analogie între motivul pentru care Hristos a postit vreme de 40 de zile înainte de activitatea Sa mesianică şi tot în timp de 40 de zile S-a arătat, de mai multe ori, ucenicilor Săi după Înviere: „Hristos Domnul a postit timp de 40 de zile (cf. Matei 4, 2), precum a postit şi Ilie (cf. 3 Regi 19, 8) şi prorocul Moise, care reprezintă Legea (cf. Ieșirea 34, 28); de asemenea, timp de 40 de zile a plutit pe apele potopului Corabia lui Noe (cf. Facerea 8, 20), care simboliza Biserica. Tot astfel, timp de 40 de zile după Înviere, Hristos Domnul S-a arătat Apostolilor Săi, mâncând şi bând cu ei (cf. Fapte 10, 40-41; Luca 24, 43), nu pentru că El ar fi avut nevoie, ci pentru a dovedi realitatea Învierii Sale, pentru a-i încredința pe Apostoli că El a înviat în acelaşi trup care a fost răstignit pe cruce”[2].

Iubiți frați şi surori,

Sfintele Evanghelii ne arată că viaţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat din morţi nu este simplă revenire la viaţa trăită pe pământ printre oameni, ci o viaţă diferită. Cu trupul Său înviat El trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19), Se arată ucenicilor Săi, vorbește cu ei și apoi Se face nevăzut. Ucenicii constată că, după Învierea Sa, Iisus poartă pe trupul Său semnele cuielor şi al suliței din timpul Răstignirii Sale (cf. Ioan 20, 19).

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos S-a arătat ucenicilor cu trupul Său însemnat cu urmele Răstignirii, „pentru ca Învierea să fie crezută, pentru ca Apostolii să afle că El Însuşi era Cel răstignit şi că n-a înviat altcineva în locul Lui”[3].

Însă, deşi timp de 40 de zile, Iisus Cel Înviat Se arată de zece ori ucenicilor Săi şi altor persoane de pe pământ, totuşi El nu mai trăieşte o viaţă fizică pământească, ci trăieşte viaţa cerească şi veşnică, într-o totală libertate de toate determinismele şi limitele spaţiului şi timpului. Nimeni şi nimic din lumea aceasta pământească nu-L mai poate atinge sau reţine, nici măcar cu privirea, decât dacă El vrea, când vrea şi cum vrea.

Iisus Cel Răstignit şi Înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu: „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9).

Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că, după Învierea Sa, Iisus S-a întâlnit doar cu Apostolii Săi (cf. Faptele 1, 4), de aceea le spunea acestora înainte de Pătimirea Sa: „Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea” (Ioan 14, 19).

De asemenea, minunile pe care le face Iisus după Învierea Sa sunt săvârşite doar „înaintea ucenicilor Săi” (Ioan 20, 30). Pentru că „după cum înainte de Înviere Hristos trebuia să facă multe minuni, ca ucenicii să fie încredinţaţi că El este Fiul lui Dumnezeu, tot aşa trebuia şi după Înviere, ca ei să creadă că El a înviat”[4].

Prin arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, El le oferă ucenicilor Săi o încredințare fermă, care avea să-i pregătească pentru a deveni puternici mărturisitori ai Lui în lume.

Iisus îi face pe ucenicii Săi să înțeleagă faptul că Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa constituie împlinirea Scripturilor, sunt prevăzute în planul cel veşnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Astfel, ucenicii Săi vor fi trimişi să binevestească lumii Evanghelia mântuirii şi a vieţii veşnice.

Înainte de a-l învia din morţi pe prietenul Său Lazăr din Betania, Iisus spune surorii acestuia (Marta): „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

În altă parte, Iisus spune: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24; vezi şi Ioan 5, 25, 28 şi 29).

Prin urmare, înţelegem că numai Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor mântuirea şi viaţa veşnică.

În acest sens, viaţa creştinilor care iubesc pe Hristos este Cruce sau răstignire a păcatului, prin rugăciune, pocăință şi post, dar şi pregustare a bucuriei Învierii, prin iertarea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos (cf. Ioan 6, 54), Sfânta Euharistie fiind arvuna vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

Pentru creştini, fiecare săptămână începe cu Ziua Învierii Domnului (Duminica), zi în care creştinii exclamă: „iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!”, iar ultimul articol din Crezul ortodox arată scopul ultim al vieţii creştine: „Aștept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Dreptmăritori creștini,

Traversăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și valoarea vieții, când numeroși oameni sunt încercați de noua epidemie, care s-a extins la nivel global. În această perioadă este mare nevoie de rugăciune și de ajutorare frățească, de apropiere de Dumnezeu și de solidaritate practică între oameni.

Aceste vremuri ne arată cât de fragilă este viața omului pe pământ și cât de mare nevoie este de a păstra permanent legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieții pământești și al vieții cerești veșnice.

Această perioadă de criză medicală poate fi transformată într-o perioadă de întărire în credință, mai ales prin rugăciune și prin sporire a iubirii noastre față de oamenii aflaţi în suferință.

Totodată, criza medicală sau pandemia ne cheamă să preţuim viaţa şi sănătatea noastră, precum şi viaţa şi sănătatea semenilor noştri, ca fiind daruri primite de la Dumnezeu, pe care însă trebuie să le protejăm cu multă responsabilitate spirituală şi sanitară.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An omagial al pastoraţiei românilor din afara României şi An comemorativ al celor adormiți în Domnul – valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

În acest sens, suntem chemați să cultivăm mai intens comuniunea fraternă cu românii din jurul graniţelor României şi din diaspora română.

