PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea – Pagina 3

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

„Cine mănâncă trupul Meu
și bea sângele Meu are viață veșnică,
și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”, „Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.

Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan 13, 1-3).

În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).

În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.

Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).

Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.

Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.

Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice”[3].

Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.

Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019 (PDF)

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.

Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).

Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.

Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de obşte.

De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Sfânta Euharistie conține şi exprimă taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.

Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».

Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].

Iubiți frați şi surori,

În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.

Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].

Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.

În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].

Dreptmăritori creștini,

Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.

Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus(cf.Luca 24, 13-31).

Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.

În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.

Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Vezi și: Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2018

[1] În unele zone ale României se folosește la singular cuvântul Paşti în loc de Paşte.

[2] Canonul Învierii, Stihirile Paştilor, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 54-55.

[3] Canonul Învierii, cântarea a 7-a, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 49.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 82, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 927.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 98-99.

[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 94-95.

[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, în Opere complete, vol. 7, Editura Basilica, București, 2016, p. 402-403.

[8] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 368.

Alocuțiuni

Predica Patriarhului Daniel la Biserica Icoanei (16 martie 2019)

16 martie, 2019 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Alocuțiuni

Brâncuși: sculptor creștin ortodox

18 februarie, 2019 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

E titlul unui studiu al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Am citit ediția a doua (revizuită de autor), Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2013. Am citit-o de abia acum, pentru că mi-a sesizat recent Părintele Dorin de unde o pot downloada.

Cartea are prefață, e împărțită în patru capitole și are 101 pagini. A fost publicată mai întâi în 2007, când s-au împlinit 50 de ani de la adormirea lui Brâncuși și 100 de ani de la realizarea primelor capodopere, Rugăciunea și Sărutul (p. 7).

Autorul a considerat că e un moment potrivit pentru a evidenția „prezența credinței și a spiritualității creștin-ortodoxe în viața și opera sa” (p. 8).

Pentru că mulți exegeți au observat influența artei populare asupra gândirii și artei sale, dar „puțini au remarcat în arta lui influența credinței creștine ortodoxe sau a tradiției liturgice bizantine” (p. 11). Ca de obicei, aș adăuga eu. Întotdeauna când avem artiști îndatorați tradiției, se marșează pe folclor și tradiții populare, în exegeză…

Dan Botta a făcut, prin 1930, legătura cu arta ortodoxă: „Bizantină, sculptura lui Brâncuși este fructul dogmei care interzice chipul săpat, al dogmei care nu prescria decât sculptura geometrică, floarea, simbolul” (ibidem).

Părintele Patriarh Daniel pleacă de la o premisă bună și corectă științific: „dimensiunea religioasă a operei lui Brâncuși, remarcată sporadic de câțiva exegeți sau critici de artă, trebuie evidențiată mai temeinic și mai sistematic pornind atât de la propriile mărturii ale sculptorului, exprimate mai ales în Aforismele sale, cât și de la universul liturgic ortodox în care a trăit și activat el” (p. 13).

Într-adevăr, după cum ni se dezvăluie în carte, biografia și mărturiile autorului ne descoperă o personalitate care s-a intersectat destul de mult cu viața și cu gândirea Bisericii, lucru pe care mărturisesc că nu am ajuns să îl cercetez și acum l-am aflat și eu. E un punct de plecare semnificativ.

Citatele din Aforismele lui Brâncuși sunt chiar impresionante pentru cineva ca mine care nu le-a citit. N-am știut că Brâncuși a avut o conștiință religioasă atât de marcantă, dar mai ales că a confesat-o atât de inechivoc[1].

„Într-unul din aforismele sale Brâncuși declară că apropierea de Dumnezeu-Creatorul, sau comuniunea cu El, este o condiție a înțelegerii operelor sale, tocmai pentru că ele oferă bucurie curată. Or, în experiența religioasă autentică bucuria curată, foarte diferită de plăcerea simțuală, este experiența prezenței harului divin în viața omului (cf. Noul Testament, Filipeni 4, 4 și Galateni 5, 22)” (p. 19).

În copilăria și tinerețea sa, Brâncuși a iubit sunetele clopotelor, a fost clopotar și membru în corul bisericesc (p. 21), și chiar „cânta cu multă măiestrie „susținutele și unicele lui «aleluia» până la expir și «Doamne, miluiește» modulat de 100 de ori, de nimeni ajuns în această performanță vocalizantă” [V. G. Paleolog]”(cf. p. 25) de unde înțelegem că avea și simț muzical foarte dezvoltat, nu numai plastic-vizual.

Avea voce de tenor. Inclusiv la Paris a fost cântăreț de strană și paracliser la Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (ibidem).

Părintele Patriarh citează o exegetă elvețiană care observa, referitor la Coloana infinitului: „Coloana este aidoma recitativului liturgic al muzicii gregoriene (bizantine, n.n.) ale cărei imnuri aveau să-l însoțească toată viața, din fragedă tinerețe până în anii parizieni; în patrie și mai târziu în biserica româno-ortodoxă din Paris, el le intona în timpul liturghiei cu vocea sa pură de tenor. Cât de adânc ancorată în el trebuie să i fost această infinit de subtilă monotonie, obținută doar prin alungirea sau accentuarea silabelor!” (Carola Giedion Welcker, Constantin Brâncuși, Ed. Meridiane, București, 1981, p. 72, apud ibidem).

Sculptorul a căutat „fluiditatea spirituală” în materie. „Iar la sfârșitul vieții sale, Brâncuși a dorit ca trecerea sa la viața veșnică să fie întâlnire cu Bunul Dumnezeu în atelierul pe care-l numise cândva filială a Mănăstirii Tismana” (p. 26).

Își stropea cu Sfânta Aghiasmă atelierul din Paris, iar înainte de a muri a fost spovedit și împărtășit de Arhiepiscopul Teofil de la Biserica Ortodoxă Română din Paris (ibidem), unde a fost ulterior și prohodit (p. 29).

Spunea mereu „Bunul Dumnezeu” și se considera aproape de El (p. 26, 29).

În ziua înmormântării, „vremea era splendidă, plină de lumina soarelui, ca și arta sa” (p. 29).

„Constantin Brâncuși a surprins și plasticizat prin artă „esențele” sau spiritualitatea existenței create, mărturisind că esențialul ultim al existenței este viața netrecătoare, veșnică: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esențiale”. Așadar, Brâncuși trăia și mărturisea, ca un creștin convins, credința apostolică biblică potrivit căreia: „cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt netrecătoare” (2 Corinteni 4, 18)” (p. 30).

Părintele Patriarh citează: „Ceea ce este real este esența. Iar dacă te apropii de esența reală a lucrurilor, ajungi la simplitate” (Brâncuși). Și consideră că strălucirea dată de polisarea îndelungă a operelor brâncușiene cât și mărturisirea căutării esențelor are legătură profundă cu credința ortodoxă a artistului: „Întreaga operă a lui Brâncuși este marcată de aceste adevăruri esențiale. Și anume, în primul rând, lumina interioară a materiei, pe care o sesiza el, este o epifanie sau un veșmânt creat al luminii necreate, al harului, care leagă între ele originea și finalitatea universului. Cântărețul bisericesc Constantin Brâncuși a citit adesea la slujba Vecerniei Psalmul 103 în care psalmistul Îl cheamă pe Dumnezeu zicând: „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (cf. Psalmi 103, 2) și a cântat în noaptea Sărbătorii Sfintelor Paști: „Iată, acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de dedesubt!” ” (p. 33-35).

