„Repere didactice” cu plagiate

Plagiatoarea despre care scriu azi se numește Daniela Pruncuț și e profesoară la Liceul Tehnologic Sanitar „Vasile Voiculescu”, Oradea, judeţul Bihor. Iar articolul plagiat poartă titlul „Tudor Arghezi – între credință și tăgadă. Studiu de specialitate” și a fost publicat în rev. „Repere didactice moderne (Revistă educațională națională)”, nr. 4/ aprile 2014, Ed. Mecatrin, Brașov, 2014. Revista se poate downloada de aici: http://www.reperedidacticemoderne.com/Arhiva/RDM_4.pdf.

Articolul plagiat se află între p. 31-35 și, pentru a fi mai greu depistată, profesoara Daniela Pruncuț a furat pasaje din mai multe surse care conțin comentarii la poezia lui Tudor Arghezi. Aceste surse le-a aflat cu ușurință online și din ele a furat prin copy-paste, modificând foarte puțin formulările, pe alocuri, pentru a face mai dificilă sesizarea furtului.

Să urmărim deci articolul lui Pruncuț:

Repere didactice cu plagiate 001
Repere didactice cu plagiate 002
Repere didactice cu plagiate 003

În primul rând, mottoul l-a reprodus identic din articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/, articol din care a furat apoi în mod substanțial (după cum voi arăta mai jos):

Articolul meu 001

Apoi, primele pasaje, indicate de mine mai sus, sunt furate din mai multe locații: www.referatul.ro, www.referatele.com și myslide.es, după cum urmează:

Repere didactice cu plagiate 004
Repere didactice cu plagiate 005
Repere didactice cu plagiate 006
Repere didactice cu plagiate 007

Browserul nu-mi permite să deschid myslide.es, dar un paragraf este furat, în mod evident, de aici, după cum îmi indică o simplă căutare pe google:

Repere didactice cu plagiate 008

După care, între p. 32-35, se află plagiatele din articolul meu dedicat lui Arghezi. Astfel:

Repere didactice cu plagiate 009
Repere didactice cu plagiate 010
Repere didactice cu plagiate 011
Repere didactice cu plagiate 012
Repere didactice cu plagiate 013
Repere didactice cu plagiate 014

Daniela Pruncuț a furat prin copy-paste toate aceste pasaje din articolul meu, indicat mai sus:

Articolul meu 002
Articolul meu 003
Articolul meu 004
Articolul meu 005
Articolul meu 006
Articolul meu 007
Articolul meu 008

După cum se poate lesne observa de către cei care au citit sau vor citi articolul meu, Pruncuț a eliminat toate comentariile mele acide (pe bună dreptate) la adresa exegezei noastre literare care s-a manifestat (și în continuare se manifestă) cu indiferență față de teologia ortodoxă și față de experiențele mistice/ spirituale care decurg din această teologie. În schimb, Pruncuț a păstrat comentariile mele literare pe textele poetice, implicit referințele la vederea luminii dumnezeiești și la experiențele de tip isihast, deși sunt absolut convinsă că nu are habar despre ce e vorba. Pentru ea probabil că nici nu contează să aibă habar, ci contează numai că a găsit pe net un articol foarte bun de furat, pe care nu s-a sfiit să îl plagieze cu nerușinare, publicându-l într-o revistă sub numele său.

Acum, gestul său este, în mod evident, reprobabil. Însă, găsind eu în ultima vreme tot mai mulți plagiatori[1], stau și mă întreb cum se întâmplă că redactorii revistelor respective permit asemenea oribile plagiate, care ar putea cu ușurință să fie depistate prin câteva căutări online?!

Să luăm exemplul revistei din urmă, Repere didactice moderne:

Repere didactice cu plagiate 015

E adevărat că se face precizarea că „autorii își asumă responsabilitatea pentru afirmațiile cuprinse în lucrările lor” și, totodată, este adevărat că e greu să stai să depistezi toți plagiatorii. Însă, dumneavoastră, ca redactor-șef profesor doctor Carmen Țugui, sau dumneavoastră, ca redactor profesor universitar doctor Gabriela Munteanu, chiar nu vă pare absolut nimic suspect, când (dacă!) citiți asemenea articole sau chiar nu aveți nici cea mai mică curiozitate, în legătură cu materialele publicate, măcar de a da un simplu „search” pe google?!