În privința cimitirelor ortodoxe româneşti, acestea sunt locuri de reculegere şi de pelerinaj; în ele aflăm mormintele bunicilor şi părinţilor noştri, precum şi morminte sau monumente funerare ale marilor personalități naţionale, oameni de cultură, de artă, oameni de știință, morminte şi monumente ale eroilor care s-au jertfit pentru unitatea, libertatea şi demnitatea poporului român, ale eroilor revoluției române din decembrie 1989, dar şi morminte ale Martirilor și Mărturisitorilor lui Hristos Domnul din închisorile regimului comunist totalitar.

Pomenirea celor decedați, cu rugăciune şi cu recunoștință, nu este doar o datorie morală a noastră, a tuturor, ci este şi un act de sănătate spirituală a sufletului, deoarece numai rugăciunea şi recunoştinţa sunt relație vie între suflete, o comuniune spirituală mai tare decât moartea fizică a trupului.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu iubire părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 173.

[2] Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 13, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, p. 373.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 2, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 18, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2019, p. 435.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, pp. 435-436.

Anul 2021 în Biserica Ortodoxă Română

Proclamarea anului 2021 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara Românieişi Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor

(Catedrala Patriarhală, vineri, 1 ianuarie 2021)

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 28 octombrie 2019, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod privind declararea anului 2021 în Patriarhia Română ca Anul omagial al pastorației românilor din afara României şi Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

În acest sens, la Cancelaria Sfântului Sinod a fost redactat un program-cadru (liturgic, cultural și mediatic) intitulat „2021 Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”.

I. În primul semestru al anului 2021 va fi tratată tema: „Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României”, care va fi prezentată astfel:

1. Comunitățile de credincioși ortodocși români din vecinătatea granițelor țării. Istorie, activitate misionară, organizare canonică și pastorală;

2. Comunitățile de credincioși ortodocși români aflate în diaspora. Istorie, evoluție, activitate misionară, organizare canonică și pastorală.

II. În al doilea semestru al anului 2021 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”, care va fi prezentată astfel:

1. Cinstirea în Biserică a celor adormiți în Domnul: temeiuri scripturistice, patristice și liturgice;

2. Valoarea liturgică a cimitirele ortodoxe, expresie a credinței, a respectului și a dragostei pe care credincioșii români ortodocși o au față de cei trecuți la Domnul;

3. Valoarea culturală a cimitirelor ortodoxe și acțiuni durabile pentru protejarea acestora.

În urma discuțiilor în plen, la propunerea Comisiei pastorale, monahale şi sociale, Sfântul Sinod a hotărât:

1. aprobă declararea anului 2021, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara României” și „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”;

2. aprobă programul-cadru (teologic-educațional, cultural și mediatic) intitulat „2021 – Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”.

Preşedintele Sfântului Sinod

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

2021 – Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2021 drept Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două coordonate esențiale prioritare în viața și activitatea pastoral-misionară a Bisericii noastre.

Grija pastorală și atenția specială manifestată de Patriarhia Română față de comunitățile ortodoxe românești din afara granițelor țării s-a concretizat prin înființarea de numeroase parohii și eparhii noi care să vină în întâmpinarea nevoilor sufletești ale credincioșilor români ortodocși din afara României.

Prin slujitorii ei, Biserica Mamă îi sprijină și încurajează pe fiii ei duhovnicești din afara granițelor țării și înțelege greutățile cu care aceștia se confruntă. Românii migranți au aspirația unui viitor prosper, dar trăiesc uneori în societăți din ce în ce mai secularizate și individualiste, sunt priviți adesea cu răceală sau suspiciune, fapt care nu le insuflă un sentiment de pace și mulțumire sufletească.

De aceea, în Bisericile ortodoxe românești din străinătate, românii simt bucuria regăsirii și trăirii credinței strămoșești, participă la viața liturgică și își alină dorul mistuitor după cei dragi și după locurile natale, își reconfirmă identitatea lor profundă și își redescoperă originile.

Se adună mai ales în jurul unui preot de parohie, căruia îi spun în limba maternă nu doar păcatele la spovedanie, ci și problemele cotidiene.

Prin cult, dar și prin evenimentele culturale și acțiunile social-filantropice organizate de parohiile din diaspora română, sunt promovate valorile permanente ale Ortodoxiei și ale poporului român, se transmit tradițiile românești și se cultivă limba română, toate acestea contribuind la păstrarea identității culturale, etnice și ecleziale ortodoxe a românilor din diaspora.

Totodată, promovarea identității românești ortodoxe asigură o integrare socială în țările gazdă fără asimilare culturală și fără deznaționalizare.

Sperăm într-o conviețuire armonioasă a migranților români cu cetățenii din țările de adopție, mai ales acum când, în multe locuri din lume, criza medicală, morală, spirituală și economică se manifestă și prin tensiuni sociale care pot degenera în conflicte interetnice și interreligioase.

Cu multă dragoste părintească, îi îndemnăm pe românii care trăiesc departe de țară să rămână permanent în contact cu cei dragi rămași în țară, pentru ca distanțele geografice mari să nu producă îndepărtare sufletească sau înstrăinare spirituală a unora față de alții și să se păstreze unitatea familiei.

Sporirea comuniunii și conlucrarea fraternă între românii care muncesc sau studiază în afara României și cei dragi rămași în țară este o necesitate.

Îi îndrumăm pe credincioșii ortodocși din țară și din străinătate să prețuiască familia – constituită din bărbat, femeie și copii –, deoarece familia binecuvântată de Dumnezeu reprezintă spațiul intim cel mai de preț în care se exprimă iubirea conjugală, dar și dragostea părintească, filială și frățească.