Părintele Patriarh Daniel afirmă că „materia sculptată (lemnul, marmura, piatra, bronzul ș.a.) poate transmite lumină-semnificație ca prezență harică a Creatorului etern în creația Sa temporală” (p. 35). Adică simbolul poartă în sine lumina semnificației prin care se deschid porțile minții și ale inimii ca să pătrundă în om înțelegerea și bucuria harului dumnezeiesc.

Alt citat din Brâncuși: „Aud astăzi vorbindu-se de tot felul de curente în artă. Este un soi de babilonie universală. Arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase. (…) Şi tot ceea ce se creează prin filosofie (înțelepciune, n.n.) devine bucurie, pace, lumină și libertate” (ibidem).

„Prima sa sculptură cu mare încărcătură spirituală a fost Rugăciunea” (p. 36).

„În mod justificat a fost subliniată legătura care există între Rugăciunea lui Brâncuși ca sculptură și viziunea spirituală din icoanele ortodoxe înfățișând forme umane alungite și transfigurate, ca dinamică a comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu. Astfel, se constată că Brâncuși a sculptat, de fapt, „femeia-rugăciune, stilizată de sute de ani, mai întâi în pictura de obârșie bizantină, pe icoane” [C. Zărnescu]” (p. 38).

„Pentru Brâncuși creșterea copacilor, zborul păsărilor, înotul peștilor, săltatul broaștei țestoase, iubirea din sărutul omului și tot elanul vieții sunt contemplate și sculptate ca aspirație după bucurie netrecătoare și elan spre lumină cerească”, zice Părintele Patriarh (ibidem).

„Pasărea Măiastră (Minunată) a lui Brâncuși, ca de altfel toate Păsările în văzduh și Păsările de aur, este o pasăre fără aripi, care zboară sau se înalță pe verticală. Ea este o pasăre despre care Brâncuși însuși a spus: „Pasărea aceasta reprezintă zborul fără mândrie, fără sfidare și fără orgoliu. Mult timp m-am luptat ca să ajung la această formă în care înălțarea să fie făcută fără mândrie, fără orgoliu”. „Istovesc la Pasărea măiastră din 1909 încoace și mi se pare, iată, că nu am desăvârșit-o încă. Eu aș vroi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă”. […] Zborul acesta nu este în primul rând efortul aripilor, ci rod al spiritului sau elanului ei interior, ca răspuns al ei la o chemare cerească tainică și fascinantă. Brâncuși a surprins astfel taina relației smerenie-înălțare. Pasărea Măiastră arată că numai întru smerenie, întru receptivitatea căutării și a comuniunii, există o înălțare interioară adevărată” (p. 41).

„Pasărea Măiastră, simbol al sufletului uman botezat sau unit cu Duhul Sfânt – Care S-a arătat ca Porumbel la Botezul Domnului în Iordan (cf. Matei 3, 13-17, Marcu 1, 9-11, Luca 3, 21-22, Ioan 1, 32-33) –, unește în chipul ei minunat deodată smerenia și dinamismul creșterii spirituale” (p. 42).

Părintele Patriarh consideră că „Săruturile sculptate de Brâncuși în anii 1907, 1910, 1919 și 1940 (1945?), ca simboluri ale iubirii nupțiale, roditoare de viață umană, se integrează și se transfigurează în stâlpii Porții Sărutului, în acei ochi mari și cordiali ai unei iubiri eterne, mai tari decât moartea, iubire concentrată în nemuritorul suflet-ochi, văzător al luminii netrecătoare din cetatea Ierusalimului ceresc, „gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apocalipsa 21, 2)” (p. 42, 45).

„Arta lui Brâncuși este „o sculptură a luminii” [V. G. Paleolog], în care „transparența devine transcendență” [Carola Giedion Welcher]”(p. 45), adică act de transcendere a lumii empirice.

Un capitol din carte e dedicat integral ansamblului de la Târgu-Jiu și poartă titlul: „Lumini ale universului liturgic ortodox în Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit”. Începe de la p. 47.

Trebuia să fie un monument funerar în cinstea eroilor căzuți pe malul Jiului în 1916 (ibidem). A fost ridicat în anii 1937-1938 și „este, în primul rând, un memorial închinat eroilor, în care jertfa ca dăruire de sine este transfigurată în iubire a vieţii eterne, iar în al doilea rând, o sinteză a întregii opere artistice a lui Constantin Brâncuși, care omagiază prin ea însăși credinţa și arta poporului român” (p. 48).

Din ansamblul monumental face parte și Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, construită între 1927-1937 (ibidem).

Brâncuși însuși a făcut legătura între Masa Tăcerii și Cina cea de taină. Inițial, sculptorul o numise Masa flămânzilor. Dar „Masa Tăcerii poate avea multiple semnificații duhovnicești” (p. 50).

Părintele Patriarh e de părere că, mai presus de alte semnificații, „Masa Tăcerii, prin forma ei rotundă care „adună, unește și apropie”, reprezintă transfigurarea morţii prin refacerea comuniunii personale a celor vii cu cei morţi într-un alt plan: rugăciunea celor vii pentru cei morţi. Și aceasta indică pentru Brâncuși biruinţa spiritului asupra durerii cauzate de moarte și transfigurarea acesteia în serenitate și odihnă reprezintă o vocaţie a artei autentice” (p. 51).

„Masa Tăcerii sculptată de Constantin Brâncuși este rotundă asemenea meselor din casele ţăranilor, pe care le folosesc ei mai ales când mănâncă, în faţa focului din vatră. Chiar în casa părintească a lui Brâncuși și în biserica din satul său de naștere se aflau aceste mese rotunde. În județul Gorj există și câteva mese rotunde ca mese de altar în biserică. În orice spaţiu ar fi așezată, masa rotundă intensifică, prin simbolul ei de adunare și de apropiere, starea de comuniune între persoane. Plasată într-un parc public, apelul ei tainic vizează deodată viaţa comunitară și spațiul cosmic. Astfel, Masa Tăcerii cu cele 12 scaune din Ansamblul comemorativ de la Târgu-Jiu evocă legătura între eternitate și istorie, între cer și pământ” (p. 54).

„Cine se reculege la Masa Tăcerii poate privi în ax peste pragul de sus al Porţii Sărutului, prin crucea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”, spre Coloana fără de sfârșit sau „Coloana nemuririi”. Prin urmare, în această vedere axială și axiologică, tăcerea și odihna se prefac în Trecere–Mutație spre Înviere și Viață veșnică” (p. 56).

„Coloana fără sfârșit, este, de asemenea, un simbol al biruinţei iubirii eterne asupra morții, precum și simbol al înălţării omului în lumină veșnică. „Asemănată cu o capelă de rugăciune, cu un arbore ceresc, cu un stâlp funerar, cu zborul unui stol de păsări…” [I. Jianu] Coloana fără sfârșit este ceea ce, de fapt, s-a cerut de către cei ce au comandat monumentul: un memorial al eroilor, o pomenire a lor cu recunoștinţă, din neam în neam, o imensă lumânare de Înviere care leagă pământul cu cerul!” (p. 61).

„Brâncuși spune că ideea de jertfă smerită și de efort în trepte este prezentă chiar în această Coloană fără sfârșit: „De ce am conceput (Coloana nesfârșirii) în romburi? (…) Pentru că nu poţi merge în sus, lin, liniștit, ci suind pe trepte, pe care le desăvârșim prin munca și energia noastră. Aceste trepte prezintă urcușuri și scoborâșuri! Şi nu isprăvim niciodată!” ” (p. 66).

