Etichetă: plagiat Mihail Stanciu

Spuneam, ultima dată când am scris despre acest subiect, că, dacă Mihail Stanciu dorește, pot reveni cu precizări în legătură cu plagiatele sale.

Și, din păcate, el dorește…pentru că persistă în a ne trimite comentarii „anonime” (pe care nu le-am mai aprobat), în care își varsă toate lăturile inimii.

Mă văd, deci, nevoită – pentru că Stanciu cere să i se demonstreze cum a plagiat el, ca și cum n-ar ști –, să prezint lucrurile în detaliu.

Stanciu susține că a apărut, înainte de publicarea tezei mele, în niște emisiuni tv:

Însă el a făcut figură de simplu ghid al Mănăstirii Antim, în care prezenta, pe scurt și fără nicio personalitate, lucruri foarte generale și cunoscute despre Mănăstire și ctitorul ei.

Stanciu făcea, deci, în aceste emisiuni ceea ce face orice ghid de la o Mănăstire la care vin mulți pelerini și vizitatori.

Și fac această precizare, pentru că are tupeul ordinar să confunde asemenea emisiuni de popularizare a unei personalități cu ceea ce înseamnă cercetarea științifică.

Este chiar binevenită indicarea acestor filme, mai ales a celui dintâi, pentru că se poate face astfel mai ușor diferența între ceea ce recita ca pe poezie Mihail Stanciu în aceste emisiuni și ceea ce va susține apoi, la scurtă vreme, că reprezintă „gândirea lui” despre faptele de cultură și literatură ale Sfântului Antim.

Să privim deci „cu atenție sporită”, cum ne îndeamnă Stanciu, spre textele în care el își asumă rolul de „(co)editor” al operei antimiene și de „cercetător” al vieții și scrierilor Sfântului Antim.

Mi-am sporit atenția și vă prezint mai departe ceea ce a rezultat.

O să mă opresc, în expunerea de față, asupra prefețelor la noile ediții ale scrierilor antimiene, semnate sau co-semnate de Mihail Stanciu, pentru că pe acestea doar le-am semnalat într-un articol anterior, fără să insist cu explicații…crezând că arhimandritul își va lua seama și va băga capul în pământ de rușine.

Nu s-a întâmplat așa, dimpotrivă…sunt acuzată mai departe că sunt nebună, pentru că semnalez plagiatele, iar Stanciu este…„preacinstit”.

Așadar, după cum am spus în mod repetat, după ce eu mi-am susținut teza, pe 3 iulie 2009 (anunțând acest lucru pe platforma noastră) și după ce am și publicat-o la nivel online în data de 10 martie 2010…pe Mihail Stanciu l-au lovit brusc un interes și o admirație nemaipomenite pentru Sfântul Antim Ivireanul.

Teza mea reprezintă primul studiu de mari proporții dedicat Sfântului Antim, în care am făcut primul comentariu integral al tuturor operelor antimiene, din punct de vedere literar și teologic-duhovnicesc.

Citez doar din referatul Profesorului Eugen Negrici:

Teza mea a fost de la început menită să impună în conștiința critică și publică figura unui mare scriitor în limba română, printr-o demonstrație de amploare, cum nu se mai făcuse până atunci, demonstrație susținută inclusiv prin apropierile pe care le-am făcut de viziunea poetică a lui Mihai Eminescu și prin eliminarea presupunerilor că Antim ar fi putut să se inspire dintr-un singur izvor (considerat mai adesea a fi fost Ilie Miniat).

Așadar, după ce mi-am publicat teza doctorală la nivel online…s-a inițiat reeditarea operelor antimiene.

Inițiativa în sine este lăudabilă.

Cu totul nelăudabil, ba dimpotrivă, cu totul reprobabil, este faptul că prefețele acestor ediții, semnate sau co-semnate de Mihail Stanciu, conțin nenumărate exemple de plagiat, care aruncă o umbră de murdărie nemeritată asupra operei Sfântului Antim.

Prima din serie este: Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, ediție îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Profesor Dr. Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.

A se observa faptul că „Arhimandrit Mihail Stanciu” este înaintea „Profesor Dr. Gabriel Ștrempel”…deși G. Ștrempel a mai editat în trecut operele antimiene, în timp ce Stanciu nici nu mai comentase texte literare, nici nu mai editase carte românească veche.