Le adresăm îndemnul de a educa generația tânără în duhul iubirii de Dumnezeu, de Biserică și de neam, și de a le cultiva copiilor și tinerilor virtuți esențiale ca: dragostea și compasiunea, solidaritatea cu oamenii aflați în dificultate, blândețea, sinceritatea, curajul și încrederea.

Prin hotărârea Sfântului Sinod din 25 februarie 2009, prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost dedicată migranților români, ca semn al permanentei griji pastorale a Bisericii Ortodoxe Române față de românii stabiliți definitiv sau temporar în străinătate.

Îi încredințăm că Biserica Ortodoxă Română, ca o mamă spirituală care nu-și abandonează niciodată fiii, prin vrednicii ierarhi și preoți misionari în diaspora, le va fi în continuare alături, susținându-i atât prin rugăciunile ei permanente, cât și prin activitățile ei concrete pastorale, social-filantropice și culturale.

***

De asemenea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Pomenirea în Biserică a celor adormiți în Domnul constituie un act de credință ortodoxă și mărturie a iubirii față de semeni.

Pentru cinstirea memoriei lor, Biserica Ortodoxă păstrează o rânduială amplă de slujbe și pomeniri (parastase) care cuprind rugăciuni și cereri pentru iertarea păcatelor acestora, odihna și mântuirea sufletelor lor.

Cimitirele au desigur o semnificație liturgică, dar și o valoare culturală. Ele sunt expresia respectului și pioasei aduceri aminte față de înaintași.

Timpul orientat de credincioși spre învierea de obște se exprimă și prin permanenta comemorare a celor adormiți în Domnul, în rândul lor numărându-se și eroii neamului nostru românesc.

Pomenirea eroilor din toate timpurile și din toate locurile, ca și cultul morților în general, constituie manifestări de statornicie în credință, de continuitate și unitate în cuget și simțiri de-a lungul generațiilor.

Este semnul neuitării și prețuirii noastre pentru jertfa lor și speranța comuniunii lor veșnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii și a vieții veșnice.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române dă mărturie peste veacuri despre grija pe care a avut-o pentru memoria înaintașilor.

La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie sunt pomeniți ierarhii Bisericii, ctitorii, miluitorii și binefăcătorii sfintelor lăcașuri, eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român, precum și toți cei adormiți din neamurile noastre.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni, iar pe cei adormiți în Domnul să-i așeze în ceata drepților și să le dăruiască odihnă în lumina și iubirea Preasfintei Treimi!

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2020]

† Daniel,
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Dreptmăritorilor Creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos,
iar de la noi părintești binecuvântări!

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat,
ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii smerite şi darnice a lui Dumnezeu pentru lume. Este sărbătoarea iubirii milostive a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a smerit pe Sine făcându-Se om muritor, pentru a-l ridica pe om din păcat şi din moarte, dăruindu-i viaţă şi slavă veşnică. Taina Crăciunului este, aşadar, taina iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu, pentru ca noi să devenim asemenea Lui prin iubire milostivă (cf. Luca 6, 36). Pe cât a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălţăm noi spre El.

Taina iubirii smerite a Fiului lui Dumnezeu, Care S‑a făcut om din iubire nesfârșită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a înomenirii lui Dumnezeu sau a întrupării lui Hristos a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Această taină a fost prezisă de Profeții lui Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, apoi a fost trăită şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii, gândită în teologie şi cântată în viaţa liturgică de toţi creștinii dreptcredincioşi sau dreptslăvitori şi iubitori de Dumnezeu.

Astfel, cu opt sute de ani înainte de Hristos, prorocul Isaia a prezis naşterea Sa din Fecioară, când vorbeşte despre semnul minunat pe care Dumnezeu îl va da casei lui David: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naște Fiu şi vor chema numele lui Emmanuil” (Isaia 7, 14); „Prunc S‑a născut nouă, un Fiu S‑a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5). Iar Prorocul Miheia (sec. VIII î.d.Hr.) a prezis naşterea lui Hristos-Mesia în Betleemul Iudeii, arătând totodată că obârșia Lui este veşnică: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).

Sfântul Evanghelist Ioan, supranumit „Teologul” sau „Apostolul iubirii”, copleșit de măreția tainei iubirii milostive a lui Hristos, spune că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De asemenea, Sfântul Pavel, „Apostolul neamurilor”, pătruns şi el de fiorul sfânt al uimirii în faţa iubirii lui Dumnezeu pentru lume arătată în Iisus Hristos, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S‑a arătat în trup, S‑a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S‑a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S‑a înălțat întru slavă”  (1 Timotei 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi, Cuvioși şi Mărturisitori, Imnografi şi Melozi n‑au încetat să preamărească taina iubirii smerite şi nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, iubire descoperită nouă prin Iisus Hristos. Aşa de pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea”[1], adică om, iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte învaţă că „taina întrupării Cuvântului (lui Dumnezeu) cuprinde în sine tot înțelesul enigmelor şi simbolurilor din Scriptură, toată semnificația făpturilor văzute şi nevăzute. Cine cunoaşte taina Crucii şi mormântului lui Hristos cunoaşte înţelesul făpturilor. Cel care a învăţat înţelesul ascuns al învierii cunoaşte rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ceea ce există”[2].

Subliniind valoarea covârșitoare a Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, pentru a înţelege scopul prim şi ultim al universului şi al umanităţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „Hristos este marea taină ascunsă, ținta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”[3].