Sau „dă bine” numai să aveți activitate impresionantă ca redactori la reviste didactice „serioase”, și restul nu mai contează?

Eu m-am oprit la acest caz din cauză că plagiatul mă vizează în mod direct, nu pentru că am stat să fac cercetări „în domeniu”…

Probabil că întrebările mele vor rămâne un strigăt în pustiu

Însă, în felul acesta, numărul de reviste și de cărți „respectabile” din România, dar care, de fapt, ascund numeroase plagiate (realizate fie în mod bădăran, prin copy-paste, cum e cazul de față, fie „mai subtil”, prin furtul de idei) crește de la zi la zi într-un ritm care nu ne face cinste, ca popor…


[1] A se vedea ultimul articol pe care l-am scris pe acest subiect, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.

Alte plagiate din comentariile mele literare

Primul observat este aici, este din 31 august 2010 și îi aparține lui Adrian Boldișor.

Arghezi 1

Arghezi 2

Arghezi 3

Semnalez, deci, un plagiat ideatic, din articolul meu de aici.

Autorul a plagiat din articolul meu următoarele idei, cu tot cu întemeierea de rigoare pe versurile argheziene:

  • Dumnezeu e prezent în lirica argheziană și revolta poetului este una temporară și nu de profunzime;
  • Arghezi așteaptă semne de la Dumnezeu și e nemulțumit că nu le primește;
  • Interogațiile, nepriceperea și strigătele sale către Dumnezeu nu sunt dovezi de ateism, ci dimpotrivă, pot fi asemănate cu ale unor Sfinți menționați în Scriptură;
  • nu se poate vorbi de necredință, ci numai de momente de răzvrătire;
  • poetul își dorește să-L vadă pe Dumnezeu precum Sfinții despre care se scrie în Sfânta Scriptură și cere de la El această favoare.

A citat câțiva critici literari, pentru a ne convinge că gândirea critică îi aparține, că afirmațiile sale sunt rezultatul unui studiu și al unor reflecții personale. Numai că, la criticii respectivi, inclusiv la Călinescu, nu se află nici pe departe asemenea concluzii despre poezia lui Arghezi (altfel ar fi citat substanțial din ei).

Prin urmare, dacă nu la criticii pomeniți se află ideile expuse de autor, atunci ele ar fi trebuit să rezulte din cercetarea acestuia pe texte.

Numai că „cercetarea” este cu totul pauperă, în articolul său, pentru a îndreptăți certitudinea unor astfel de concluzii. Iar Boldișor nu se putea extinde cu „cercetarea” pentru că asta însemna să…mă plagieze mai mult, și nu a vrut să fie prea bătător la ochi.

Mai nou, aceleași idei sunt preluate fără a se cita sursa și de Arhim. Mihail Daniliuc (care plagiază deopotrivă de la mine și din articolul lui Boldișor), aici.

Arghezi 4

Arghezi 5

Aceste idei ale mele (precizate și demonstrate, repet, încă din 2007), anume că Arghezi nu este o ființă nereligioasă, ci este un credincios ortodox care se revoltă uneori împotriva lui Dumnezeu pentru că Acesta nu i Se arată sau nu îi ascultă întotdeauna rugăciunile, și, de asemenea, că revolta sau interogarea lui Dumnezeu nu e întotdeauna semn de necredință, după cum ne arată însăși Scriptura, au fost preluate fără specificarea sursei, în sinteză, de ambii autori menționați.