În Prefața semnată de Stanciu (primul) și de Ștrempel (al doilea), se spune că reeditarea se face „sub egida Bisericii Ortodoxe și a Academiei Române” și că diortosește „ediția din 1997 a Operelor tipărite la Editura Minerva”, „păstrând mireasma și sensul cuvintelor vechi” (p. 7) – atunci e sau nu e diortosire?

Urmează apoi „un studiu introductiv mai amplu” (cum e anunțat în p. 8), „studiu” care e semnat de Stanciu și se desfășoară între p. 9-42.

Oare acest „studiu introductiv mai amplu” nu este tot „sub egida Bisericii Ortodoxe și a Academiei Române”?

Pentru că, pentru un „studiu” făcut de un novice, și sub egida Academiei, are extrem de puține note de subsol.

Mai întâi, prezintă viața Sfântului Antim, fără absolut nicio trimitere bibliografică – niciuna:

Continuă și pe pagina următoare în același stil…

Apoi, având pretenția că face analiza literară a Didahiilor antimiene (Stanciu neavând nici un fel de studii de specialitate în domeniu, nici vreo încercare semnificativă la activ – ca și cum critica literară ar fi ceva super-facil sau, spre exemplu, mâine pot să mă apuc să scriu studii de cibernetică, dacă vreau), el citează fugitiv numai trei surse bibliografice: pe Călinescu, pe Ivașcu și o Istorie literară din 1962:

Cu alte cuvinte, aceștia au fost inspiratorii lui Stanciu, el și-a luat tot curajul demersului plecând de la aceste două citate din Călinescu și Ivașcu!!

Numai că citatele sunt cam mici pentru un studiu introductiv amplu.

Nota bene referința la Ivașcu, la Sf. Antim ca „Ispirescu al teologiei” și la poveștile populare, pentru că vom mai avea ocazia în curând să discutăm despre acestea!

De la p. 12 schimbă subiectul și vorbește despre izvoarele de inspirație ale didahiilor:

Numai că, între p. 497-508 ale tezei mele doctorale, se regăsește tocmai un subcapitol intitulat: „Izvoarele omiliilor antimiene”.

Și nu numai că se regăsește, dar Stanciu urmează aproape aceeași ordine a enumerării izvoarelor: Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, „troparele și imnele liturgice ale Bisericii”…

Nu citează la rând, ca mine, „filosofia greacă și istoria antică” (p. 14).

Stanciu putea să găsească și altundeva, în afară de teza mea, enunțarea acestor izvoare – ca spre exemplu la Piru[1], numai că Piru începe cu problema Miniat (pe care eu am discutat-o pe larg și separat, în alt subcapitol), continuă pe scurt cu Sfinții Părinți și cu filosofii antici și nu amintește Scriptura.

Stanciu amintește aceste izvoare antimiene mult mai succint, în comparație cu ceea ce am făcut eu, și numai pe cele indicate direct de Sf. Antim. Și mai mult copiază exemplele din textul Sfântului Antim…asta ca dovadă că le-a căutat îndelung și le-a găsit el însuși!

Numai că bate la ochi felul cum el inventariază aceste izvoare…

Și problema este că Stanciu nu citează nicio sursă, nici nu amintește, ca și în multe alte situații, faptul că alții, înaintea lui, au făcut o cercetare în aceeași direcție!!

Dacă ar fi vrut să ne convingă că este un adevărat teolog și cercetător, Mihail Stanciu ar fi trebuit să facă cu totul altceva, care ar fi fost cu adevărat nou și binevenit: și anume să identifice și să indice toate referirile scripturale ale Sfântului Antim, care nu întotdeauna arată că citează din Scriptură sau nu întotdeauna spune de unde anume din Scriptură citează sau spune că citează și, de fapt, parafrazează.

Că este așa, se poate vedea și din articolul de aici.

Acest lucru, de a indica cu exactitate citatele sau parafrazele scripturale, îl face de-abia acum Pr. Dr. Dorin Picioruș, diortosind (cu adevărat) didahiile antimiene (aici).

Asta ar fi fost cu adevărat o muncă ce l-ar fi pus în evidență pe Stanciu, însă el nu are timp de muncă, ci numai de spoială.

Însă un plagiat evident din teza mea se află la p. 15, după cum se indică în imaginea de mai jos:

Pentru lămurire, căutați în paginile indicate din teza mea: 357-358, 352-353.

La fel, în p. 16, Stanciu pomenește despre o „frescă de epocă” ce se regăsește în didahiile antimiene, fără a cita pe nimeni din foarte multele surse în care s-a scris despre acest lucru.