Potrivit Sfintei Scripturi şi învățăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a salva sau a mântui pe om înseamnă a-l vindeca sau a-l elibera de păcat şi de moarte, pentru a-l face părtaș la viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon († 202) arată care este scopul Întrupării lui Hristos: „Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu Fiu al omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce noi suntem, pentru ca ființa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiați şi să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, S-a făcut purtător de trup pământesc, pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă purtători de Duh Sfânt ceresc. El S-a făcut om pentru ca pe noi, oamenii, să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul smerit al omului, ca pe oameni să-i înalţe la demnitatea şi slava de fii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Şi celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Aşadar, Fiul veşnic al lui Dumnezeu a coborât din ceruri, S-a zămislit, prin lucrarea Sfântului Duh, din pântecele unei Fecioare smerite din Nazaret şi S-a născut într-o peşteră săracă din Betleem, în interiorul pământului, pentru ca pe noi, oamenii pământeni, să ne înalţe prin har în interiorul Împărăţiei cerurilor, în intimitatea iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

Întrucât Iisus Hristos ca om S-a smerit pe Sine şi S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte pe cruce, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a înălțat întru slavă (cf. Filipeni 2, 8-9). Astfel, smerenia lui Hristos Cel ascultător până la moarte jertfelnică pe lemnul Crucii vindecă neascultarea lui Adam din grădina Raiului şi dăruieşte oamenilor, prin înviere, iubire smerită, pace şi bucurie sfântă, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, iubirea smerită a lui Hristos Cel răstignit și înviat schimbă smerenia vieţii pământeşti trecătoare a omului întru slava vieţii cereşti netrecătoare (cf. Filipeni 3, 21). Prin Întruparea Sa ca om, Iisus Hristos asumă viaţa omenească amestecată cu moartea, pentru a-i face pe oamenii muritori părtaşi ai vieţii Sale veșnice.

Prin urmare, numai iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor viaţa veşnică (1 Corinteni 15, 3 – 4, 12). Iar după învierea de obşte a tuturor oamenilor, cei ce au arătat în timpul vieţii lor pământești iubire smerită şi milostivă faţă de semenii aflaţi în nevoi vor primi de la Hristos – Dreptul Judecător bucuria şi slava vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 25, 31-46).

Sfânta Scriptură a Noului Testament ne mai învaţă că taina Întrupării lui Hristos arată legătura directă între Fiul lui Dumnezeu şi creație, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era de la început însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate s-au făcut întru El, prin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16). „Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-5). Aşadar, Iisus Hristos vine în lume pentru a împărtăşi lumii iubirea Lui smerită şi milostivă, dătătoare de pace şi bucurie, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17).

De aceea, cântările liturgice ortodoxe referitoare la sărbătoarea Naşterii Domnului ne îndeamnă astfel: „Veniți, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeiește şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[5].

Dreptmăritori creştini,

Anul 2020 a fost în Patriarhia Română „Anul omagial al pastorației părinţilor şi copiilor” şi „Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români”, având ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană, precum şi promovarea filantropiei creștine astăzi, ca lucrare esențială în activitatea Bisericii. Familia, binecuvântată de Dumnezeu spre a cultiva iubirea reciprocă şi a da naștere copiilor, este izvor de viață sfântă pentru fiecare popor şi pentru întreaga umanitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine este necesar să afirmăm cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației şi a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

În contextul pandemiei de astăzi, omenirea confruntată cu noul coronavirus traversează o perioadă grea privind viaţa şi sănătatea oamenilor. Şi poporul român este îndoliat şi întristat, deoarece mulţi români au decedat, iar alţii au suferit până când s-au vindecat de această boală. Prin urmare, este mare nevoie de multă rugăciune, de solidaritate și ajutorare frățească. În acest sens, adresăm îndemn părintesc tuturor, de a veni în ajutorul celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, a familiilor sărace, sprijinind familiile cu mulţi copii, bătrânii și persoanele singure, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii milostive a lui Hristos faţă de ei, un cuvânt bun şi o faptă bună.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, mărturii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și faţă de oameni.

Lumina Pruncului Iisus născut în Betleem ne cheamă să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de pace şi bucurie.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2020 spre 1 ianuarie 2021, şi în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2020 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou 2021 în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află printre străini, în jurul graniţelor României sau în diaspora română, ca să păstrăm, cu multă iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2021 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, pp. 1285-1288, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, pp. 278-279.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 373.

[4] Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. franceză de Adelin Rousseau, Les Éditions du Cerf, Paris, 1984, p. 47.

[5] Mineiul pe Decembrie, Rânduiala Ceasurilor împărăteşti, Ceasul al VI-lea, stihiră glasul 1, Ed. IMBO, Bucureşti, 2012, p. 415.

Pastorala pascală a Patriarhului României [2020]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruința iu­birii Lui smerite asupra păcatului neascultării oamenilor față de Dumnezeu, asupra Iadului ca existenţă însingurată şi asupra morţii ca despărţire a sufletului de trup.

Răstignirea şi Moartea pe Cruce a Domnului Iisus Hristos au fost cauzate de invidia şi ura unor cărturari şi farisei, de trădarea ucenicului Său Iuda Iscarioteanul, dar şi de nedreptatea lui Ponţiu Pilat, care L-a condamnat la moarte pe Iisus, deşi recunoscuse că El este nevinovat (cf. Luca 23, 4 și 14-15; Ioan 18, 38). Însă, la ură şi violenţă, Iisus a răspuns cu răbdarea suferinţelor, cu rugăciune către Dumnezeu-Tatăl pentru a ierta păcatul celor care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), precum şi cu desăvârşită ascultare şi dăruire a Sa faţă de Dumnezeu-Tatăl: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46; vezi şi Filipeni 2, 8). Dar în această iubire smerită şi milostivă a lui Hristos Cel răstignit, se afla tainic prezentă puterea Învierii Sale.