Și, în mod neortodox, vrând să preîntâmpine eventuale acuze, Arhim. Mihail Daniliuc ne informează, pe deasupra, că și Arghezi l-a plagiat pe Iov. Dar și că „criticii literari, în mare parte, afirmă cu tărie” faptul că Arghezi a fost un poet religios: ceea ce constituie cea mai bună dovadă că Daniliuc nu și-a plecat vreodată ochii pe paginile de critică literară dedicate lui Arghezi…

Mi-am descoperit și alte idei esențiale, exprimate de mine în trecut, de data aceasta despre Eminescu, din nou reformulate și exprimate în sinteză. Idei pe care le-am pus în lumină și le-am repetat în studiile mele concepute între 2007-2015 și concretizate în două volume de aproape 1000 de pagini fiecare – a se vedea aici și aici (în 2017 am reluat și continuat seria comentariilor eminesciene…).

Mă refer la articolul semnat de Asist. Univ. Dr. Anca Popescu, din 15 ianuarie 2017, aici:

Popescu 1

Popescu 2

Popescu 3

Popescu 4

Faptul că Eminescu glisează între răzvrătire și înțelegerea deșertăciunii e o concluzie esențială pe care am extras-o din Luceafărul și Memento mori, dar și din ansamblul operei eminesciene, de la Mortua est! până la Mureșanu, Scrisori (etc.): poeme pe care le-am dezbătut în studiile mele – începând chiar cu comentariile mele din 2008, la Mureșanu (aici, aici, și aici), Memento mori (aici, aici și aici), O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! (aici) etc.

Despre iluzie, vanitate sau deșertăciune a lumii la Eminescu s-a vorbit mult și înaintea mea, dar nu s-a oferit și nu s-a demonstrat un sens creștin al acestora mai înainte de studiile mele. Dimpotrivă, au fost considerate întotdeauna un reflex al indianismului/ budismului.

Despre iubirea jertfelnică a Luceafărului am vorbit aici.

Comentariul la Rugăciunea unui dac, cu tot cu concluzia că Eminescu cere să dispară în smerenie, printr-o moarte dureroasă (omorât cu pietre) îmi aparține în întregime! A se vedea: aici și aici.

Universul înțeles ca biserică, cu catapeteasma de stele,  iarăși este o idee centrală în comentariile mele…Iar faptul că a rămâne „rece” înseamnă „nepătimaș” este o interpretare pe care am exprimat-o aici (a se vedea și aici și aici).

Desigur, în cazul din urmă, autoarea poate spune, în apărarea sa, că nu a citat pe nimeni și că nu are cine știe ce pretenții de originalitate pentru cele afirmate în articolul ei.

Însă, chiar dacă din articolul ei lipsește aparatul critic și poate invoca faptul că e un simplu text de popularizare a unor idei (dar ale cui?), într-un moment festiv, autoarea, care semnează totuși ca „asistent universitar” (titulatura imprimă de la sine un caracter științific textului său), ar fi trebuit să considere că este de minim bun simț ca măcar să numească (dacă nu citează integral) persoana care i-a dăruit ideile esențiale pentru acest articol.

Mai mult, la început vorbește despre cei „cu pregătire teologică” care, numai ei pot citi simbolurile lui Eminescu – dar nu ne spune la cine anume se referă. Acest lucru l-am precizat chiar eu, și nu o dată, ci de multe ori și nu numai în legătură cu Eminescu. Și iată că e reluat ca un ecou.

Sper, însă, ca acest lucru să nu fie înțeles sub forma: oricine are o facultate de teologie la activ sau studii teologice, poate, în consecință, să treacă la interpretarea lui Eminescu sau a altor poeți sau scriitori români!!

A avea studii sau cunoștințe teologice nu implică, în mod automat, că ești în stare de hermeneutică pe texte poetice/ literare!

Eu am cerut criticilor literari specializare teologică în domeniul teologiei ortodoxe, acolo unde este cazul, pentru a evita derivele interpretative.

Să nu ajungem însă la extrema cealaltă, și anume de a considera că oricine are studii teologice e în stare de exegeză literară! Pentru că aceasta ar reprezenta, în aceeași măsură, o dovadă de orgoliu stupid de semidoct…

Însă, acum observ că, la foarte scurtă vreme după ce am făcut, în 2008, comentariul la Rugăciunea unui dac (aici și aici), Theodor Damian publica, pe 15 ianuarie 2009, în Lumina, următorul articol, în care plagiază cele afirmate de mine anterior: aici.

