PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea – Pagina 28

Predici patriarhale în Duminica Sfinţilor Părinţi sinodali de la Sinodul I Ecumenic [31 mai 2009]

31 mai, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Preacucernici şi preacuvioşi preoţi și diaconi
Distinse autorităţi,
Bincuvântaţi fii ai Bisericii,

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a înălţat întru slavă la ceruri, ne-a învrednicit, încă o dată, să facem pelerinajul anual pe pământul sacru al Capadociei, unde s-au născut atâţia sfinţi.

Anul acesta trăim marea bucurie de a avea împreună pelerin pe Preafericitul Daniel, Patriarhul României şi pe însoţitorii Preafericirii Sale. Preafericitul este una dintre cele mai distinse personalităţi teologice ale epocii noastre, cu pregătire strălucită şi rezultate la fel de strălucite în domeniul dogmaticii, adică în acea disciplină care, pentru teologie este Sfânta Sfintelor.

Deoarece, în slujirea de mitropolit al Moldovei, a avut realizări remarcabile, Preafericirea Sa s-a învredinicit să fie ales Patriarh al României, după adormirea în Domnul a Preafericitului Teoctist, vrednicului de pomenire înaintaş al Preafericirii Sale şi fratele nostru pe care mult l-am plâns.

Astfel, aflat pe această treaptă înaltă, Preafericitul Daniel a primit vrednicia de a pune harismele şi virtuţile sale, în slujba Bisericii și a poporului său. Făclia luminoasă a fost pusă în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casa Bisericii!

Avem onoarea de a-l fi cunoscut în urmă cu mulţi ani. De aceea putem să dăm mărturie, cu cuvântul celui care întru adevăr cunoaşte, despre virtuţile, întelepciunea şi talanţii săi. Este o minte nepreţuită pentru Ortodoxia întreagă, pentru Biserică, şi un patriarh demn de împrejurările şi timpurile noastre.

După cum se ştie, Patriarhia Ecumenică a binevoit să cinstească pe patriarhul României cu titlul de „Locţiitor al Cezareei Capadociei”. Dorinţa Patriarhiei Ecumenice a fost aceea de a aminti, astfel, legăturile sfinte, trainice, pe care Biserica fiică, Biserica Română, le-a avut întotdeauna cu Maica ei venerabilă. Desigur este vorba numai despre un simplu titlu, dar aceasta nu înseamnă că este un titlu fără valoare, care îl face pe purtătorul său vrednic de mai puţină cinstire.

De altfel, mulţi sfinţi din Capadocia şi Galatia au sfinţit prin viaţa lor ţinuturi întregi din România de astăzi. De asemenea tradiţia vrea să ne vorbească despre sfinţi, rude ale Sfântului Vasile cel Mare, care au binevestit pe Hristos în Ţările dunărere. Deci, acest titlu nu s-a dat patriarhilor României fără rost şi la întâmplare! Şi, noi ştim bine că Preafericitul frate Daniel, aflat în mijlocul nostru apreciează foarte mult această cinste şi se mândreşte cu ea.

Preafericirea Sa a proclamat anul acesta curent „An al Sfântului Vasile cel Mare şi al Părinţilor Capadocieni” şi a rânduit ca, în tot cursul acestuia, icoana Marelui Arhiepiscop al Cezareei Capadociei să fie aşezată în „scaunul cel înalt”, din Sfântul Altar al Catedralei patriarhale, lipsindu-se de dreptul canonic de a se aşeza în el, Preafericitul Daniel, din evlavie a acordat această cinste Sfântului capadocian!

Dând noi proporţii realităţii, am putea spune că în anul acesta, Capadocia martirică şi lipsită de fii duhovniceşti se află, onorific, în fruntea Bucureştiului foarte populat, sau că Bucureştiul stă în faţa crucii pe care este răstignită Capadocia, şi mărturisește că, întradevăr, ea a fost fiică a Hanului.

Aşa stând lucurile acestea, se înţelege de la sine că noi toţi suntem stăpâniţi astăzi de mare bucurie. Bucuria noastră devine tot mai profundă deoarece, pelerinajul şi coliturghisirea de acum, aici la biserica „Sfinţilor Teodori”, în biserică al cărui trup este plin de răni, coincide în sfânta pomenire a celor 318 Sfinţi Părinţi de-Dumnezeu-purtători de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea.

Aceştia au depus mari eforturi ca să asigure unitatea Bisericii în adevărul şi acrivia dogmei, l-au ruşinat pe Arie pierzătorul, au făcut de râs pe diavolul, tatăl minciunii, şi ne-au dăruit primele şapte articole ale Crezului.

Dar, în continuare, cuvântul revine Preafericitului Patriarh al României. Încă o dată, din adâncul sufletului şi al inimii, îi adresăm urarea „Bine aţi venit!” și cu neîncetată dragoste şi profund respect îl rugăm să preia ştafeta şi să ne împărtăşească din înţelepciunea, experienţele, lumina şi trăirile sale sfinte. Aveţi cuvântul, Preafericirea Voastră!

† BARTOLOMEU

Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului

***

Sfinţii Părinţi – apărători ai dreptei credinţe şi ai unităţii Bisericii

În prima duminică după sărbătoarea Înălţării Domnului, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cel dintâi Sinod Ecumenic din anul 325.

Sensul teologic-duhovnicesc al cinstirii celor 318 Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în cetatea Niceea la chemarea Sfântului Împărat Constantin, este acela că învăţătura de credinţă despre Hristos-Domnul şi despre Preasfânta Treime este stabilită, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Apostolice, numai de către Biserică în plenitudinea ei, reprezentată prin vocea şi prin conglăsuirea episcopilor ei din toată lumea.

Iar această lucrare de dogmatizare şi de tâlcuire a dreptei credinţe o săvârşeşte Biserica prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului, adică Duhul lui Hristos-Domnul, Cel ce din ziua Cincizecimii nu părăseşte nicio clipă Biserica pe care a constituit-o prin trimiterea Sa în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (cf. Ioan 14, 16).

Un alt sens sau motiv al pomenirii Sfinţilor Părinţi de la Niceea îndată după Înălţarea Domnului îl constituie afirmarea prezenţei continue, neîntrerupte a Mântuitorului în Trupul Său tainic, adică în Biserică, conform făgăduinţei făcute Apostolilor Săi: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20), nu în sensul că ucenici vor fi nemuritori, ci pentru că şi urmaşii acestora, episcopii, vor fi întăriţi şi înnoiţi în întreita lor lucrare, de însuşi Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt.

Cu această conştiinţă puternică şi vie s-au adunat Părinţii din toate zările lumii creştine pentru a salva unitatea Bisericii, aflată în pericol de dezbinare din pricina ereziei lui Arie din Alexandria. Dar tot din Alexandria Egiptului va străluci şi primul mare apărător al Ortodoxiei ecumenice, şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, prin al cărui cuvânt inspirat a fost mărturisită dumnezeirea sau deofiinţimea Fiului cu cea a Tatălui ceresc.

Dar nu un singur Părinte, oricât de înţelept şi plin de har ar fi fost el, trebuia să mărturisească naşterea din veci a Fiului şi deofiinţimea Ipostaselor divine, ci vocea păstorilor celor mulţi, a celor rămaşi în comuniunea Bisericii, episcopi care nu pregetau să-şi pună viaţa pentru oile lor duhovniceşti, după chipul şi cu ajutorul Păstorului cel Bun şi veşnic (cf. Ioan 10, 11).

Printre aceştia s-a arătat atunci şi Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, cel blând cu inima dar nestrămutat în apărarea dreptei credinţe, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, cel smerit în cuget dar purtător al darului facerii de minuni, care prin rugăciune a făcut să se arate, prin materia cea neînsufleţită, taina Preasfintei Treimi.

Deşi diferiţi ca origine etnică şi geografică, episcopii ortodocşi s-au arătat uniţi în cuget ca adevărate turnuri de pază ale Ortodoxiei, faruri prealuminoase ale creştinătăţii universale, aprinse din lumina cea neînserată a Sfintei Treimi.

Având în ei de-a pururi lucrătoare mintea sau gândirea lui Hristos şi călăuziţi fiind de lumina Duhului Sfânt, Părinţii Arhipăstori ai Bisericii dreptmăritoare ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, cum se păstrează unitatea Bisericii, cea după chipul Treimii Celei veşnice.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic au arătat că în ei lucrează cuvântul evanghelic al rugăciunii lui Iisus din noaptea sfintelor şi mântuitoarelor Sale pătimiri: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan, 17, 11).