Spune că Mitropolitul Antim îi mustra pe toți credincioșii, dar acest lucru nu rezultă din citatul pe care îl dă:

Această concluzie se poate însă extrage, mai repede, din teza mea: p. 475-477, 482-485. Dar Sfântul Antim nu se număra pe sine, în predici, între cei care făceau fărădelegi publice! Asta n-am spus-o eu, ci e „observația” eronată a lui Stanciu.

Între p. 16-34 ale „studiului” său, Mihail Stanciu face o prezentare/ indicare pe scurt a învățăturilor teologice și morale cuprinse în didahii, cu largi citate din textele antimiene. E o foarte simplă enunțare a lor în rezumat, pe care o poate face și un seminarist.

De la p. 34 până la finalul „studiului” (p. 42), Stanciu se întoarce la problema analizei literare.

Și, deși vorbește despre „poezia Didahiilor”, despre „poezia și structura limbajului” sau despre „simțul poetic” al autorului, superior „simțului limbii pe care l-au invocat unii critici literari” (p. 34-35) – care critici literari? –, totuși nu reiese, din îngânările de fraze pe care el încearcă să le lege, în ce ar consta poezia didahiilor antimiene:

Dacă nu citează pe absolut nimeni, să ne spună Mihail Stanciu când a făcut el un studiu despre poezia didahiilor, din care să fi extras aceste concluzii?

Când, în viața lui, a mai făcut el analize literare?

Despre lirismul intrinsec și poezia predicilor Sfântului Antim, cu adevărat, am vorbit în peste 200 de pagini pertinente din teza mea doctorală: între p. 259-462.

Stanciu doar a plagiat ideea, fără să știe cum s-o demonstreze.

La p. 36 vorbește despre interpretări personale ale Sfântului Antim (secvență care nu-și avea locul aici – dar el intercalează intenționat anumite idei unde nu se potrivesc, tocmai ca să se piardă urma plagiatelor) și oferă un exemplu, fără să ne argumenteze câtuși de puțin de ce s-a oprit la el:

La momentul acesta, încă se temea să fure pasaje întregi din teza mea și încerca să-și ascundă hoțiile.

Am vorbit și eu în teza mea despre interpretări teologice personale ale autorului (p. 493-497), iar Stanciu încearcă să găsească și el un exemplu, dar nu ne explică deloc de ce l-a ales.

Și nici nu citează pe nimeni altcineva – în cazul în care a mai vorbit cineva despre tâlcuiri originale!

După care se preface că discută despre…lexicul didahiilor:

Ceea ce face Stanciu mai sus e un colaj idiot între ceea ce spune o sursă pe care nu o citează[2] și ce-și aduce el aminte că ar fi termeni proveniți din slavonă sau din greacă.

Iar sursa plagiată de Stanciu prezenta astfel situația:

Citatele de mai sus sunt din Istoria limbii române literare, din cap. Începuturile stilului retoric: „Didahiile” lui Antim Ivireanul. Valoarea artistică a limbii predicilor lui Antim, mai precis din paginile care investighează tocmai Lexicul predicilor lui Antim.

Din aceeași carte cred că provin însă și alte „aprecieri” ale lui Stanciu (care, în exprimarea sa, nu au prea mult sens), de la p. 37 și 41:

Stanciu „inventariase” câteva figuri stilistice, adică dăduse câteva exemple de: epitete, comparații, metafore, alegorii, antiteze…pilde și…sarcasme (p. 38-41).

Dar „a uitat cu totul” să avertizeze publicul că, și în acest caz, un „inventar” cuprinzând metafore, comparații, personificări, antiteze…se afla în Istoria limbii române literare (p. 192-194).

Regula – pe care Stanciu se face că n-a înțeles-o – este ca, atunci când știi mult mai puține și scrii mult mai prost, să-i citezi pe cei care au scris înaintea ta și au făcut asta cu mult mai bine decât ai fi tu vreodată în stare!

Însă „concluziile” de mai sus, nesprijinindu-se pe nimic din „investigațiile” ambițiosului arhimandrit cu capul sec, cred, cum spuneam, că sunt rezultatul unei înțelegeri anapoda a unor afirmații din aceeași Istorie a limbii române literare (p. 192, 194):

Culmea e că Istoria limbii române literare îl citează chiar pe Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator și orator, în BOR, 74 (1956), nr. 8-9, p. 815, pe când Stanciu nu pomenește absolut niciuna dintre cercetările (de care m-am folosit mult și care pe mine personal m-au impresionat prin spiritul riguros și dedicația lor) care s-au publicat în revistele teologice, despre Sfântul Antim.