Am subliniat mai jos ideile pe care le consider plagiate din analiza mea anterioară:

Damian 1
Damian 2
Damian 3
Damian 4
Damian 5

Însă, în timp ce eu îmi concep articolele când pot și cum pot, dumnealor își publică plagiatele la zile comemorative…Asta înseamnă că nu contează cunoașterea autorilor și nici studiile aprofundate asupra lor, ci e nevoie doar de texte prin care plagiatorii să pară că „elogiază” autorii. Numai că nu putem „elogia” pe cineva cu lucruri furate de la cei care se dedică criticii literare.

Hai să profităm de smerenia ei…

Când am spus că eu nu cred în definitivul niciunui studiu științific (afirmație pe care am făcut-o de mai multe ori și o susțin pe mai departe), m-am referit la faptul că niciodată nu poți termina cercetarea asupra unui autor sau a unui subiect.

Cu atât mai mult, altcineva poate să vină după tine, să-ți continue munca sau să o aprofundeze, mai devreme sau mai târziu, după ce tu ai terminat de scris.

Acesta este crezul meu, pe care nu îl voi retracta niciodată.

De aici, arhim. Mihail Stanciu a înțeles că nu voi riposta dacă el îmi fură, la modul ordinar, ideile și stilul tezei mele doctorale, ba chiar fragmente întregi cărora doar le-a modificat puțin exprimarea (ca să nu fie depistat cu programul automat care identifică plagiatele).

Dar după război, mulți viteji s-arată. După ce-am scris eu o teză doctorală imensă despre Sfântul Antim, a aflat și părintele arhimandrit că Sfântul Antim e o personalitatea copleșitoare.

De ce nu și-a dat dânsul seama mai înainte de mine…ca să fi avut el niște „contribuții majore” când încă eu nu-mi terminasem teza…Asta ca să îl credem pe cuvânt, că a fost într-adevăr fascinat de Sfântul Antim.

E ușor să publici „contribuții academice”cu textele și ideile altora, nu?

Numai că, la data când mi-am ales eu acest subiect, a trebuit să mă rog două săptămâni de Dan Horia Mazilu ca să îl accepte. Eram o candidată oarecare la doctorat, nu un arhimandrit șmecher

Iar subiectul meu nu era eligibil pentru că despre Sfântul Antim scrisese o carte Eugen Negrici (Logos și personalitate), iar Mazilu nu vroia să mai pună gaz pe foc (cine știe știe)… Acesta este și motivul pentru care, în studiul meu, am cam ocolit cartea Profesorului Negrici – ceea ce mi s-a reproșat mai târziu.

Mai mult, acesta este motivul pentru care toată comisia, cu excepția d-lui Mazilu, n-a înțeles ce rost mai are să scriu un studiu despre Antim Ivireanul. Și așa am intrat la doctorat fără bursă…pentru că oamenii n-au crezut că se mai poate spune ceva despre Antim.

Pe parcursul cercetărilor, am fost nevoită să-mi contrazic conducătorul de doctorat, să mă uit în ochii lui și să îi spun că eu nu pot să îi confirm aserțiunile și că voi scrie că Antim n-a fost chemat de Brâncoveanu în Țara Românească prin 1689, ci a venit mai devreme în Moldova.

Mazilu mi-a dat voie să îl contrazic (și nu era acesta singurul punct), ascultându-mi argumentele. Fără discuții și fără presiuni asupra mea.

Însă Mazilu a murit cu puțină vreme înainte de a-mi susține teza…iar noul conducător științific, Prof. Negrici mi-a spus, după examen, că dânsul nu mi-ar fi dat voie niciodată să iau acest subiect.

Acestea sunt doar câteva dintre durerile prin care am trecut ca să scriu această carte, dincolo de efortul propriu-zis al cercetării și al redactării ei.

Iar Stanciu are toate la bot, după ce mi-am publicat teza la nivel online, dăruind-o gratuit celor care vor cu adevărat să studieze…dar el descoperă încă o dată tot ceea ce am descoperit și eu în teză, ca să pară și „cercetarea” lui…mai amplă.

E și el cercetător peste noapte și își aduce bogate contribuții la onorarea memoriei unui ierarh scriitor despre care, dacă nu alcătuiam importanta și atenta mea teză (mai las smerenia la o parte, că alții mă plagiază fără nicio smerenie), nu ar fi știut Stanciu atâtea și nici nu ar fi avut inspirația să scrie și el o nouă teză.

Dar pe care o scrie împotriva mea, chiar dacă eu i-am dat toate ideile.

Așa înțelege el „să slujească” Biserica și cultura românească…

Eu așa interpretez plagiatele comise de el, între care există unele comentarii care au fost remarcate ca evidente elemente de originalitate în teza mea, de către membrii comisiei de doctorat, și pe care Stanciu și le asumă lejer, fără nicio conștiință. Deși atât teza mea, cât și referatele comisiei sunt publicate la nivel online!!!

Dar și el mă ajută să înțeleg lucrurile astfel:

„În concluzie, dorim să subliniem o idee fundamentală referitoare la opera acestui mare mitropolit. Scopul scrierilor Sfântului Antim nu a fost unul estetic, deși în prezent se vorbește foarte mult de dimensiunea expresivității artistice a lucrărilor sale (s. n).

El nu și-a propus să placă, dar reușește aceasta prin sinceritatea și jertfelnicia sa [?]. Opera sa scrisă este nu numai spectaculară sub aspect lingvistic (s. n), ci și al culturii, al orizonturilor teologice descoperite.

Mitropolitul-cărturar nu se prezintă în cultura română numai prin idiomul desăvârșit stăpânit, prin înălțimea expresivității teologice și literare, ci și prin devotamentul cu care a slujit neamul românesc, ajungând să se contopească cu modul nostru de gândire, simțire și exprimare” (din prefața la: Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 15).

Eu, adică, sunt cea care „vorbește foarte mult de dimensiunea expresivității artistice a lucrărilor sale”. (Uite că mă cunoaște, deși nu mă numește!)

Însă tot ceea ce Stanciu pune în disjuncție mai sus, eu am pus în conjuncție în teza mea doctorală, adică atât geniul lingvistic și literar al mitropolitului, cât și cultura sa teologică, caracterul jertfelnic și smerenia lui. Care, toate, îi lipsesc lui Mihail Stanciu.

Nu cred că o asemenea perspectivă, ca cea amintită puțin mai sus, ar putea răsări în mintea lui Ștrempel, care n-are nicio afinitate cu teologia ortodoxă și pe care nu-l interesează, cu deosebire, ipostaza de teolog erudit a lui Antim.

Pentru că, din păcate, prefețele noilor ediții ale operelor antimiene sunt semnate nu doar de Stanciu, ci și de Acad. Gabriel Ștrempel. Despre care cred sincer că încă nu bănuiește că m-a plagiat

Adică Stanciu își făcuse toate socotelile: dacă publică la editura Patriarhiei și îl minte și pe Patriarh, și pe Ștrempel, cine ce o să mai zică?

Mai pe scurt: așa cum observa și Părintele Dorin, munca pe care noi o facem și o dăruim gratuit…„nu e bună” la noi pe blog, dar devine foarte bună când o preiau alții ca să o plagieze sau să o vândă. Noi nu ne sporim deloc creditul, dar ei da, însă cu munca noastră.

Trei saituri au plagiat „Acatistul Nunții” prezentându-l ca „anonim”

Prima scriere a doamnei preotese pe care am editat-o online – totodată fiind prima carte TPA –  a fost Acatistul Nunții. Pe 1 octombrie 2009.

El a fost plagiat de trei saituri în același fel: i-au pus începutul liturgic obișnuit și l-au publicat fără să specifice autorul textului.

E vorba despre Ortodoxia Moldova, Creștinism net și Mănăstirea Sfintei Cruci din Oradea.

Numai că acatistul nu s-a scris de la sine ci el are o autoare. Iar dacă îți place textul cuiva, atunci trebuie să îl respecți și pe cel care l-a scris.

Exerciții de plagiere. Cazul: Arhim. Mihail Stanciu

Mi-am dat seama că Arhim. Mihail Stanciu are intenții serioase în a mă plagia din  articolul de aici, de la fostul Război întru Cuvânt, care și-a schimbat blana în Cuvântul Ortodox. Căci în articolul supra, Stanciu a plagiat din conținutul tezei mele doctorale în proporție de 90%.

Teza mea doctorală e din 2010 online, aici, iar în articolul Considerații despre originea Sfântului Antim Ivireanul, Arhim. Mihail Stanciu m-a plagiat în următoarele puncte:

1. a plagiat conținut din pagina 10 a tezei mele: de la „Viata Sfantului Antim Ivireanul ramane inca, cel putin in prima jumatate a ei, o taina pentru noi, până la: „Din nefericire, simplele ipoteze ale unor cercetatori au fost preluate fara a fi verificate, apoi promovate si chiar dezvoltate de altii, lucru care a marit „nebuloasa” legata de biografia lui;

2. a plagiat conținut din p. 12: mai întâi acest fragment: „Prima dovada ne-o ofera insasi modalitatea lui Antim de a semna cartile tiparite de el: „Antim Ivireanul”2, sau „Antim, georgian de neam”3, sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”4. Apoi, intr-o carte tiparita in limba araba Antim a semnat „Gurdji, ceea ce inseamna georgian”5. De asemenea, prezenta multor decoratii cu motive georgiene in broderiile si cartile sale sugereaza ori­ginea sa ivireana6, apoi pe acesta: „Cea mai completa marturie din vremea lui Antim, insa, este aceea a secretarului florentin de la curtea domnitorului Brancoveanu, Anton Maria Del Chiaro, care „a lucrat multi ani in cancelaria voievodala a Tarii Romanesti, ajun­gand sa-l cunoasca bine pe mitropolit”19 si a editat la Venetia in anul 1718 car­tea Istoria Delle Moderne Rivoluzioni Della Valachia. El spune ca „Antim, Mitropolitul Valahiei, de nationalitate georgiana, sclav in tinereta, ajunse gratie talentului ce-i daruise Dumnezeu pana la cea mai inalta treapta eclesiastica”2, după care a dedus admirația lui Del Chiaro pentru Sfântul Antim tot din ce am spus eu în p. 12, spunând: „care avea si o admiratie sincera fata de Antim”;

3. a plagiat conținut din p. 14 și p. 24: „In cele doua scrisori de aparare ale sale catre Constantin Brancoveanu, din 13 ianuarie si 3 februarie 1712, Mitropolitul Antim ii cere mila domnitorului pen­tru „batranetile mele si neputintele ce am”24, deci putem intelege ca Antim era inaintat in varsta si sub povara bolilor si a neputintelor. Munca neintrerupta de peste 24 de ani (in acel moment, la 1712) in tipografie si-n atelierele de pictura, sculptura si broderie, slujirea liturgica si pastorala, grija parinteasca pentru turma lui Hristos, toate l-au impovarat cu boli si slabiciuni care s-au agravat cu varsta. Daca presupunem ca avea cam 70 ani, varsta medie a batranetii, atunci putem deduce ca s-a nascut pe la anii 1640. Dar nu este sigur. Alti cercetatori sustin, pe baza aceleiasi deductii, ca anul nasterii lui ar fi pe la anii 1650, data relativa, ulterior unanim acceptata. Primul care a afirmat aceasta a fost Teodor Cerbulet25, de la care a fost preluata informatia si transmisa mai departe. Iar Fanny Djindjihasvili extrapoleaza mai mult in monografia sa, unde spune: „Antim s-a nascut in preajma anului 1650, iar la varsta de 16 ani a fost vandut la targul de sclavi din Constantinopol”26

4. a plagiat conținut din p. 17-18: „Iata ce descoperim referitor la plecarea sa, fara voie, din tara natala. Anton Maria Del Chiaro noteaza ca Sfantul Antim a fost „sclav in tinerete”28. Ucenicul-tipograf Mihail Istvanovici in prefata Molitfelnicului din 1706 i se adresa dascalului sau Antim, pe atunci episcop de Ramnic, astfel: „Precum oarecand, din purtarea grijii dumnezeiesti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fratilor lui, ismailitenilor, instreinat au fost de parinti si de tara lui in pamantul Eghipetului (iubitoriule de Dumnezeu parinte29), ca acolo sa fie pazit spre hrana vremii celor sapte ani ai foametii intru folosirea a multe noroade, iar mai vartos pentru norodul cel credincios, adica pentru tatal lui Israil. Asa acea purtare de grija dumnezeiasca, si pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un margaritariu scump, legat cu aur, intru vindere oarecand fiind pretuit, si din tara ta scos, si in partea locurilor noastre adus si nemerit, ai stralucit ca o raza lu­minoasa. (…) O, minune, si dumnezeiasca purtare de grija si descoperire, cum de multe ori cu cei robiti si legati s-au aratat slobozirea, si descoperirea man­tuirii a multi!”<sup30. Cuvintele „ca pre un margaritariu scump, legat cu aur, intru vindere oarecand fiind pretuit, si din tara ta scos” ne arata ca tanarul georgian Andrei nu a fost vandut la gramada, ca alti sclavi necunoscuti, ci „ca un margaritar scump, intru vindere fiind pretuit31”. Asta inseamna ca el era valoros ori pen­tru neamul sau nobil (si cumparatorii puteau santaja cu mai multi bani pe parintii lui), ori pentru educatia sa si pentru multimea talentelor sale32, ori pentru amandoua. Dar asta inseamna ca cei ce l-au vandut il cunosteau di­nainte, deci vanzatorii erau dintre concetatenii lui (poate chiar dintre rudele sale) care l-au tradat si l-au „pretuit” (negociat) cu cumparatorii care l-au scos din tara. Insistenta lui Mihail Istvanovici pe detalii ne confirma faptul ca asemanarea dintre Andrei si Iosif este foarte mare. Adica „precum oarecand, din purtarea grijii dumnezeiesti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fra­tilor lui, ismailitenilor, instrainat a fost de parinti si de tara lui”, asa si Andrei a fost vandut turcilor (musulmani, ismailiteni) de catre frati de-ai lui (compatrioti) si scos din tara sa natala. Deci mai intai a fost vandut, apoi scos din tara, ceea ce ne confirma faptul ca nu turcii l-au rapit din mijlocul familiei, ci vanzatorii lui (locali), iar turcii (cumparatori) l-au preluat si l-au dus departe de casa parinteasca ca sa-l „pretuiasca” (valorifice) mai bine printr-o noua tranzactie (vanzare-cumparare) mai profitabila intr-un oras mai mare din Im­periul Otoman. Del Chiaro spune ca Antim „era daruit cu insusiri atat de rare, incat stia sa faca in chip minunat orice mestesug, mai ales sculptura, desene si broderii33, „pe care, avand in vedere influentele orientale georgiene, in broderii si orna­mentatii, se poate sa le fi invatat chiar inca inainte de a cadea rob34, adica din copilarie, lucruri cu care Andrei-Antim se si impunea in fata comunitatii, star­nind adesea invidii si complexe in cei lenesi din jurul sau”;

5. a plagiat conținut din p. 13: „O alta marturie scrisa explicit despre originea georgiana a Sfantului Antim ne-o ofera Mitrofan Gregoras, care scrie in anul 1710 pe cartea greceasca Slujba Sfintei Ecaterina si Proschinitarul Sfantului Munte Sinai, tiparita de Antim, zece versuri omagiale: „Indemn pe toti sa ia cunostinta, cu grija de aceste vorbe. A venit barbat pe pamantul Valahiei, a venit lumina, Antim dumnezeiesc, ierarh al Ungrovlahiei, din neamul cucernic al ivirilor intelepti. Lui i-a dat Dumnezeu averea imbelsugata a intelepciunii, sa faca fapte ceresti si prin tipografie sa fie de folos peste tot pamantul multimii celor cucernici. Acesta, dand prin tipar cartea de fata, a bucurat in cea mai mare masura cetele parintilor din Sinai. Lui, dar, sa-i dea Domnul salasurile cele ceresti14;

***

Din n. 11 a articolului citat supra, unde a citat:

Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, 208 p.

mi-am dat seama că plagierea mea a început în 2011. Și nu oriunde, ci într-o nouă „ediție” a scrierilor antimiene, publicate cu binecuvântarea Patriarhului României.