Dar unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos nu se păstrează oricum, ci prin împărtăşirea continuă de sfinţenia Lui, a Capului nevăzut al Bisericii, prin lucrarea şi cu venirea tainică a Duhului Sfânt. Tocmai pentru acest motiv, în cuprinsul aceleaşi rugăciuni arhiereşti, Mântuitorul a cerut Tatălui Său ceresc şi veşnic ca să-i sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, adică prin cuvântul Său (cf. Ioan 17, 17).

La această rugăciune de sfinţire a ucenicilor, Hristos-Domnul va adăuga, câteva ceasuri mai târziu, Jertfa Sa de pe cruce, prin care “S-a sfinţit pe Sine însuşi, ca om, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 19).

Fără participarea continuă la sfinţenia dumnezeiască, împărtăşită oamenilor de către Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, nici Apostolii, nici urmaşii acestora şi nici cei ce cred în Dumnezeu prin cuvântul lor (cf. Ioan 17, 20), n-ar fi putut păstra unitatea Bisericii. De ce? Pentru că păcatul orgoliului nemăsurat, al mândriei, care întunecă minţile ereticilor, se află la baza rătăcirilor şi dezbinărilor, care, aidoma unor valuri dezlănţuite lovesc necurmat corabia Bisericii.

Aşa trebuie să înţelegem alăturarea în Simbolul de credinţă a primelor două atribute ale Bisericii, “una” şi “sfântă”, care stau sau cad împreună; ele izvorăsc din Persoana cea Una şi Sfântă a Mântuitorului Hristos şi se comunică Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, „Duhul Adevărului” şi al unităţii „în legătura păcii” (cf. Ioan 16, 13; Efeseni 4, 3), pentru a arăta că Biserica este icoana iubirii Presfintei Treimi.

Întorcându-ne în timp, la “veacul de aur” al Bisericii creştine, vom observa că, îndată după Sinodul de la Niceea, erezia ariană va reînvia sub alte forme. Duşmanii dreptei credinţe se luptă acum nu cu Fiul veşnic al Tatălui, ci cu Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl.

Din nou se învolburează marea istoriei, pe care navighează ca o corabie Biserica lui Hristos. Iarăşi orgoliile nemăsurate ale unor clerici sau teologi raţionalişti şi fără evlavie dezlănţuie patimi omeneşti, iscând certuri şi dezbinări. Să-l ascultăm însă pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, luptător neobosit pentru dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, vorbindu-ne despre pericolul cel mare al ereziilor din vremea sa:

„Tulburarea Bisericilor este mai violentă decât o furtună pe mare. Din pricina ei toate graniţele fixate de Părinţi sunt mutate din loc, toate temeliile, tot ceea ce constituie zid de apărare a învăţăturilor este zdruncinat!…Biserici întregi au căzut în capcanele eretice, lovindu-se ca de nişte stânci…O noapte întunecoasă, adâncă şi tristă s-a lăsat peste Biserică, pentru că “luminile lumii”, puse de Dumnezeu să lumineze sufletele popoarelor, au fost izgonite…” (Traité du Saint Esprit, cap. XXX, col. 212, 213).

În focul disputelor teologice, ereticii răstălmăceau Scriptura, falsificau Tradiţia şi tulburau viaţa şi unitatea Bisericii. Dacă Sfinţii Apostoli au fost numiţi de Hristos-Domnul “luminile lumii” (cf. Matei 5, 14), urmaşii lor, episcopii, sunt chemaţi să fie purtători de lumină, adică ai luminii dreptei învăţături de credinţă şi a dreptei vieţuiri. Ei trebuie să vegheze asupra teologiei Bisericii şi a comuniunii din Biserică.

Erezia pnevmatomahă care nega dumnezeirea Sfântului Duh a izvorât din arianism şi indirect din gnosticism. Ereticii pnevmatomahi negau, de fapt, şi lucrarea sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfânt în Biserică.

De aceea, atât Sfântul Vasile cel Mare, cât şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, s-au ridicat în mod viguros împotriva ereticului Eunomiu şi au apărat dumnezeirea, identitatea şi egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Atunci, salvarea Bisericii a venit de aici, din Capadocia. Glasurile ierarhilor ortodocşi Capadocieni au fost mai puternice decât învăţăturile viclene ale ereticilor, iar credincioşii sinceri au văzut pe adevăraţii păstori ai Bisericii şi s-au ferit de înşelători (cf. Ioan 10, 5).

În acele timpuri grele pentru Biserică, Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a cerut tuturor creştinilor unitate de credinţă, iubire reciprocă, înţelegere şi ajutor reciproc, “prin care toţi se unesc şi mărturisesc credinţa Părinţilor noştri de la Niceea” (Epistola CXIV, P.G. XXXI, 529).

Fidelitatea faţă de Părinţii anteriori, al căror lanţ neîntrerupt urcă până la Sfinţii Apostoli, reprezintă în fond fidelitatea faţă de Însuşi Hristos-Domnul, deoarece credinţa “ţinută acum nu este deosebită de cea primară, ci este una şi aceeaşi de-a pururi. Cum am primit-o de la Domnul, aşa botezăm şi cum botezăm, aşa credem”, după afirmă hotărât Sfântul Vasile cel Mare (Epistola CCLI,4, P.G. XXXI, 937).

Astăzi, când Biserica Ortodoxă Universală este ameninţată de neoarianism, de gnosticism şi agnosticism, de neoiconoclasm şi de secularism, grija Păstorilor ei trebuie să fie aceea de a păstra şi adânci unitatea de credinţă, liturgică şi canonică, pentru ca rugăciunea Mântuitorului Hristos pentru unitate să se realizeze deplin, pentru ca “toţi cei care se împărtăşesc dintr-o pâine şi dintr-un potir să fie uniţi unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”, cum se spune în Anaforaua din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Unitatea Bisericii este, deodată, un dar al lui Dumnezeu şi o fructificare de către noi a darului comuniunii Sfântului Duh, prin frăţietate, jertfelnicie şi iertare reciprocă. Tocmai din cauza păcatelor, primejdia dezbinării este permanent prezentă în lume.

De aceea, Biserica se roagă folosind cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: Doamne, „fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh…Pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ni-le, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ne-ai dat nouă” (Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare).

Comemorând şi omagiind anul acesta pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe ceilalţi Sfinţi Capadocieni, suntem datori să apărăm în mod statornic credinţa ortodoxă pentru care ei au luptat cu ereziile şi au înfruntat pe prigonitorii Bisericii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va fi solicitat de către Noi să declare următorii doi ani, 2010 şi 2011, ca ani ai Crezului Ortodox Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinoadele I (325) şi II (381) Ecumenice, tocmai pentru a cinsti pe Sfinţii Părinţi Capadocieni şi din alte ţări care au contribuit la apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe.

Astfel, cinstirea arătată Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne ajută să ne întărim în credinţă şi în viaţă de sfinţenie, să creştem duhovniceşte şi să ne bucurăm de prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Predici

De la frumuseţea creaţiei la frumuseţea slavei Treimii

30 mai, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 2 comments

Călătorind ca pelerin în Capadocia, gândul ni se îndreaptă spre originea Filocaliei, spre primii ei autori Sfinţii Vasile cel Mare (+379) şi Grigorie Teologul (+389), care au reunit sub acest titlu cele mai frumoase texte din opera lui Origen.

Aceştia au dat, astfel, naştere peste timp unei întregi colecţii de scrieri teologice, ascetice şi morale orientate spre iubirea de frumuseţe spirituală netrecătoare, care se dobândeşte prin eliberarea de patimi egoiste şi cultivarea virtuţilor, prin vederea duhovnicească a făpturilor şi prin rugăciune neîntreruptă.

Sfinţii Părinţi ai Filocaliei ne învaţă că orice frumuseţe creată porneşte de la Dumnezeu şi sfârşeşte în El, întrucât El împărtăşeşte tuturor făpturilor frumuseţea spirituală şi în acelaşi timp le cheamă pe toate cele create spre Sine. Chemarea făpturilor este chemarea lor la unitatea sau comuniunea tuturor în Dumnezeu – Creatorul.

Frumuseţea omului – ne învaţă Sfântul Grigorie de Nyssa – este opera „Celui mai mare Artist”, care a modelat firea noastră, astfel încât omul să-şi împlinească vocaţia sa împărătească (Despre originea omului, 4, în SC 44, 136 b).

Tot ceea ce a creat Dumnezeu este „foarte bun”, iar omul a fost împodobit cu o frumuseţe care este „de departe superioară tuturor celorlalte frumuseţi”, după asemănarea frumuseţii divine. Această frumuseţe este „reflectare şi icoană a vieţii veşnice” „cu pecetea împărătească a vieţii în chipul său”(Omilii la Cântarea Cântărilor, 12, în PG 44, 1020 c).

Frumuseţea este o lumină de armonii şi distincţii care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu pentru lume, şi de aceea ea nu poate fi obiectivată sau redusă la anumite principii.