Hristos Cel înviat a biruit păcatul, Iadul şi moartea, pregătind astfel învierea tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20). Taina sfântă a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, cuprinsă în Crucea şi Învierea Sa, a fost anticipată şi instituită de Iisus Hristos ca lucrare sfântă şi mântuitoare înainte de Patimile, Moartea şi Învierea Sa, la Cina cea de Taină, dăruind ucenicilor Săi, şi prin ei Bisericii Sale, Sfânta Euharistie care se săvârșește în Biserica Sa spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci (cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24 şi Luca 22, 19-20). De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că Domnul Iisus Hristos „iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Aşadar, Sfânta Euharistie arată în mod tainic legătura dintre Crucea şi Învierea lui Hristos şi dăruieşte celor ce se împărtăşesc din ea iertarea păcatelor şi arvuna învierii de obşte şi a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Taina Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi Iadului a fost profețită cu sute de ani înainte, de către Psalmistul şi Prorocul David, în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul Meu în Iad, nici nu vei da pe Cel Cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a întemeierii Bisericii, în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a fost prezisă sau „mai înainte văzută” de către Prorocul David, zicând: „Bărbați fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta.

Deci el, fiind proroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 29-32). Acelaşi adevăr al Învierii lui Hristos îl arată şi Sfântul Apostol Pavel (cf. Faptele Apostolilor 13, 34-37).

Despre rostul coborârii lui Hristos la Iad cu sufletul, Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, spune: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ținute în închisoare […]” (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18).

Urmând învățăturii Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit adevărul Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi asupra Iadului, au meditat asupra acestei taine a iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, au binevestit-o în cuvântări teologice, în cântări liturgice şi în icoane sfinte.

De aceea, Biserica Ortodoxă are cea mai bogată şi frumoasă mărturisire liturgică a adevărului Învierii lui Hristos – Biruitorul păcatului, al morţii şi al Iadului.

Pogorârea la Iad a Mântuitorului Hristos este menționată în Slujbele din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste două sute de ori, iar în Slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste o sută cincizeci de ori[1].

Biruința lui Hristos asupra Iadului este în mod deosebit amintită în cântările din Sfânta şi Marea Sâmbătă, în cântările din noaptea de Paşti şi în cântările din Săptămâna Luminată[2].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Sfintelor Paşti este descrisă în cuvinte de rară frumusețe biruința lui Hristos asupra morţii şi asupra iadului: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în Iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, Iadule, biruința? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpânește”[3].

De asemenea, icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Mântuitorul Hristos coborând la Iad cu sufletul Său îndumnezeit, sfărâmând porțile Iadului, adică biruind întunericul însingurării prin lumina iubirii Sale, ridicând apoi din Iad şi din moarte firea omenească reprezentată de strămoșii neamului omenesc, Adam şi Eva, dăruind totodată bucurie sufletelor Drepților din Vechiul Testament, care așteptau mântuirea ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra Iadului şi asupra morţii. Pe scurt, „pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând”, cum se spune în Luminânda Sfintelor Paşti[4].

Sfânta Scriptură ne arată că rostul Pogorârii la Iad a Mântuitorului Hristos, adică la starea de robie şi singurătate a sufletelor celor morţi, a fost „ca să surpe (să învingă) prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ținea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei vii şi peste cei morţi, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Acest adevăr îl mărturiseşte şi cartea Apocalipsei unde Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18).

De asemenea, Sfânta Scriptură ne spune că prin moartea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului lui Adam şi al Evei (cf. Facerea 2, 17), astfel încât după cum toţi oamenii mor în Adam, aşa toţi vor învia în Hristos (cf. Ioan 5, 28-29; 1 Corinteni 15, 52).

Întrucât este biruitor al păcatului, al Iadului şi al morţii, precum şi dătător al vieţii veșnice, Domnul Iisus Hristos a făgăduit tuturor celor care cred în El viaţa veşnică: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). De aceea, în Slujbele Bisericii Ortodoxe, mai ales în Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, El este numit „Apărătorul Cel mai mare” şi „Biruitorul iadului”.

Iubiți frați şi surori,

Învierea Domnului Iisus Hristos este temelia învierii de obşte sau universale a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ de la începutul lumii şi până la sfârșitul ei (cf. 1 Corinteni 15, 52). Însă, învierea de obşte sau universală nu este un fenomen natural, ci ea este o minune, o lucrare mai presus de fire, este darul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate popoarele, din toate timpurile şi din toate locurile (cf. Ioan 5, 28-29 şi 1 Corinteni 15, 52).

Deşi toţi oamenii vor învia la sfârşitul veacurilor, totuşi, existența fericită sau nefericită a fiecărui om după învierea universală depinde de libertatea omului de-a săvârși fapte bune sau fapte rele, de răspunsul pozitiv sau negativ al fiecărui om faţă de iubirea lui Dumnezeu: „pentru că noi toţi – spune Sfântul Apostol Pavel – trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5, 10).