În Prefața cărții citate supra, p. 10-12, Mihail Stanciu încearcă „să demonstreze” că Sfântul Antim Ivireanul a fost un mare narator. Numai că nimeni înaintea mea nu a mai demonstrat acest lucru pe Chipurile Vechiului și Noului Testament, lucru sesizat și de Prof. Mihai Moraru în referatul său. Astfel, Arhim. Mihail Stanciu a plagiat conținut din p. 220-239 ale tezei mele doctorale dar și din rezumatul tezei, existent aici.

***

Însă recent, în cartea:

Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2014,  189 p.,

Arhim. Mihail Stanciu m-a plagiat din nou.

În p. 10, în Prefață, Stanciu își asumă o altă parte a muncii mele. Și anume descoperirea importanței prefeței scrise de Mihail Iștvanovici în 1706. Din care eu am dedus că nu Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a adus pe Sfântul Antim în Țara Românească și că el trebuie să fi venit din Moldova în Țara Românească. Adică Stanciu a plagiat conținut din p. 25-27 ale tezei mele doctorale.

De ce Mihail Stanciu a plagiat tocmai intuiția mea vizavi de prefața lui Mihail Iștvanovici? Pentru că între p. 43-65 ale ediției citate, el a reprodus o scrisoare a Patriarhului Hrisant Nottaras, în care acesta spune că Sfântul Antim a fost răscumpărat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, adus în Moldova și pus egumen la Cetățuia, după care Sfântul Antim a ieșit de sub jurisdicția Patriarhiei de Ierusalim și a venit în Țara Românească.

Și acum dorește să își asume cu totul intuiția mea din teza doctorală, deși în cartea: Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 9, el susținea ceea ce susținuseră mai toți cercetătorii până atunci și există inserat și în Acatistul Sfântului Antim Ivireanul: faptul că ar fi fost adus, prin 1690, de Sfântul Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și astfel ar fi ajuns Antim la noi.

***

Pe saitul Mănăstirii Sfântul Antim din București, Stanciu a plagiat informația, din p. 114 și 120 ale tezei mele doctorale, că Mănăstirea Sfântul Antim a fost zidită în urma unei descoperiri dumnezeiești petrecută în ziua de 5 februarie 1713, ziua de pomenire a Sfintei Mucenițe Agata. Pasajul e acesta: „La 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, în urma unei descoperiri dumnezeiești, Mitropolitul Antim Ivireanul se hotărăşte să clădească  mănăstirea Tuturor Sfinților, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, în care se păstra Sfântul Mir. Sfântul Antim pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt lăcaş „întru slava şi mulţumita însuşi celui întru Troiţă Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda Tuturor Sfinţilor”. Acest fapt nu l-a sesizat nimeni înaintea mea.

*

În concluzie, plagiatele jenante ale Părintelui Arhimandrit Mihail Stanciu m-au lăsat cu gust amar. Mai ales după ce m-a invitat la Mănăstirea Sfântul Antim ca să vorbesc despre teza mea…iar acum am înțeles că face un doctorat, în Grecia, despre Sfântul Antim Ivireanul.

Dacă a început să plagieze în România…oare în Grecia va face altceva? Voi aștepta și teza doctorală…

*

Update, 2 august 2014, ora 21. 59:

Și mai grav! Articolul preluat de Cuvântul Ortodox și din care am dat citatele plagiate, însemnate cu albastru, a fost publicat sub următoarea titulatură: Arhim. Mihail Stanciu, Considerații despre originea Sfântului Antim Ivireanul, în rev. Ortodoxia, nr. 3/ 2012, p. 159-168, cf. sursei. Lucru confirmat și de revista Ortodoxia.