„Constantin Brâncuși a fost și a rămas, fără îndoială, un artist creștin-ortodox român, nu doar botezat în Biserică, ci și un credincios trăitor în interiorul vieţii Bisericii” (p. 69).

„Multe dintre operele lui Brâncuși poartă în ele lumină din lumina interioară a icoanelor, a cântărilor și a rugăciunilor liturgice ortodoxe, ele chemându-ne, ca și Liturghia ortodoxă, la pace și bucurie în prezenţa și binecuvântarea lui Dumnezeu” (p. 72).

„Meritul sculptorului Constantin Brâncuși constă în faptul că a folosit, cu o extraordinară inspiraţie artistică și înţelepciune creștină, un memorial al morţii jertfelnice pământești ca motiv de meditaţie asupra misterului vieţii și iubirii cerești de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică cu totul nouă, o tradiţie liturgică și culturală românească foarte veche” (ibidem).

„Constantin Brâncuși, unind credinţa cu arta, avea dorinţa să exprime în majoritatea operelor sale lumina interioară a creaţiei sau lumina „esenţelor” din persoane și obiecte, ca pe o taină a transfigurării și ca pe o chemare la comuniune a oamenilor cu Dumnezeu-Creatorul în lumina Sa „pururea fiitoare”, dăruitoare de libertate, de pace și de bucurie eternă. Prin punerea în lumină a „fluidităţii spirituale” din materie, Constantin Brâncuși „trezește spiritul”, pentru a vedea spiritual că întreaga existenţă este dar al lui Dumnezeu către oameni, o permanentă convorbire și cooperare a lui cu lumea” (p. 76).

„Materia sculptată de Brâncuși cheamă pe cel ce o contemplă la trăire spirituală profundă, mai precis îl invită să devină sculptorul sau artistul propriei sale vieţi” (p. 79)…

Cu atâtea dovezi, trebuie numai să vrei să vezi drept…

Cartea mi-a plăcut și chiar m-a captivat în multe puncte, pentru că autorul ei a știut să păstreze, în studiul său, un echilibru științific între realitatea biografică, dovezile extrase din mărturiile sculptorului și interpretarea pe care a acordat-o artei acestuia. Nu s-a precipitat în formule encomiastice (cum se întâmplă la noi destul de des când autorii studiilor sunt teologi sau clerici fără simțul măsurii și fără interferențe reale cu arta, dar nerăbdători să impresioneze), având în vedere celebritatea internațională a operei lui Brâncuși.

Din cele ce am aflat din cartea Părintelui Patriarh Daniel, cazul lui Brâncuși pare cu mult mai clar, în sensul îndreptățirii de a-l interpreta ortodox, decât cel al lui Eminescu, spre exemplu, de la care nu avem decât puține articole și puține poeme explicite. Și cu toate acestea, după cât cunosc, nici opera lui Brâncuși nu a scăpat de „mareea indiană” – de-a dreptul potop, aș zice eu –, care îi îneacă pe artiștii români (pe scriitori îndeosebi), adică de hermeneutica ce favorizează înțelegerea lor prin prisma mitologiei și a religiilor indiene.

În această privință, eu cel puțin aș fi dorit și o abordare polemică, dar autorul n-a vrut să riște. Pentru că, nedeschis spre orizonturi interpretative adverse opiniilor sale, studiul riscă să rămână izolat, să fie considerat „subiectivist” (spun asta pentru că știu prea bine tertipurile critice ale celor ce rejectează orice fel de interpretare creștină a marilor valori din arta românească și universală).

Autorul nu s-a extins prea mult în considerațiile sale, în sensul descifrărilor detaliate, deși mie mi-a lăsat impresia că ar fi putut dezvolta mai mult subiectul. Probabil că îndatoririle de Înalt Ierarh i-au răpit posibilitatea de a se îndeletnici cu elaborarea îndelungă a lucrării.

Pe de altă parte, faptul că nu s-a extins mai presus de cât i-a permis timpul și specializarea și că nici n-a intrat în altercație cu alte opinii exegetice, având în vedere că nu e neapărat un specialist în critica de artă plastică, e un gest cuminte. Aici e de studiat un material imens, atât despre Brâncuși, cât și despre istoria sculpturii, și nu poți să ieși în arena critică nepregătit.

Nici eu nu sunt critic de artă plastică și nici nu sunt de acord să amestecăm specializările sau să considerăm că ar fi superfluu să dobândim un anumit grad de specializare înainte de a ne pronunța într-o direcție. Din păcate, la noi se practică adesea această depășire de traseu inițiatic, pe care o consider o lipsă de minimă decență ca să nu zic impostură.

Tocmai de aceea am apreciat efortul făcut de Părintele Patriarh Daniel, care, în opinia mea, mi se pare un demers ce se păstrează în limitele onestității și ale sobrietății epistemologice. Deși sunt sigură că se pot găsi și mulți cârtitori care să nu dorească (fără explicații) să primească nimic din interpretările teologice, pentru simplul motiv că nu le agreează…

Cartea e mărturia unei înțelegeri personale, cu aparat critic suficient și satisfăcător, pe măsura dimensiunilor cercetării. Putea să se limiteze la a fi un eseu, în felul în care proceda Părintele Nicolae Steinhardt, și tot ar fi fost interesantă. Cu atât mai bine dacă are și susținerea unei înfățișări academice, căutând să convingă, nu doar să emită impresii.

M-a bucurat foarte mult să văd că un Ierarh al nostru a reflectat în felul acesta asupra operei unui mare artist român. Și nu a unui artist oarecare. Se poate spune că a fost ales tocmai pentru notorietatea lui, pentru anvergura mondială. Însă trebuie să recunoaștem că e foarte greu, nefiind în domeniu, să te pronunți despre arta lui Brâncuși. Care numai ușor nu e de interpretat, având în vedere ermetismul limbajului plastic.

Părintele Patriarh Daniel a făcut față acestei provocări. Felul cum a pus problema e de natură să evite acuzațiile că s-ar fi hazardat – argument forte cu care opiniile în favoarea ortodoxiei unei opere sunt, la noi, de obicei, eliminate cu succes din orizontul critic de o majoritate exegetică ostilă Bisericii și Creștinismului (când ei se hazardează, adică bat câmpii, nu e nimic, sunt „seducători” pentru speculația intelectuală, dar când „se hazardează” adepții tradiției, sunt luați cu mătura…).

Da, studiul acesta e doar începutul, dar pot să existe cercetători care să continue și să adâncească exegeza ortodoxă de aici. E un început care poate fi continuat, cu migală, cu seriozitate, cu competență.

S-au spus multe despre Brâncuși, dar, ca și în cazul lui Eminescu și a altor genii ale culturii române, e loc pentru încă și mai multe, dacă nu vorbim doar pentru a ne afla în treabă și pentru coroane de lauri (ceea ce consumă cerneală multă, umple bibliotecile de moloz și mințile oamenilor de discursuri superflue). Și mai ales, e loc pentru exegeze care să releve dreapta lor poziționare în continuitatea și totodată în interiorul tradiției spirituale, eclesiastice, a românilor, fără a dori vreodată să „anexăm” pe cineva, forțat, Ortodoxiei, oricât de mare artist ar fi, dacă nu e cazul[2].