Lumina Învierii lui Hristos ne arată, aşadar, cât de mare este valoarea vieţii pământești a fiecărui om, tocmai pentru că viaţa omului pe pământ este anticamera învierii de obşte şi a vieţii cereşti veşnice, a pregătirii omului pentru a intra în Împărăţia iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

În acest sens, lumina Învierii lui Hristos susţine lupta sau strădania creștinului pentru vieţuire sfântă şi pentru fapte bune în timpul vieţii pământești. Pacea, bucuria şi darul iertării păcatelor (cf. Ioan 20, 22-23) sunt darurile sfinte pe care Hristos Cel înviat le-a oferit Sfinţilor Săi ucenici şi le oferă neîncetat Bisericii Sale, prin Sfintele Taine, culminând cu Sfânta Euharistie ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Totodată, lumina Învierii dă sens sau înțeles sfânt întregului univers, întregii existențe create. De aceea, la Slujba ortodoxă din noaptea de Paşti, Slujbă care este o icoană profetică a învierii universale, se cântă: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ!”. Adică, acum toate s-au umplut de sens şi de speranţă, toate sunt îndreptate către un cer nou şi un pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 1), către Ierusalimul ceresc, în care moarte şi noapte nu vor mai fi, pentru că Însuşi Dumnezeu va lumina cetatea (cf. Apocalipsa 21, 4 şi 25).

Fără învierea universală şi fără speranța transfigurării universului actual într-un cer nou şi pământ nou, istoria omenirii se consumă într-o luptă dramatică pentru existență şi o nesfârșită alergare după fericiri limitate şi trecătoare, iar întreg universul actual pare o necropolă imensă în expansiune fascinantă şi dezintegrare lentă. Fără proclamarea Evangheliei Învierii Lui Hristos şi fără mărturisirea din Crezul ortodox: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Biserica însăşi riscă să fie redusă la o morală socială şi să devină o instituție seculară ca oricare alta din lumea aceasta  (cf. 1 Corinteni 15, 14).

Aşadar, credinţa în Înviere ne ajută să nu ne pierdem nădejdea în faţa greutăților vieţii, ci să cerem mai stăruitor ajutorul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care, tainic, dar real, cunoaşte viaţa noastră cu toate încercările ei şi ne spune: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Dreptmăritori creștini,

Credinţa în biruința lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii ne cheamă astăzi să ajutăm mai mult pe toţi oamenii care au nevoie de ajutor spiritual şi material.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul 2020 ca An al pastorației părinților și copiilor, precum şi An al filantropilor români, pentru a promova atât demnitatea familiei şi valorile autentice ale pedagogiei creştine, cât şi cultura dărniciei sau a generozității în viaţa poporului român.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistență socială sau filantropică, ctitorind multe instituţii sociale, medicale și educaționale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, cantine şi adăposturi pentru săraci ş.a.m.d.

Şi în prezent, Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod responsabil și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică.

Astăzi, în contextul pandemiei cu noul coronavirus (COVID 19), când vedem în jurul nostru atât de multe semne ale bolii şi ale morţii fizice, toţi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toate persoanele bolnave, dar şi pentru toţi medicii şi personalul sanitar, pentru toţi voluntarii care ajută pe cei bolnavi şi pe cei izolați, precum şi pentru toţi cei ce lucrează cu devotament pentru sănătatea şi binele poporului român.

Să ne rugăm pentru toate familiile şi copiii, tinerii şi bătrânii neajutorați, pentru toţi cei nevoiți să rămână acasă, în izolare, respectând măsurile de siguranță sanitară.

Apreciem şi binecuvântăm pe toţi clericii: Ierarhii, Preoţii şi Diaconii, pe toţi Monahii şi Monahiile şi pe toţi Credincioșii mireni care se roagă mult şi ajută spiritual şi material pe cei aflaţi în nevoi.

Cuvânt părintesc de binecuvântare şi de întărire duhovnicească adresăm tuturor românilor din afara graniţelor României, în special românilor din Italia şi Spania, precum şi din alte părţi ale lumii.

De asemenea, adresăm cuvinte de consolare şi compasiune familiilor celor decedaţi ca urmare a pandemiei actuale. Iubirea izvorâtă din rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul este mai tare decât moartea! Pomenirea în rugăciune a celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă, de speranţă şi de iubire, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care îndeamnă pe creștinii ce plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca oamenii fără de nădejde, ci să se mângâie, având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe cei adormiţi (cf. Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu Domnul în Împărăţia Sa (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu dragoste părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Nikolas P. Vassiliadis, The Mystery of Death, translated by Fr. Peter A. Chamberas, second edition, The Orthodox Brotherhood of Theologians „The Saviour”, Athens, 1997, p. 173.

[2] „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 12, 14, 16, 32.

[3] „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 57-58.

[4] „Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti”, în „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 53.

Anul 2020: anul familiei

Proclamarea anului 2020 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români” (Catedrala Patriarhală, miercuri, 1 ianuarie 2020)

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 25 octombrie 2018, a hotărât declararea anului 2020, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”. Totodată, Sfântul Sinod a aprobat și programul-cadru (teologic-educațional, cultural și mediatic) intitulat „2020 – Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”.

În ședința din 30 septembrie 2019, Sfântul Sinod a hotărât „completarea Programului-cadru (teologic-educațional, cultural și mediatic) intitulat „2020 – Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români” cu reperele tematice și planurile de acțiuni enunțate în referat”.

După aceasta, la Cancelaria Sfântului Sinod, programul-cadru aprobat prin hotărârea sinodală nr. 10.709/2018 a fost completat cu reperele tematice și planurile de acțiuni aprobate prin hotărârea sinodală nr. 9706/2019.

A rezultat, astfel, un text unitar, care prezintă complet hotărârile sinodale referitoare la programul-cadru (teologic-educațional, cultural și mediatic) intitulat „2020 – Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”.