Oare de ce?

În ce privește viața și activitatea lui Antim nu indică absolut nicio sursă bibliografică – dar avea să vină curând, într-un articol, cu „contribuții” furate aproape integral din teza mea –, iar în ce privește analiza operei, preferă să citeze din Ivașcu, despre Antim ca „Ispirescu al teologiei”, adică emițător de basme teologice.

Și mai citează un mic pasaj din Istoria literaturii române din 1962 (zice el, deși eu nu am găsit o asemenea ediție, știu doar Istoria din 1964, scrisă de o comisie a Academiei, pe care o voi și cita undeva mai jos, și în care, la pagina indicată, nu se spune ceea ce citează Stanciu aici),

pentru a insinua că și el poate să demonstreze că Sf. Antim e un mare scriitor, din moment ce și el e în stare să găsească epitete, metafore sau comparații în Didahii.

Ce, e atât de greu să găsești epitete și metafore?!

Numai că acesta era nivelul cercetării despre Antim Ivireanul…în anii negri ai comunismului, când se făceau acele Istorii literare comandate, de către „Comisii”, prin care trebuia să se efaseze personalitatea critică, a lui Călinescu inclusiv.

Și astăzi, deși nu suntem în anii comunismului, suntem într-o perioadă de vraiște spirituală și morală, în care se încearcă, la fel, înlăturarea celor cu potențe și personalitate, pentru a se putea afișa nulitățile.

În fine…„studiul amplu” al lui Stanciu, de „sub egida Academiei”, se sfârșește astfel:

Unde sunt acele „nenumărate” studii în care i s-au adus laude Sfântului Antim de către teologi, când tu n-ai amintit niciunul?

Care „exegeți filologi”? Care „istorie a literaturii”? Nu există nicio notă de subsol, deși, așa cum i-a citat pe Călinescu și pe Ivașcu, putea să dea și aici referințe.

Printr-o „stranie coincidență”, aproape la fel se termină și studiul autorilor academicieni ai Istoriei limbii române literare, dedicat Didahiilor (p. 195):

E drept că săracu Stanciu putea fi un pic confuzat, nemaiștiind ce să mai aleagă, fiindcă și eu l-am numit pe Sfântul Antim, adesea, ctitor/ creator al limbii române literare/ culte – poate și alții, sau cel puțin au sugerat acest lucru.

Sau poate că nu mai știe pe cine să fure mai întâi.

*

Cine fură azi un ou, mâine fură și un bou.

Așa s-a întâmplat și cu Mihail Stanciu. Luându-și certificatul de plagiator profesionist, a lăsat în urmă furtul de mărunțișuri și a trecut la a-și însuși „cu mai multă seriozitate” munca laborioasă a altora, în speță a mea.

Mă refer la prefața volumului: Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ediție îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011.

De data aceasta, lucrurile sunt mult mai grave, pentru că asociat la furtul evident și penibil al lui Stanciu este și Acad. Gabriel Ștrempel, care co-semnează prefața. Bănuiesc că s-a lăsat convins să o semneze, și prin aceasta Stanciu și-a luat măsuri de siguranță.

Dar să vedem cum stau lucrurile.

În primul rând, în prefață este reiterată teza ultravehiculată și eronată a aducerii Sfântului Antim în Țara Românească de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, prin 1690 (p. 9):

A se reține!!

După ce termină obișnuita înșiruire pe scurt de date despre viața Sfântului Antim, urmează justificarea critică pentru tipărirea acestui volum și care începe astfel (p. 10):

„Ridicarea pe culmile luminoase și curate ale expresivității și poeticității” e o exprimare comunistoidă, care îmi aduce aminte de Ceaușescu, dar care îi e proprie lui Stanciu.

El nu e encomiastic cu justețe, ci doar megaloman.

Și observați că începe în aceeași notă în care a terminat „studiul” volumului precedent, care era semnat doar de Stanciu.

Ceea ce mă face să cred, cum spuneam, că și această prefață e „opera” lui și că Ștrempel a fost ademenit să o semneze.

Din nou vorbește despre „cercetători”, în general, dar și despre…„concluzia comună” a lor, în privința operei Sfântului Antim.

Tocmai de aceea îi plac mai degrabă Istoriile literare făcute de „Comisii” și nu de…persoane individuale, de personalități cu autoritate și cercetare multă în spate.

Ce insinuează Stanciu?