În situația lui Brâncuși, demersul Părintelui Patriarh Daniel e cu totul îndreptățit și corect.

[1] În cazul lui Eminescu, spre exemplu, suportul declarativ e minim în comparație cu vastitatea operei și mai ales cu enunțurile poetice care par a fi în contradicție cu mesajul creștin. Pentru că, dacă Brâncuși e un ermetic, ca și Ion Barbu, Eminescu în schimb nu e considerat îndeobște ermetic, ci retoric și chiar didactic (cum se exprima Ion Negoițescu vorbind de Scrisoarea I), uitându-se adesea că romantismul de cunoaștere e cu totul altă mâncare de pește decât cel edulcorat și accesibil, fiindcă e mai degrabă înrudit cu hermetismul poetic, după cum bine observa cineva.

[2] Fac această precizare, pentru că mulți ar putea crede, în ceea ce mă privește, că încerc să-l „ortodoxizez” pe Eminescu sau pe alți poeți sau scriitori români, din cauză că sunt eu credincioasă sau Preoteasă. Nu am această intenție cu absolut niciun creator. Nu vreau să fac „ortodox” pe niciun eretic sau blasfemiator, oricât de mare poet sau scriitor ar fi el, chiar și geniul geniilor dacă ar fi.

Pentru mine, o asemenea inițiativă ar fi o hulă împotriva lui Dumnezeu și deci un păcat imens, cu care nu aș dori vreodată să mă împovărez, pentru nimic în lume. Și tocmai de aceea, cercetările mele în critica literară sunt oarecum anevoioase, pentru că nu scriu orice îmi trece prin cap și nu mă lansez în speculații, ci numai atunci când mă luminează Dumnezeu, într-un sens sau altul, îmi compun exegezele.

În felul acesta, poate că pe unii i-am nemulțumit cu rezervele mele exprimate la adresa poeziei lui Coșbuc și a lui Vasile Voiculescu (cel din Ultimele sonete…), dar eu așa înțeleg și simt. Dacă cineva îmi demonstrează riguros „ortodoxia” lor, sunt gata să accept această demonstrație și să îmi revizuiesc opinia.

În ceea ce-l privește pe Coșbuc, nu l-am „defavorizat” pentru că era greco-catolic, pentru simplul motiv că, în oboseala mea extremă, atunci când am scris despre el, am uitat pur și simplu că nu era ortodox și l-am tratat ca pe un ortodox (având în minte și aprecierea superlativă a lui Crainic), în comentariul meu. Ulterior am revenit și am făcut precizările de rigoare…

Anul omagial și comemorativ 2019

2 ianuarie, 2019 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Satul este localitatea rurală ai cărei locuitori se ocupă, îndeosebi, cu agricultura, fiind constituit din case și gospodării locuite în majoritate de țărani[1].

Satul este și spațiul în care s-au format și păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu (Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar și ca spațiu de păstrare a tradițiilor poporului ales (Estera 9, 19).

Sfinții Evangheliști ne spun că „Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Deci, Iisus a propovăduit Evanghelia Sa nu numai în orașe, ci și în sate. Satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr și surorile lui, Marta și Maria. Pe prietenul Său Lazăr, Iisus l-a înviat din morți (cf. Ioan 11, 17-45), iar apoi a intrat El Însuși în Ierusalim ca să fie răstignit și să învieze.

După Învierea Sa din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Luca și Cleopa, ca un călător necunoscut, alăturându-se lor în drumul spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”. În acest sat numit Emaus a săvârșit Iisus prima frângere a pâinii (Sfânta Euharistie) după Învierea Sa din morți și Se face cunoscut ucenicilor Luca și Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (cf. Luca 24, 13-32).

Așadar, Iisus dăruiește și oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice din Sfânta Euharistie. De aceea, țăranul creștin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie țarina și își iubește patria pământească sau țara sa ca pe un dar primit de la Dumnezeu și privește spre cer ca fiind patria sa definitivă, în Împărăția Preasfintei Treimi.

Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența.

Făcând referire la necesitatea sfinţirii timpului vieții pământești pentru dobândirea mântuirii, observăm cum, la sat, viața este înțeleasă, mai mult decât în mediul urban, ca timp binecuvântat pentru a sfinți locul în care trăim. Iar dacă sfințim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim și un loc în ceruri, „un colțișor în rai”– cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamț.

De asemenea, satul are un cult al pomenirii morților și al legăturii dintre generații, mult mai profund decât orașul, iar creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înțelegerii sensului sfânt al vieții și al morții.

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, țăranul român vede prezența harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Miorița: «Pe un picior de plai,/Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive (de familiaritate – n.n.): «Dumnezeu drăguțu’», «Măicuța Domnului»”[2].

În discursul său de recepție la Academia Română, din 29 mai 1940, intitulat „Laudă țăranului român”, scriitorul interbelic Liviu Rebreanu vorbea despre „aurul curat” din sufletul țăranului român[3], care este, de fapt, spiritualitatea profundă a acestuia, lumina credinței și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri.

Din nefericire, este limpede pentru noi toți că satul românesc nu mai este astăzi ce era cu mai mulți ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi.

Cea mai profundă criză pe care o resimte în prezent țăranul român este suferința dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine. Locurile natale sunt părăsite de către generațiile tinere, iar solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă.

Sătenii se înstrăinează de propriul pământ și de propria lor identitate. Tradițiile populare, majoritatea cu o profundă conotație spirituală, sunt căzute în uitare. Industrializarea agriculturii a condus la o eficientizare a activității, dar, totodată, solul a fost poluat prin folosirea îngrășămintelor chimice[4].

Biserica Ortodoxă Română susține dezvoltarea satului la nivel social, cultural și bisericesc. În zona rurală, regăsim multe biserici în construcție sau în curs de restaurare. Avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoții să locuiască în sat, dar și de cantine parohiale, pentru ca oamenii aflați în nevoie să fie și mai mult ajutați cu o masă caldă.

Se constată că, în satul lipsit de biserică și de preot, sau în care preotul nu locuiește, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puțină solidaritate între oameni, mai puțină comuniune și mai puțină bucurie.

În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranță, organizând programe de întrajutorare și mobilizând credincioșii să ofere ajutor celor lipsiți, vârstnici și bolnavi, situația spirituală și socială a parohiei este diferită.

Actul liturgic nu are numai o consecință religioasă, ci el influențează și viața socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învățător și medic, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

În sprijinul zonei rurale este desfășurat şi Proiectul Sănătate pentru sate, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii, în baza Protocolului de cooperare, semnat la data de 3 septembrie 2015. Acest proiect, iniţiat şi dezvoltat mai ales de voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, a fost extins la nivelul întregii Patriarhii Române.

Deplasările Caravanei Sănătate pentru sate în localităţi rurale au avut ca rezultat până în prezent opt mii de beneficiari, în majoritate vârstnici şi copii, care au fost consultaţi medical cu multă atenţie şi mult profesionalism. Proiectul Sănătate pentru sate reunește entuziasmul și disponibilitatea voluntarilor și al medicilor voluntari cu buna cooperare a preoților parohi și a primarilor din sate, mobilizând astfel populația din mediul rural spre a beneficia de consultații medicale gratuite.

Prin urmare, se constată că este necesară o mai intensă solidaritate între parohiile urbane și cele rurale și mai multă cooperare cu autoritățile locale, regionale și centrale, pentru a susține și ameliora viața satelor.