Ca parte a programului-cadru, la Conferința pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2020 se va trata tema „2020 – Anul omagial al pastorației părinților și copiilor”, iar la Conferința pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2020 se va trata tema „2020 – Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români” în Patriarhia Română, cu posibilitatea aprofundării acestora și la conferințele preoțești administrative lunare, pe care le vor stabili fiecare eparhie, precum și în cadrul cercurilor pastorale.

În luna octombrie din anul 2020, la Palatul Patriarhiei, va fi organizată o ședință solemnă a Sfântului Sinod cu tema „2020Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români” în Patriarhia Română.

Preşedintele Sfântului Sinod

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pastorala Patriarhală la Nașterea Domnului [2019]

Nașterea Domnului – Binecuvântarea părinților și copiilor

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului Cler şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Bucureştilor, har, pace şi bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

„Copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şi cu toţii se bucură de Dumnezeu”[1] .

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La sărbătoarea Crăciunului prăznuim taina Naşterii Pruncului Iisus Hristos din Fecioara Maria şi, prin aceasta, taina binecuvântării părinţilor şi a copiilor.

Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia.

Când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, El ne descoperă taina că nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu este fiul cuiva.

Pruncul Iisus este deodată Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei. El Se naşte veşnic din Tatăl ceresc, fără mamă, iar în timp, ca Om, S-a născut din mamă-fecioară, fără tată. Ca Fiu al Tatălui veşnic, El este Fiul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Mariei, El este Fiul Omului (cf. Matei 9, 6; 10, 23; 11, 19; 12, 8).

Când Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, El Se arată lumii ca Prunc, nu ca adult. Desigur, Fiul lui Dumnezeu, fiind atotputernic, putea să devină om sub formă de adult, evitând naşterea şi copilăria, creându-Şi umanitatea proprie adultă, aşa cum a creat-o pe cea a lui Adam, la începutul lumii. Dar n-a făcut-o.

De ce? Pentru a ne arăta că El nu vine în lume ca om din afara umanităţii existente, ci din interiorul ei, că începutul existenţei Sale istorice ca Om-Copil a fost deodată darul lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Ioan 3, 16) şi darul Mamei Sale, Fecioara Maria.

Iubirea lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru totul de iubirea şi grija celor din jur, de iubirea lor dăruitoare.

Prin însăşi prezenţa sa, copilul atenţionează sau cheamă oamenii din jur, în primul rând pe părinţi, dar şi pe alţi oameni, să nu trăiască numai pentru ei înşişi, să nu se îngrijească numai de ei înşişi, să nu se gândească doar la ei înşişi.

Copilul cheamă pe cei din jurul lui să dăruiască şi să se dăruiască, să coboare la o gândire mai smerită, la o simţire mai curată, la o bucurie mai sfântă.

Un copil devine om pentru că s-a întâlnit cu umanitatea altora. El creşte din ceea ce primeşte.

Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire.

Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut.

Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte genitor poate deveni un străin pentru propriii săi copii.

Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Deşi Domnul Iisus Hristos când a devenit adult n-a avut copii, El a avut totuşi ucenici şi fii duhovniceşti cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

Iubirea faţă de toţi copiii este început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Iar dacă un copil nu simte iubirea părintească a oamenilor din jur, acesta nu poate simţi taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni, invocată în rugăciunea „Tatăl nostru”.

Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Dumnezeu-Fiul devine Om-Copil pentru a descoperi oamenilor taina iubirii lui Dumnezeu-Tatăl pentru Fiul şi pentru toţi oamenii. În Fiul Său veşnic, devenit Om, Dumnezeu-Tatăl iubeşte pe toţi oamenii cu iubire părintească veşnică.

Pruncul Iisus Se naşte în Betleemul Iudeii într-o iesle, pentru că în casa de oaspeţi nu mai era loc. Astfel, un staul devine casă de oaspeţi pentru Mamă şi Prunc.

Păstorii simpli care vegheau păzind turmele de oi pe câmpul de lângă Betleem primesc o binecuvântare neaşteptată: vizita şi cântările îngerilor (cf. Luca 2, 8-20). Smerenia şi bunătatea inimii lor i-au făcut binevestitori sau misionari ai tainei Naşterii Pruncului Iisus.

Dacă regele Irod nu-I oferă nimic Pruncului Iisus, Dumnezeu trimite magi sau crai din ţări depărtate ca să-I ofere Pruncului daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Mai mult, regele Irod este ostil faţă de Pruncul Iisus şi, pentru a-L pierde, ucide mii de copii nevinovaţi, însă îngerul Domnului salvează Pruncul, folosind refugiul sau exilul în ţară străină, în Egipt (cf. Matei 2, 13-14).

Când răutatea celor de aproape este prea mare, Dumnezeu face din pământ străin patrie pentru Pruncul Iisus, pentru Maria, mama Lui, şi pentru dreptul Iosif.

Ei rămân în Egipt până la moartea regelui Irod. Apoi se reîntorc în Ţara Sfântă şi se stabilesc în oraşul Nazaret (cf. Matei 2, 20-23).

Vedem, aşadar, că, din cauza multor primejdii care există în lume pentru copii, este necesară o grijă deosebită pentru ocrotirea vieţii lor. Iar când părinţii credincioşi cer ajutorul lui Dumnezeu, Îngerul Domnului îi învaţă, îi ajută să afle calea vieţii.

Aici, se arată legătura strânsă care există între inocenţa copilului şi bunătatea Îngerului păzitor. De aceea, copilul crescut de părinţi credincioşi se roagă Îngerului păzitor: „în tot locul mă însoţeşte şi de rele mă fereşte!”.