Raţiunea de a fi a frumuseţii create este aceea de a reflecta tainic frumuseţea necreată a Persoanelor divine coeterne. Mai mult decât atât, frumuseţea văzută (fizică) trimite mereu, iconic, la o armonie şi o frumuseţe nevăzută.

„Nu cerul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nici luna, nici soarele, nici splendoarea norilor, nimic din toate cele ce au apărut în creaţie. Tu, singur, (omule), ai fost ridicat la nivelul de chip al Firii care depăşeşte orice inteligenţă, asemănare a frumuseţii desăvârşite, pecete a adevăratei dumnezeiri, loc de întâlnire al vieţii celei preafericite”(Omilii la Cântarea Cântărilor, 2, în PG 44, 805 d).

Pe de altă parte, Sfântul Grigorie Teologul sau Grigorie de Nazianz ne învaţă că gustarea frumuseţii celei adevărate este o harismă comună tuturor creştinilor şi accesibilă fiecăruia fără deosebire, actualizarea ei depinzând exclusiv de măsura credinţei şi a râvnei fiecăruia.

Fiecare creştin are vocaţia de a fi teolog în sensul de cunoscător din experienţă a lui Dumnezeu, chiar dacă nu va ajunge niciodată să verbalizeze şi să exprime coerent această experienţă. „Căci nimic – observă Sf. Grigorie de Nazianz – nu ar fi mai nedrept decât dacă credinţa noastră ar fi accesibilă numai înţelepţilor şi celor iscusiţi în cuvinte şi în demonstraţii logice, căci atunci cei mulţi ar fi lipsiţi de ea!”(Orationes 32, 26, în PG 36, 204 AB).

În mod repetat, în Cuvântările sale, Sfântul Grigorie Teologul arată că a avea experienţa apofatică (negrăită) a apropierii de Dumnezeu, prin curăţirea de patimi şi iluminarea Duhului, este infinit mai importantă decât discuţiile nesfârşite ale teologilor improvizaţi şi impostori ai arianismului – şi din nefericire nu numai ai lui – care suferă de „limbuţie şi de păcatul de a crede că pentru a fi înţelept e de ajuns să vrei să fii înţelept”, confundând posesiunea şi manipularea lingvistică a expresiilor verbale ale misterului cu însăşi prezenţa Lui neînţeleasă şi negrăită.

Dovada practică a cunoaşterii frumuseţii spirituale a comuniunii omului cu Dumnezeu sunt Vieţile Sfinţilor, mai vechi şi mai noi, ai Bisericii noastre, în care întâlnim, de cele mai multe ori, oameni simpli, care, prin smerenie, găzduiesc în fiinţa lor înţelepciunea divină şi frumuseţea sfinţeniei.

Frumuseţea spirituală este har al lui Dumnezeu revărsat peste creaţie, dar şi puterea de a primi această lumină.

Frumuseţea duhovnicească în Biserica noastră Răsăriteană este împărtăşită întotdeauna prin Sfinţii Bisericii, a căror moştenire vie constituie bogăţia credinţei Bisericii.

Frumuseţea împărtăşită a Părinţilor Sfinţi, trebuie păstrată prin aprofundarea cuvintelor lor în trăirea creştină. De aceea Sfântul Vasile cel Mare arată că teologia nu trebuie să fie coborâtă la nivelul uman prin inventarea de noi cuvinte, ci trebuie să se predea altora cuvintele primite de la Sfinţii Părinţi:

„Cât despre mărturisirea de credinţă, noi nu vrem să primim una mai nouă, aşa cum au încercat alţii să ne prezinte, dar nici nu îndrăznim să ne compunem alta ieşită din mintea noastră, ci numai ceea ce ne-au învăţat Sfinţii Părinţi […] Mântuirea noastră nu se cuprinde în inventarea noţiunilor, ci în mărturisirea curată despre Dumnezeu în care credem”(Epistola 175, în Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, Corespondenţă (Epistole), Scrieri, partea a III-a, col. PSB 12, trad., introd., note şi indici de. C. Corniţescu, T. Bodogae, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 328, 396).

Cuvintele Părinţilor Sfinţi sunt purtătoare ale frumuseţii duhovniceşti împărtăşite celor care au în ei vocaţia filiaţiei divine după har, a dobândirii sfinţeniei şi a pregustării slavei cereşti.

Mântuitorul Hristos instituie Taina Împărtăşirii cu Dumnezeu Cuvântul prin hrănire. Starea euharistică de recunoştinţă este permanentă. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps. 33, 8).

Frumuseţea duhovnicească este mereu nouă, după cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare prin Sfânta Liturghie, care este de fiecare dată o nouă Liturghie. Imnele liturgice, deşi vechi şi mereu aceleaşi, slujesc de fiecare dată unei noi întâlniri cu Dumnezeu.

Taina veacurilor, unirea lui Dumnezeu cu omul şi transformarea materiei în lumină se împlineşte în Sfânta Liturghie. Luminarea şi pătrunderea firii umane de harul Dumnezeirii este o mutare euharistică sau o înălţare a omului în viaţa Sfintei Treimi.

Sfântul Grigorie Teologul insistă îndeosebi în cuvântările şi celelalte scrieri ale sale, ca şi Sfântul Simeon Noul Teolog mai târziu, pe dimensiunea duhovnicească sau filocalică a teologiei, ca fiind o dimensiune constitutivă a acesteia.

În acest sens, un teolog contemporan român face următoarea constatare: „Prin insistenţa ei asupra contemplaţiei şi experienţei conştiente a harului, spiritualitatea este o componentă esenţială a teologiei ortodoxe. Teologia şi spiritualitatea formează un întreg indivizibil. Ele nu trebuie nici separate, nici adăugate una după alta. Fie că vrem sau nu, teologia ortodoxă autentică este o teologie contemplativă a Frumuseţii divine. Teologia fără contemplaţie este un simplu exerciţiu intelectual sau interpretare istorică. Spiritualitatea vine să arate că experienţa contemplaţiei, adică ridicarea minţii pe un plan de cunoaştere meta-intelectual, singurul plan posibil de întâlnire personală cu Dumnezeu, ţine de natura teologiei”(I. Bria, „Omagiu Părintelui Prof. D. Stăniloae la aniversarea a 75 de ani de viaţă”, în Ortodoxia, nr. 4/1978, p. 638).

Iar Părintele Dumitru Stăniloae afirmă, la rândul său, că „fără spiritualitate, Ortodoxia devine un creştinism surogat; fără Filocalie, creştinismul răsăritean nu este decât o simplă colecţie de dogme, canoane şi rituri bizantine”(D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 1978, p. 104).

Timpul sfinţit al sărbătorii şi spaţiul sfinţit al locaşului de cult ne leagă de frumuseţea însăşi a lui Dumnezeu, ca slavă a iubirii Sale sfinte şi veşnice. Iar Duhul Sfânt este Arhitectul dumnezeiesc al acestei legături sfinte, Lumina şi Viaţa acestei comuniuni a omului cu Dumnezeu.

În Capadocia, frumuseţile naturii, ale credinţei şi ale culturii ne îndeamnă să căutăm mai mult frumuseţile netrecătoare, cereşti, ale iubirii dumnezeieşti şi ale comuniunii sfinţilor rugători şi nevoitori (asceţi), oameni ai păcii şi ai faptelor bune de ajutorare a celor săraci, care au arătat că bunătatea sufletului, dobândită prin rugăciune şi fapte bune, este cea mai mare frumuseţe a omului creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic bun şi mult milostiv.

Cf. sursa.

Comentarii teologice

Predici patriarhale la praznicul Înălţării Domnului (2009)

28 mai, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Preafericirea Voastră,
Preafericite DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi
Patriarh al României,
Preaiubit şi mult dorit frate şi împreună liturghisitor,

Înaltpreasfinţiile Voastre şi Preasfinţiile Voastre,
Preasfinţiţi fraţi din România şi de aici,
Excelenţele Voastre,
Preacucerniciile Voastre şi Preacuvioşiile Voastre preoţi şi diaconi,
Preadistinşi arhonţi,
Iubiţi fii ai Bisericii, întru Domnul!

Binecuvântat este Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce astăzi S-a înălţat cu slavă la ceruri şi a dăruit nemurire întru slavă firii omeneşti pe care a asumat-o. La marea bucurie şi binecuvântare a Praznicului Înălţării Sale, El ne-a adăugat o a doua mare bucurie şi veselie duhovnicească, aceea a primirii la reşedinţa Bisericii Mame, Biserica Constantinopolului, a Preafericitului Daniel, noul Patriarh al Preasfintei Biserici Române şi a însoţitorilor săi vrednici de a fi amintiţi. Această bucurie este sporită şi de binecuvântarea praznicalei şi oficialei împreună liturghisiri patriarhale de astăzi!

Iubiţii mei, întotdeauna, Praznicul Înălţării are caracter de sărbătoare a bucuriei şi voioşiei duhovniceşti, dar şi de întristare! De întristare, pentru că, de acum înainte, Ucenicii sunt lipsiţi de prezenţa trupească, vizibilă, a Dumnezeiescului Învăţător, în mijlocul lor.

Dar şi de veselie, pentru că „Domnul S-a înălţat la ceruri”, nu numai ca să trimită lumii pe Mângâietorul, după cum am cântat, dar şi ca să dea firii noastre omeneşti deplina îndreptare, în vederea căreia a fost creată, prin ridicarea ei întru strălucirea frumuseţii nestricăciunii şi a slăvii, pe Tronul Dumnezeirii, de-a dreapta Tatălui, unde împărăţeşte de acum împreună cu El, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, în veci!

Ne întristăm şi noi, deoarece, de astăzi înainte, nu mai cântăm anul acesta „Hristos a înviat!”, cântarea biruinţei asupra morţii, imnul vieţii, care, vreme de patruzeci de zile, a constituit salutul, desfătarea şi îndulcirea sufletelor noastre. Dar ne şi bucurăm, deoarece „plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Hristos Dumnezeul nostru S-a înălţat întru slavă, nicidecum despărţindu-Se, ci rămânând nedepărtat, şi strigând celor ce Îl iubesc pe El: Eu sunt cu v oi şi nimeni împotriva voastră!”.

Ne bucurăm pentru încredinţarea aceasta, deoarece ne dă putere şi ne întăreşte foarte mult! De asemenea, ne bucurăm, pentru că, de acum, putem dobândi locul nostru în veşnicie, împreună cu Domnul nostru, Care S-a înălţat de-a dreapta Tatălui în lumina neînserată a Preasfintei Treimi! Încă ne bucurăm, fiindcă aşteptăm ca „alt Mângâietor” să vină în curând!

El ne va purta în viaţă sub acoperământul şi insuflarea Sa, va face ca ostenelile în care stăruim, conform învăţăturii Sfintelor Evanghelii, să fie pline de har şi bucurie şi, la vremea secerişului, va da să rodească îmbelşugat strădaniile depuse de noi în lupta cea sfântă a bunei credinţe, pocăinţa şi răbdarea noastră. Astfel, în cele din urmă, ceea ce ne-a fost dăruit ca posibilitate va deveni realitate, deoarece El, Mângâietorul, ne va înălţa pe Tronul Împărăţiei şi ne va face împreună moştenitori cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl.

Aflându-ne într-o stare afectivă atât de complexă, în care se amestecă sentimente şi trăiri diferite, primim astăzi, în acest Scaun Apostolic mărturisitor, vizita Preafericirii Voastre iubite în Hristos Domnul! Este o vizită care ne aduce mângâiere, şi mare bucurie, ne susţine şi ne întăreşte! De aceea exclamăm: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!”.

Aţi venit la noi ca un înainte mergător şi înainte vestitor al Mângâietorului! Aţi venit înveşmântat în alb, ca Îngerul vestitor al Învierii, „cu podoabă în îmbrăcăminte” , cu chipul senin şi voios, cu privirea purtătoare de har şi încântare, cu inima curată şi „sine cera”, cu rugăciunea evlavioasă, cu simţăminte calde, cu cuvinte dulci, cu purtare paşnică! Din adâncul sufletului şi al inimii Vă mărturisim încă odată :„Ce bine este că aţi sosit, Preafericirea Voastră!”.

Vă adresăm cuvintele acestea cu toată căldura şi dragostea frăţească! Bine aţi venit în Împărăteasca Cetate, de-Domnul-păzită, aflată sub acoperământul Maicii Domnului, în care s-a aşezat de către Dumnezeu sfeşnicul Bisericii Mame, ca purtătoare a celor dintâi răspunderi, peste care este revărsată binecuvântarea Domnului Atotţiitorul, rugăciunea şi binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu, Celei „Pururea Fericită”, lumina Înţelepciunii lui Dumnezeu, ocrotirea „Călăuzitoarei” de la Vlaherne, tămâia nevoinţelor duhovniceşti de la străvechea mănăstire a studiţilor, bucuria de la biserica „Chora” celor vii, în care se regăseşte răcoarea multelor izvoare de aghiasmă, dragostea, gândul iubitor şi rugăciunea neadormită a Fanarului, care-şi revarsă neîncetat lumina, răstignit pe crucea lui fără sfârşit!

Aici, unde Vă găsiţi acum, se află rădăcinile bunei credinţe a poporului român, numit cu numele lui Hristos! Aici se află şi izvorul evlaviei şi pioşeniei Neamului iubitor de Hristos al Preafericirii Voastre! Desigur, nu este pentru prima dată când păşiţi pe pământul Constantinopolului.

Aţi venit aici, mai demult, ca Mitropolit. Cunoaşteţi Constantinopolul şi acesta Vă cunoaşte! Îl iubiţi şi Vă iubeşte! Într-adevăr, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, la Iaşi, V-aţi aflat mulţi ani sub ocrotirea Sfintei noastre Preacuvioase Maici din Epivata, care este o floare preafrumoasă în grădina tainică a Bisericii Constantinopolului.

Dar, Preafericite, astăzi staţi în mijlocul nostru ca Întâistătător al preaiubitei şi Preasfintei Biserici Române, Biserică fiică şi totodată Biserică soră, ca al şaselea Patriarh al ei!, ca o cunună a cugetării binecredincioase, a evlaviei, a mărturiei de-Dumnezeu-cuvântătoare, a devotamentului statornic şi a dragostei întregului popor român ortodox faţă de noi!

Toată fiinţa Preafericirii Voastre răspândeşte în jur mirosul de bună mireasmă duhovnicească al rugăciunilor curate, al lacrimilor nevoinţelor sihăstreşti, al sângelui mucenicesc, al bunei mărturisiri, al harului Duhului şi al minunilor mai presus de fire săvârşite de marea oştire a sfintelor pe care i-a dat pământul românesc, pământ pe care s-au născut atâţia sfinţi. Pe fruntea Preafericirii Voastre vedem scrise cu majuscule numele scrise cu litere de aur în Cartea Vieţii!

În mâini ţineţi „toiagul puterii! , pe care Domnul Vi l-a încredinţat să păstoriţi apostoleşte un mare popor! Este poporul care de veacuri are legături duhovniceşti indistructibile cu Biserica cea Mare a lui Hristos, din Constantinopol, şi este „os din oasele” ei şi „trup din trupul” ei!

Dar aţi venit aici şi ca Locţiitor al Tronului mitropolitan al Cezareii Capadociei, deoarece, prin acest titlu scurt, dar de foarte mare cinste, a binevoit Preasfântul nostru Scaun Ecumenic, Apostolic şi Patriarhal să onoreze pe Preafericiţii Patriarhi ai României. Titlul acesta s-a acordat cu scopul de a reaminti legăturile istorice sfinte indisolubile dintre Constantinopol şi Bucureşti, de a sublinia că este necesar să păşim împreună pe calea desăvârşirii duhovniceşti, să fim uniţi în cuget şi să dăm împreună mărturia cea bună, spre a exprima adevărul că pururea „un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”.

Există un fel de „cordon ombilical” care leagă Biserica Mamă de Biserica fiică. În timp, aceasta din urmă s-a emancipat şi, în urmă cu 124 de ani, a fost proclamată din Biserică fiică, Biserică soră, egală în rang. Mai târziu a fost proclamată Patriarhie, ocupând locul al VII-lea în ordinea canonică. Toate acestea constituie mărturii despre faptul că, între bisericile noastre, „dragostea nu cade niciodată”.

Mulţi patriarhi ecumenici, între care şi Atanasie al III-lea Patelaros, trecut recent în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, vrednicii de pomenire Partenie I, Partenie al II-lea, Calinic al II-lea, Sfântul Nifon ş.a. care au păstorit odinioară diferite regiuni ale Bisericii Ortodoxe Autocefale Române de astăzi. Totodată, Sfinţii Sfinţiţi Mucenici Evangelikos Tracul, Tit şi Gordian, episcopi ai Tomisului, originari din Capadocia, Cuviosul Nikita Preotul şi Bretanion, episcopul Tomisului – şi aceştia Capadocieni – împreună cu Sfânta Parascheva de la Epivata şi cu mulţi alţi sfinţi de aici constituie inelul de legătură, de aur, dintre Bisericile noastre. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Dar, Preafericite, noi ne sprijinim întotdeauna pe temeliile trainice ale moştenirii şi tradiţiei noastre spirituale comune. De aceea, suntem chemaţi să oferim împreună speranţă nouă omului contemporan, aflat în confuzie, teamă, multă nelinişte şi zbucium!

Să dăm lumii o mărturie comună şi actuală despre Iisus Hristos! Să depunem mari eforturi în vederea soluţionării multelor probleme spinoase cu care se confruntă omenirea, între care se numără nedreptatea, fundamentalismul religios, intoleranţa naţionalistă, conflictele şi confruntările izbucnite din diverse motive, prăbuşirea moravurilor şi a valorilor umane fundamentale, precum şi distrugerea mediului înconjurător!

Să ne coordonăm strădaniile pentru apropierea, buna înţelegere şi reconcilierea în duhul adevărului şi al dragostei, a tuturor creştinilor divizaţi, aşa încât dorinţa Domnului „ca toţi să fie una” , toţi cei ce cred în El, să nu mai fie un vis îndepărtat! Suntem absolut siguri că şi Preafericirea Voastră gândiţi la fel.

De aceea, multe şi mari speranţe se sprijină pe colaborarea admirabilă dintre noi, atât la nivel interpersonal, cât şi la nivel interbisericesc. Invocăm în acest sens ajutorul şi întărirea de la Dumnezeu. Vă rugăm să primiţi aceste sfinte engolpioane ca dar simbolic al dragostei profunde dintre noi.

Vă urăm să aveţi parte de arhipăstorire patriarhală îndelungată, încununată cu roade bogate şi bune, aducătoare de mântuire poporului bine credincios, sfântă, slăvită şi, pe cât este cu putinţă omeneşte, senină, fără nori şi întristare! Să trăiţi şi să ne veniţi de multe ori în Împărăteasa cetăţilor.

† BARTOLOMEU,
PATRIARHUL ECUMENIC AL CONSTANTINOPOLULUI

***

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI LA CER – SLAVA OMULUI ÎNDUMNEZEIT

Cu adevărat mare este bucuria pe care o trăim astăzi! Ne bucurăm că împreună-slujirea şi convorbirea cu Sanctitatea Voastră ne oferă binecuvântat prilej de a trăi în unitatea Duhului şi în legătura păcii (cf. Efeseni 4, 3).

Astăzi, îndeosebi, la praznicul Înălţării Domnului, ne bucurăm de încununarea tainei de ridicare în slavă veşnică a firii noastre umane, şi prin ea, a întregii creaţii, „nu de la cele mai dedesubt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte”, cum atât de frumos spune Sfântul Grigorie Palama [1].

Sanctitatea Voastră,

Taina minunată a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos la cer îmbracă semnificaţii multiple şi profunde. Dintre ele, dorim să evidenţiem doar trei.

1)Înălţarea Domnului înseamnă îndumnezeirea umanului

Înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos reprezintă, în primul rând, ridicarea firii umane la slava divină, la o demnitate şi o cinste nemaiîntâlnite până atunci. „Şi cu milostivire înălţând firea noastră cea căzută ai pus-o să şadă împreună cu Tatăl”, se spune în Penticostar [2]. Iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că, prin Înălţarea lui Hristos, firea noastră umană „a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu” [3].

Slujba Vecerniei praznicului Înălţării Domnului arată că Înălţarea Domnului este ieşirea deplină din întunericul morţii şi al iadului şi intrarea în lumina cerească a vieţii veşnice, adică ridicarea firii noastre umane în iubirea Preasfintei Treimi şi primirea ei pe tronul slavei divine: „Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte în sânuri pe Acela pe Care Îl are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor Săi: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte” [4].

Această înălţare a umanului a fost posibilă pentru că Hristos Cel Înălţat întru slavă nu a lepădat firea umană, ci a asumat-o total şi a condus-o în însuşi centrul vieţii Sfintei Treimi. Hristos nu Se întoarce la ceruri şi nu Se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, ca pe noi oamenii să ne facă fii după har ai Tatălui ceresc în slava Împărăţiei Cerurilor (cf. Ioan 1, 12 şi 17, 24).

Teologia ortodoxă învaţă că Înălţarea lui Hristos întru slavă şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina îndumnezeire a umanităţii Lui şi eternizarea umanului în Dumnezeu, pnevmatizarea sau transfigurarea desăvârşită a trupului Său omenesc, adică ridicarea lui supremă la starea de „mediu transparent al iubirii infinite a lui Dumnezeu” [5] – după cum spune Părintele Dumitru Stăniloae.

Omul este ridicat la cinstea supremă, în maximă apropiere şi comuniune desăvârşită cu Creatorul său, în chiar intimitatea existenţei divine a Preasfintei Treimi. Astfel, se vede că Înălţarea omului în slava divină a fost scopul coborârii sau al întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Într-o predică la sărbătoarea Înălţării Domnului, Sfântul Grigorie Palama arată că Hristos „S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi tron al dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă (părtaşă n.n.) firea noastră cu care S-a amestecat (unit n.n.)” [6].

Aşadar, Înălţarea lui Hristos întru slavă înseamnă îndumnezeirea şi preaslăvirea omului în iubirea veşnică a lui Dumnezeu.

2) Hristos Cel înălţat în slavă devine Viaţa vieţii creştinului

Ridicarea supremă a omenităţii lui Hristos în centrul slavei Sfintei Treimi, aşezarea ei de-a dreapta Tatălui, nu înseamnă însă ruperea comuniunii cu ucenicii Săi, nu înseamnă izolarea sau distanţarea Lui de cei ce cred în El. Oricât de paradoxal ar părea, Înălţarea Domnului reprezintă, în acelaşi timp, o apropiere supremă a lui Dumnezeu de om.

Datorită pnevmatizării sau transfigurării supreme a trupului lui Hristos prin Înălţare, Hristos poate deveni interior celor ce cred în El (cf. Ioan 17, 26). Firea Lui umană, înălţată în intimitatea slavei Sfintei Treimi, devine centrul de transparenţă al harului divin comunicat oamenilor prin Sfântul Duh, Care face pe Hristos prezent şi lucrător în viaţa creştinilor (cf. Ioan 14, 16-21; 16, 13-15; Galateni 2, 20).

Deci pnevmatizarea sau transfigurarea deplină a umanului din Hristos nu are doar sensul de ridicare a lui în slava dumnezeiască, ci şi unul de interiorizare a prezenţei Sale în alţi oameni, ca sălăşluire a lui Hristos Cel răstignit şi preaslăvit în cei ce cred în El şi-l iubesc pe El, pentru ca ei să devină hristofori (purtători de Hristos), potrivit făgăduinţei lui Hristos: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).

Deci, Dumnezeu-omul, Cel din ceruri, şade pe tronul dumnezeiesc al slavei şi locuieşte în inima celor ce-L iubesc. El Se află deodată în intimitatea Sfintei Treimi şi în centrul vieţii Bisericii, Se înalţă întru slavă la cer şi coboară tainic în inimile celor de pe pământ (cf. Efeseni 1, 20; 2, 22; 3, 17 şi Coloseni 1, 27).

În acest sens, Fericitul Augustin spune, că Domnul „nu S-a depărtat de cer când S-a pogorât pentru a veni la noi; nu S-a depărtat de noi când S-a înălţat, pentru a reveni în cer. Era deja acolo sus, fiind aici jos; cum o atestă El Însuşi: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” [7 ](cf. Ioan 3, 13).

În textul liturgic ortodox al sărbătorii Înălţării Domnului se arată acelaşi adevăr. Astfel, în Condacul de la sărbătoarea Înălţării Domnului se spune: „Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”.

3)Biserica este spaţiul ridicării omului la viaţa veşnică

Sfântul Grigorie Palama subliniază legătura dintre taina Înălţării Domnului Hristos şi întemeierea Bisericii prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, când zice că Stăpânul Cel mai presus de ceruri „Se înalţă, ori de câte ori Se pogoară, ca pe cele de jos să le aducă împreună cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşadar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru primirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh” [8].

Astfel, Biserica este manifestarea sălăşluirii lui Hristos, prin Duhul Sfânt, în inimile oamenilor, ea fiind constituită în mod vizibil la Cincizecime, ca revărsare a vieţii lui Hristos Cel Unul Sfânt în oamenii cei mulţi, care cred în El, Capul Bisericii, ca aceştia să devină sfinţi şi fii după har ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 12 şi Efeseni 2, 18).

Sărbătoarea Învierii Domnului, sărbătoarea Înălţării Domnului şi sărbătoarea Cincizecimii sunt legate tainic între ele prin lucrarea Sfântului Duh asupra trupului înviat al lui Hristos, ca prin trupul Lui răstignit, înviat şi înălţat în slavă să se reverse apoi viaţa veşnică divino-umană a lui Hristos în Biserica Sa, ca să o pregătească ca pe o mireasă pentru viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 40 şi 47; Romani 6, 22-23; Efeseni 2, 6), pentru slava Împărăţiei lui Dumnezeu sau slava Ierusalimului ceresc (cf. Apocalipsă cap. 21).

Aşadar, Hristos cel Înălţat în slavă este prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, îndreptând necontenit viaţa creştinilor spre învierea de obşte şi spre Împărăţia cerească a slavei Preasfintei Treimi, potrivit făgăduinţei Sale: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

Deci, destinaţia ultimă a Bisericii este Împărăţia cerească a Preasfintei Treimi, celebrată ca arvună sau anticipată în Sfintele Taine şi în întreaga viaţă liturgică a Bisericii Ortodoxe. De aceea, se spune că „Biserica este plină de Sfânta Treime” (Origen) şi că ea este „antecamera Împărăţiei Cerurilor” (Sfântul Nicolae Cabasila). Iar o cântare liturgică spune: „în Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta” (Slujba Utreniei).

Sanctitatea Voastră,

În lumina sărbătorii Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh, problemele lumii de astăzi pe care le-aţi amintit ne cheamă, pe de o parte, la misiunea sfântă de a vesti şi mai mult Evanghelia iubirii lui Hristos şi de a chema oamenii la dobândirea mântuirii şi a sfinţeniei în Biserica lui Hristos, iar, pe de altă parte, ne cheamă la coresponsabilitate, cooperare, consultare şi ajutorare frăţească reciprocă în situaţii dificile.

De aceea, noi dorim să ne consultăm periodic cu Patriarhia Ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, având conslujirea liturgică drept icoană de lumină şi sursă de inspiraţie pentru coresponsabilitate şi conlucrare pastorală şi socială.

Slăvitul praznic al Înălţării Domnului ne oferă, încăo dată, prilejul de a exprima dragoste şi preţuire deosebită faţă de venerabilul Tron Ecumenic, acesta fiind primul între Scaunele patriarhale ortodoxe şi Biserica Mamă de la care Biserica Ortodoxă Română a primit autocefalia, în anul 1885, şi recunoaşterea rangului de Patriarhie, în anul 1925.

În acelaşi timp, considerăm că, pe baza autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885 şi a rangului de Patriarhie din anul 1925, libertatea deplină şi demnitatea cea mai înaltă în Biserica lui Hristos cheamă la mai multă coresponsabilitate, conlucrare şi împreună-slujire a Ortodoxiei.

Astfel, având în vedere chiar cele cuprinse în Tomos-ul de acordare a autocefaliei (25 aprilie 1885) – respectiv faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este declarat „frate în Hristos“ – acesta are datoria de-a arăta permanent coresponsabilitate fraternă în păstrarea şi promovarea credinţei ortodoxe şi în intensificarea misiunii Ortodoxiei în lume.

Întrucât în cuvântul Sanctităţii Voastre rostit azi aţi reamintit că Biserica Ortodoxă Română, în anul 1885, a fost „proclamată din Biserică fiică, Biserică soră, egală în rang”, aceasta ne obligă să fim mai cooperanţi în a păstra şi promova valorile Ortodoxiei astăzi.

De asemenea apreciem, în mod deosebit, dragostea şi preţuirea arătate de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol faţă de Mitropolia Ţării Româneşti, oferindu-i mitropolitului de la Bucureşti, în anul 1776, titlul onorific de Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei.

Acesta ne obligă să preţuim şi noi, prin cuvânt şi faptă, strălucita moştenire spirituală primită de la Sfinţii Capadocieni. În acest sens, dorind să evidenţieze odată mai mult personalitatea spirituală deosebită a Sfinţilor Capadocieni, în general, şi pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, în special, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Noastră, a hotărât proclamarea, în întreg cuprinsul Patriarhiei Române, a anului 2009 ca An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379 – de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc 1630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni.

În acest context, Patriarhia Română publică anul acesta, 2009, în limba română, pentru prima dată, opera omnia (opera integrală) a Sfântului Vasile cel Mare în ediţie critică, precum şi o serie de studii academice sub titlul Studia Basiliana, cuprinse în trei volume, urmând ca în anii următori să fie publicate şi operele integrale ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa.

La acestea se adaugă şi o mulţime de cărţi de popularizare care prezintă selectiv şi tematic cele mai frumoase învăţături ale Sfântului Vasile şi ale altor Sfinţi Capadocieni, atât de necesare şi folositoare duhovniceşte pentru clerul şi credincioşii Bisericii noastre.

Tot în acest an comemorativ-omagial a fost emisă şi o medalie de argint aurit cu chipul Sfântului Vasile cel Mare, pe care o oferim cu multă dragoste Sanctităţii Voastre şi tuturor membrilor Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

În aceeaşi perspectivă, am hotărât ca, în acest an, Centrul de Pelerinaj Sfântul Apostol Pavel al Patriarhiei Române să intensifice pelerinajele în Capadocia. O dovadă a acestei acşiuni este mulţimea credincioşilor ortodocşi români din ţară şi din Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord (Scandinavia), care s-au alăturat nouă în această călătorie spirituală la Constantinopol şi în Capadocia.

De aceea, sperăm ca lumina praznicului Înălţării Domnului să ne călăuzească paşii de pelerini pe urmele marilor Sfinţi Capadocieni, ca mărturisitori ai lui Hristos, care ne cheamă ”să ridicăm ochii şi cugetele noastre la înălţime, să ne înălţăm … spre porţile cereşti” [9], spre iubirea Preasfintei Treimi.

Să priveghem, aşadar, şi să îndreptăm ochii sufletului nostru către bunurile Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât Înălţarea Domnului ne cheamă la speranţă şi iubire, la demnitate şi sfinţenie, ne înalţă dincolo de toate ispitele şi căderile lumii acesteia, ne îndeamnă pe fiecare dintre noi la gândire cerească, la dobândirea „gândului lui Hristos” (cf. I Corinteni 2, 16), dăruitor de pace şi bucurie duhovnicească.

Ca semn de profundă recunoştinţă pentru bucuria de a fi coliturghisit astăzi în Catedrala Patriarhală din Constantinopol, dorim să oferim Sanctităţii Voastre, cu profund respect şi iubire frăţească, un sfânt potir şi un set de sfinte engolpioane din partea Patriarhiei Române, rugând pe Hristos-Domnul să Vă dăruiască pace şi bucurie, sănătate şi mult ajutor în slujirea Patriarhiei Ecumenice şi a comuniunii fraterne panortodoxe.

† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Notele bibliografice:

1. Sf. Grigorie Palama, Omilia 21 – La Sfânta Înălţare, în Omilii, vol. II, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 7-8.

2. ***„Slujba Înălţării Domnului – Vecernia Mare”, Stihira V idiomela, Penticostar, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 245.

3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Înălţarea Domnului, în Predici la duminici şi sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 20.

4. *** „Slujba Înălţării Domnului – Vecernia Mare”, Stihira I idiomela, în Penticostar, ed. cit., p. 245.

5. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 123. „O inimă omenească bate în Treime” (Stăniloae).

6. Sf. Grigorie Palama, op. cit., p. 15.

7 .Vezi Augustin, Sermon 263, Pour le jour de l’Ascension, § 2.

8 . Sf. Grigorie Palama, op. cit., p. 15.

9. *** „Slujba Înălţării Domnului – Utrenia”, Icos, în Penticostar, ed. cit., p. 255.

Predici

Alocuţiunile SS Bartolomeu al Constantinopolului şi PFP Daniel al României din data de 27 mai 2009

28 mai, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Preafericirea Voastră,
Preafericite DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Patriarh al României şi
Locţiitor al Tronului Cezareii Capadociei,
Preaiubit şi mult dorit frate în Domnul şi împreună liturghisitor,

Hristos a înviat!

Cu multă dragoste curată şi deosebită emoţie adresăm preacinstitei şi preadoritei Voastre Preafericiri şi însoţitorilor Preafericirii Voastre urarea de bun venit în Reşedinţa Preasfintei Marii Biserici a lui Hristos, din Constantinopol, Maica noastră duhovnicească, a tuturor!

Ce bine este că aţi venit la noi, Preafericirea Voastră! „Cât de minunaţi, sunt paşii”! (Rom. 10, 15) Preafericirii Voastre, aflată acum în vizită oficială la Patriarhia Ecumenică întru pacea lui Hristos, pentru prima dată din ziua în care – cu toată vrednicia – aţi fost ales, în ceas de bun augur şi întru bună nădejde, „cel dintâi” în mijlocul multor fraţi aleşi, ca Patriarh al Preasfintei Biserici Autocefale Române soră, după adormirea în Domnul a vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, predecesorul Preafericirii Voastre şi iubitul nostru frate şi prieten.