Totodată, anul 2019 este Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești. Evocăm, așadar, personalitățile-reper ale culturii teologice românești, care, prin ostenelile lor cărturărești, au contribuit la luminarea credincioșilor prin cultură și la trezirea conștiinței românești.

Îl comemorăm pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre. Născut în satul Pipirig, județul Neamț, la 6 decembrie 1864, Patriarhul cărturar Nicodim Munteanu a păstorit Biserica Ortodoxă Română în vremuri tulburi și grele, cu mare responsabilitate, mult curaj și jertfelnicie.

A fost ales ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române la 30 iunie 1939, păstorind până la trecerea sa la cele veșnice, în 27 februarie 1948. A fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, în 4 martie 1948. A tradus şi tipărit Sfânta Scriptură şi o mulţime de cărţi duhovniceşti.

Celălalt vrednic Patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în Cândești, județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în 12 iunie 1977 şi păstorind până la moartea sa, în 31 iulie 1986.

Într-o vreme în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a dăruit culturii teologice lucrări fundamentale, precum şi o nouă ediție sinodală a textului scripturistic (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), cărți de cult diortosite, traduceri patristice valoroase, noi manuale pentru învățământul teologic și a iniţiat colecțiile „Părinți și Scriitori Bisericești” şi „Arta creștină în România”.

Patriarhul Iustin Moisescu rămâne în istoria Bisericii noastre ca un profesor de vocație, strălucit traducător, remarcabil cercetător și „ca un iubitor al valorilor culturale și artistice ale înaintașilor, pe care s-a străduit să le restaureze și să le lase ca sfântă moștenire urmașilor”[5].

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor puterea și bucuria sfântă ca în acest an, prin manifestările cu caracter pastoral-misionar, cultural-educativ și social-filantropic programate, să aducem recunoștință vrednicilor slujitori ai credinței și culturii românești, precum şi să intensificăm misiunea Bisericii în societatea de astăzi, printr-o intensă conlucrare între cler şi credincioșii mireni, între slujitorii cultului religios și ai culturii românești.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a 2-a, rev., Ed. Univers Enciclopedic, București, 2016, p. 1076.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105.

[3] Liviu Rebreanu, Laudă țăranului român, publicat în: Academia Română. Discursuri de recepție, LXXVII, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1940, p. 3-14.

[4] Cuvântul inaugural al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit cu ocazia primirii titlului academic de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, miercuri, 7 decembrie 2011, publicat în: † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Lumina Botezului și bucuria familiei. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011, Ed. Basilica, București, 2012, p. 276-290.

[5] Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Gânduri despre Patriarhul Iustin Moisescu, în: Patriarhul Iustin, Opera integrală, vol. 5. Dosoftei Mitropolitul și alte scrieri, Ed. Anastasia, București, 2003, p. 13-14.

Alocuțiuni

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2019]

21 decembrie, 2018 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și dreptmăritorilor creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor

har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică. Pe cât a coborât El la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălțăm spre El.

Sfinții Evangheliști Matei (1, 18‑24) și Luca (2, 1‑20) arată cum S‑a născut Mântuitorul Iisus Hristos în Betleemul Iudeii, împlinindu‑se astfel ceea ce prorocii au prezis cu sute de ani mai înainte.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „Acestea toate s‑au făcut ca să se împlinească ceea ce s‑a zis prin prorocul, care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (Matei 1, 23; cf. Isaia 7, 14).

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că după nașterea Pruncului Iisus, un înger le descoperă păstorilor de lângă Betleem adevărata identitate a Copilului: „Și iată, îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s‑au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le‑a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S‑a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 9‑11).

Sfântul Evanghelist Luca, singurul care vorbește despre prezența păstorilor la Nașterea lui Hristos, ne spune că păstorii de lângă Betleem, „stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), au văzut slava lui Dumnezeu strălucind în jurul lor, iar mulțimea de oaste cerească a îngerilor lăuda pe Dumnezeu zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 9‑14).

Îngerii preamăreau, de fapt, iubirea lui Dumnezeu, pacea pe care o aduce iubirea Lui în lume și bunăvoirea între oameni, când în inimile lor se sălășluiește iubirea lui Dumnezeu.

Pruncul Iisus Se naște într‑o peșteră și este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului.

La marginea orașului se aflau în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli și veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină și cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă lucrurile smerite în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie.

Păstorii din Betleem au fost primii martori ai Nașterii Pruncului Iisus, au fost primii oameni care „au slăvit și lăudat pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră”, vestind apoi și locuitorilor din cetatea lui David vestea cea bună, „că S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul” (cf. Luca 2, 8-20).

Este semnificativ faptul că în Vechiul Testament unii drepți care au preînchipuit pe Hristos-Domnul au fost păstori de turme: Abel (Facere 4, 2), Iosif (Facere 37, 2), David (1 Regi, 16, 11).

În Noul Testament, Hristos-Domnul Se numește pe Sine Însuși Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11), conferind acestei profesii conotații sfinte și mântuitoare în plan duhovnicesc.

Sfântul Evanghelist Ioan ne învață că Hristos-Domnul este Păstorul cel bun, deoarece El Se dăruiește pe Sine, pentru ca oile Sale „viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10), adică viață veșnică și fericire veșnică, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți ai Bisericii[1].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea oamenilor, Se numește pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se numește pe Sine ușă: „Eu sunt ușa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9).

Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt ușa“, marele teolog român Dumitru Stăniloae spune: Hristos este „ușa prin care intră și ies oile înseși. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o pășune spirituală. E ușor și folositor a intra prin Hristos la Tatăl, dar și a ieși cineva din sine spre semeni. Hristos este singura ușă prin care omul iese din închisoarea egoismului și omenescului închis în lume“[2].

Sfinții Părinți ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinții Ioan Gură de Aur (†407) și Chiril al Alexandriei (†444), au remarcat că Păstorul cel bun se deosebește atât de furii sau hoții care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât și de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim și ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioșilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credință și sfâșie unitatea Bisericii, precum și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii, adică a unirii lor cu Hristos, prin Sfintele Taine, prin rugăciune și fapte bune[3].

Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înțelepciune și de un curaj ca cel despre care vorbește Iisus Hristos, acela ca să-și dea viața pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în fața lupului. În aceasta se deosebește păstorul de mercenar. Acesta se îngrijește puțin de oile sale, și nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuși și veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale“[4].

În lumina celor arătate mai sus, înțelegem că slujirea de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru mântuirea credincioșilor, încredințați lui spre păstorire și iubire jertfelnică pentru ei.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, spațiul și timpul, alege locul și vremea nașterii Fiului Său în lume ca Om: în Betleemul din vremea împăratului Cezar August și a regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii umane: „stăpâniți pământul”, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă și neajutorată, Iosif și Maria din Nazaret, aflată în călătorie la Betleem, o familie fără bogății și fără renume, care nu poate conta pe nimeni și pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu.

Copilul Care înainte de a Se naște nu găsește nici măcar un colțișor în casa de oaspeți, la puțin timp după naștere nu mai are loc nici în pământul neamului Său, ci trebuie să ia calea refugiului în Egipt. Vedem cum, de la început, viața Pruncului Iisus se întâlnește cu refuzul și apoi cu refugiul (exilul), pentru ca mai târziu să sfârșească cu răstignirea, tocmai pentru că El a venit să aducă iubire și viață, în lumea în care păcatul aduce ură și moarte.