Că despre Sfântul Antim, ca despre un mare creator, a vorbit o masă de oameni (fie ei și academicieni) și că toți au spus același lucru și au ajuns la aceeași concluzie…

Concluzia care urmează este de la sine înțeleasă: el sărăcuțul, dacă toți au fost o apă și-un pământ, de ce să mai citeze pe unul sau pe altul, când poate doar să „preia” (a se citi: să plagieze) ceea ce, și așa, au spus toți de-a valma?

E adevărat că anumite teze sau concluzii critice au trecut ne(re)verificate de la unii la alții, în studiile de specialitate.

Însă asupra acestui fapt am atras eu atenția în teza mea, și sesizarea mea a fost reținută în referatul semnat de Dr. Stancu Ilin (aici):

Fapt care nu l-a împiedicat pe Stanciu să plagieze inclusiv acest lucru, într-un „articol științific” plagiat „exemplar”, aproape în integralitate, din teza mea (Arhim. Mihail Stanciu, Considerații despre originea Sfântului Antim Ivireanul, în rev. Ortodoxia, nr. 3/ 2012, p. 159-168), după cum am arătat deja:

Să revenim însă la ipoteza lui Stanciu, despre „cercetătorii” care spun…lucruri comune.

Oare de ce este atât de insistent Stanciu în a susține această aberație? Dacă alții au greșit, iar tu ești „cercetător” cu adevărat, verifici și eventual îndreptezi ceea ce au greșit ei.

Dacă te simți în stare să fii cercetător…

Însă Stanciu se simte în stare numai să mintă și să mă plagieze grosolan:

„S-a scris mult”…de către cine?

Despre traseul parcurs de Sfântul Antim pentru a-și însuși normele corecte ale limbii române literare, am scris în teza mea: p. 30, 194-196, 200-201. Stanciu putea să plagieze de acolo, iar dacă a găsit cumva aceeași problemă discutată în altă parte, într-o sursă necunoscută mie, oricum nu a citat-o. Deci tot plagiat se numește.

Nu înțeleg ce a vrut să spună cu „dezacordurile gramaticale răspândite în epocă”. Răspândite la cine? La Brâncoveanu? La Constantin Cantacuzino stolnicul? La Dimitrie Cantemir? La cine erau răspândite dezacordurile în epocă?

Însă plagiatul cel mai nerușinat se află în pasajul următor (din poza de mai sus), subliniat pe deasupra de Stanciu, ca și cum ar fi izvorât din puțul gândirii sale.

De fapt, „darul de narator al Sfântului Antim” l-am susținut eu, în teza mea, pe baza cercetării cronografului intitulat Chipurile Vechiului și Noului Testament: p. 220-239.

„Darul de narator al Sfântului Antim” a fost negat zeci de ani la rând de istoriile literare, deci nu poate fi vorba de o „concluzie comună” a „cercetătorilor”.

Toată lumea a susținut că Antim nu este un bun narator/ povestitor. Vom oferi mai departe câteva exemple.

Istoria literaturii române (Ed. Acadmiei Române, 1964) nu acordă vreo importanță literară deosebită Chipurilor…, iar din Didahii deduce că Sf. Antim nu era vreun mare povestitor:

Al. Piru, în Literatura română veche, pe care am citat-o mai sus, nici nu pomenește de Chipuri…, concentrându-se asupra didahiilor din care extrage concluzia că „Antim nu are darul povestirii” (p. 305):

Gabriel Ștrempel, în monografia sa din 1997 (Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române), urmează calea bătătorită de istoriile literare:

La fel și în ce privește Chipurile… (p. 224):

Adică, în opinia lui Ștrempel, ca și în cea a Istoriei literare de la 1964, cronograful lui Antim are o valoare literară insuficientă, fiind luat în discuție mai degrabă datorită desenelor/ miniaturilor.

Nici vorbă despre virtuțile narative ale Sfântului Antim, în această lucrare.

Prin urmare, de unde a luat Stanciu ideea și argumentarea despre „darul de narator al Sfântului Antim”?!

Bineînțeles, nu poate să spună că a luat-o de la mine, pentru că i se usucă mâna…de durere.

Dar de unde?

Ghiciți de unde?

Eu cred că nu aveți atâta imaginație ca să ghiciți! Nici dacă stați 1000 de ani să vă gândiți, n-o să vă dați seama.

Iată „surpriza” nerușinării dusă până la cote greu de depășit:

Și Stanciu dorește să insiste plagiind senin din teza mea.

Să ne uităm însă la ce-a zis Ivașcu.