Dreptmăritori creştini,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie săracă material şi aflată în călătorie ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special.

Familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină, reprezentând cadrul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti.

Familia este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu.

Copiii nu se nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) şi să dobândească viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, prin credinţă şi fapte bune.

În societatea contemporană, familia creştină trăieşte într-o lume indiferentă sau confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată, adeseori, cu multiple provocări şi crize precum sărăcia, migraţia, şomajul, alcoolismul, drogurile, depresia, divorţul şi nesiguranţa zilei de mâine.

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 drept Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Astăzi, când ni se propun „modele” străine de valorile creştine, este necesar să fie afirmate cu tărie sfinţenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine, preoţii ortodocşi sunt îndemnaţi să încurajeze şi să susţină familiile care duc o viaţă creştină autentică, să sprijine material şi spiritual familiile numeroase, pe cele monoparentale sau aflate în situaţii dificile, să încurajeze enoriaşii să contribuie la sprijinirea familiilor sărace, precum şi la educaţia religios-morală a copiilor din comunitate.

De asemenea, naşii de Botez şi de Cununie au nevoie de îndrumare duhovnicească pentru a înţelege cât de mare este demnitatea şi responsabilitatea de a fi părinţi spirituali pentru copiii botezaţi şi pentru familiile creştine nou întemeiate, pentru ca toţi să sporească în credinţă şi în fapte bune.

În acelaşi timp, ajutorarea oamenilor bolnavi, a bătrânilor şi a săracilor reprezintă nu numai o datorie morală a fiecărui creştin ca manifestare a dragostei sale faţă de aproapele, aşa cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, dar şi o lucrare majoră a misiunii Bisericii în societate.

Întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală şi orice suferinţă în popor” (Matei 4, 23), Biserica întemeiată de Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, şi constituită de Duhul Sfânt la Cincizecime, ca şi comunitate divino-umană (Fapte cap. 2), este şi spital duhovnicesc pentru vindecarea de boli sufleteşti sau patimi, dar şi pentru vindecare de boli trupeşti, prin Taina ungerii bolnavilor (Sfântul Maslu) şi prin îngrijirea lor.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistenţă socială şi filantropică, ctitorind multe aşezăminte sociale, medicale şi educaţionale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, adăposturi pentru săraci ş.a.

Urmând pilda înaintaşilor noştri, să folosim timpul Sărbătorii Naşterii Domnului, astfel încât să aducem bucurie părinţilor şi copiilor, precum şi tuturor oamenilor care au nevoie de ajutor. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor care au copii mulţi, dar şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun.

Lumina de la Betleem ne cheamă, aşadar, să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de solidaritate şi de comuniune fraternă.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2019 spre 1 ianuarie 2020, şi în ziua de Anul Nou, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2019, care a trecut, şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare din Anul Nou 2020, în care intrăm.

Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află în afara României, ca să păstrăm, în iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2020 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] [Sfântul] Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea a III-a, Cap. XI, 67, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, vol. 16, Editura Basilica, Bucureşti, 2016, p. 287.

La 12 ani de Patriarhat

Primind astăzi un buchet de flori, Părintele Patriarh Daniel a subliniat faptul că florile îi reprezintă pe cei credincioși, care sunt adunați la Slujbă, și care se roagă împreună pentru ca să primească ajutorul lui Dumnezeu în viața lor. Tot la fel, Patriarhul unei Biserici naționale este unul, pentru ca să îi adune în jurul său pe toți Slujitorii și credincioșii Bisericii, să-i adune ca pe un buchet de flori, pe care să îl dăruie lui Dumnezeu. Căci la fiecare Dumnezeiască Liturghie, protosul Slujbei îi unește pe toți cu Domnul slavei, cu Capul Bisericii, căci de la El vin viața și mântuirea noastră.

Iar astăzi Patriarhul Daniel a fost protosul Slujbei, dar a slujit Dumnezeiasca Liturghie împreună cu Ierarhii Sfântului Sinod, cu Preoții, cu Diaconii și cu credincioșii. Pentru că Patriarhul e împreună cu Biserica și el slujește dimpreună cu toți membrii Bisericii. Pentru că el nu este deasupra Bisericii, ci în Biserică. Iar Biserica este comuniunea sfântă și dumnezeiască a Dumnezeului treimic cu toți cei credincioși, care s-au încorporat în Biserică în mod sacramental.

Iar icoana acestei sfinte comuniuni liturgice a Bisericii, a Ierarhiei cu întregul popor credincios, este cea care trebuie să stea vie înaintea ochilor inimii noastre. Pentru că, dacă vrem să ne sfințim viața noastră, trebuie să ne sfințim slujind în mod frățește în Biserica Dumnezeului Celui viu. Căci nu există altă cale a mântuirii noastre decât aceasta: în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica iubirii Sale de oameni, în comuniune și iubire sfântă.

De aceea, trebuie să ne bucurăm de marele dar al păcii lui Dumnezeu, de faptul că trăim zile de pace în Biserică, de slujire pașnică, bucuroasă. Iar echilibrul și liniștea din Biserică, cu harul lui Dumnezeu, se datorează într-o mare măsură Patriarhului nostru, Patriarhului Daniel, și cred că acestea sunt marile realizări duhovnicești ale patriarhatului său. Pentru că noi avem nevoie să zidim duhovnicește oamenii, să lucrăm pentru și împreună cu ei, și lucrurile rodesc cu adevărat când e liniște, când e bună-înțelegere între oameni.

La mulți ani, Preafericirea Voastră, și să aveți parte de la Dumnezeu de multă împlinire duhovnicească!