Ca păstor, vindecător și mântuitor de suflete, odată cu începerea misiunii Sale, Hristos-Domnul mergea din cetate în cetate ca să adune „oile cele risipite”, să le dea hrană duhovnicească și să le vindece de orice boală și neputință.

Hristos, Călătorul și Pelerinul, Care colindă pretutindeni pentru a aduna și a mântui pe oameni, spune: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul” (Matei 8, 20). Dar cuvintele Sale nu se referă la neputința de a găsi o casă, ci la lucrarea Sa sfântă și misionară permanentă. El colindă lumea, caută pe cei care trăiesc vremelnic, pentru a le dărui viața veșnică în Împărăția Preasfintei Treimi.

Călător sau colindător în lume, în timpul vieții Sale pe pământ, Hristos-Domnul ni Se arată uneori ca un călător tainic chiar și după moartea și învierea Sa, când călătorește spre Emaus ca un pelerin necunoscut, cu Luca și Cleopa, cărora Se face cunoscut numai după ce L-au invitat să intre în casa lor (cf. Luca 24, 29-31), arătând astfel că Dumnezeu colindă lumea, în mod tainic, vine la noi sub chipul oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Hristos ia față de om, ca noi să ne întoarcem permanent fața spre El.

Întrucât taina Nașterii Domnului Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind în același timp călător și binevestitor în lume, creștinii ortodocși români au văzut în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Colindătorii închipuie tainic pe îngerii care binevestesc păstorilor de la Betleem bucuria Nașterii lui Hristos, dar și pe Însuși Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și așteaptă ca și noi să răspundem, cu bucurie și iubire, la chemarea lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul duhovnicesc al colindelor noastre de Crăciun și al vizitei pastorale a preoților cu icoana Nașterii Domnului în casele credincioșilor.

Dreptmăritori creștini,

În societatea contemporană, marcată de secularizare sau indiferență duhovnicească, este tot mai necesară o reînnoire a chemării fiecărui creștin, cleric sau mirean, de a fi, asemenea îngerilor și păstorilor de la Betleem, vestitori sau apostoli ai iubirii milostive a lui Hristos în lume.

De aceea, Biserica ne îndeamnă pe toți să devenim colindători, martori și vestitori ai venirii lui Hristos-Mesia în lume, pentru a dărui lumii pace și bucurie, mântuire și viață eternă!

În acest sens, privind cu speranță, dar și responsabilitate, spre viitor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2019 să fie Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari).

Omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate și o demnitate. Totodată, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se află astăzi satul românesc și locuitorii lui, deși este spațiul în care s-au format multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi.

Situația dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut și de Biserică, deoarece preoțimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrânește rapid satul românesc, scade numărul botezurilor și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, al înmormântărilor, iar oamenii devin tot mai săraci și mai singuri.

Când lăsăm să se desfigureze, să se degradeze și să se pustiască satele noastre, ale moșilor și strămoșilor noștri, care au avut vocația să ne crească, să ne ocrotească și să ne pregătească pentru viață, este evident că ne aflăm noi înșine în starea de autodemolare spirituală, indiferent de explicații și motivații de moment.

Este mult de lucru astăzi, atât pentru a ajuta satele noastre, martorele tăcute ale istoriei bimilenare a poporului român, cât și pentru a reînvia și a cultiva în sufletele noastre dorința de a păstra și a transmite generațiilor viitoare această moștenire sfântă, pentru a nu ne prăbuși interior ca popor, fără Istorie și fără Veșnicie.

Hristos-Domnul, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre, să ne dăruiască tuturor puterea de a înțelege și de a arăta în jurul nostru iubirea Sa smerită și milostivă față de toți oamenii, dar mai ales față de copiii săraci, de bolnavi și bătrâni și să reverse în inimile și în casele tuturor pacea și bucuria Sa cea sfânta pe care a dăruit-o odinioară îngerilor și pastorilor din Betleem.

Ca și în anii precedenți, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2018 spre 1 ianuarie 2019, și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2018 care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre și pe toți românii care se află printre străini, departe de Țară, ca să păstrăm unitatea de credință și de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2019 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, fericire și mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Note:

[1] Vezi Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, colecția PSB, nr. 41, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 702.

[2] Nota explicativă 1313 a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 704.

[3] Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1980, omiliile 29 și 30, p. 290-305; Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 699-721.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, p. 296.

Alocuțiuni

Alocuțiunea Patriarhului României în ziua centenarului

1 decembrie, 2018 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Marea Unire de la Alba Iulia, de la înfăptuirea căreia serbăm astăzi, 1 decembrie 2018, împlinirea a 100 de ani, este sărbătoarea libertăţii, unităţii şi a demnităţii poporului român, obținute prin multe jertfe şi suferinţe.

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cum au numit românii participarea lor la Primul Război Mondial (1914-1918), a avut ca scop unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, „după secole de suferinţe creştineşte îndurate”, cu credinţă, răbdare şi speranţă.

Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor românilor, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe, care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii, care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului de Întregire din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați.

Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.

În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul Unirii Regelui Ferdinand, la București.

Acum, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul nostru de recunoștință tuturor celor care au contribuit la realizarea celui mai mare ideal al istoriei noastre.

Ca act de comemorare a făuritorilor Marii Uniri de la 1918, în acest an Centenar, în ziua de 25 noiembrie, împreună cu Sanctitate Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am sfinţit în Bucureşti Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, simbol al spiritualităţii şi unităţii româneşti, care unește iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Pentru toate binefacerile Marii Uniri, aducem astăzi mulțumire Preasfintei Treimi, ocrotitoarea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Astăzi, toți cetățenii României avem datoria să păstrăm şi să cultivăm, nu numai darul libertăţii, ci şi darul unității naţionale, ca fiind un simbol al demnității poporului român, în dialog şi cooperare cu toate popoarele lumii.

La mulţi şi binecuvântați ani, România!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura Basilica, București, 2013, p. 471-473.

Alocuțiuni

Sfințirea Catedralei Patriarhale de la București [25 noiembrie 2018]

26 noiembrie, 2018 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 4 comments

Patriarhii Bartolomeos și Daniel, cei care au sfințit Catedrala Națională, au ajuns la 8. 43 la fața locului. Vreme înnorată și cețoasă. Cei din București au stat în Catedrală, pe când credincioșii din țară au stat afară, în curte.

Soborul Ierarhilor a fost format din 60 de persoane.

Actul de sfințire al Catedralei Naționale

Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, în anul Centenar 2018, a fost sfințit Altarul Catedralei Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramurile Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) și Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României.

Necesitatea construirii unei Catedrale Naționale în Bucureşti s-a resimțit mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878. Iar după proclamarea României ca Regat, în anul 1881, Regele Carol I al României a înaintat Camerei Legislative, în anul 1884, un proiect de lege privind construirea unei Catedrale creştin-ortodoxe în București.

Deși, inițial, Parlamentul a prevăzut pentru construirea acestui lăcaș de cult 5% din bugetul ţării, acest fond nu s-a mai realizat, fapt pentru care în anul 1900 s-a organizat o subscripție publică pentru colectarea de fonduri, demers întrerupt de izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918).

După Marea Unire din 1918, necesitatea înălțării unei Catedrale în Capitala ţării, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost susținută atât de Mitropolitul primat Miron Cristea, cât și de Regele Ferdinand (1920).