De fapt, nici n-ar mai fi nevoie, pentru că din enunțul că Antim este „un Ispirescu al teologiei ortodoxe române” nu reiese deloc că ar fi un mare povestitor, ci doar un băsmuitor.

Pentru că Ivașcu face această afirmație referindu-se la calitatea predicilor lui Antim Ivireanul, pe care nu îl consideră „un teolog profund sau un exeget original” (Istoria literaturii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, vol. I, p. 231):

Cu mai bine de doi ani înainte de a-mi susține teza (și anume pe 19 ianuarie 2007), după ce făcusem cercetările despre acest subiect, am scris și publicat online un scurt articol în care reacționam față de judecata critică strâmbă a lui Ivașcu (aici).

Comparația cu Coresi și cu Ispirescu este, în modul cel mai evident cu putință, în defavoarea lui Antim, pentru că țintește să îl priveze de originalitate.

Când toată lumea încerca să imprime în conștiința critică faptul că, prin didahiile lui Antim, s-a depășit faza cazaniilor stereotipe[3], Ivașcu îl aseamănă cu Coresi, care a tipărit (cel mult a și diortosit) cazanii traduse de alții, adică, în niciun caz nu avea vreo personalitate literară pregnantă. Ispirescu, juxtapus lui Coresi, are exact același rol, pentru că Ispirescu e perceput ca cineva care a pus în pagină niște basme culese din popor.

În ceea ce privește Chipurile…, iată ceea ce spune, de fapt, Ivașcu:

Iată deci pe cine și pe ce „afirmații critice” își fundamentează Mihail Stanciu „studiile ample” (a se citi plagiatele hidoase) ale sale asupra didahiilor și a cronografului Sfântului Antim.

În realitate, însă, mă plagiază golănește – și mai și subliniază ceea ce copiază (p. 11):

Afirmațiile sale plagiază ceea ce am spus în teza mea (p. 221):

Și mai departe, unde spune:

Plagiază ideile pe care le-am susținut aici (p. 228):

De asemenea, afirmând și subliniind următoarele (p. 12),

Stanciu nu face decât să rezume, în parte, comentariile mele dedicate cronografului antimian.

Mai departe…în p. 14 a prefeței se spune:

De ce e „inedită” prefața lui Mihai Iștvanovici?

Importanța care i se acordă acestei prefețe se datorează comentariului amplu pe care i l-am dedicat în teza mea, între p. 17-19, 25-27.

În monografia sa, Ștrempel nu a considerat necesar să o comenteze (p. 162):

Însă Stanciu[4] îmi plagiază comentariul acestei prefețe, de la un capăt la altul, de câte ori are ocazia, susținând cu nesimțire crasă că „a descoperit-o” el, după cum am sesizat deja: aici și aici.

Vreau doar să mai subliniez și eu faptul că, în prefața celui de-al treilea volum din serie (Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, ediție îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2014), în p. 10, Stanciu plagiază inclusiv sublinierile din teza mea:

Iată fragmentul din teza mea doctorală:

Concluziile despre obrăznicia și tupeul fără limite ale „preacinstitului” arhimandrit Stanciu…le puteți trage și singuri.

---

[1] Al. Piru, Literatura română veche, EPL, 1961, p. 298-301.

[2] Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. I, Ed. Minerva, București, 1971. p. 187, 189.

[3] A se vedea Al. Piru, op. cit., p. 301: „Didahiile lui Antim nu mai au acel caracter de comentar fix, stereotip al Cazaniilor lui Coresi sau Varlaam, scrise pentru toate vremurile și pentru toate societățile”.

[4] În ce privește adunarea rugăciunilor Sfântului Antim, cred că ar fi fost cinstită măcar menționarea faptului că acest demers s-a mai făcut și înainte, chiar dacă nu în condițiile grafice deosebite. Spre exemplu, am o cărticică tipărită în 1997, la Ed. Anastasia, cu titlul: Din rugăciunile Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei. Și, sinceră să fiu, selecția de rugăciuni făcută aici mi se pare mult mai bună decât ce și cum „a adunat” Stanciu.

Se pare că preacuviosul părinte arhimandrit Mihail Stanciu a prins un „drag nebun” de mine, dar mai ales de tot ce scriu eu despre Sfântul Antim Ivireanul.

Mă urmărește cu un zel neostoit și mă plagiază așijderea…unde găsește că am mai scris ceva…

Am adus în atenția publică, nu cu multă vreme în urmă, faptul că m-a plagiat cu multă nerușinare în mai multe prefețe și articole.