Preafericite, avem şansa şi mulţumirea de a Vă cunoaşte personal, de mulţi ani, şi de a colabora admirabil cu Preafericirea Voastră, în repetate rânduri, în cadrul diferitelor acţiuni cu caracter bisericesc, interortodox şi ecumenic. În onorabila persoană a Preafericirii Voastre am cunoscut pe strălucitul teolog dogmatic, pe lucrătorul neostenit al Evangheliei, pe bunul păstor al Bisericii, pe ierarhul cu sfântă cuviinţă şi împodobit cu toate virtuţile pe care le învăţăm din Sfintele Evanghelii, pe distinsa personalitate bisericească cu orizont larg şi concepţii sănătoase, pe fratele cu sentimente sincere, deschis şi curat la inimă!

De aceea aţi câştigat devreme nu numai dragostea noastră neîntreruptă şi ferventă, dar şi profunda noastră apreciere! Numele Preafericirii Voastre este foarte respectat în acest loc de martiriu, iar vestea venirii Preafericirii Voastre la noi a înălţat inimile tuturor celor care duc aici crucea Bisericii, aşa cum Simon din Cirene a ridicat Crucea lui Hristos, pe drumul Golgotei, la rugăciune fierbinte de preamărire a numelui lui Dumnezeu, şi care acum au bucuria de a Vă întâmpina.

Această vizită irenică are loc în zile sfinte şi, totodată, foarte dificile pentru omenire. Astăzi se sfârşeşte cel mai mare praznic al Bisericii, Praznicul Paştilor. Pentru ultima dată în anul acesta ne spunem „Hristos a înviat!”, şi ne pregătim să sărbătorim marele praznic împărătesc al Dumnezeieştii Înălţări, când firea omenească, în persoana divino-umană a Domnului nostru Iisus Hristos, stă, plină de strălucire, alături de Dumnezeu Tatăl şi se preaslăveşte de-a dreapta Tronului slavei, după ce s-a făcut zidire nouă, după ce s-a curăţit şi s-a sfinţit prin Întruparea Cuvântului, prin Crucea, moartea de viaţă începătoare şi Învierea Lui.

Dar întreaga omenire contemporană, Preafericirea Voastră, se confruntă cu distrugerea progresivă a naturii şi a mediului înconjurător, precum şi cu criza economică, izbucnită de câteva luni, care – aşa cum aţi descris-o admirabil în strălucita pastorală patriarhală de Paşti – este în primul rând, în fundamentele ei, o criză de natură spirituală şi morală, o criză de credinţă şi moravuri. Lumea se află în stare de confuzie, dezorientare şi mult zbucium, de la o latură la cealaltă latură a pământului.

Pe de altă parte, şi lumea creştină, cu multiplele ei diviziuni şi disensiuni, şi cu secularizarea progresivă, se găseşte într-o stare de confuzie şi dezorientare asemănătoare. De aceea, de multe ori şi în multe privinţe, nu reuşeşte să ofere omului secolului al XXI-lea, atât de chinuit, consolare, să-l susţină şi să-l ajute eficient, să-l lumineze şi să-l călăuzească spre limanul duhovnicesc lin şi neînviforat.

Toate acestea subliniază tocmai responsabilitatea Ortodoxiei, responsabilitatea noastră, a celor care, cu harul şi din mila lui Dumnezeu, păstrăm adevărul Evangheliei, adică adevărul vieţii, nealterat, nevătămat şi integral. În aceste zile grele, în care se prăbuşesc idolii economiei ideologiei, „deşarta înşelăciune” (Col. 2, 8 ) a filosofiei şi idolii celor „care pare că sunt mai de seamă – oricine ar fi fost ei cândva –” (Gal. 2, 6), ochii tuturor semenilor noştri osteniţi şi împovăraţi, ochii tuturor celor flămânzi şi însetaţi de Adevăr şi Dreptate sunt aţintiţi la mâinile noastre „precum sunt ochii slujnicii la mâinile stăpânii sale” (Ps. 122, 2), aşa cum zice Psalmistul.

Pentru aceasta noi credem cu fermitate că trebuie să facem paşi atenţi, dar totodată repezi şi hotărâţi în direcţia pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei. După ce va reglementa, după vrerea lui Dumnezeu, toate problemele noastre intrabisericeşti urgente, rămase încă nerezolvate (adică după ce „va face ordine în propria casă”, acolo unde este nevoie), acesta va da mărturie unitară şi credibilă înaintea celor dinlăuntrul Bisericii şi înaintea celor din afara ei, conform hotărârilor ultimei Sinaxe binecuvântate a cinstiţilor Întâistătători şi reprezentanţi ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, desfăşurată aici, în luna octombrie a anului trecut. La această Sinaxă am trăit bucuria de a avea în mijlocul nostru şi pe Înaltpreasfinţitul Laurenţiu al Transilvaniei, reprezentantul Preafericirii Voastre şi iubitul nostru frate.

Suntem încredinţaţi că în această luptă atât de sfântă, pusă înaintea Bisericii, noi toţi vom fi uniţi în cuget, „având aceeaşi iubire, aceleaşi simţăminte şi aceeaşi cugetare” (Filipeni 2, 2). Suntem şi mai încredinţaţi că preacinstita Voastră Preafericire, „cu o inimă” cu noi se va afla în prima linie a îndeplinirii datoriei comune, dând expresie cugetului şi trăirii binecredinciosului popor român şi a ierarhiei sale de Dumnezeu învrednicite.

Preafericirea Voastră, frate sfânt şi Preafericit,

Vom trăi bucuria şi veselia duhovnicească de a Vă avea alături de noi câteva zile, în cursul cărora ni se va oferi prilejul nu numai de a ne deschide sufletele şi inimile unii înaintea celorlalţi, în plinătatea şi îndestularea dragostei şi încrederii reciproce, dar, şi de a spori frăţeşte întru Duhul Sfânt, de a ne ruga şi a liturghisi împreună, atât aici, în preacinstita şi istorica biserică patriarhală a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cât şi în Capadocia.

De altfel, Capadocia nu Vă este deloc străină, din moment ce purtaţi, onorific, titlul de „Locum tenens” al Tronului din această regiune. Împreună-liturghisirea şi împărtăşirea din acelaşi Sfânt Potir vor exprima liturgic şi în chip lămurit, în maniera cea mai oficială, unitatea noastră de credinţă, dragostea întru Hristos şi împărtăşirea Sfântului Duh, Care, aşa cum spune fericitul Pavel, ne uneşte pentru a fi „mădulare unii altora” (Rom. 12, 5).

Vă rugăm atât pe Preafericirea Voastră, cât şi pe arhiereii şi pe ceilalţi membri ai cinstitei delegaţii a Preafericirii Voastre, „să Vă simţiţi ca acasă” şi să Vă bucuraţi de confortul pe care doar casa proprie Vi-l poate oferi. De altfel, şi din punct de vedere istoric, această sfântă casă mucenicească, această Reşedinţă patriarhală, este casa părintelui Preafericirii Voastre încă din zilele în care Preasfânta Biserică Ortodoxă soră din patria Preafericirii Voastre, în care s-au născut atâţia sfinţi, cinstită astăzi cu vrednicia autocefaliei şi patriarhiei, se afla oarecând sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, ca eparhie a acestui Scaun Apostolic, ca şi cu celelalte Biserici din Balcani, Europa Centrală, Ucraina şi Rusia.

Deci, bine aţi venit, Preafericite, în casa Preafericirii Voastre! Mulţi şi sfinţi să Vă fie anii, nu numai spre binele Bisericii şi poporului român, dar şi spre binele întregii Biserici! Şi, în viitor, să ne dăruiţi bucuria de a ne face aici multe vizite sfinte! Bine aţi venit Preasfinţiile şi Preacucerniciile Voastre, iubiţi fraţi în Domnul! Binecuvântat este Dumnezeu, Care V-a adus lângă noi, luminători strălucitori, încununaţi cu dumnezeiască lumină şi martori adevăraţi ai Învierii Fiului Său!

Hristos a înviat!

† BARTOLOMEU,
PATRIARHUL ECUMENIC AL CONSTANTINOPOLULUI

Cuvântarea, în original, în limba greacă, e regăsibilă aici.

***

Sanctitatea Voastră,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Excelenţele Voastre,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

Adevărat a înviat!

Mai întâi, dorim să Vă mulţumim, Sanctitatea Voastră, pentru cuvântul de salut şi pentru frumoasele aprecieri, care ne onorează, şi pe care le considerăm ca fiind adresate nu atât Nouă, personal, cât, mai ales, Bisericii Ortodoxe Române, Biserică născută din predica Sfântului Apostol Andrei, pe care, din mila şi cu harul lui Dumnezeu, o păstorim ca Patriarh.