Astfel, după înființarea Patriarhiei Române în anul 1925, s-au purtat numeroase discuții cu privire la amplasamentul viitoarei catedrale și au fost propuse mai multe proiecte arhitecturale.

Prin urmare, în ziua de 11 mai 1929, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a săvârșit slujba de sfințire a locului stabilit la poalele Dealului Mitropoliei, eveniment la care au participat membrii Regenţei, ai Guvernului, slujitori ai Bisericii, ofițeri şi mulţime de credincioşi. Toate eforturile, însă, n-au fost încununate de succes, din cauza crizei economice, a izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi a instaurării regimului comunist.

După anul 1990, proiectul Catedralei a fost reluat de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, care, deși, în anul 1999, a sfinţit locul din Piața Unirii pentru noua Catedrală, a întâmpinat numeroase dificultăți și ostilități prin mutări repetate ale amplasamentului Catedralei în diferite zone ale Capitalei, până la stabilirea definitivă a acestuia în Dealul Arsenalului (2005).

Împlinind dorința înaintașilor săi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, după întronizarea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române (30 septembrie 2007), a reluat cu prioritate proiectul Catedralei Mântuirii Neamului și a săvârșit slujba de punere a pietrei de temelie pe amplasamentul din Dealul Arsenalului, la 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României.

După numeroase demersuri pregătitoare (2008-2010), Patriarhia Română a demarat lucrările de construcție la sfârșitul anului 2010, atent supravegheate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a avut consultări frecvente cu specialişti în domeniu şi cu echipa de coordonare desemnată de Patriarhia Română, proiectanții și executanții lucrărilor.

Pentru sfinţirea Altarului Catedralei Naţionale, în anul 2018, au fost realizate Sfânta Masă, vitraliile din Sfântul Altar, mozaicurile catapetesmei, obiecte de cult, veșminte liturgice ş.a. Tot în acest an, la 3 septembrie 2018, Patriarhul României a sfințit cele șase clopote, fabricate în atelierele Grassmayr din Innsbruck, Austria, clopotul cel mare, dedicat Eroilor Neamului, având greutatea de 25 tone.

Aceste lucrări au fost realizate printr-o conlucrare rodnică între Patriarhia Română și autoritățile Statului Român (Guvernul României, Primăria Municipiului București, alte Primării din Capitală şi din ţară, și câteva Consilii județene), precum și cu ajutorul ierarhilor, clerului, monahilor și credincioşilor mireni.

Slujba de târnosire a fost săvârșită în ziua de duminică, 25 noiembrie 2018, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României şi Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra (Grecia), împreună cu un numeros sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și ai altor Biserici Ortodoxe surori, preoți și diaconi, în prezența reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a unor invitaţi şi a multor clerici şi mireni din ţară şi din străinătate.

Binecuvântează, Doamne, pe ctitorii, binefăcătorii, slujitorii și închinătorii acestei Sfinte Catedrale și pe întreg poporul român de pretutindeni!

Predica Patriarhului Ecumenic:

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27)

Preafericirea Voastră, Preafericite și iubit frate Daniel, Patriarh al României, iubiți frați și fii în Domnul,

Consider că acest ultim cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos din pericopa evanghelică de astăzi caracterizează lucrarea imensă pe care V-ați asumat-o, ați împlinit-o și astăzi ați desăvârșit-o prin slujba de sfințire.

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Visul de peste un veac, înalta aspirație pe care a nutrit-o, îndeobște, întregul popor român binecredincios, arzătoarea năzuință a regilor de odinioară, Carol I și Ferdinand, a președinților recenți ai țării, precum și a tuturor Întâistătătorilor Bisericii Române din această perioadă, a devenit astăzi realitate palpabilă, concretă și splendidă, spre slava Domnului Dumnezeu-Atotțiitorul, Izbăvitorul sufletelor și a trupurilor noastre!

De altfel, nenumărate dificultăți insurmontabile, care s-au întrețesut cu zbuciumul furtunos al istoriei și cu multe alte evenimente primejdioase prin care a trecut Neamul Românesc, în secolul al XX-lea, de curând apus, nu au permis să se împlinească mai devreme această sfântă făgăduință și acest legământ sfânt făcut lui Dumnezeu.

Este adevărat că, în cursul anumitor etape ale strădaniilor neobosite depuse pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, s-a creat impresia că ridicarea acesteia este imposibilă.

Știm bine că vrăjmașul mântuirii noastre se gândește cu vicleșug la biruințele pe care Biserica și fiii ei credincioși le obțin împotriva lui, în sfinte locașuri de închinare, prin comuniunea euharistică la Sfânta Liturghie, prin celelalte Sfinte Taine ale reînnoirii și creșterii duhovnicești, ale tămăduirii credincioșilor, prin propovăduirea Evangheliei și prin pogorârea și lucrarea Dumnezeiescului Har.

De aceea, el, vrăjmașul, nu numai că îi povățuiește și îi călăuzește pe cei care lucrează împotriva noastră cu uneltele sale, așa cum, din nenorocire s-a întâmplat, cu decenii în urmă și aici, în România, cu Sfintele Mănăstiri Mihai Vodă și Văcărești, și cu alte biserici de enorie, dar întotdeauna pune multe piedici și creează multe dificultăți și obstacole în calea ridicării de noi lăcașuri ale Domnului.

Și, desigur, nici în cazul de față nu și-a schimbat tactica. Dar, frățiile voastre, ați avut credință statornică și nezdruncinată în atotputernicia și împreună – lucrarea lui Dumnezeu. Ați avut fierbinte dragoste față de El și de Biserica Lui! Ați avut nădejde tare că preaputernica dreaptă a Celui Preaînalt avea să vină, negreșit, în ajutorul strădaniilor sfinte la care nu ați renunțat.

Astfel, ceea ce cândva părea omenește cu neputință, din pricina obstacolelor ridicate de cel viclean, în cele din urmă s-a dovedit a fi cu putință și s-a realizat.

În felul acesta, astăzi putem să aducem slujirea noastră cuvântătoare și să înălțăm lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire și recunoștință, atât din partea poporului român, cât și a noastră, a tuturor, sub cupolele mărețe ale acestei preafrumoase și monumentale realizări a arhitecturii bisericești.

Se spune că acel împărat și teolog de odinioară, Justinian cel Mare, atunci când, după încheierea lucrărilor de construcție, a intrat în Catedrala Sfânta Sofia, catedrala fără pereche, ridicată de el în Constantinopol, ar fi exclamat: „Te-am învins, Solomoane!”. Tot așa și Preafericirea Voastră, Preafericite Frate Patriarh Daniel, puteți să spuneți astăzi: „Am învins toate greutățile venite de la cel rău și, iată, Doamne Iisuse Hristoase, Izbăvitorul Neamului Românesc, Ție îți aducem acest locaș de închinare, vrednic de Tine și preastrălucit!”.

Marele nostru înaintaș (pe tronul patriarhal ecumenic), Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, spunea: „Moise a făcut locaș sfânt, Cortul adunării, aici pe pământ, care era chip al celor cerești. Și toți au adus ceea ce li se poruncise sau din proprie inițiativă: unii aur, alții argint, alții pietre, iar unele femei au adus pânză de vison toarsă frumos, altele vison roșu țesut meșteșugit, alții porfiră, alții piei de berbec, fiecare bărbat și femeie a adus ce a avut. Toți au contribuit! Nici unul nu a rămas fără să-și aducă darul, chiar dacă se număra printre cei mai săraci”[1].