Răspunsul preacuviosului părinte a constat în înjurături și încercări de denigrare.

Și acest răspuns se întregește cu o nouă ieșire a sa în decor…ca plagiator.

Astfel, fiind ieri prăznuirea Sfântului Antim… preacuviosul părinte arhimandrit, în loc să se păzească precum cineva de tămâie ca să nu mai dea naștere la discuții…n-a pierdut ocazia să se dea iar grande cu munca mea…Adică…să acorde un interviu (aici) în care să expună ce a mai aflat el în ultimul timp despre Sfântul Antim.

Și, în afară de singurul lucru pe care „l-a descoperit” în Grecia (prin scrisoarea lui Hrisant Nottaras: folosesc „a descoperit” cu ghilimele, pentru că descoperirea științifică îi este improprie lui Stanciu, iar informațiile i-au fost neîndoielnic indicate a se afla într-o teză de doctorat recentă, publicată acolo, despre Hrisant) – dar pe care eu îl descoperisem cu adevărat mai înainte, fără să am scrisoarea doveditoare a lui Hrisant, anume că Sfântul Antim a venit în Moldova, mai înainte de anul 1688 –, restul „concluziilor” perseverentului în plagiate arhimandrit le-a aflat din articolul meu de aici, pe care eu l-am publicat și în volumul de aici, între p. 132-166.

Ca din întâmplare, interviul lui Stanciu urmărește exact același demers pe care l-am urmărit și eu în articolul publicat pe 16 martie 2014, pe platforma noastră, Teologie pentru azi, anume pe acela de a vorbi despre relația dintre Sfântul Antim și Sfântul Constantin Brâncoveanu – articol al meu care a și fost imediat preluat și de alții (aici), cu indicarea sursei.

Însă nu a fost acesta un motiv de jenă pentru preacuviosul părinte…de fapt, nimic nu e un motiv de jenă pentru el.

Stanciu reafirmă minciunile pe care le-a spus și în trecut și își asumă mai departe „descoperiri” pe care nu le-a făcut:

Stanciu vine pe data de 28.09.2014 ca „să precizeze” ceea ce știa oricine era interesat de Sfântul Antim și consulta teza mea doctorală, susținută pe 3 iulie 2009 și publicată la nivel online pe 10 martie 2010: anume că Sfântul Antim nu a fost adus în Țara Românească de Sfântul Constantin Brâncoveanu, ci a venit în Moldova mai devreme, la Măn. Cetățuia, în jurul anilor 1680 (a se vedea p. 25-30 din teza mea doctorală).

Ceea ce repetă cu încăpățânare Stanciu că „a descoperit” el, este de fapt un „document scris” care să ateste acest lucru, aflat acum la îndemâna oricui ar fi căutat acest lucru în Grecia și care îi putea fi indicat de cineva – cum s-ar zice: norocul prostului! – , pentru că era într-o carte publicată recent…trebuia doar să ai bani ca să te duci în Grecia ca să-l găsești, nu și muncă multă sau minte multă. Dovadă și faptul că l-a găsit foarte repede…

Iar Stanciu știe acest lucru…și tocmai de aceea încearcă să impună, cu forța și fără rușine, în conștiința publică, faptul că tot el ar fi și descoperitorul prefeței lui Mihai Iștvanovici/ Mihai Ștefanovici/ Mihail Ștefan.

Adevărul este că numai eu am interpretat această prefață și am descoperit, cu adevărat, prin lectura corectă a ei, că Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a aflat pe Sfântul Antim în Țara Românească atunci când a urcat pe tron (a se vedea, din nou, p. 25-27 din teza mea doctorală).

E adevărat că „majoritatea cercetătorilor”, inclusiv G. Ștrempel, credeau că Sfântul Constantin, ajungând domn, l-a adus pe Sfântul Antim de la Constantinopol.

Ba chiar Ștrempel, în binecunoscuta sa monografie, Antim Ivireanul (Ed. Academiei Române, București, 1997), spune că orice altă opinie e de domeniul trecutului:

Dar tocmai acest lucru l-am negat eu în laborioasa mea teză doctorală, analizând cu atenție bibliografia și mai ales prefața lui Mihai Iștvanovici, și înfruntând tocmai această părere eronată, care între timp devenise unanim acceptată de către cercetători (inclusiv de către conducătorul tezei mele de doctorat, Dan Horia Mazilu).

Acum Stanciu are tupeul să îi ia de urechi pe toți cercetătorii (y compris Ștrempel) care au susținut că Antim a fost adus de Brâncoveanu și au scos din calcul ipoteza venirii lui mai devreme în Moldova, după ce o vreme susținuse și el aceleași ipoteze false, copiindu-i cu fidelitate pe…cercetătorii pe care acum îi dă de pereți.

Asta până a ajuns în Grecia…și i s-a arătat și tradus scrisoarea lui Hrisant…moment din care Stanciu s-a lepădat și i-a scuipat pe toți cercetătorii care…l-au indus în eroare…și a început să mă plagieze tot pe mine…iarăși pe mine…și  în această privință, reproducându-mi demonstrația științifică din teza mea de doctorat care a învederat prefața lui Mihai Iștvanovici/ Mihai Ștefanovici.

„Preacinstitul”  și nerușinatul părinte arhimandrit Mihail Stanciu vrea acum să șteargă cu buretele toată contribuția mea la cercetarea vieții și a operei Sfântului Antim Ivireanul, pentru a se tămâia pe sine. Vrea pur și simplu să pună numele lui pe…studiile mele laborioase despre Antim.

Stanciu se află într-o cruntă lipsă de idei și se străduiește din răsputeri fie să copieze, fie să reformuleze ceea ce citește de la mine.

Dacă eu am scris în articolul meu despre prefețele în care Sfântul Antim i-a închinat cuvinte calde și elogioase Sfântului Brâncoveanu…„găsește” și Stanciu asemenea prefețe (a se vedea cap. Prefețe, dedicații, postfețe, versuri din teza mea, p. 194-207).

Stanciu apreciază frumusețea dedicației în versuri din Chipurile Vechiului și Noului testament…, după ce am remarcat-o și eu în teza mea (p. 221-222). Și citează și dedicația neversificată…pe care am citat-o și eu în articolul recent.

Un singur lucru ne deosebește: comentariul său e de clasa a IV-a: „Cât de frumos îi adresează Sfântul Antim Ivireanul această dedicaţie, acest cuvânt de mulţumire şi de cinstire!”

După care Stanciu repovestește (doar că mai pe scurt și prost, fără să prindă esențialul) ceea ce am spus în articolul meu, cu aproape jumătate de an înainte, despre contextul războiului ruso-turc și al luptei de la Stănilești, în urma căruia s-au mai răcit relațiile între Sfântul Constantin și Sfântul Antim.

Aprecierile despre limba frumoasă a traducerilor din cărțile de cult le-a luat Stanciu în integralitate tot din teza mea doctorală (p. 177-193).

Concluziile invocate de Stanciu,

se regăsesc, în idee, în articolul meu, la începutul și finalul său:

În ceea ce privește exprimarea pompoasă și găunoasă, că „această conlucrare, această armonie roditoare dintre cei doi este cea mai luminoasă, cea mai plină de rod din toată perioada Evului Mediu şi chiar a istoriei moderne a Ţării Româneşti”, Stanciu n-a făcut niciodată o cercetare a Evului Mediu românesc în întregime și a istoriei moderne românești, încât să poată susține această afirmație cu probe. Este numai o exprimare a megalomaniei care îl animă și care îl face să vrea să iasă în evidență cu orice preț.

Stanciu a vrut să amplifice concluzia mea…după „deșteptăciunea” sa, însă duce lucrurile în derizoriu…

Am mai făcut și acest efort – deși cu totul obositor pentru mine – pentru că observ că tupeul preacuviosului arhimandrit nu are limite. Tupeul hoției și al lipsei de bun simț.

Inutil să mai adaug că nu și-a cerut scuze nici până acum pentru cele pe care le-am sesizat anterior și că nu și-a retras nici măcar „articolul științific” publicat online și furat în proporție covârșitoare din teza mea.

Cu toată oboseala și scârba mea, pot să continui investigațiile amănunțite în textele lui Stanciu, dacă dorește…

Toate acestea îmi confirmă însă, pe zi ce trece, că teza de doctorat în Grecia a lui Stanciu se scrie singură: cu ajutorul unui traducător în greacă și, bineînțeles, al tezei mele în română, pe care grecii nu o cunosc.

Iar Stanciu pare că are timp nesfârșit să stea în România și să facă valuri pe-aici…ca și cum și-ar fi terminat „cercetarea doctorală” deja.

*

Update: Și pentru că Stanciu și-a propus un maraton al plagiatelor…aveți aici un tablou mai cuprinzător al faptelor.