În acelaşi timp, la rândul Nostru, ne exprimăm preţuirea atât pentru dragostea şi prietenia pe care Sanctitatea Voastră le arătaţi constant Bisericii noastre şi poporului român, cât şi pentru înţelepciunea şi dinamismul cu care mărturisiţi Ortodoxia la Constantinopol şi în alte mari oraşe ale lumii.

În acest sens, în timpul vizitelor efectuate în România, aţi avut prilejul să constataţi personal preţuirea pe care V-o poartă clerul şi credincioşii ortodocşi români, ca respect pentru cel dintâi între patriarhii ortodocşi, precum şi pentru legăturile tradiţionale cultivate între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică.

De asemenea, Ne exprimăm bucuria de a ne afla, din nou, cu voia şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în această venerabilă Catedrală patriarhală închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, împreună cu ierarhi, clerici şi credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române care ne însoţesc în această vizită – pelerinaj, aici, în cetatea Sfântului Împărat Constantin, cel cinstit întocmai cu Apostolii, precum şi în regiunea binecuvântată a Capadociei.

Prezenţa noastră la Constantinopol este, în primul rând, o vizită irenică făcută Sanctităţii Voastre, iubit frate întru slujirea arhierească, în acest an al împlinirii, prin voia lui Dumnezeu, a 650 de ani de la întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti sau a Mitropoliei Ungrovlahiei, în anul 1359, în acelaşi an când Sfântul Grigorie Palama a trecut la Domnul.

La solicitarea domnitorului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, Patriarhul Ecumenic Calist I al Constantinopolului a confirmat pe Iachint – ultimul mitropolit al cetăţii dobrogene a Vicinei – în rangul de mitropolit al Ţării Româneşti sau arhipăstor al Mitropoliei Ungrovlahiei (1359-1372).

Pelerinajul nostru spiritual în cuprinsul Capadociei se înscrie, de asemenea, în contextul legăturilor frăţeşti existente de-a lungul secolelor între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română, legături care sunt evidenţiate chiar în primele secole creştine. De exemplu, din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava de la Buzău (+372) reiese că redactarea lui s-a făcut ‘pe pământ roman’, de unde fuseseră aduse moaştele Sfântului Sava, din ordinul guvernatorului Scythiei, Iunius Soranus.

Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric respectiv, fapt care a fost realizat tot în secolul al IV-lea, de Episcopul Bretanion de Tomis, el însuşi capadocian, sau de oamenii din jurul său, moaştele fiind cerute guvernatorului de către însuşi Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379).

Aceste legături de secole capătă o conotaţie actuală şi prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de proclamare, în Patriarhia Română, a anului 2009 ca An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379 – de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc 1630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni.

Multiplele proiecte dedicate acestor manifestări au menirea să evidenţieze, odată în plus, contribuţia deosebită a Sfântului Vasile cel Mare şi a celorlalţi Sfinţi Capadocieni la definirea şi apărarea învăţăturii de credinţă, la dezvoltarea tâlcuirii Sfintei Scripturi, la îmbogăţirea tezaurului liturgic şi canonic, precum şi aportul lor la dezvoltarea vieţii monahale şi a operei social – filantropice a Bisericii Ortodoxe. Toate aceste exemple sunt pentru noi, astăzi, izvor de lumină în lucrarea Bisericii Ortodoxe.

De altfel, legătura specială a Bisericii Ortodoxe Române cu Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, este subliniată şi în titulatura noastră, aceea de Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei. Această cinste a fost acordată, pentru prima dată, mitropolitului Ţării Româneşti, Grigorie al II-lea (1760-1787), de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Sofronie, la data de 10 octombrie 1776, în semn de preţuire şi ca recunoaştere a sprijinului financiar şi ospitalier deosebit acordat de Ţările Române Patriarhiei de Constantinopol, în vremuri dificile. Din anul 1925, acest titlu îl poartă toţi Patriarhii României, ei fiind, totodată, şi mitropoliţi ai Ungrovlahiei (azi ai Munteniei şi Dobrogei).

Astfel, pelerinajul nostru în Capadocia ne oferă prilejul de a ne împărtăşi de binecuvântarea Sfinţilor Capadocieni şi de lumina pe care ei au răspândit-o cu multă jertfelnicie, prin viaţa şi cuvântul lor. De aceea, întâlnirea cu locurile sfinte în care s-au nevoit Sfinţii Capadocieni devine pentru noi toţi izvor de bucurie sfântă, iubire, pace şi evlavie.

În al treilea rând, cu prilejul acestei vizite la Patriarhia Ecumenică, ne bucurăm că avem şi posibilitatea unei întâlniri cu credincioşii ortodocşi români, fii şi fiice ale neamului românesc, constituiţi într-o comunitate activă, la biserica Sfânta Parascheva-Pikridion, pe care Sanctitatea Voastră aţi dat-o, cu generozitate, în folosinţa acestei comunităţi, pentru nevoile ei liturgice şi pastorale.

În acest context, ne exprimăm speranţa ca vom reînnoi acordul dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Română cu privire la folosirea în continuare a bisericii Sfânta Parascheva din Istanbul de către comunitatea ortodoxă română de aici.

Acest act de iubire creştinească este cu atât mai important în zilele noastre, deoarece, ca urmare a fenomenului migraţiei, comuniunea liturgică fraternă între Bisericile Ortodoxe surori se întăreşte şi mai mult prin atitudini şi acţiuni de întrajutorare pastorală şi misionară, de respect reciproc între etnii diferite, dar unite între ele prin aceeaşi credinţă ortodoxă, prin iubire frăţească şi prin coresponsabilitate misionară.

În încheiere, mulţumim Preamilostivului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit a fi pelerini în acest loc venerabil şi bogat în semnificaţii spirituale şi multă demnitate ortodoxă, iar Sanctităţii Voastre, mulţumim pentru căldura cu care ne-aţi întâmpinat, aici, în lumina Învierii şi a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, Izvorul Bucuriei veşnice.

† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Alocuțiuni

Părintele Profesor Dumitru Popescu omagiat de Facultatea de Teologie din Bucureşti [18 mai 2009]

16 mai, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Luni, 18 mai 2009, amfiteatrul „Dumitru Stăniloae”, începând cu ora 12:00.

BUCURIE ŞI BINECUVÂNTARE
PENTRU UN TEOLOG MISIONAR

În calitate de profesor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, Părintele Profesor Dumitru Popescu a fost preocupat de evidenţierea legăturii dintre teologie şi cultură, care are o importanţă esenţială pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană.

Părintele Profesor Dumitru Popescu îmbină fidelitatea faţă de contribuţiile predecesorilor săi şi faţă de experienţa eclesială ortodoxă, cu înnoirea permanentă a abordărilor sale teologice, preocupat fiind de misiunea actuală a Bisericii şi de provocările venite din partea culturii şi ştiinţei contemporane.

Larga sa deschidere spre teologiile altor Biserici, atât într-o manieră critică cât şi într-una irenică, a contribuit la avansarea dialogurilor teologice intercreştine şi în acelaşi timp la afirmarea specificului Ortodoxiei universale şi româneşti.

În cei opt ani în care şi-a desfăşurat activitatea ca director de studii la Conferinţa Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva, a contribuit la o mai bună cunoaştere a teologiei şi Bisericii Ortodoxe în rândul teologilor romano-catolici şi protestanţi.

Prin numeroasele participări cu contribuţii personale noi la congrese, conferinţe şi simpozioane internaţionale, ca şi prin cursurile pe care le-a predat până de curând la Institutul Ecumenic de la Bari, Italia, a făcut cunoscută teologia şi spiritualitatea Ortodoxiei româneşti.

Generaţiile de studenţi, masteranzi şi doctoranzi, cărora le-a împărtăşit cu entuziasm şi convingere luminile şi valenţele teologiei ortodoxe, au beneficiat de gândirea clară şi sistematică, dinamică şi înnoitoare a părintelui profesor Dumitru Popescu, reprezentant remarcabil al învăţământului teologic universitar românesc, cunoscut în ţară şi peste hotare.

La împlinirea vârstei de 80 de ani, anul acesta, îl felicităm cu recunoştinţă şi îi dorim sănătate deplină şi bucuria duhovnicească a constatării că ucenicii săi au devenit slujitori şi misionari ai Bisericii noastre în România şi în diaspora românească.

Ca semn de preţuire şi gratitudine, Vă oferim, Părinte Profesor Academician Dumitru Popescu, noua „Cruce Patriarhală” – simbol al iubirii jertfelnice şi al Învierii lui Hristos.

Întru mulţi şi binecuvântaţi ani, Părinte Profesor!

† D A N I E L

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

***

[viddler id=b919e96b&w=437&h=370]