Astăzi, aducându-ne aminte de aceste cuvinte, vă vedem cu ochii cugetului, cler și popor, ierarhie și Guvern, Stat Român, cetățeni în funcții de conducere și cetățeni de rând, vă vedem pe toți, cu mic, cu mare, copii și vârstnici, oameni de seamă și oameni mai puțini cunoscuți în lume, meșteșugari și oameni de știință, muncitori și artiști, români din București, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării și din diaspora românească din toată lumea; vă vedem cum veniți să vă aduceți contribuția cu mulțumire, nu cu mâna tremurândă, ci cu bucurie și pătrunși la inimă, fiecare după posibilități și cu voie bună, așa încât obstacolele să fie date la o parte, ca să se asigure sumele de bani necesare – deloc neglijabile – cu care să se procure materialele de construcție și de finisare, sfintele vase liturgice, icoanele, mobilierul și ornamentele.

Pe toți vă vedem în cuget cum dați o mână de ajutor ca să se împlinească, cu lucrarea lui Dumnezeu, făgăduința – legământ făcută de Neamul Românesc și să se încheie, să se înzestreze și să se împodobească cât mai frumos Catedrala de frunte a patriei dumneavoastră, astfel încât aceasta să fie pe măsura valorilor spirituale mărețe ale Ortodoxiei și ale tradiției istorice naționale a românilor.

Veșnică va fi lauda nu numai pentru cei care se află în linia întâi a ostenitorilor sârguincioși, în frunte cu energicul și neobositul Patriarh Daniel, dar și pentru toți cei care, în diverse chipuri, de pe orice treaptă și oricât de puțin ajută, cu rugăciunea, cu contribuțiile bănești sau eforturile personale și prin muncă la construirea și terminarea lucrărilor.

De altfel, Domnul nostru Iisus Hristos a lăudat mult pe văduva care a dăruit cei doi bănuți. Pentru toți se va auzi, în fiecare zi, la sfintele slujbe care se vor săvârși, „fericită pomenirea ctitorilor acestei sfinte biserici!” Cu multă căldură, pentru ei, se va înălța la ceruri rugăciunea „Sfințește, Doamne, pe cei care iubesc frumusețea casei Tale!”.

Dregătorului care L-a întrebat astăzi pe Hristos ce se cere să facă pentru a moșteni viața veșnică, Domnul i-a arătat că trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, cunoscute din Decalogul dat de către Cuvântul neîntrupat, lui Moise, pe Muntele Sinai. Iar când acela a spus că le-a păzit încă din tinerețe, Domnul i-a arătat o cale care le întrece pe toate, calea renunțării complete la siguranța dată în lumea aceasta de situația materială, avere sau orice altceva de acest fel.

Totodată, l-a învățat că această cale se continuă și se desăvârșește prin dedicarea totală sau prin consacrarea trăirii vieții în Hristos. Pentru acel dregător iudeu anonim bogăția a constituit un adevărat obstacol când a fost vorba să ia hotărârea de a face ascultare față de Hristos. Bogăția i-a fost idol care l-a împiedicat să-și închine viața singurului Dumnezeu adevărat.

Renunțarea la idolii de orice fel, fie aceștia religioși, ideologici, materiali sau pseudo – spirituali, constituie întotdeauna o problema foarte grea! Nesoluționată cum trebuie, aceasta îndepărtează posibilitatea de a dobândi mântuirea, chiar dacă, eventual, suntem animați de intenții bune.

Zdrobirea idolilor, care adesea pare să fie cu neputință, devine cu putință numai în Hristos și prin Hristos: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu!”. El a zdrobit din temelii pe idolii falsului iluminism, ai secularizării, ai idealismului, ai materialismului și ai ateismului pasiv individual sau militant de stat, cândva singur stăpânitor în țara dumneavoastră, care, tradițional, din străbuni, este o țară creștin ortodoxă.

Dumnezeu a izbăvit România de acești idoli, așa cum a eliberat națiunea română și a așezat-o în istorie ca stat independent. Nu putem ști pentru câți oameni idolul care îi împiedică să trăiască deplin viața în Hristos este bogăția, egoismul, hedonismul, iubirea de slavă deșartă, superstiția sau altceva. Ceea ce se cere imperios este să dispară idolii din viața noastră și noi înșine să ne facem Biserică vie a adevăratului Dumnezeu.

Iar aceasta se poate realiza numai în atmosfera cu miros de bună mireasmă duhovnicească a slujirii cuvântătoare bisericești, prin lupta necurmată pentru transformarea existențială prin pocăință, prin asceză și prin cultivarea sfintelor virtuți evanghelice.

Zi de zi, fiecare credincios va fi chemat la lupta cea bună de glasul frumos răsunător al clopotelor Catedralei Mântuirii Neamului.

La slujba de sfințire a clopotelor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut următoarea remarcă foarte reușită: „Glasul clopotelor este glasul Domnului, Care ne cheamă să ne adunăm la sânul dragostei Sale și să ne rugăm. Rostul lor este să ne țină în starea de priveghere.”

Iubiții mei,

Dincolo de biserica zidită, fiecare credincios, în sine, și toți credincioșii laolaltă sunt Biserică vie. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, cel de Dumnezeu înțelepțit, noi suntem Templul sfânt al lui Dumnezeu, aşezat pe temelie de nezdruncinat, pe Însuși Hristos[2].

Lucrul bine plăcut lui Dumnezeu este sfințirea Catedralei, cu hramul Dumnezeieștii Înălțări a Mântuitorului! Inspirată a fost decizia ca, în această Catedrală, să se cinstească și hramul Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, care este sfântul ocrotitor, atât al Patriarhiei Ecumenice, cât și al Bisericii Române.

De aceea, suntem chemați să lucrăm împreună pentru zidirea, săvârșirea și sfințirea Bisericii vii, duhovnicești.

În continuarea cuvintelor pe care ni le-a adresat mai sus, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul accentuează următoarele: „Așa și noi să ajutăm la cinstitul cort dumnezeiesc al Bisericii, pe care Domnul – nu omul! – l-a întemeiat și care se zidește cu feluritele frumuseți ale virtuților! Să ajutăm toți, deopotrivă, unul cu puțin, altul cu mai mult, ca să fie săvârșită, să se facă locaș al lui Hristos și biserică sfântă. Așa să ne zidim unii pe alții în unire ca să fim trup bine alcătuit și bine închegat prin lucrarea măiestrită a Duhului Sfânt!”[3].

Așadar, frați și fii iubiți, „fiecare să ia seama cum zidește”[4], cu ce materiale! Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu.

Și, pe lângă acestea, să răsune în auzul nostru, în fiecare clipă, îndemnul de la cântarea slujbei de sfințire a bisericii, pe care să-l aplicăm în viață: „Înnoiți-vă spre sfințire, fraților, lepădând omul cel vechi! Umblați întru înnoirea vieții, ținând în frâu tot ceea ce aduce moartea!… Așa se înnoiește omul spre sfințire, așa se aduce cinstire zilei sfințirii bisericii! Amin!

[1] Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p.404 – 406.

[2] 1 Corinteni, 3, 11 și 16 – 17.

[3] Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p. 406.

[4] 1 Corinteni, 3, 10.

Cultul ortodox

« 1 2 3 4 5 … 28 »

Etichetă: PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea

Pastorala pascală a Patriarhului României [2019]: